6 luni cu aparat dentar

Știți vorba aia românească, timpul trece, leafa merge? Ei bine, cam așa mă simt eu acum cu aparatul dentar. Am avut o perioadă destul de zbuciumată, mi-am petrecut-o între zile pline la birou și seri în care încercam să mai pun câte o bucată de pânză la spălat, să nu merg chiar ca neomul la muncă, cu aceleași haine cu care am șters zidurile spitalelor câteva minute mai devreme. Și în toată nebunia asta, mi-am dat seama că n-am simțit cum a trecut o lună. M-am trezit că trebuie iar să merg la controlul ortodontic, deși puteam să jur că am fost abia acum o săptămână.

Ei bine, ce să vezi, peste vreo câteva zile se fac deja 6 luni de când mi-am pus aparatul dentar! Pe de o parte, mi se pare că e cu mine dintotdeauna, m-am obișnuit cu el și chiar e nevoie să număr lunile pe degete ca să-mi amintesc când l-am pus. Pe de altă parte, evident că-mi doresc tot mai mult să vină ziua în care să am dinții așezați cum trebuie, să-l dau jos și să zâmbesc cu gura până la urechi (nu că acum nu aș face-o, să nu ne înțelegem greșit).

Cum stau lucrurile după șase luni, ce s-a mai întâmplat?

Dacă m-ați fi întrebat pe mine ieri dimineață, aș fi spus că nu mare lucru. Că eu nu prea mai văd modificările, sunt destul de greu de văzut cu ochiul liber de acum. Însă aseară am aflat că după mai puțin de patru luni, dinții de jos sunt deja aliniați (remember, aparatul de jos l-am pus cu două luni și zece zile mai târziu). Serios?! Da, înghesuirea a fost mai mică în cazul lor, așa că acum se pare că putem începe să lucrăm la ocluzie. Yay, mare bucurie! Atâta doar că m-am ales cu un arc diferit, rectangular cică. În fine, e mai lat, mai gros, nu știu cum să-i zic, cert e că azi-noapte am visat că-mi cad jumătate din brackets, de unde am dedus că m-au durut dinții toată nopticica. Și acum vă scriu de la umbra urechilor mele lungite de la atâta foame. Nu mă îmbuib eu așa nici în general, însă azi am ținut-o pe iaurt și supă, de-mi vine să mănânc și varul de pe pereți.

Recunosc că nu mă așteptam să fie deja aliniați (deși la ochi, așa îmi păreau și mie), mai ales pentru că la controlul anterior unul dintre canini era cam rotit, așa că a fost nevoie să-mi dea bracketul jos și să-mi pună altul, într-o altă poziție. Cu ocazia asta am aflat și de ce spune toată lumea că e mai greu să dai jos brackets din safir. Nu doare, să ne înțelegem, doar că bracketul e efectiv sfărâmat, în timp ce este lipit pe dinte, ceea ce te face să simți că cineva stă la tine în creier și sfărâmă o coajă de nucă. E absolut minunat și aștept cu nerăbdare ziua în care o să-i dau jos pe toți, hăhă. Chiar și doctorița mea, în timp ce ce se apropia de mine, mi-a zis:

Acum o să fac ceva ce nu o să-ți placă și când o să crezi că mă urăști, te rog să-ți amintești că tu de fapt mă iubești, da?!

Da, rămânem doar la sentimente pozitive, fără griji!

Cât mai durează?

Știți, cu aparatele dentare e cam cum e și cu nemții. Că pe nemți cică nu poți să știi că i-ai bătut decât când îi vezi urcați în autocar. Ei bine, cu aparatul dentar nu știi c-ai terminat-o decât atunci când fugi din cabinet fără sârme pe dinți și nu strigă nimeni după tine.
Cu toate astea, pare-se că dacă totul merge bine, dacă planetele se aliniază și zeul aparatelor dentare nu-mi face vreo figură, dacă bracketul ăla buclucaș nu mi se mai dezlipește de dinte (da, am avut un dinte care a stat mai mult fără bracket decât cu, dar asta e o poveste pentru altă zi), dacă sunt cuminte, îmi mănânc legumele și mă culc devreme, atunci cel mai probabil aș termina afacerea asta cam în 8 luni de zile! Asta ar însemna cam 1 an și 2 luni cu totul, ceea ce e mai puțin decât mă așteptam eu inițial. Dar să trăim până atunci, nu mă entuziasmez PREA mult.

Cam ăsta a fost update-ul pe astăzi, mă duc să mai beau un pahar cu apă, să mai iau un Nurofen și să intru în starea de vacanță. Da, da, luni plec în concediu și abia aștept!

Zâmbete sănătoase și fericite să avem, că perfecțiunea e overrated!

happy girl summer beach

Sursa: deviantart.com

Advertisements

Cea mai mare teamă a mea e că o să-mi pierd mințile

De curând am terminat de citit ”Și munții au ecou”, de Khaled Hosseini. Mai citisem acum vreo doi ani și ”Splendida cetate a celor o mie de sori”, așa că m-am avântat la o alte carte a lui, convinsă că n-are cum să nu-mi placă. Și așa a și fost: chiar mi-a plăcut mult, o recomand cu siguranță. Înlănțuirea poveștilor este foarte faină, iar scriitura bună, domnul ăsta știe cum să mânuiască bine cuvintele, în așa fel încât să ajungă acolo unde trebuie.
Povestea lui Abdullah și Pari, cea centrală, este frumoasă în sine, dar felul în care toate celelalte povești sunt împletite ilustrează foarte bine relațiile dintre părinți și copii și dintre frați, dar nu numai, greutățile și sacrificiile, indiferent de zona de pe glob în care se nasc. N-ai cum să nu oftezi pe măsură ce citești și îți dai seama că indiferent că locuiesc în Franța, Statele Unite sau Afghanistan, părinții se confruntă invariabil cu tot felul de frământări atunci când vine vorba de copiii lor, de exemplu. Iar relațiile dintre oameni sunt oricum, dar numai simple nu, indiferent de limba pe care o vorbesc.

