Liber la joacă!

Am început să mănânc echilibrat încă de pe vremea când mama ținea regim și mânca doar preparate gătite sănătos, fără excese de vreun fel. Deși uneori mă mai poticneam și-o dădeam de gard cu câte o gogoașă gustoasă prăjită în ulei vechi de câteva zile, sau câte un hamburger de la McDonald’s, asta se întâmpla rar de tot, când ieșeam la plimbare sau mergeam la doctor la București. Altfel aș fi putut să apar pe coperta unei reviste din asta de nutriție.

Dar ca orice minune, s-a spart și acest balon odată ce m-am mutat în capitală, am ajuns la facultate și am început să cochetez cu mâncarea mai ”păcătoasă”. În facultate am început să mai atentez la chipsuri și alte gustărele la punguțe, la sandvișurile de la automate, pline cu maioneză proastă, ori la pizza sau, și mai târziu, la mâncare chinezească. Prima dată am gustat-o într-un restaurant drăguț de pe lângă Grădina Icoanei, cu decorațiuni fancy și lumină difuză, cu bețișoarele lângă noi și furculițele în mână, cu morcovul așezat frumos sub noi pe scaun.
Am decretat atunci că mâncarea pekineză e de mâncat acasă sau în fast food-uri, unde-ți permiți să te prostești cu bețișoarele până dai jumătate din cutie pe tine și ajungi să te saturi din trei linguri de orez, cât ai reușit să mănânci într-o oră.

E adevărat că în ultimul an am mai tot încercat mâncare preparată în stil chinezesc de la cantina de lângă fostul loc de muncă, însă permiteți-mi să nu o includ în aceeași categorie. Dacă mă întrebați pe mine, când vreți să vă murdăriți la gură de sos de soia sau să vă dea lacrimile de la Furnicile în copac varianta picantă, e bine să sunați la Wu Xing și să le ziceți să vă aducă bunătățile acasă.
Chiar dacă veți vedea pe cutiile de la ei nume extrem de românești la rubrica destinată bucătarului, eu pot să garantez că mâncarea e la fel de bună ca aia de la restaurantul cu morcovi pe scaun la care am mâncat eu chiteluțe cu susan și rață fițoasă. Plus că, să fim serioși, partea faină atunci când comanzi mâncare acasă, mai ales dacă ești cu prietenii, e că poți să iei din toate câte un pic, să le încerci, să te mai lățești puțin pe canapea până se așază prima tură, să mai stai la povești între timp, apoi să continui festinul până se golesc cutiile simpatice de carton. Mie, de exemplu, îmi place să aleg un fel cu carne, unul cu cartofi și/sau urechi de lemn, iar lângă să pun o porție de orez, ca să pot să combin sosul de soia care se încăpățânează să rămână pe fundul cutiilor cu orezul mai uscat din cealaltă. Și să sting cu orez simplu, cu ou sau legume toată picanteria pe care mi-o servește unul dintre felurile alea cu carne. Of, că acum îmi plouă în gură.

La final, poți să-ți întinzi picioarele pe măsuța de cafea, printre cutiile goale și să respiri rar până se așază și ultima îmbucătură, iar apoi să vă apucați de jucat o partidă de cărți, un rummy, ori chiar o mimă dacă aveți suficientă energie încât să vă mișcați. Iar dacă vă simțiți în formă, puteți să vă jucați chiar cu recuzita de la Wu Xing. Hai, nu strâmbați din nas, nu vă mai amințit de copilărie, când și-un băț sau un balon spart puteau să fie amuzante? Sigur găsiți ceva de făcut cu câteva cutii de mâncare chinezească și bețișoarele aferente.

