Să nu lași urme!

Una dintre activitățile care îmi plac cel mai mult, mă relaxează și mă ajută să scap de stres este curățenia. Îmi place să întorc casa cu fundul în sus, ca apoi să organizez totul la milimetru și să știu și-n somn de unde să iau cutare lucru. Hm, cum mă descurc până aici, par credibilă? Adevărul este, de fapt, că dacă aș prinde într-o zi peștișorul de aur, aș cere în primul rând posibilitatea să am tot timpul casa lună fără să fie nevoie să mișc un deget. Îmi place mult să fie curat, însă de fiecare dată când fac curățenie, abia aștept să termin. Nu-mi place și pace bună.

Mama îmi zicea tot timpul, când stăteam la Târgoviște, că pe mine n-o să mă ia niciodată din cauza asta. Pe atunci eu îi ziceam că o să-mi angajez menajeră, ea dădea ochii peste cap și ne continuam curățenia, ea nemulțumită că nu șmotruiesc cu zâmbetul pe buze, eu grăbindu-mă să termin. S-a convins între timp că n-o să mor în mizerie și nemăritată, mai ales că, într-o perioadă, după ce dădeam cu mopul mai aspiram încă o dată, ca nu cumva să rămână scame din mop pe parchet. Adică ok, că nu-mi place e una, dar dacă tot facem, să scoatem și-un pic de OCD la lumină.

Ei bine, pe lângă discuția asta repetitivă, una dintre cele mai pregnante amintiri pe care le am de când eram de-o șchiopă este mirosul de detartrant. Când spăla mama cada cu Nufăr, intram în baie ținându-mă de nas și parcă tot simțeam mirosul înțepător, care ajungea până în creier. Nu mai zic de perioada aia de dinainte de sărbători, când înainte să miroasă a prăjituri, cozonac, friptură de porc sau ciorbă de miel, în casă trebuia să miroasă întâi a clor și țuică (îhâm, pe vremea când se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă de oca de fier la un picior, mama spăla geamurile cu țuică), iar înainte să găzduiască oale cu bunătăți, aragazul trebuia frecat bine de tot cu Triumf, ca să învețe cine-i șeful și să nu cumva să mai lase grăsimea să se apropie de el.

Acum că luminițele de Crăciun sunt pornite, târgurile se deschid, iar toată lumea face listele de cadouri, simt că se apropie momentul ăla în care casa trebuie întoarsă cu fundul în sus. Asta pentru că peștișorul de aur încă nu s-a arătat, deci va trebui să ne descurcăm pe rit vechi, cu aspiratorul, mopul și lavetele, cu mânecile suflecate și încrederea că la finalul zilei o să ne putem acorda o diplomă de experți în curățenie.

Mi-am făcut deja planul. O să fie într-o sâmbătă (da, într-o singură zi, că nu stăm încă în casa aia cu living spațios, cireș și câini frumoși), suficient de târziu încât să fie curat de Crăciun și suficient de devreme încât să avem timp și de cozonac, și de relaxat. O să ne înarmăm cu răbdare, curaj și un braț de produse care fac curățenia mai ușoară și o să umblăm prin toate cotloanele, pe rafturi, prin sertare, în dulapuri, până când fir de praf n-o să mai rămână pe vreo carte sau pe vreo cutie de pantofi plină cu mărunțișuri, iar zeul curățeniei o să respire ușurat și-o să tragă ușa-n urma lui.

Sigur, o să simt în ceafă respirația mamei când n-o să mai am chef să mă întind și în colțul ăla îndepărtat de pe dulap, ca să mă asigur că nu stă ascunsă vreo pânză de păianjen. Așa că o s-o fac, deși ea n-o să fie aici să verifice, dar  măcar o să mă bucur că n-avem perdele, deci nici vorbă de dat jos, spălat, uscat, călcat și pus la loc. Mai puțină febră musculară și mai mult timp de ascultat colinde și scormonit internetul după cadouri frumoase și cu raport calitate preț corect.
Lista de cumpărături e deja făcută. Nu aia de cadouri, ci aia de produse care curăță repede, bine și fără prea multe bătăi de cap toate petele, urmele de grăsime, ce mai, ”toate micile mizerii unui suflet chinuit”, vorba lui Eminescu. Pe lângă Triumful pentru aragaz și Nufărul pentru toaletă și cadă, despre care știu de un car de ani că sunt eficiente, îmi mai trebuie un dezinfectant universal și, cel mai, dar cel mai important, o soluție pentru geamuri.

nufar geamuri
În toate celelalte sesiuni de curățenie din timpul anului, mă ocup conștiincios de tot felul de suprafețe de prin casă, dar singurele care nu reușesc să ajungă decât rar pe lista scurtă sunt geamurile, așa că de Crăciunul ăsta habar n-au ce le-am pregătit. Am de gând să le dezbrac până la piele, să le iau jaluzelele și plasele de insecte la o baie cu spumă în cadă, să se relaxeze, iar între timp să le aplic puf cu puf o poțiune magică cu miros floral, poate chiar de nufăr, cine știe. Ce e fain la detergentul lichid pentru geamuri de la Farmec e că nu lasă urme! Or toată copilăria mea spălatul de geamuri a fost echivalent cu mirosul de țuică, scârțâitul mototoalelor de ziar cu care mama freca foile de sticlă de parcă viața ei depindea de asta și acel ”ai grijă să nu lași urme!!” pe care mi-l striga din 10 în 10 secunde atunci când mă mai punea și pe mine să lustruiesc.
Sigur, e important și că-l mai pot folosi pentru oglinzi, ca să văd ce frumos îmi stă ținuta de gospodină, și chiar și pe faianță, însă altfel o să pun capul pe pernă seara când o să știu că am geamuri spălate fără urme. Și da, o s-o sun pe mama ca să mă laud(e).