În fine, nu mi-am propus să fac o recenzie de carte, deși cartea asta ar merita mai multă atenție, ba chiar îmi pare rău că nu i-am acordat mai mult timp ca s-o simt și mai bine. Am citit-o printre picături și e o bună candidată la o recitire. Așadar, tot citind eu așa, trecându-mi prin fața ochilor greutăți diverse, de la foame și lipsuri materiale, la boli care te macină sau te fac să fii diferit de restul și, cumva, o povară, până la pierderea oamenilor dragi, într-o formă sau alta, am ajuns la aceeași concluzie pe care am mai tras-o cândva: cea mai mare teamă a mea e că o să-mi pierd mințile.

brain wheels

Sursa: bipolarlemonade.com

Știți, toate bolile-s apăsătoare, nu-i ușor să fii bolnav în niciun fel, că de aia ne rugăm toți pe toate drumurile, mai pe față sau mai pe ascuns, să fim sănătoși. Doar că unele boli sunt mai egale decât altele, ca să-l parafrazăm pe George Orwell. Mi-ar plăcea să fiu ferită de o grămadă de boli, că-mi închipui cât de greu mi-ar fi să nu pot respira cum trebuie, să nu mă mai pot mișca, să nu mai văd, să nu mai pot mânca, să fiu dependentă fizic de altcineva,  să am dureri puternice non-stop, să…, să…, să…
Însă în momentele alea în care sunt doar eu cu mine și mă lovește gândul trecerii timpului, al bătrâneții, al bolii, al morții… atunci mă rog să nu-mi pierd mințile. Să-i recunosc pe oamenii dragi, să nu mă uit în gol când intră în salonul de spital sau în dormitorul meu. Și nu doar să-i recunosc, ci să pot fi prezentă acolo, cu toată ființa mea. Să știe, când se uită în ochii mei sau când îmi ating mâna, că-s acolo, că le simt iubirea și grija, că-i iubesc și eu, că nu mă doare corpul la fel de tare cum mă doare durerea lor.

Mi-e atât de teamă că o să-mi pierd mințile, încât nici nu pot descrie în cuvinte sentimentul care mă încearcă. De fapt nu e teamă, e groază! Mi se face un ghem în stomac și mă apucă greața de fiecare dacă când mă gândesc la asta. Da, mi-e groază să mă gândesc că aș putea să-mi pierd mințile și dacă aș câștiga un wildcard din partea divinității și aș putea alege o categorie de boli la care să fiu imună (știu, toți visăm), astea ar fi bolile mintale. Pentru că atunci când intru în camera bunicii mele, pe care de câteva săptămâni o macină o boală necruțătoare, văd durere și resemnare. Însă din ochi răzbat afecțiunea, grija și regretul că n-avem mai mult timp împreună. Răzbate iubirea. Or cu moartea ne întâlnim invariabil cu toții, pe când iubirea nu locuiește, din nefericire, în spatele oricărei uși.

Așa că da, de asta când zăresc vreo stea căzătoare pe cer, îmi doresc rar de tot vreo rochie nouă. Mai mereu mă rog să nu-mi pierd într-o zi mințile.

Cinci zile la Paris: un rezumat lung și niște poze

A trecut deja mai bine de o lună de când m-am întors din patria lui Voltaire, mai precis din orașul luminilor, al iubirii, al îndrăgostiților, al, al, al.  Parisul n-a fost niciodată în top pe lista mea de dorințe, n-aș putea să zic exact de ce, însă cert este că n-am simțit vreo atracție deosebită, vreo chemare puternică. La insistențele jumătății mele mai masculine, mi-am exersat însă franceza mea ruginită, mi-am cumpărat o pălărie și-am pornit în aventura pariziană.

Cum am călătorit

București – Paris

Noi am zburat cu WizzAir, așa că am aterizat în Beauvais, care e cam la o oră și un sfert de Paris. De acolo am luat un shuttle bus, care ne-a dus până la Porte Maillot (asta fiind la două stații de metrou de Arcul de Triumf). Dacă zburați cu o companie de linie cel mai probabil aterizați pe Charles de Gaulle și nu mai cheltuiți nici timp, nici bani pe shuttle, care costă 30 de Euro de persoană dus-întors. Pentru noi a fost mai rentabil așa, mai ales că în city-break-uri mergem doar cu bagaj de mână.

În Paris

După cum spuneam în articolul anterior despre Paris, metroul parizian e fix ce trebuie. Rețea bine dezvoltată, legături super bune, ușor de ajuns la toate obiectivele și nu numai, automate de bilete în foarte, foarte multe stații, orarul respectat pe ceas. Un bilet pentru o singură călătorie costă 1,90 Euro, iar un carnet cu 10 bilete costă 14,90 Euro. Ce să mai, era cât pe ce să-i ridic statuie, atât doar că în prima zi erau câteva stații închise, fix pe segmentul din apropierea apartamentului nostru, așa că a trebui să ne înghesuim în autobuzul 73. Astfel, metroul parizian rămâne fără statuie, c’est la vie.