Vă dau numai eu câteva idei, poftim. Puteți să faceți un concurs pe echipe de câte doi (dacă sunteți patru) ca să aranjați cutiile și bețișoarele cu picioarele, stând relaxați, rezemați de spătarul canapelei. Echipa care pune prima cele, să zicem, 6 cutii una peste alta, iar apoi așază cele 4 bețișoare perfect simetric în cele 4 colțuri din cea mai de sus, câștigă dreptul să mai stea cinci minute în plus să se relaxeze, în timp ce ceilalți doi duc gunoiul și aerisesc camera (ați avut vreodată 12 cutii de mâncare chinezească într-o cameră?).
Pe de altă parte ați putea să jucați fiecare pentru el, să vă alegeți câte o cutie și cele două bețișoare aferente, să le puneți în cel mai îndepărtat punct de pe masă, apoi de la distanță să aruncați bețișoarele în așa fel încat să nimeriți fix în cutie și să nu o dărâmați (cine vrea să verse rămășițele de sos de soia pe masă?). Puteți să aveți doar două încercări sau să jucați pe sistemul best of 5, ca la tenisul de băieți de la Grand Slams, cine știe?
Iar dacă vi se pare că v-ați strâns totuși acolo și ați dat comandă în grup ca să socializați și să vă consolidați relația, mai degrabă, decât ca să concurați unul cu celălalt, puteți să mergeți pe un joc colaborativ. Intrați pe net, căutați poze cu ideograme chinezești, apoi încercați să vedeți câte din ele puteți reconstitui din cutiile voastre de mâncare și perechile de bețișoare. Dacă vă ajută, puteți să le clătiți un pic, apoi să le desfășurați și să le faceți chiar mai versatile, să afișați cuvântul aur sau verbul a vedea, soarele, luna sau un munte, ori chestii mai complicate precum un rege, mama sau, mai tare, prieteni, că doar de asta v-ați strâns acolo.

wu xing

Dacă vi s-a făcut poftă de furnici în copac, de stat la povești jumătate de zi cu prietenii și de jucat și de câștigat premii faine, puneți mâna pe telefon, chemați-i pe oameni la voi și apoi dați o comandă mare la Wu Xing. După ce terminați de mâncat, intrați pe site-ul campaniei Share and Play și înscrieți-vă în cursa pentru premii săptămânale sau chiar un Huawei P10 Lite. Trebuie doar să vă alegeți de pe site o provocare similară cu ce v-am povestit eu mai sus, să vă uniți forțele, să o fotografiați și să o înscrieți în concurs. Până pe 15 decembrie, când se termină campania, mai sunt vreo trei săptămâni, așa că eu zic să vă apucați de treabă. Hai, liber la Share&Play! 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017

Advertisements

Fericirea are gust de cafea

Sunt seri în care pun capul pe pernă și zic: ”oh, abia aștept să vină mâine, ca să-mi beau cafeaua!”
Beau cafea de atât de mult timp, că mi se pare că am început de fapt într-o altă viață. Pe vremea când aveam câțiva ani și păr blond, mama mă lăsa să-mi bag degetul mic sau arătătorul în ceașca ei, ca apoi să gust cu emoție din lichidul negru și amărui, al cărui miros era de-a dreptul fascinant! De-atunci, lucrurile au mers într-un singur sens în povestea noastră de dragoste: spre mai bine. Îmi e alături, draga de ea, ca un partener fidel, atât în momentele bune, cât și atunci când lucrurile nu merg ca unse.
Mă face să zâmbesc și mă ajută să mă bucur de diminețile leneșe de weekend, a fost acolo când am fost tristă și obosită, m-a trecut prin sesiuni, proiecte, teambuilding-uri, licență și disertație, seri de ieșit în club în mijlocul săptămânii și cursuri la 7:30 a doua zi, n-a zis niciodată nu când am avut nevoie de ea și nu mi-a cerut explicații. Vorba aia, “coffee doesn’t ask stupid questions, coffee understands”.

cafea
Stăteam azi-dimineață și mă gândeam, în timp ce-mi sorbeam cafeaua la birou, că am o grămadă mare de amintiri care miros tare de tot a cafea . Chiulurile nevinovate din liceu, date-ul ăla important, la care am purtat un pulover roz aprins și am băut un cappuccino, serile lungi în care lucram la mate pentru bac și nopțile din sesiune în care ne făceam o cafea la 10 noaptea, ca și cum tocmai s-ar fi ivit zorii.