Ehe, planu-i bun, unelte pare-se că am avea, o sâmbătă goală și chef de treabă să găsim, că sărbătorile vin. Acum eu nu știu dacă Moșul verifică geamurile, faianța și aragazul înainte să lase cadourile sub brad, dar recunosc că nu-s dispusă să risc, așa că mă apuc de consultat calendarul, ca să bifez ziua în care îmi pun rochia de cenușăreasă și mănușile galbene.

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

 

Advertisements

Bittersweet Symphony

Îmi scrie într-o zi o prietenă să mă întrebe când am terminat masterul, că ea nu mai știe. A trecut abia un an, dar și mie mi se pare că a trecut o viață și încă un pic, toată facultatea pare undeva departe, dincolo de un perete de ceață. Nu mi-e foarte dor, recunosc, singurele lucruri care-mi lipsesc cu adevărat sunt ședințele și proiectele din VIP, organizația unde am făcut voluntariat. Dar și mai mult îmi lipsesc teambuilding-urile de atunci. Orele petrecute în autocar sau în tren, râsul zgomotos, glumele de interior și grătarele, jocurile, muzica și dansul.

De când am început să lucrez, n-am mai avut parte de niciun teambuilding și mai că-mi vine să mă apuc iar de voluntariat numai pentru asta. Să-mi fac iar bagajul în așa fel încât să-ncapă într-un rucsac, să alerg după troleu, apoi prin gară, după tren, să găsim loc lângă ușă, lângă oamenii cu manelele date la maxim și să facem haz de necaz pe tema asta. Sau să închiriem autocare mari doar pentru noi, să jucăm pe drum jocuri de cunoaștere și să bem cafea de la benzinărie, apoi să ne dăm jos în Poiană și să inspirăm aerul tare de munte. Un grup de peste 100 de oameni care împart atât de puține și totuși atât de multe.

N-ai nevoie de cine știe ce salon de evenimente în Poiana Brașov ca să te bucuri de un weekend de vis. Ai nevoie de un hotel călduț și spațios și de oamenii potriviți, chiar dacă vreo câțiva ar dormi pe paturile suplimentare. Noi să fim sănătoși, suntem obișnuiți cu studenția. Când am ajunge, ne-am trânti rucsacurile grele și am pune la punct programul zilei. Mâncare, odihnă și activități de echipă, jocuri și timp de socializare, de dat în leagănul din curte, de jucat cu cățeii aciuați prin zonă și de plimbat aiurea pe potecile bătătorite.

curte royal

Nu ne-ar trebui multe dotări. O sală suficient de mare încât să respirăm fiecare din bucățica noastră de aer, cu un ecran pe care să ne proiectăm filmulețele amuzante și un flipchart pe care să ținem scorul la ”Win as much as YOU can”, camere cu paturi comode, în care să dormim cele 4 ore de după răsărit, o parcare în care să se odihnească autocarele și o terasă pe care să ne bem cafeaua de dimineață. De atmosferă ne ocupăm noi.

royal tb

Toate jocurile, toate proiecțelele de echipă, toate căutările în care ne-am trimite unii pe alții, resursele limitate și cerințele amuzante, jocurile de negociere, în care toată lumea urmărește câștigul, toate astea ne-ar conduce pas cu pas, ca de fiecare dată, către o echipă mai puternică. La finalul zilei am proiecta din nou discursul lui Al Pacino din ”Any Given Sunday”, să ne intre tuturor bine-n cap cât de importantă e echipa: ”You gotta look at the guy next to you. Look into his eyes. Now I think you are going to see a guy who will go that inch with you. That’s a team, gentlemen and either we heal now, as a team, or we will die as individuals.”

Seara am da scaunele la o parte din sala de conferințe și am pregăti-o pentru petrecere. Am cânta pe ”Bittersweet Symphony” și am dansa pe ”I follow rivers”, până la shot-ul tradițional de tequila sau până ne-ar durea tălpile, apoi poate că o parte dintre noi, cu chef de joacă și de rezolvat mistere, ne-am înghesui din nou într-o cameră ca să jucăm Mafia. Am căuta asasini și mobiluri ale crimelor, suspecți, cetățeni simpli și doctori, încercând astfel să-i cunoaștem mai bine pe oamenii cu care vom lucra un an întreg în echipe mai mici sau mai mari. Ne-am culca târziu, după răsăritul soarelui, după ce vom fi stat la povești șoptite pe holuri și ne vom fi făcut planuri de organizat Gala VIP, că doar e clar că ne pricepem la organizare de evenimente în Brașov, în București sau oriunde altundeva.

A doua zi, după cafeaua de pe terasă și plimbarea scurtă, ne-am înghesui lucrurile în rucsac și am începe să visăm la proiecte sau la patul de acasă ori de la cămin. La un somn lung, de vreo noapte și jumătate, în care să nu mai visăm asasini și crime și la un an cât mai plin alături de noua noastră echipă.

De acum însă mie îmi rămâne doar să mă bucur de vreun eventual teambuilding de la birou și să fiu recunoscătoare că am trăit cel puțin o dată toate lucrurile astea de care v-am povestit.

tbeco

Articol scris pentru SuperBlog 2017.
*Primele două fotografii sunt de pe pagina de Facebook a Hotel Royal, iar ultima este din arhiva personală.

Cum să (nu) obții un job

Cred că am știut dintotdeauna în sufletul meu că e mai bine să fii overdressed decât underdressed. Sau poate nu dintotdeauna, poate totuși am învățat asta la grădiniță, când eram în grupa mică și trebuia să facem poza aia de tablou, despre care tot povestesc. Știți voi, ziua aia în care eu aveam puloverul de lână pe mine, în timp ce lumea era toată aranjată, cu rochițe și costumașe, de-mi venea să intru-n pământ de rușine. Probabil că atunci când am primit și eu rochia de catifea și mi s-a luminat chipul, mi s-o fi activat și vreun beculeț, care de atunci se aprinde periodic ca să-mi amintească treaba asta.