La Versailles am mers cu trenul (biletele cred că au fost în jur de 4-5 Euro pe segment, nu mai știu exact) și noroc că ne-am luat o marjă mare de eroare, fiindcă cel pentru care ne-am dus noi a avut întârziere, pentru ca în final să ne anunțe că nu mai vine deloc. Am înjurat puțin, însă ne-am bucurat că timpul ne permitea să îl așteptăm pe următorul. Dacă nu știați, francezii au și prostul obicei de a face multe greve, deci mai bine să aveți marje de eroare, că nu se știe în ce toane îi prindeți.

Unde am stat

Dacă vă uitați pe site-uri de profil, veți vedea că în Paris cazările sunt scumpe și/sau înghesuite. M-am închinat cu două mâini când am văzut câteva studio-uri care aveau cabina de duș fix în mijlocul casei (nu e nicio exagerare), alături de o masă și o plită electrică, lângă care străjuia mândră o chiuvetă în care abia încăpea o mână. Toaleta era undeva pe hol, în afara studioului. Am zis ”merci, mais non”.

Și am mai căutat, tot căutat, am găsit chestii drăguțe, unele chiar prin Montmartre, însă eram condiționați de zborul de întoarcere, așa că am ajuns să găsim pe Airbnb un studio în Neuilly-Sur-Seine, la 2 minute de stația de metrou Pont de Neuilly.  Eram practic la două stații de celebrul cartier, La Défense. Cartierul nostru, deși mai mărginaș, mi-a plăcut foarte mult, cochet, curățel și cu verdeață, apartamentul era și el curat și cu de toate cele trebuincioase, iar baia avea…țineți-vă bine…cadă! Comunicare cu gazda foarte bună, balconaș cu vedere la verdeață, canapea numai bună de adormit pe ea la ora 22:30 🙂 Am ieșit bine și financiar, am ajuns cu bine la shuttle și am decretat că a fost alegerea perfectă.

Ce am văzut, făcut și ne-a plăcut

M-aș avânta să zic că n-a fost nimic care să-mi displacă în vacanța asta, însă n-am cum să uit frigul pe care l-am tras și politica de la Turnul Eiffel. Nu, nu, nu! În afară de prima zi, în care m-am plimbat pe străzi în tricou, în restul zilelor am înjurat printre dinți la fiecare pală de vânt care-mi pătrundea prin cele ț-șpe straturi de material pe care le aveam pe mine. Cât despre Eiffel, să zicem că am economisit banii pe bilet, fiindcă ei aveau cumva senzația că eu îmi bat joc de timpul meu liber. Merci, mais non.

Turnul Eiffel

Este fain, da, cum veghează el așa asupra tuturor, însă noi nu am urcat în el. Aș putea să scriu un articol întreg despre cum m-au enervat francezii la treaba asta, dar am să fiu totuși scurtă. Nu se pot lua bilete online, iar după ce treci de coada de la prima securitate, nu e fun să stai o oră la coada de bilete ca atunci când ajungi la casă să ți se spună că nu mai poți cumpăra bilet până în vârf (chiar dacă eu eram dispusă să aștept să se mai elibereze turnul sau să-mi pierd banii dacă nu se elibera până la finalul programului).
Așa că am făcut câteva poze la baza turnului și am plecat. Am revenit și în altă zi, însă prima coadă avea zeci de metri,  iar eu aveam chef să mă bucur de soarele care revenise ca prin minune, așa că i-am lăsat pe ei cu turnul lor construit în România și-am plecat în Montmartre.

tour eiffel paris     eiffel tower

tour eiffel paris

Plimbarea cu vaporașul pe Sena

Merită, neapărat! A costat 15Euro, a durat o oră și a fost finalul perfect pentru o primă zi pe care o începusem la 3 dimineața 🙂 Ne-am odihnit picioarele, în timp ce soarele se pregătea să apună, iar o voce înregistrată ne povestea ce vedeam pe stânga și pe dreapta. Da, și e și romantic așa un pic, e fain, chiar e fain.

seine boat

Alexander Bridge Paris

Podul Alexandru al III-lea, considerat cel mai frumos pod din Paris. E fain, nu zic nu, n-aș zice că e impresionant 🙂

paris sena notre dame

Notre-Dame la asfințit, îmi pare rău, fotografia nu e nici măcar aproape de view-ul din realitate.

notre dame paris

Notre-Dame, vedere de pe Sena

Palatul Versailles

Oh, Palatul Versailles e superb. A fost construit pentru că regele simțea că Luvrul e mult prea mic (da, ce să zic, și eu m-aș sufoca acolo) și are nevoie de un spațiu mai mare. Dacă mă întrebați pe mine, pur și simplu era o chestie de lux și opulență. Mi se pare că erau atât de plini de ei, atât de dornici de a arăta cât de multe au și cât de wow sunt, încât nimic nu li se părea suficient.
Versailles-ul este oricum o bijuterie. Luați-vă măcar trei sferturi de zi pentru el, cu bilete cu interval orar de acces (Timed Passport) și pregătiți-vă de colindat coridoarele, camerele și grădinile. Atât palatul principal, cât și clădirile învecinate (Le Grand Trianon, Le Petit Trianon) sunt foarte faine, iar grădinile sunt enorme și merită plimbat pe acolo chiar și pe vânt și frig, cum am prins noi.
Studiați atent prețurile biletelor de pe site și accesul pe care vi-l oferă, iar dacă aveți sub 26 de ani și sunteți cetățeni/rezidenți UE, aveți acces gratis (dar și pentru asta trebuie luat un bilet cu preț zero de pe site).
Puteți opta pentru audioguide, dar există și o aplicație gratis în Play Store cu tururi ghidate. Noi am folosit-o pe aia și a fost suficient. Ah, și îmbrăcați-vă corespunzător, eu m-am lăsat păcălită de soarele de dimineață și am cam făcut frigul pe un vânt de numa’!

versailles town

Versailles Palace Gate

Poartă de la Versailles. După cum spuneam, lux și opulență.