ada coffeeN-o să uit niciodată fața Adei, prietena mea, când a venit la mine la cămin să lucrăm la un proiect, i-am făcut o cafea și a decretat strâmbându-se: e groaznică! A băut-o pe toată, iar eu m-am simțit ca și cum i-aș fi prezentat un prieten bun. Numai noi știm câte cafele de la automatul ”ăla bun” am băut la seminarul de Monedă și câte sms-uri le-au precedat: ”iei și tu cafea când vii? O să adorm pe bancă dacă nu.”

Am organizat proiecte, iar apoi m-am trezit dimineți la rând la ora 7 ca să ajung să le văd întâmplându-se. Le-am savurat cu o cană mare de cafea și cu oamenii faini întâlniți acolo. Cu unii am mai băut cafele și după, unele în localuri călduțe, din cești albe, altele din pahare de carton, în mașină, seara, în parcare la McDonald’s, altele în parcuri, în oficiile de la cămin sau pe holurile înguste.
Am ieșit la o cafea de atât de multe ori, chiar și atunci când am băut doar apă sau am mâncat o prăjitură, încât mi-ar fi greu să-mi închipui viața fără lichidul ăsta magic, deși-mi agresează stomacul și-mi îngălbenește dinții. Nimeni nu-i perfect, nu?

parc cafea

Am băut multă cafea bună în acești nici eu nu mai știu câți ani, dar niciuna nu se compară cu cafeaua aromată făcută de el în primele dimineți petrecute împreună. Mirosul tare, aromat care se se năștea în bucătăria mică în vreme ce eu mai leneveam zece minute în pat, zâmbetul lui mulțumit atunci când mi-o turna în cana pentru zâne, minutele alea în care ne pregăteam amândoi pentru încă o zi lungă și parcă aveam tot timpul din lume să mai stăm împreună. Am băut multe cafele bune, dar niciuna nu mi-a schimbat viața ca asta. Atât de bună era cafeaua asta cu gust de ”ce bine că ne-am găsit, pe unde ai tot umblat până acum?”, încât o vreme bună nu mi-a venit să-i zic că eu nu obișnuiesc să beau cafea pe stomacul gol. Beam două guri și o lăsam în cană, doar de dragul acelor 10 minute.

zana powerpoint

De atunci, au urmat altele și altele, mereu altele, dar cu un gust comun de liniște și fericire. Flat white-ul de pe Lipscani, cafeaua băută pe balconul hotelului din Peștera, mocha de la locanda din Veneția, espresso-urile din Roma, la care primeam avertismente că sunt mici (”espresso Italy, yes?”), cafeaua făcută de mine la ibric în Lefkada și frappe-ul de pe plajă și, desigur, fiecare cafea pe care o bem împreună în weekend. La început ne bazam pe ibric, dar de când avem jucărie nouă, savurăm împreună câte un espresso dublu sau decaf în fiecare sâmbătă dimineață. Cu cafea boabe nu merge, dar din cafeaua măcinată face minuni, scoate fericire într-o ceașcă, și cică ar funcționa și cu monodoze de cafea, dar eu n-am de gând să încerc prea curând, mi-e prea drag ritualul ăsta în care îmi prepar cafeaua aproape de la zero.

Știu, nu există condiții cu care oamenii să nu se obișnuiască, știu, dar trebuie să vă zic: mi-ar fi greu să mă obișnuiesc cu viața fără cafea. Nu doar pentru că m-ar durea capul îngrozitooor, dar uitați-vă un pic, e ca o prietenă bună care-mi știe fiecare slăbiciune și fiecare fericire. Cum te obișnuiești fără un asemenea prieten?

Articol scris pentru SuperBlog 2017

Să nu lași urme!