Îmi place să pun pe mine o rochie elegantă dacă merg la balet sau la operă, chiar dacă în ultima vreme tot mai puțină lume se mai lovește de codul ăsta vestimentar și vedem sălile pline de tot felul de ținute, care mai de care mai casual. A fost o perioadă când judecam mai aspru treaba asta, însă după doar trei ani în câmpul muncii, înțeleg mai limpede cât de prețios e timpul liber și cât de greu e să faci de toate. Mai bine săli pline de blugi, decât goale pentru că oamenii nu au timp de schimbat.

Eh, și pentru că tot am adus vorba de munci și aniversări, chiar mă gândeam azi, în prima zi la noul meu loc de muncă, la toamna anului 2014, când îmi căutam eu primul job și mă duceam pe la interviuri. Am venit la unele direct de la Târgoviște, cu microbuzul, iar la altele m-am dus după-amiaza, după o jumătate de zi de căutat chirie prin prăfuitul București. M-am dus spre interviul de grup de la bancă într-o pereche de blugi, o bluză groasă, deși era cald, și o tunică de piele. Numai cizmele îmi mai lipseau ca să fiu complet aiurea îmbrăcată pentru temperatura de afară. Transpirasem fiindcă eram grăbită și mă duceam pornită în baia din pasajul Bălcescu, de la Universitate, să mă schimb. Aveam la mine niste pantaloni negri cu dungă, o bluză care nu se șifona și mergea ținută o zi în bagaj și niște pantofi cu toc, pe care eram dispusă să merg 15-20 de minute pe jos.

Când să intru la baie, ușa încuiată. Am simțit că se dărâmă pasajul pe mine și-mi venea să plâng. Mergeam spre interviu și mă gândeam cum aș putea să fac să rezolv. Să alerg, să ajung mai devreme, apoi să intru mai întâi la baie și să mă schimb? Mda, dar nu știam exact cum s-ar fi desfășurat lucrurile, poate mă băgau direct într-o sală de meeting și m-aș fi afișat acolo în toată splendoarea blugilor mei tociți în fund. Am mărit pasul, am ajuns pe la Bursa de Valori căutând din priviri vreo cafenea sau vreun bar în care să pot intra și să le folosesc baia. Nicio șansă. Până la urmă am găsit o florărie la vreo 5 minute de sediul băncii. Am intrat să-ntreb de vreo minune și mi-am vărsat oful, iar doamna de acolo m-a privit blând și mi-a zis că ea are o băicică în spate și dacă cred că am loc, mă pot schimba acolo.

Inutil să spun că îmi venea să-i sar de gât și să o pup, dar că doar mi-am făcut loc printre ornamente de flori și mi-am pus pantalonii cu dungă, bluza și pantofii cu toc pe mine, iar restul țoalelor în pungă. Ați crede că lucrurile s-au încheiat aici, nu? Ei bine, nu. Oricât de profi arătam eu, de simțit m-am simțit ca naiba tot interviul. Pantalonii aveau o talie mult mai joasă decât îmi aminteam, erau strânși pe fund, dar îmi veneau și puțin lărguți mai sus, așa că stăteam pe scaun și îi simțeam cum se lasă în jos de la spate, iar bluza nu e suficient de lungă și eu trebuie să am grijă să nu care cumva să mi se vadă lenjeria de pe dedesubt.
Deja trecusem de momentul de frustrare creat de lipsa unei cabine de schimb, acum începusem să-mi fac o sută de mii de procese de conștiință că n-am ales abordarea și ținuta potrivite. Normal, Ioana, normal, nu puteai și tu să mai faci un drum la București în altă zi, trebuia să umbli cu cârpele-n plasă după garsoniere. Dacă te aranjai de acasă, altfel îți dădeai seama cum îți vin pantalonii ăștia de rahat. Îi tăiai bucăți și-i aruncai pe Dâmbovița sau măcar căutai alții. Sau o fustă, o bluză suficient de lungă, sau o rochiță, ceva.

Bine, între noi fie vorba, nici n-aveam cine știe ce haine potrivite de interviuri, ca s-o spunem pe-a dreaptă. Poate că dacă aș fi avut o rochie ca asta, de la Answear, altfel ar fi stat lucrurile. Sau măcar un sacou mai lung, să nu mă mai stresez că mi se văd cele de nevăzut pe deasupra pantalonilor cu pricina.

În fine, habar n-am cum m-am descurcat atât de bine la testul ăla și la discuție, mai ales că între timp mă luase și o durere de burtă infernală. Noroc că n-a trebuit să mă ridic de pe scaun și că după vreo oră jumătate s-a terminat chinul. Am avut grijă să ies ultima din sală, iar apoi am aterizat fix în baia de la parter. Am reușit să mă schimb rapid de pantalonii buclucași, care acum nu mai erau doar negri, dacă mă înțelegeți, și s-o întind spre casă.
Nu știu dacă a fost de vină ținuta, rezultatele la test sau amândouă, cert e că după câteva zile m-au sunat să mă cheme la un interviu individual, pentru un job full-time, nu pentru internship-ul la care aplicasem. Am făcut cruci, am venit direct de acasă îmbrăcată la dungă, în fusta neagră și cămașa bleu în care îmi susținusem licența, l-am așteptat pe vicepreședinte vreo oră și un sfert să ajungă la întâlnire, apoi, cu încrederea la cote maxime, am luat jobul. Și în primele zile de serviciu am cumpărat o ciocolată Poiana și-am mers la doamna de la florărie să-i mulțumesc. Cred sincer că energiile ei pozitive m-au ajutat să obțin primul meu job, că altfel, cu pantalonii ăia…

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Douăzeci de ani de vis american

Când eram mică nu mă uitam la desene animate, ba chiar mă enervam pe vecinul și prietenul meu, care venea la mine și se așeza pe covor, cu ochii pironiți în televizor, în loc să se joace cu mine. Mă uitam, în schimb, foarte concentrată la Sunset Beach și Beverly Hills 90210 de fiecare dată când le urmărea mama și mă prinsese atât de tare acțiunea din primul, deși aveam doar 5 ani, încât într-o zi am strigat în mijlocul episodului: ”Of, de ce nu-i spune odată că s-a culcat cu ea și gata?!”
Inutil să spun că am avut pentru câteva secunde un afiș în loc de mamă, probabil credea că știu să citesc doar pe cărți, nu că prind subtitrările, sau că în orice caz nu pricep mare lucru.