 

regele soare

Înainte de intrarea în Sala Oglinzilor, să nu uităm cine e regele. Fun fact: nimeni nu avea voie să stea cu spatele la vreun tablou/vreo sculptură cu regele, era ca și cum el însuși ar fi fost acolo.

 

mirror hall

Sala Oglinzilor are, așa cum îi spune numele, un perete plin cu oglinzi. Pentru că la vremea respectivă oglinzile erau extrem de scumpe, ăsta e un statement practic.

turquoise

 

garden versailles

garden2

foisor   megarden

Muzeul Luvru

Mi-a plăcut și ăsta foarte, foarte mult. În primul rând este o atracție în sine, la cum arată, însă și operele de artă expuse acolo fac toți banii. Bine, eu am intrat gratis (multe atracții din Paris sunt gratis pentru cetățenii/rezidenții UE sub 26 de ani), poate nu e cea mai fericită exprimare, but well. Evident, Mona Lisa este overrated, dar până la urmă asta e o părere personală și aș fi gata să spun și despre Venus din Milo același lucru dacă nu ar avea totuși o însemnătate mitologică. Fiecare cu preferințele lui, eu am văzut niște picturi superbe la care mi-a stat inima în loc, deși nu erau acoperite cu sticle și păzite ca ochii din cap (precum doamna Gioconda) și m-aș întoarce cu siguranță să văd și alte aripi din muzeu.

Louvre

Louvre2

tablou louvre   louvre3

Catedrala Notre-Dame

Mi-a plăcut atât, atât de mult, foarte mult! Este pe locul 2 în topul preferințelor mele, după San Pietro, din Vatican (nu am văzut Barcelona, să știți 🙂 ) și mi-a dat o stare aparte vizita acolo, mă simțeam atât de mică, de copleșită și încântată. Nu-mi găsesc cuvintele potrivite, dar mi-a plăcut mult de tot, mult, mult.

notre dame   notre dame inside

Montmartre

M-aș întoarce la Paris doar ca să stau mai mult în cartierul ăsta, parol. Boem, cartierul artiștilor, cu străzi pietruite și în pantă, cu un șarm aparte, cu Moulin Rouge și Sacré-Cœur, cu croissante și crepes, și tarabe cu fructe… oh, Montmartre, comme tu es beau!

Sacre Coeur      moulin rouge

Montmartre street oublier2

Am mai fost pe la sau am mai văzut: Muzeul d’Orsay, Arcul de Triumf, Champs-Élysées, Place de la Concorde, Grand Palais, Petit Palais, Grădinile Luxembourg, Pantheon, Sainte Chapelle, Saint Sulpice, Muzeul Armatei (Hôtel des Invalides, cu Domul unde se află mormântul lui Napoleon), Galeriile Lafayette, am văzut doar pe dinafară Opera Garnier (îmi pare rău că nu am mers și în interior) și probabil că or mai fi și lucruri pe care tot le-am scăpat.

musee orsay

Muzeul d’Orsay, inițial gară

champs elysees

la defense

În depărtare, cartierul La Défense, văzut din Arcul de Triumf

Opera

Opera

lafayette1

lafayette2

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La final, dovada vie că diavolul se îmbracă de la Prada, iar căluții de la Louis Vuitton 🙂

louis vuitton

Dacă francezii sunt cu greva, ei bine, eu am prostul obicei de a mă întinde cu vorba. Am scris un articol lung cât o zi de post, sper măcar că imaginile v-au clătit cât de cât ochii, că v-ați amintit cu drag de Paris sau că, poate, vă faceți de-acum planuri de călătorie. M-aș bucura să vă ajute informațiile și pozele. Gata, mă duc să-mi planific următoarea vacanță 🙂

À bientôt!

Cum am trăit victoria Simonei

Primul meci de tenis pe care eu l-am văzut integral a fost finala feminină de la Roland Garros din 2014. Atunci Simona Halep pierdea meciul în trei seturi în fața Mariei Sharapova și câștiga, probabil, mii de fani. Printre care și eu. În ăștia patru ani am devenit nu doar fan Simona, ci fan tenis. Eu, care până atunci nu înțelegeam de ce se uită oamenii atât de pasionați la sporturi (din 4 în 4 ani mă mai uitam și eu la gimnastică, na), am văzut în ăștia patru ani zeci, probabil sute de meciuri, ore întregi de tenis și-am căutat să-mi iau din treaba asta nu doar plăcerea de moment și relaxarea, ci și poveștile oamenilor din spatele rachetei, repere, modele, motivație și curaj.

Ieri Simona a jucat a patra finală de Grand Slam din carieră, iar eu n-am reușit să nu plâng. Au fost două săptămâni în care i-am văzut majoritatea meciurilor în reluare, dar pe toate pe livescore, în care am încercat să-mi temperez așteptările, dar în care m-am gândit că ar trebui să-mi las totuși liberă după-amiaza de sâmbătă, 9 iunie, dacă totuși ăsta e TURNEUL?
Așa că ieri, înainte de ora finalei, după ce am șters bine praful de pe televizor, ca nu cumva să văd dungi aiurea pe zgura de pe Philippe Chatrier, mi-am făcut o cafea, mi-am gonit demonul care începuse să se îndoiască de Simona, m-am așezat pe fotoliu și-am decretat: “nu prea mai am emoții, parcă a jucat finale de atâtea ori, încât ori o câștigă, ori, dacă nu, ne uităm la următoarea, asta e”.

