Cum am rămas nemâncată la grădiniță și ce-am făcut să rezolv asta

Când eram în grupa pregătitoare, adică pe vremea când trupa Andre lua naștere, iar la Alimentara se vindeau marmeladă la kilogram și cuburi de zahăr la bucată, am trecut printr-o experiență care m-a învățat cât de important e să iei situația în propriile mâini și să nu-i lași pe oameni să te calce în picioare. Să fii de treabă și să ai bun simț și compasiune e una, să te lași luat de fraier e alta.

A fost un an frumos ăla. Aveam un elastic de păr cu zorzonele colorate, un prosopel micuț în ghiozdănelul cu care mergeam la grădiniță, un pui de plastic la colțul cu jucării și o carte din care citeam în vreme ce colegii mei desenau (se chema “Soare cu dinți” și-mi amintesc și acum coperta). Mama avea niște cizme lungi până la genunchi, cu toc gros și pătrat, în care mă încălțam deseori prin casă, iar mamaie venea la serbările mele.

Mama nu lucra pe vremea aia, așa că stăteam la grădiniță la program scurt, de la 8 la 12. De la 8 la 10 mă jucam în voie, la 10 îmi scoteam prosopelul colorat, mestecam tacticos sandvișul împachetat de mama, strângeam încet firimiturile și restul de mâncare în prosopel și le puneam la loc în ghiozdan, apoi începeam activitățile de învățare. Desenat, colorat, poezii, cântecele și alte discuții purtate în vreme ce stăteam așezați pe scăunele minuscule, în semicerc, în fața doamnei educatoare. De cele mai multe ori, restul de mâncare pe care îl duceam acasă era mai mult de jumătate din pachet. Desigur, mama nu era prea fericită cu treaba asta. Până într-o zi, când am început să vin cu prosopelul gol.

Când copilul tău începe să mănânce tot pachetul la grădiniță, îți pui niște întrebări.

Prima dată a fost încântată. A doua oară, un pic mai puțin. A treia oară deja a început să aibă semne de întrebare. Până la urmă m-a confruntat. Eu am fost genul de copil foarte sclifosit, mâncam puțin în general, niciodată lapte dulce sau grăsimea de la carne, iar nu puține au fost diminețile în care am plâns în fața unei felii de pâine cu unt și a unei căni cu ceai. Cu ocazia, pentru a suta oară, îi sunt recunoscătoare mamei pentru toate firele de păr sacrificate pentru ca astăzi, la 26 de ani, să nu pot trăi fără mic dejun 🙂
Revenind însă, înțelegeți de ce mama și-a ridicat niște semne de întrebare. Când știi ce ai la ușă, n-ai cum să nu te gândești că se întâmplă ceva dubios.

Ei bine, n-am fost doar un copil sclifosit. Am fost și un copil fără frați sau surori, crescut de o mamă și doi bunici, toți trei extraordinari. Știți, nu e greu pentru un copil unic să fie egoist și să nu știe să împartă. Ai mei au încercat să evite chestia asta, așa că am fost învățată să ofer. Dacă am trei căpșune, să-i întreb pe cei din jur dacă vor și ei. Dacă mi se cere o felie de pâine și eu am două, să dau persoanei, că poate e mai înfometată decât mine. Am fost învățată și că eu nu-s centrul Universului, chiar dacă ai mei și-ar fi dat oricând ochii din cap pentru mine și pentru ei nu exista ceva în lumea asta care să nu se învârtă în jurul meu. Am fost învățată să respect, să-mi cer scuze, să las de la mine, să nu-i deranjez pe alții, să fiu eu persoana care renunță la orgolii pentru a aplana conflicte.

Uneori, când ai prea mult bun simț, ești luat de fraier.

joey gif friends

Sursa: giphy.com

Numai că, vedeți voi, în viață se mai întâmplă ca atunci când ai prea mult bun simț să fii luat de fraier. Iar asta e greu să te învețe alții, trebuie să testezi pe pielea ta măcar o dată. La grădiniță aveam o colegă cu mult mai multă “școala vieții” decât mine. E adevărat că probabil familia ei nu stătea super bine cu banii, dar trebuie să mă credeți că nici pe noi nu ne dădeau afară din casă. În plus, nu e de datoria unui copil de 6 ani să-și facă griji ori procese de conștiință în legătură cu ce mănâncă alți copii. Asta e treaba ălora de i-au făcut.

Ei bine, ce s-a întâmplat de fapt în alea câteva zile în care nu m-am întors acasă cu jumătate de pachet a fost că eu de fapt i-am dat sandvișul meu colegei mele, A. Mi-era milă de ea, fiindcă îmi spusese că are doar două ouă și o ceapă în frigiderul de acasă, iar eu oricum nu-l mâncam niciodată pe tot. Inițial mi-a fost un pic cam foame la prânz, dar mă gândeam că am făcut o faptă bună. Eram în același timp mulțumită de mine, dar stresată cumva. Apoi când am simțit cumva că profită de mine, i-am zis că nu îi mai dau sandvișul, însă mi-a zis că o să mă spună doamnei educatoare. Iar asta, în sufletul meu, însemna că n-am împărțit suficient, că n-am fost suficient de bună. Mă gândeam eu că mama n-are cum să fie neapărat bucuroasă că n-am mâncat, părea un lucru mai important pentru ea decât era pentru mine, așa că nu i-am spus nimic.