Ei bine, recunosc acum, după douăzeci de ani (o, Doamne!), că ăla a fost pentru mine începutul visului american. Îmi plăcea să-mi imaginez că în America e tot timpul soare și e floare la ureche să ai o casă pe plajă, că aș putea să am chiar și eu o vilă ca a lui Ben, cu scară din aia interioară, să merg la mare în fiecare zi, nu o dată la câțiva ani și să mă și îndrăgostesc de un băiat așa fain. E drept că erau și familii mai sărace, dar hei, tot la mare stăteau, nu? Tot era bine.
Sigur că pe măsură ce a mai trecut timpul, am mai citit niște cărți, am mai văzut alte seriale, am mai învățat niște geografie și am început să realizez cam cât de departe e de fapt America asta și că e posibil să nu umble nici pe acolo câinii cu covrigi în coadă. Mi-am mai domolit visele, apoi am schimbat țara țintă cu una mai europeană, iar până la urmă m-am scuturat și de accentul britanic, m-am mutat în București și m-am oprit din visat.

Până într-o zi. Eram în anul I de facultate și începeam să aud tot mai des vorbindu-se despre programul work and travel.  Printre colegii de grupă, cei din organizația de studenți, printre foștii colegi din liceu și prin feed-ul de pe Facebook. Auzeam peste tot despre programul ăsta mișto care te trimite la muncă în State, despre cum poți să vezi o grămadă din locurile alea faine la care ai visat tot timpul când te uitai la filme, fără prea mare cheltuială, ba chiar cu un plus în buzunar la întoarcere. Suna minunat. Și totuși, n-am făcut-o nici pe asta. Oricât de mult aș fi visat să găsesc plaja aia faină din Sunset Beach și să mă îndrăgostesc chiar și pentru o seară de un băiat interesant, sub cerul Californiei, am rămas în țară și mi-am petrecut verile la Târgoviște.

Sigur, au fost niște alegeri asumate, argumentate, am învârtit situația pe multe părți, ca și-n cazul programului Erasmus, și până la urmă am zis pas ambelor. Dacă regret că nu mi-am făcut bocceluța ca să zbor în țara tuturor posibilităților? Da, cumva o să fie un ”dar dacă…” cu care am să rămân toată viața. Sunt experiențe pe care merită să le aduni, te ajută să crești, îți deschid perspective noi, te pun față-n față cu situații și oameni diverși, mulți din alte culturi și poți să te alegi și cu un prieten bun, străin sau nu neapărat. Oamenii au tendința de a se conecta diferit atunci când sunt departe de casă. Și mai au tendința de a regreta mai degrabă lucurile pe care nu le-au făcut decât cele pe care le-au făcut.

Da, dacă aș putea să dau timpul înapoi și să mai am acum oportunitatea de a plecat în State cu un job work and travel, aș face-o. Aș trece peste limitări și temeri, mi-aș căuta un job prin Work and Travel Vacanțe Speciale, mi-aș pune în valiză aparatul foto ăla vechi și-o agendă, aș strânge-n brațe oamenii din țară și-aș pleca peste ocean. N-aș face cine știe ce nazuri în  ce privește jobul, că nu m-aș duce o vară acolo ca să fac carieră pe Wall Street. Dar cumva recunosc că aș prefera să fiu un ajutor de recepționeră la un hotel, decât menajeră. La fel cum aș prefera să spăl vase într-un resort cu vedere la munte din New Hampshire, decât într-un McDonald’s din Montana.
Nu doar pentru că nu mă mor după mirosul de fast food, ci și pentru că așa aș fi mult mai aproape de New York. Or, să fim serioși, ce student la finanțe nu-și dorește să vadă celebrul Wall Street ce fată care a văzut Sex And The City nu-și dorește să se plimbe prin Manhattan, prin Central Park, să defileze pe 5th Avenue cu o cafea în mână și ochelarii de soare la ochi, să viseze că are în pungă niște pantofi noi, iar apoi să se relaxeze cu un Cosmopolitan?

Work_and_Travel_Vacante_Speciale_06

Da, cu siguranță că aș alege să mă întorc în România doar cu 10 cenți în buzunar, dar să știu că am călătorit de toți banii, vorba aia. Până la urmă, ăsta ar fi primul motiv pentru care m-aș duce și de-asta aș fi dispusă să spăl vase de dimineața până seara, să schimb așternuturi sau să curăț după copii prin parcurile de distracții. Pentru ca apoi, în timpul liber, să pot să mă pierd câteva ore prin Times Square sau pe Broadway, să joc un Blackjack în Las Vegas și apoi să fug în orașul îngerilor. Să-mi fac poză artistică în care eu să mă văd cât o furnică, iar mare să apară ”Hollywood”, să ajung, în sfârșit, în Beverly Hills, ca să văd cu ochii mei dacă e la fel de frumos cum știam eu din 90210, iar apoi să mă trântesc pe nisipul cald din Sunset Beach.
Mi-ar plăcea să-mi găsesc o gașcă de oameni faini, de prin toate colțurile lumii, cu care să vizitez Marele Canion și Parcul Național Yellowstone, Cascada Niagara, Lacul Craterului, și cei mai înalți copaci din lume, din Redwoods. La fel de mult cum mi-ar plăcea să-mi petrec serile libere stând la povești cu ei, împărtășind fiecare din cultura proprie, încercând feluri de mâncare diverse și făcând planuri pentru excursia de weekendul viitor.