Meciul a început așa cum deja știm cu toții. Simona nu juca rău, doar că Sloane juca al naibii de bine. Punea toate mingile înapoi în teren, în timp ce Simona încerca să facă o grămadă de lucruri, dar nimic nu mergea cum ar fi vrut. Ba un out, ba o minge în fileu, ba un winner al lui Sloane, iar mie îmi creștea un nod în stomac și după câteva game-uri deja băusem jumătate de cană de cafea.
Mă gândeam ce se întâmplă oare. Are tot ce-i trebuie ca să câștige și totuși ceva nu merge. În finala cu Sharapova îi lipsise experiența, în finala cu Ostapenko i-au lipsit curajul și inițiativa, iar în finala cu Wozniacki n-a mai avut, efectiv, forța fizică pentru a câștiga. Acum, însă, părea că le are pe toate, avea jocul, experiența, curajul, atitudinea și prospețimea fizică după două săptămâni cu meciuri nu prea lungi. Ce se întâmpla oare în căpșorul sau inima ei? Aș fi vrut să-i putem trimite cu toții energia noastră sau orice ar fi avut nevoie ca să câștige.
Pe când setul se îndrepta vertiginos spre final, la 5-3 pentru Sloane, m-am trezit zicând: “aș prefera să piardă setul aici, decât să-l ducă în tie-break și să-l piardă, ca pe cel din meciul cu Kerber, de ce să obosească aiurea?” Iar Sloane n-a clipit și a închis. La mingea în out a Simonei am strâns din ochi și mi-au transpirat palmele: “am zis că nu mai am emoții anul ăsta, ce vrăjeală!”

Când a început setul al doilea mi-am șters palmele pe tricou, am mai băut o gură de cafea și am început să vorbesc către televizor: “hai, Simona, hai în trei seturi, orice ar fi, victorie, înfrângere, dar hai în trei, luptă!” 
S-a făcut însă rapid 2-0 pentru americancă și m-am îndoit de Simona. M-am gândit că poate asta e, e o zi din aia în care adversara joacă tot ce trebuie, iar din terenul Simonei nu se văd soluțiile, până la urmă e un alt meci pierdut, ca-n viață, și n-o să moară nimeni, așa cum a zis chiar ea. Radu îmi șoptea din stânga: “măi, dacă se face 3-0 acum, eu mă duc și mă joc, să știi”. Și atunci speranța și-a făcut iar loc în mintea mea: “stai că nu e dracul așa negru, doar și ea a avut set, 3-0 și minge de 4-0 anul trecut și știm cu toții cum s-a terminat. Uite, servește bine, vai și ce unghi a prins, haide, fată dragă, așa, măăăăi a închis cu voleul, daaaaa!”

Și de aici am început să cred și mai puternic. Am văzut-o conducând, am văzut-o egalată la 4, mi-am amintit atunci de game-ul enorm de la 4-4 din semifinala cu Muguruza și-am știut că dacă ia game-ul, noi vom mai avea un set de tenis, iar ea șansa la cupă. Când a făcut break și a luat setul am strigat de atâtea ori “da” încât mi-am petrecut pauza într-un acces de tuse greu de descris. Pur și simplu uitasem de dureri, de tuse, de sirop, am uitat că încerc să-mi menajez gâtul. Urma decisivul, iar tensiunea mea era probabil 23.

În decisiv, Simona a venit ca un tăvălug peste Sloane, care nu mai juca nici ea tenisul de la început, iar când a făcut break-ul pentru 4-0 și a câștigat mingea aia minunată, absolut fabuloasă, am strigat din nou. Da, da, da, trebuie să fie meciul ei, trebuie! Uită-te și la Darren, nu l-am văzut nicicând așa, e ce trebuie! M-am bucurat enorm când am văzut cum atacă la 5-0, cum dă totul, pentru că știe că n-are nimic de pierdut, are atâtea game-uri avans, încât ăsta e momentul să forțeze, indiferent că-i iese sau nu.

Aveam palmele ude și îmi simțeam inima cum bate, am băut ultimele guri de cafea, chestie care nu m-a ajutat deloc cu inima, ca să fiu sinceră, apoi în stânga ecranului a apărut mesajul: ”Serving For The Championship”. Dumnezeule, Simona servea pentru meci! La prima minge de meci Simona a adus serviciul ăla bun, care a rămas fără răspuns în terenul lui Sloane, Simona a trântit racheta din mână, iar eu am sărit din fotoliu și am țipat, m-am învârtit și-am ratat momentul în care și-a pus mâinile pe față. Apoi m-am așezat la loc și-am încercat să nu plâng. Am încercat, dar sunt doar un om, până la urmă.

halep slam paris

Photo : Corinne Dubreuil / FFT

M-am bucurat pentru Simona așa cum n-am crezut vreodată că este posibil să te bucuri pentru cineva care nu-ți este familie sau prieten apropiat. Cu gura până la urechi și ochii împăienjeniți, cu mâinile reci de emoție și o căldură în piept. Pentru că Simona este o inspirație, pentru că putem doar să ne închipuim cât muncește, pentru că se deschide în fața noastră și pentru că și-a pus de fiecare dată sufletul pe farfuriile alea pe care le-a primit la celelalte finale și ne-a arătat cât de vulnerabilă și de puternică e în același timp. Pentru că ne-a arătat că e posibil să cazi de 99 de ori și să te ridici de 100, trebuie doar să crezi, să îți propui și să muncești întruna, întruna, întruna. Și, desigur, să ai niște oameni care să-ți întindă mâinile, să te ajute și să-ți amintească mereu că se poate!