De vreo câteva zile, colega mea se înfrupta liniștită din sandvișul meu, iar eu trăiam un amestec de sentimente. Pe de o parte, mă bucuram că am făcut o faptă bună, pe de altă parte eram stresată că o mințeam pe mama și, mai ales, pe un subiect atât de important pentru ea!

Mamele au însă aceste seturi de superputeri, care le fac minunate. Printre care și să-și dea seama când ceva e în neregulă cu copilul personal. În fapt, când știi câte acatiste dai ca să mănânce un castron de ciorbă, n-ai cum să nu te întrebi cum de a mâncat tot sandvișul atâtea zile la rând. Am mărturisit până la urmă, iar atunci am avut o discuție extrem de importantă cu mama. Despre cum a fi un om bun nu înseamnă neapărat a renunța la tine. Despre cum este frumos să împarți o cutie de bomboane, însă nu e nevoie să rămâi mereu nemâncată pentru a-i ajuta pe alții. Fiindcă dacă n-ai grijă de tine, e imposibil să-i ajuți pe cei din jur, la urma urmei. Și despre cum trebuie să pui piciorul în prag, să-ți susții punctul de vedere și să-ți rezolvi problemele singur, la nivelul de care ești capabil desigur.

Mama m-a trimis la grădiniță să-mi rezolv problema singură, ca un om întreg ce sunt.

Mama mi-a dat atunci două variante: ori merg la grădiniță și îi spun lui A. că nu îi dau sandvișul meu, ori vine ea și vorbește cu educatoarea. Cumva, ideea ca mama să vină la școală să-mi rezolve problemele nu mi-a plăcut. Mama mă trata des ca pe un om întreg, iar treaba asta ar fi însemnat să îmi diminueze statutul. Am acceptat atunci argumentul mamei cum că A. nu are niciun motiv valabil să mă spună educatoarei, fiindcă nu fac nimic greșit, iar a doua zi mi-am strâns tot curajul de prin sertare și l-am luat cu mine la grădiniță.

La ora 10, când A. a venit să-mi ceară sandvișul, i-am spus cu inima în gât că nu i-l mai pot da. Este sandvișul meu și îl voi mânca. Ea mi-a spus că are două ouă și o ceapă în frigider, iar eu i-am spus că înțeleg, însă și mie îmi este foame. Ea mi-a spus zâmbind în colțul gurii că mă spune doamnei educatoare, iar eu i-am spus, cu mâinile transpirate, însă vocea fermă, să meargă să mă spună. Zâmbetul lui A. a dispărut de pe față, s-a încruntat, s-a întors cu spatele și a plecat. Am simțit o senzație puternică de căldură în corp și sentimentul că am urcat pe un munte enorm. Din ziua aia, A. nu mi-a mai cerut niciodată sandvișul, iar eu am învățat ce este bullying-ul, fără să știu că peste niște ani experții îl vor numi așa.

Tot în ziua aia am învățat cât de tare e mama mea și că șantajul emoțional nu este niciodată ok. Că altruismul, păsarea, respectul pentru cei din jur, toate astea sunt un drum cu dublu sens. Că e una să împarți și să-ți pese, să fii bun, iar cu totul alta să te lași călcat în picioare și luat de fraier 🙂

my mom is great

7 thoughts on “Cum am rămas nemâncată la grădiniță și ce-am făcut să rezolv asta

  1. ianca says:

    Vai ce mi-a placut articolul tau, Ioana!!! 🙂 Ma si imaginam cum esti tu asa micuta cu prosopelul tau, o draguta! Iar mama ta… chapeau la faza asta – imi place cum ai zis ca te trata ca pe un om intreg – parenting done right!
    Si eu am fost bullied de alte fete la o gradinita (eu am mers la 3 in total in viata mea), dar am decis atunci sa ma joc cu baietii, si bine o fost. :))))

    • Miss I. says:

      Mulțumesc tare, mă bucur să aud asta! 😀 Să știi că încă îmi amintesc cum arăta prosopelul ăla, dacă îți vine să crezi!

      Băi, eu numai ce mi-am schimbat jobul cu unul la care lucrez mai mult cu bărbați. Să fiu sinceră, e mult mai bine. Tu te-ai prins super devreme de treaba asta, se pare :)))

      • ianca says:

        Hahaha, pe atunci era valabil, si chiar si la scoala ocazional, dar uite la job eu lucrez cu niste femei foarte faine, gen #goals. 😀

    • Miss I. says:

      Multumesc frumos, Catalina! Bine ai venit pe aici! Asa-i, sunt lucruri pe care e bine sa le inveti cat mai devreme, desi e bine si mai tarziu, decat deloc 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s