Cred că m-aș întoarce de acolo nu doar cu sute de poze în telefon și amintirea locurilor frumoase pe care le-am vizitat, dar și cu câteva lecții de viață și câțiva prieteni la mii de kilometri. Cred că în State ai șansa să înțelegi cel mai bine cât, dar cât de diverși suntem și câte versiuni corecte pot să fie pentru același lucru. E suficient, cred, să te rotești de două ori în Times Square ca să-ți dai seama că avem universuri individuale atât de mici, încât uităm cât de mare e lumea și câte avem de descoperit de fapt.
Da, dacă aș fi iar studentă, cred că aș intra pe site la CND Vacanțe Speciale și-aș pleca măcar o vară în State. Dar, deh, se spune că lucrurile pe care nu le faci la timp, nu le mai faci niciodată. De acum îmi rămâne doar să visez și să strâng bani de vacanțe (tot speciale, sper) pe cont propriu în New York și Sunset Beach.

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Mamă, ce șire(a)t(ă) sunt!

Una dintre activitățile mele preferate de weekend este să petrec o oră-două în dressing-ul meu walk-in, să-mi rearanjez toate hainele pe umerașe, să așez pantofii în funcție de culoare și mărimea tocului și să-mi creez mental ținute pentru toată săptămâna care urmează. Uhm, alo, Pământul către Ioana! Hai, domne, bine, sigur că n-am un dressing în care să intru cu totul, dar am auzit eu că dacă îți spui dorințele de suficient de multe ori, până la urmă se întâmplă. Ah, dar parcă trebuia să nu le spui cu voce tare. Eh, noi să fim sănătoși!

Lăsând glumițele, pe lângă citit, scris, învățat lucruri noi, băut cafea și uitat la seriale, mai am o activitate de weekend care mă relaxează: mă uit la poze. Din vacanță, din copilărie, din facultate, de la petreceri, de la lansări de carte, screenshot-uri uitate prin telefon, poze făcute unor pagini din cărți pe care voiam să le împart cu vreo prietenă sau cursurilor de econometrie, poze cu căței simpatici sau poze cu haine din magazine online. Ăăă, ce, am zis eu ceva?

Recomand sincer o astfel de plimbare pe culoarul amintirilor, garantez că provoacă multe zâmbete și chiar hohote de râs, iar dacă unele amintiri sunt mai puțin plăcute sau mai dureroase, eh… așa-i în tenis. Ca-n viață.
Ei bine, sâmbăta trecută am decis că e timpul pentru o astfel de incursiune, așa că am mișunat ceva timp printre poze vechiuțe și m-am surprins de câteva ori cu un zâmbet până la urechi. Mi-am amintit încă o dată cum foloseam ondulatorul de păr pe post de microfon pe vremea când voiam să mă fac reporter sau cum am plâns la grădiniță când toți copiii erau frumos îmbrăcați pentru poză, iar eu aveam pe mine puloverul gros de lână. Nicio grijă, mama mi-a adus în timp util rochia de catifea cu guler de dantelă, așa că m-am prezentat ca o adevărată fashion victim.

Apoi mi-am amintit cu nostalgie de sărbătorile în familie, pe vremea când încă mâncam ciorbă de miel de Paște, iar mamaie înroșea ouăle cu foi de ceapă. Cu ciorapi din dres nu-mi amintesc să fi operat vreodată, însă recunosc că mie treaba asta mi se pare și acum mindblowing, pentru că eu una nu prea-s bună la întrebuințat obiecte în alte scopuri decât alea pentru care au fost inventate. Sau, hm, ia stați așa un pic.
Da, stați un pic că parcă săptămâna trecută a fost ziua aia cu ploaie în București de nu-ți venea să lași nici un gândac afară. Tot atunci m-am trezit eu ieșind de la metrou la Aviatorilor într-un ditamai vârtejul, așa că umbrela ar fi făcut maxim act de prezență și și-ar fi dat obștescul sfârșit dacă aș fi încercat să o țin deschisă. Mi-am scos așadar eșarfa albastră de la gât, am simțit vântulețul cum se furișează în oase și mi-am înfășurat mini-păturica strâns pe cap, de zici că era văl, iar eu o tânără domniță orientală. Am traversat strada alergând ca o gazelă și am ajuns în stația de autobuz udă doar de la gât până-n picioare, fiindcă datorită eșarfei coafura rezistă!

Iar acum că tot am pășit pe tărâmul hainelor, îmi dau seama că mi-a sărit în ochi în poze o cămașă verde cu imprimeu floral, pe care obișnuiam să o îmbrac deseori cu o fustă mini gri și o pereche de dresuri colorate. Aceeași cămașa care s-a văzut ”ușurată” de cordonul din același material, subțire, drăguț, pus acolo de accesoriu. Asta fiindcă la un moment dat m-am trezit că n-am absolut nicio curea funcțională și voiam neapărat, obligatoriu, de nerefuzat să port o anumită pereche de pantaloni, cărora nici prin cap nu le trecea să meargă fără curea. Ce am făcut? Păi ce să fac, am răscolit maaarele dulap de 40 de cm lățime, s-a aprins beculețul și-am furat cordonul de la cămașă, l-am trecut prin găicile de la pantaloni și i-am făcut fain-frumos un nod și-o fundiță în față, cât să pară că așa am vrut eu să mă îmbrac, nu că e o soluție de criză. Și gata, problemă rezolvată.