halep hug cahill

Photo : Cameron Spencer / Getty Images

Și cred că atât de multe lume se bucură AȘA de victoria Simonei fiindcă e “de-a noastră”. Dar Simona nu e de noastră prin prisma faptului că e româncă. E de-a noastră fiindcă e atât de umană și atât de vulnerabilă și a avut atât de mulți demoni. Simona e de-a noastră indiferent de limba pe care o vorbim, Simona e un om care crede până în pânzele albe în visul lui și care muncește de dimineața până seara pentru a-l atinge. Așa cum am putea, la urma urmei, să fim și noi. Desigur că mulți dintre noi nu o vom face probabil niciodată, pentru că e al dracului de greu, de aceea Simona e campioana care e, iar noi… ei bine, om vedea.

halep grand slam

Photo : Raed Krishan

Mulțumesc, Simona, pentru tenis, pentru lecții, pentru inspirație, pentru că ești atât de ca noi și totuși atât de model. Și ăsta, doamnelor și domnilor, este motivul pentru care oamenii se uită la sport!

Dacă nu am fi superstiţioşi, am fi numai nişte maşini

Să nu speli duminica, să nu te întorci din drum, să-ți pui busuioc sub pernă, vai, dar ai spart oglinda? Și pisica aia neagră n-are altă treabă decât să treacă fix acum prin fața noastră? Dacă mănânci din oală, o să-ți plouă la nuntă, dar e ok, dacă plouă la nuntă e semn de belșug. I-auzi, iar se aude cântând cucuveaua aia, nimic bun n-aduce. Nu mai fluiera în casă! Cum de ce? Fluieri a pagubă. Ce faci, tu, fată, te uiți la unghii? Scuipă de trei ori și-apoi trece-ți mâinile pe la spate, să nu te vorbească cineva de rău.

Oh, de câte ori n-am auzit cuvintele astea în copilărie! Mi-am petrecut ani buni la țară, la bunici, așa că n-am fost nicicând străină de tradiții, de credințe și superstiții. Știam că dacă te mănâncă una din palme iei bani, dacă e cealaltă, în schimb, să te pregătești să deschizi punga ca să dai. Dacă mă mânca nasul, trebuia să menționez dacă pe dinafară sau pe dinăuntru, că într-un fel se anunța bătaie, altfel bucurii. Când mă mânca talpa, era rost de călătorii (prin grădini, la cules de corcodușe roșii și prins de fluturi, desigur), iar când aveam palmele sloi de gheață, mă lăudam, că doar ăsta-i semn de sinceritate.

La plimbarea prin sat din ziua nunții, miresele aveau grijă să nu se întâlnească una cu alta, asta după ce, bineînțeles, se asigurau că mirele nu le vede în rochie albă înainte de vreme. Știam că nu-i bine să te prindă Anul Nou cu datorii și că e important să ai bani în buzunar și lenjerie roșie în noaptea dintre ani. Că-i bine ca primul om care-ți calcă pragul pe 1 ianuarie să fie bărbat, ca să ai un an bun, că marțea-s trei ceasuri rele, indiferent cât de bună ar fi ziua ta, dar și că dacă stai pe pragul casei, copiii tăi vor fi cel mai probabil fetițe. 

Nu am trecut însă prin viață la modul serios cu carnețelul cu superstiții în mână, ocolind pisicile negre sau încercând să prezic vremea după mișcarea ciorilor. Nici nu pot să zic că le-am ignorat complet, pe unele le-am preluat chiar, le-am personalizat și m-am distrat încercând să găsesc legături între ele și lucrurile care mi se întâmplau.
De exemplu, când am aflat că eu m-am născut joia, am decretat că sigur joia-i ziua mea norocoasă și am să iau note mari la toate testele pe care le-aș fi dat în ziua cu pricina. Note mari am luat, e drept, dar asta pentru că eram un copil silitor. Aveam note bune și atunci când mă ascultau profii marțea ori vinerea, fie că era 13 sau nu. Ba aș îndrăzni să zic că 13-le ăsta chiar îmi plăcea, un număr prim tare simpatic, pe care toată lumea îl considera oaia neagră a mulțimii numerelor naturale.

Alteori făceam calcule complexe ca să aflu ce notă o să iau la vreo lucrare de control. Dacă eram în 18 februarie și era marți, aia era ziua mea: Aduni 18 cu 2 (luna din an) și împarți suma la 2 (ziua din săptămână), obții un mare 10, limpede, nu? În alte situații, învățam o lecție anume pe ultima sută de metri, deși nu-mi plăcea, fiindcă auzisem eu că de ce ți-e frică nu scapi. De cele mai multe ori, fix aia îmi pica.

Când mă jucam în fața blocului cu copiii de pe scară, făceam tot ce puteam să nu călcăm pe gurile de canale, fiindcă asta aducea ghinion. Îmi amintesc că la un moment dat cineva ne-a clarificat treaba asta: ”măi, problema cu canalele este că poți să cazi în ele, adică să nu fie capacul bine pus și, pac, să cazi ca fraierul în canal; ăsta e tot ghinionul!”
Trebuie să recunosc că și în ziua de azi mă uit atentă pe trotuar și încerc să evit gurile de canal. Bine, asta și pentru că am o poveste a mamei care îmi răsună mereu în minte. Era 5-6 dimineața într-o iarnă grea, mergea ca pinguinul către serviciu, când a simțit pe cineva urmărind-o. Și-a văzut de drum atentă până când a auzit în spate un buf! O prietenă care voia să o sperie, tocmai căzuse într-o gură de canal! Hm, un fel de ”cine sapă groapa altuia cade singur în ea”. 

Vreau să cred despre mine că nu-s superstițioasă, mă bazez pe rațiune și îmi place să-mi las acțiunile mânate de logică. Mă-ntorc din drum fără stres dacă mi-am uitat umbrela, fac curat și spăl atunci când îmi permite programul, îmi plac pisicile negre, iar cântecul cucuvelei nici nu știu să-l recunosc. Cu toate astea, de Revelion port lenjerie roșie și-mi pun bani în buzunar, mă bucur dacă găsesc un trifoi cu patru foi, iar baba mea e pe 5 martie și îmi doresc mereu să fie soare, ca să fiu așa luminoasă și fericită tot anul. Iar când merg la bunici și mă așez pe pragul casei, mă gândesc că n-ar fi rău deloc dacă vreodată o să am o fetiță 🙂

Și cum nu de puține ori m-am surprins testând superstițiile doar ca să le demonstrez că-s cam degeaba, anul ăsta cred că am să dau o fugă la Bookfest. Între 30 mai și 3 iunie are loc a treisprezecea și cea mai mare ediție a Salonului Internațional de Carte.
Anul ăsta spațiul pe care se desfășoară e cu  50% mai mare, standurile sunt mai mari, oferta de carte mai diversă și să sperăm că și reducerile vor ține pasul. Unde mai pui că puștii vor avea Bookfest Junior, de vreme ce 1 iunie pică fix în mijlocul perioadei, iar Invitatul de Onoare al acestei ediții este … *drumroll*Statele Unite ale Americii!

Da, doamnelor și domnilor, țara în care numărul 13 este dracul gol vine la ceea ce se preconizează a fi cea mai faină ediție Bookfest. Let’s make number thirteen great again! 🙂

afis bookfest

Sursa: bookfest.ro

  P.S. Titlul este un citat din “Fiziologia poeziei” de Nichita Stănescu

Patru lucruri random despre Paris

M-am întors de mai bine de o săptămână din minunatul oraș al luminilor și locul în care se vorbește, poate, una dintre cele mai frumoase limbi din lume. Dacă a fost frumos? Nu, a fost foarte frumos, m-aș mai duce, aș pleca și mâine.
Însă în articolul de astăzi nu am de gând să vă povestesc despre Notre-Dame, Luvru sau Versailles, nu am să înșir poze cu Turnul Eiffel, nici n-am să vă povestesc cum se vede Parisul din Arcul de Triumf ori dacă, într-adevăr, se găsește tot ce vreți pe Champs-Élysées. Pregătesc și un text mai detaliat despre cele cinci zile pe care le-am petrecut pe tărâmuri franțuzești, însă astăzi vreau doar să trec în revistă câteva observații, aproape random, dacă vreți, pe care mi le-am notat mental (bine, nu doar mental, recunosc) în timp ce-mi toceam tălpile pantofilor dans la rue.

Bio, bio, bio

Au o pasiune parizienii pentru cuvântul ăsta, ceva de speriat. Nu zic nu, trendul ăsta cu bio, eco și alte litere a prins bine și pe la noi, dar acolo l-am simțit la un cu totul alt nivel. Același sentiment l-am avut în Italia, unde vezi peste tot, pe cât mai multe produse, ”senza olio di palma”, că au descoperit ei că e nasol cu uleiul ăsta de palmier și aparent își propun să fugă lumea de el ca dracul de tămâie.
Eh, francezii n-au cum să facă asta, că atunci când vinzi crepes și gaufres la toate colțurile de stradă, multe mânjite elegant cu Nutella, nu poți să-ți dai singur cu firma-n cap, așa că plusezi pe bio. Și ca să înțelegeți cam cât de bio sunt: pe lângă rafturile dedicate, reclamele de la televizor sau cele de pe panourile publicitare, când am fost la Pantheon, am văzut în fața primăriei din arondismentul respectiv un afiș care promova un viitor festival bio! Deci nu cu mici, cârnați, cartofi spiralați afundați în ulei și vin fiert, ca la noi în Piața Constituției, da? Bio am zis!

Miroase a pipi, frate!

Am tot auzit în stânga și în dreapta că Parisul e un oraș aglomerat și murdar, însă nu l-am perceput tocmai așa. Sigur, trăiesc și muncesc milioane de suflete și acolo, nu lingi miere de pe trotuare, însă nici n-am prins metroul aglomerat ca în București nici măcar la ore de vârf. Problema e că din aceste milioane de suflete, unele își fac nevoile cam fix pe unde apucă, altfel nu-mi explic cum de pesteeee tot miroase a pipi. Vezi boscheți faini, aranjați, cu flori mari și frumoase, deschizi larg nările să intre natura și bam, cum treci, te lovește un damf de pipi, de-ți scapă un mare ”Merde!” printre dinți. N-am înțeles ce se întâmplă, dar cam așa miroase Parisul pentru mine, nu a flori sau cafea.