Eh și cum mi-am aruncat eu privirea pe poza din ramă, de pe raft, m-a bufnit râsul când mi-am amintit prima seară în care am rămas să dorm cu jumătatea mea mai bună. Mă pregăteam să fac un duș când mi-am dat seama că nu am niciun fel de elastic de păr la mine. Îmi dau seama că nu pare sfârșitul lumii, dar, credeți-mă, e un pic. Mie îmi place să-mi port libere pletele de Cosînzeană, dar doar câtă vreme nu mă încurcă. Or eu nici măcar să mănânc nu-s capabilă fără să-mi prind părul. Nu pot și pace, simt că o să vină tot spre farfurie, o să-mi intre în gură sau în mâncare și o să se dezlănțuie iadul. Nu vreți să știți ce stresată stau la câte un eveniment când nu dă bine să-mi scot elasticul din geantă și să-mi prind părul, numai cu noduri intră mâncarea. Să știți că dacă mă vedeți vreodată la masă cu ochelarii pe cap, în loc să stea pe nas, probabil mi-am uitat elasticul de păr acasă și cumva încerc să-mi țin părul la respect. L-aș înnoda dacă aș putea, dar are personalitate, n-ar sta nici picat cu ceară.

Să revenim însă la seara cu pricina. Când am realizat că n-am cu ce să-l prind, deja mă gândeam că asta e, ori rămân nespălată, ori mă spăl și pe cap, să știu o treabă. Da, dar vezi tu, băiatul n-are uscător de păr, o să mă apuce dimineața încercând să-l usuc sau o să mă culc așa și-o să mă trezesc cu durere de cap. Sfoară n-avea, papiotă de ață nu, cârlige de rufe nu, eu nu mai aveam speranță. M-am așezat pe fotoliu și mă uitam în jur pierdută, până când am zărit luminița de la capătul tunelului. Adidașii. Se prind cu șireturi. Evrika. L-am lămurit rapid că nu vreau să-l las desculț, dar am nevoie de un șiret, ca să fac duș și să dorm liniștită. Și mi l-a dat. Și ia uite ce bine ne-a mers. Un șiret, doar atât, un șiret, nimic mai mult…

Așadar, dacă nu știți cu ce să vă mai umpleți weekendul, recomand să vă apucați să vă uitați la poze mai vechi. O să fiți surprinși de câte lucruri ați uitat sau de ce ținute erați capabili să purtați acum niște ani. Iar dacă aveți chef de o sâmbătă mai condimentată, puteți să dați curs provocării celor de la Answear și să arătați lumii cum testați voi moda. E simplu, faceți un clip, îl încărcați în social media cu hashtag-ul #WeAreTheAnswear și puteți să câștigați puncte și vouchere cadou sau chiar un Fiat 500, în care să vă plimbați pe coasta Amalfi și să faceți poze noi de revăzut peste ani 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017

 

”Eu beau, nu știu ce faci tu, dar eu beau, vezi?!”

”Nu mai bea atâta apă, că faci broaște-n burtă!” sau ”După ce bei apă, ce-ai mâncat și tu toată ziua? Nimic!”

N-aș putea să îmi amintesc cam de câte ori am auzit replicile astea de la bunica mea. O bună perioadă de timp am tot încercat să-mi închipui cum ar putea trăi broaștele acolo, eram sigură că e strâmt și aglomerat și n-ar avea nici loc, nici chef să-și facă ele căsuța fix la mine în burtă. Așa că ridicam din umeri, scufundam din nou cana albă de tablă în găleată, o puneam la gură și îmi potoleam setea aproape fără să respir.

Pe vremea aia nu știam eu ce e aia hidratare, n-auzisem de regula celor 8 pahare de apă pe zi și nici nu existau sute de bloguri, forumuri și conturi de instagram care să promoveze un stil de viață sănătos.
Pe vremea aia mergeam cu tataie la fântâna de pe uliță și mă aplecam ușor pe marginea ei, încercând să văd ochiul de apă din pământ, în timp ce el învârtea roata și umplea cele două găleți cu apă proaspătă, rece. Uneori îmi băgam buzele mici direct în găleată și-mi închipuiam că beau apă de izvor, de la munte, fiindcă tataie nu prea mă certa dacă făceam prostioare, la fel cum nici nu-mi zicea vreodată să nu mai beau atâta apă. Probabil că el știa mai multe despre broaște și despre preferințele lor în materie de locuințe, fiindcă obișnuia să bea, fără griji, la fel de multă apă ca mine. Când lăsa cana jos, îi vedeam zâmbetul satisfăcut pe față, îmi făcea cu ochiul și scotea un sunet de mulțumire: ”a-haaa, mmm, ce bună e!”

Între timp au mai trecut anii, părul blond mi s-a mai închis la culoare și am uitat complet de broaște. La fântâna de pe uliță n-am mai mers, fiindcă ne-am făcut și noi una în curte, iar la un moment dat am aflat și cum stă treaba cu nevoia de hidratare a organismului. Am văzut-o de-a lungul anilor de multe ori pe mamaie cum se strâmbă când bea apă, de parcă e oțet amestecat cu fiere, și am decretat că dacă unii oameni și-ar dori o pastilă care să-i scutească de grija mâncatului, ei bine, bunica mea ar fi fana numărul 1 a unei pastile care să o scutească de băutul apei.

Mie, pe de altă parte, îmi place în continuare să beau apă, e primul lucru pe care îl fac când mă trezesc, asta după ce mă rog mai întâi să fie o greșeală faptul că deja sună alarma de la telefon, că doar de-abia ce am închis ochii. Dar asta este, desigur, o altă poveste. Beau apă și când mi-e sete, beau apă și când mi-e foame, fiindcă îmi umple stomacul (da, mamaie, șoc și groază, beau apă deși n-am mâncat!) și beau apă și atunci când resimt o senzație continuă de foame, deși ronțăi întruna. Am citit eu la un moment dat că uneori organismul nostru e confuz și mai încurcă borcanele, așa că mai bine îi dăm un pahar cu apă, iar el va fi fericit, pe sistemul în-viață-nu-primești-mereu-lucrurile-pe-care-ți-le-dorești-ci-pe-cele-de-care-ai-nevoie.
E ușor de înțeles, deci, că au fost puține perioade în viață în care să trebuiască să am grijă în mod conștient de consumul meu de apă. Una dintre ele a fost în liceu, pe vremea când ajunsesem să am vreo câteva kilograme în plus față decât mi-ar fi stat bine și m-am apucat de dietă mâncat echilibrat și  de făcut sport, așa că aveam grijă să nu mă prindă vreo seară cu cele 8 pahare de apă nebăute, ferească cel de sus.