Metroul parizian e ce trebuie

Ni s-a întâmplat o singură dată să nu urcăm în tren, ci să-l așteptăm pe următorul, asta fiindcă am fost prea leneși ca să ne grăbim la o ușă mai din față, unde era liber. Cumva se adunase toată lumea în vagonul ăla și noi n-am binevoit să ne deplasăm altundeva. În rest, metroul vine fix când a zis că vine, în general cam la 2 minute în timpul săptămânii, așa că n-am prins aglomerație nici la orele de vârf, după cum spuneam. Rețeaua e super bine dezvoltată, cu multe legături de la o magistrală la alta și poți ajunge foarte rapid dintr-o parte în alta a orașului. Ah, și am mers pentru prima dată cu un metrou automat. Nu prea știe el cu frânele, dar în rest, totul fain.

Francezii nu știu să bea cafea (cum știu italienii)

Știu că m-am tot lăudat că m-am lăsat de cafea, însă în weekend și vacanțe îmi permit să mă răsfăț cu câte una, că n-o fi foc. Am fost dezamăgită la Paris, recunosc. E adevărat că am fost și pe fugă mereu, că nu ne-am luat prea mult timp să căutăm brasserii sau cafenele simpatice, unde să aibă espresso-uri aromate sau flat white-uri blânde. Cu siguranță că există și din astea, dar nu le-am găsit eu.
Dar la capitolul ăsta, Italia>Franța, cel puțin pentru mine. Bine au făcut italienii că n-au primit Starbucks-ul încă (și sper să nici n-o facă!), pentru că de aia te poți bucura de un espresso în aproape fiecare butic. Intri, dai un euro și primești o gură de fericire într-o ceașcă mică. La Paris, în schimb, mi-am mai luat cafea de la localuri mici, de la colț de stradă, dar în niciunul nu aveau espressoare adevărate, ci un soi de automate de cafea. J‘ai été triste, mes amis! Poate data viitoare schimb ritmul și dau, totuși, peste cafea bună.

Gata, închei transmisiunea pentru astăzi și promit solemn să revin cu textul celălalt, cu mai multe păreri și impresii de la curtea Regelui Soare, cu poze, recomandări și liste de dorințe. Până atunci, călătorii frumoase să aveți! 🙂

 

Aparatul dentar: patru luni de zâmbete

A trecut ceva vreme de când n-am mai povestit pe blog despre cum merg lucrurile cu aparatul dentar. Bine, între noi fie vorba, mă mișc încă destul de în reluare cu scrisul pe blog, dar asta e o altă poveste, care e totuși în curs de rescriere, zic eu. Rămâne de văzut.

Revenind la oile noastre, doamnelor și domnilor, trecut-au patru luni de când mi-am pus aparatul de pe arcada superioară și aproape două luni de când am completat colecția și cu cel de jos. Cu riscul de a deveni extrem de plictisoare, trebuie să repet: a fost una dintre cele mai bune decizii din viața mea. Nu vreau să pară totul o plimbare în parc și să fac pe panseluța pe aici, să vă vorbesc despre nori roz și pufoși pe care m-am urcat odată ce mi-am pus brackeții și de pe care nu mă mai dă nimeni jos. Că nu e chiar așa. Dar când le pun pe toate pe foaie, ies mereu pe plus, iar asta e tot ce contează la finalul zilei.

După patru luni, dinții de sus s-au îndreptat mult, mult de tot, chiar dacă mai e de treabă, iar cei de jos s-au aliniat și ei foarte bine după doar două luni. Par să se așeze cum trebuie, iar eu mă uit la poze recente cu mine și-mi dau seama că rânjesc fasolea întruna, de zici că am făcut toată viața reclamă la pastă de dinți. Îmi vine să mă închin cu două mâini; dacă mi-ar fi zis cineva că eu am să zâmbesc așa larg la poze vreodată, i-aș fi zis să bea un pahar cu apă și să-și vină în fire. Poftiți poză pentru exemplificare, să nu credeți să vă vând gogoși (deși, vai, ce bună ar fi una):

paris arc de triumf

Desigur, sunt și zile mai proaste, că doar și pe strada mea mai plouă. Sunt zile în care îmi schimb arcul și elasticele, iar dinții mă dor când mănânc un iaurt de parcă aș sfărâma o nucă de cocos între ei. Tot în zilele alea, îmi apar brusc o sută treizeci de afte, iar Mega Image înregistrează out of stock la hummus, avocado și banane. Și sunt și zile în care mă aud zicând: ”vai, când o să îmi dau jos aparatul, o să plec în Italia și-o să mușc din toate feliile de pizza, am să-mi iau un platou enorm cu cicchetti în Mercato Rialto, am să mușc din toate, am să beau un pahar cu vin roșu și apoi, ca o rebelă, n-am să mă spăl pe dinți imediat, ci am să-mi cumpăr și un espresso!”

Dar sunt mai multe zilele alea în care zâmbesc larg în oglindă dimineața și în care mă gândesc ce lucruri faine am făcut pentru mine în ultimele 7-8 luni. Cu fiecare zi care trece, cu fiecare mică schimbare pe care o observ eu, cu fiecare control și fiecare ajustare, nivelul meu de fericire mai crește cu o liniuță. Și în zilele de după consult, când îmi vine să-mi smulg brackeții de pe dinți, mă uit la poze cu mine înainte și-mi amintesc de tot ce n-aș fi făcut niciodată până acum. Apoi iau un Nurofen, beau un pahar cu apă și-mi mai trag un selfie cu gura până la urechi. Pentru că pot 🙂

Da, merge bine expediția asta, e o investiție mare, dar cu un rezultat pe măsură. Și da, am să revin la un moment dat cu poze de genul înainte-în timpul-după. Dar mai dați-mi timp, nu e ușor să găsesc poze cu mine zâmbind larg înainte.

Până una-alta, zâmbete fericite să avem, că perfecțiunea e overrated 🙂