Celelalte perioade, răzlețe și de mici dimensiuni, au început odată cu intrarea mea în câmpul muncii, cu program full-time, responsabilități și un dozator de apă aflat la câțiva metri buni de biroul meu. Mă cufundam în taskuri și proceduri și uitam de licoarea vieții, iar când îmi aminteam totuși… ei bine, se întâmpla deseori să găsesc bidonul gol, așa că mă întorceam pe scaun cu coada între picioare și-mi făceam curaj să umblu pe la celelalte etaje în căutare de noroc.
Până la urmă mi-am luat o sticlă de trei sferturi pe care o umpleam dimineața și undeva după prânz și-am rezolvat astfel problema serioasă a hidratării.

apa de izvor

Dacă pe vremea aia cei de La Fântâna ar fi adus la birouri și apă îmbuteliată, nu doar dozatoare, probabil că altfel ar fi stat treaba. Mi-aș fi luat dimineața din frigider 2-3 PET-uri de 0,5l, le-aș fi așezat ca la armată pe cutia cu sertare și le-aș fi luat pe rând la întrebări. Lasă că ar fi fost mai comod pentru noi să avem frigiderul aranjat cu sticluțe, să-l consultăm din când în când, o ocazie numai bună să ne mai îndreptăm și oasele ridicându-ne de pe scaune, dar am senzația și că recipientele la 0,5l mă ajută pe mine, personal, să beau mai multă apă. Probabil e o chestie pe care creierul meu o administrează ca pe un task: e mai simplu să fragmentezi un task mare în câteva sarcini mai micuțe și să le duci pe alea la capăt. Cam așa și cu sticlele de apă.

Nici la locul actual de muncă n-am scăpat de perioadele mai secetoase, ca să zic așa. Ajunsesem la un moment dat în punctul în care îmi pusesem alarme pe telefon, care sunau la intervale regulate de timp și-mi aminteau să beau apă, doar că deseori plecam în ședințe, îmi lăsam telefonul pe masă și acolo rămânea câteva ore bune, cu tot cu reminder-ele mele. Până într-o zi când m-am trezit cu o fază amuzantă din partea unor colege. Eu eram plecată, cum vă zic, alarma suna în disperare, iar fetele mi-au făcut un filmuleț pe care l-au și trimis pe un grup intern de Whatsapp, să mă știe toată lumea. În film apărea întâi ecranul telefonului meu, pe care scria mare ”bea apă”!, iar apoi chipul uneia dintre colege, care bea tacticoasă dintr-un pahar cu apă, ca mai apoi să-mi zâmbească și să-mi spună: ”eu beau, nu știu ce faci tu, dar eu beau, vezi?!”
Când am ajuns la telefon, lumea deja râdea uitându-se la mine și eu habar n-aveam de ce. A fost amuzant, să știți, am dat pe gât instant două pahare de apă, mi-am promis să nu mai las telefonul pe birou și am început să fiu și mai conștientă că nu e ok ce mi se întâmplă și să-i redau apei locul important pe care l-a ocupat dintotdeauna în viața mea. Pe scurt: mi-am băgat mințile în cap!

Ehe, bine, mamaie n-ar zice același lucru dacă ar citi ce vă povestesc eu aici, ci mai degrabă cred că s-ar închina cu ambele mâini. Dar voi n-ascultați la ea, broaște-n burtă nu faceți, pe cuvânt, așa că, hai, treceți la al optulea pahar, că deja e târziu! 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Dentistul, călătoria și ștampila

N-aș fi zis niciodată că o vizită la stomatolog te poate arunca atât de repede în butoiul cu melancolie, mai ales că, să fim serioși, nu e tocmai o plimbare în parc. Eram zilele trecute pe scaunul cu pricina și la un moment dat m-am trezit cu toate nostalgiile lumii în sufletul meu mic. Știți mirosul ăla specific al plombelor din amalgam? Înțepător, neplăcut, care îți intră prin nări până în creier și iese prin orice ușă? Îmi amintesc și acum holul lunguieț pe care așteptam să intru la dentist, cu mama lângă mine, și mirosul ăsta care plutea în aer. Ăsta e unul dintre cele mai pregnante mirosuri din copilăria mea, oricât de dubios ar suna.

Ei bine, până săptămâna asta n-am știut că amintirea asta, aparent bine ascunsă în sertare, e încă atât de vie. Și cum stăteam eu acolo cu ochii închiși, în timp ce doctorița încerca să facă un soi de conversație cu mine, mă gândeam la cât de muuulte amintiri din astea vii am de fapt.
Mirosul de pâine caldă pe care o cumpăram cu tataie, o puneam în sacoșe de rafie albe, cu dungi roșii și albastre, apoi mâncam aproape una întreagă până acasă, ca doi complici la o nelegiurie. După-amiezile târzii de vară, în care ieșeam din curtea bunicilor cu bărcuțe de hârtie, pe care le trimiteam la plimbare pe șanțuri, după câteva minute de ploaie torențială. Plaja de la Techirghiol, mirosul de nămol vaporașul de pe plaja din Eforie Nord și faleza din Mangalia. Scaunele albastre din troleul 5, pe care mă rugam să prind loc de fiecare dată când îl așteptam în stație. Figurile posomorâte ale doamnelor de la Poștă, arătătoarele lor albăstrui, murdare de indigo, mașina care scotea chitanțele pe hârtiile alea mari, pe care abia se vedea scrisul, și sunetul pe care îl făcea ștampila aia a lor imensă pe care o trânteau la final, înainte să ți înmâneze chitanța. De la înălțimea mea, de sub ghișeu, zgomotul se auzea parcă și mai puternic.

În curtea bunicilor merg tot mai rar, iar pâine caldă bună ca aia n-am să mai mănânc vreodată, fără complice n-are niciun farmec. Troleul 5 nu mai există, în Eforie n-am mai fost de o viață, însă doamnele de la Poștă au rămas în continuare la fel de posomorâte, deși nu par să mai aibă degetele albăstrui, iar ștampilele cu valențe de armă le-au rămas și acum. Privirile pe care le aruncă de dincolo de ghișeu ar fi în stare să te dea jos din picioare dacă n-ai fi atent și cred că tot ele sunt de vină pentru amprenta de nesuferite care li s-a pus de-a lungul timpului. E tot așa ca o ștampilă.

Știți, când stai pe scaun la stomatolog ai o grămadă de timp să te gândești la lucruri, mai ales dacă ai suficientă anestezie cât să nu mai simți că respiri cu o nară. Mă gândeam eu luni, cât timp îmi foiam degetele de la picioare pe scaunul portocaliu, că în ultima vreme am fost tot mai puțin conștientă de prezența ștampilelor în viața noastră. Cu grija carnetelor de cecuri pentru alocație nu mai stau, la facultate nu mai merg să iau adeverințe, la bancă nu mai lucrez să trimit rapoarte semnate și ștampilate în fiecare zi, aproape că am uitat de ele. Așa, din joi în Paște, câte o foaie de la stat aproape că nici nu se pune. Și știți ce? E păcat, că sunt o grămadă de chestii faine pe care le poți face cu o ștampilă, nu trebuie să te gândești la ea doar ca la un premiu pe care-l primești pe foaie după trei ore de stat la coadă.

Îmi amintesc și acum cu drag ștampiluțele alea mici pe care le câștigai la diverse pungi de pufuleți și care veneau în tot felul de culori și dimensiuni. Le desfăceam febril ambalajul și căutam colțuri de caiet gata să primească o pisică grăsuță. Sigur, după câteva pagini se cam termina tușul, dar în viață nu poți să le ai pe toate. Sau nu puteai atunci, acum mă îndoiesc că ar mai fi o problemă, cu toate produsele minune pe care le găsești la Colop.

colop2În facultate am cunoscut o fată care își lua notițe atât de frumos încât aproape că o invidiam. Dacă împrumutai cursuri de la ea, te știam dintr-o mie, pentru că avea grijă să le ofere un grad ridicat de personalizare. Punea într-un colț, sus, o ștampilă cu un fluturaș. Dacă aveai xerouri cu fluturași în colțul de sus era clar, ori ai chiulit, ori scrii extrem de urât, încât nici tu nu le-ai înțelege pe ale tale, te-am prins!

Am început să visez apoi la când o să devin eu o mare scriitoare și o să-mi fac multe lansări de carte. Atunci o să-mi fac o ștampilă personalizată, încă nu știu exact cu ce, promit să-mi găsesc un logo mic, să mă reprezinte (poate un labrador sau o cană de cafea, o pană sau o cărticică). O să scriu cu drag mesaje pe cărți și o să-mi pun ștampila lângă, să aibă omul și-o imagine vizuală și să simt că am lăsat cumva o amprentă nu doar cu mesajul din carte pe sufletul lui.

Câteva minute mici mai târziu m-am trezit că mă gândesc la momentele în care o să mă apuc să-mi organizez nunta. Stresant o să fie, știu, doar n-o să fiu fix eu mireasa care descoperă secretul nunților organizate fără emoții, dar nici să mi se pună ștampilă de bridezilla n-aș vrea. Cabină foto cu poze instant nu știu dacă o să am, însă mi-ar plăcea un fel de panou pe care fiecare om prezent la nuntă să-și lase o amprentă. Aș avea o cutie cu ștampile mici cu tot felul de imagini și citate, din care ar putea să aleagă un sfat sau o recomandare pentru o destinație de vacanță, poate, pe care să ne-o ștampileze pe panou. Ar fi o amintire tare faină și-un mic semn din partea oamenilor dragi, care ar rămâne cu noi pentru totdeauna.

Spre finalul consultației, gândul ăsta la călătorii a fost rapid spulberat de gândul la călătoria deloc scurtă ce are să înceapă cândva în viitorul apropiat.  Poate n-ar strica să-mi fac niște ștampile cu emoticons și o agendă pe care s-o transform în poveste: ”Ioana și aparatul dentar”. Mi-aș face o datieră, aș însemna fiecare zi în agenda mea cu copertă turcoaz și aș scrie acolo câteva cuvinte despre cât de bine sau nu mă înțeleg cu el. N-aș uita, la final, să ștampilez foaia cu câteva fețișoare care să arate cam cum m-am simțit de fapt în ziua respectivă. Un text scurt, de genul ”durere groaznică, vreau să mușc dintr-un măr și să râd mult, am înghițit un bracket” se simte altfel când îl închei cu câteva fețe care scot fum pe urechi sau numără zilele până la finalul tratamentului.

Când mi-au zis că e gata, pot să mă ridic, mă gândeam că e faină o călătorie din asta pe culoarul memoriei. Te așezi pe scaun să-ți dai jos o plombă veche și te trezești că o iei la galop, te plimbi cu tataie cu căruța pe ulițele copilăriei, te întorci la mare, îți faci planuri de nuntă și alte evenimente importante. Da, da, mai vin. Până acum obișnuiam să pun o ștampilă nu prea plăcută pe cabinetele stomatologice. Dar până acum nu știam că poți să te plimbi atât într-o singură oră 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017