Una dintre activitățile care îmi plac cel mai mult, mă relaxează și mă ajută să scap de stres este curățenia. Îmi place să întorc casa cu fundul în sus, ca apoi să organizez totul la milimetru și să știu și-n somn de unde să iau cutare lucru. Hm, cum mă descurc până aici, par credibilă? Adevărul este, de fapt, că dacă aș prinde într-o zi peștișorul de aur, aș cere în primul rând posibilitatea să am tot timpul casa lună fără să fie nevoie să mișc un deget. Îmi place mult să fie curat, însă de fiecare dată când fac curățenie, abia aștept să termin. Nu-mi place și pace bună.

Mama îmi zicea tot timpul, când stăteam la Târgoviște, că pe mine n-o să mă ia niciodată din cauza asta. Pe atunci eu îi ziceam că o să-mi angajez menajeră, ea dădea ochii peste cap și ne continuam curățenia, ea nemulțumită că nu șmotruiesc cu zâmbetul pe buze, eu grăbindu-mă să termin. S-a convins între timp că n-o să mor în mizerie și nemăritată, mai ales că, într-o perioadă, după ce dădeam cu mopul mai aspiram încă o dată, ca nu cumva să rămână scame din mop pe parchet. Adică ok, că nu-mi place e una, dar dacă tot facem, să scoatem și-un pic de OCD la lumină.

Ei bine, pe lângă discuția asta repetitivă, una dintre cele mai pregnante amintiri pe care le am de când eram de-o șchiopă este mirosul de detartrant. Când spăla mama cada cu Nufăr, intram în baie ținându-mă de nas și parcă tot simțeam mirosul înțepător, care ajungea până în creier. Nu mai zic de perioada aia de dinainte de sărbători, când înainte să miroasă a prăjituri, cozonac, friptură de porc sau ciorbă de miel, în casă trebuia să miroasă întâi a clor și țuică (îhâm, pe vremea când se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă de oca de fier la un picior, mama spăla geamurile cu țuică), iar înainte să găzduiască oale cu bunătăți, aragazul trebuia frecat bine de tot cu Triumf, ca să învețe cine-i șeful și să nu cumva să mai lase grăsimea să se apropie de el.

Acum că luminițele de Crăciun sunt pornite, târgurile se deschid, iar toată lumea face listele de cadouri, simt că se apropie momentul ăla în care casa trebuie întoarsă cu fundul în sus. Asta pentru că peștișorul de aur încă nu s-a arătat, deci va trebui să ne descurcăm pe rit vechi, cu aspiratorul, mopul și lavetele, cu mânecile suflecate și încrederea că la finalul zilei o să ne putem acorda o diplomă de experți în curățenie.

Mi-am făcut deja planul. O să fie într-o sâmbătă (da, într-o singură zi, că nu stăm încă în casa aia cu living spațios, cireș și câini frumoși), suficient de târziu încât să fie curat de Crăciun și suficient de devreme încât să avem timp și de cozonac, și de relaxat. O să ne înarmăm cu răbdare, curaj și un braț de produse care fac curățenia mai ușoară și o să umblăm prin toate cotloanele, pe rafturi, prin sertare, în dulapuri, până când fir de praf n-o să mai rămână pe vreo carte sau pe vreo cutie de pantofi plină cu mărunțișuri, iar zeul curățeniei o să respire ușurat și-o să tragă ușa-n urma lui.

Sigur, o să simt în ceafă respirația mamei când n-o să mai am chef să mă întind și în colțul ăla îndepărtat de pe dulap, ca să mă asigur că nu stă ascunsă vreo pânză de păianjen. Așa că o s-o fac, deși ea n-o să fie aici să verifice, dar  măcar o să mă bucur că n-avem perdele, deci nici vorbă de dat jos, spălat, uscat, călcat și pus la loc. Mai puțină febră musculară și mai mult timp de ascultat colinde și scormonit internetul după cadouri frumoase și cu raport calitate preț corect.
Lista de cumpărături e deja făcută. Nu aia de cadouri, ci aia de produse care curăță repede, bine și fără prea multe bătăi de cap toate petele, urmele de grăsime, ce mai, ”toate micile mizerii unui suflet chinuit”, vorba lui Eminescu. Pe lângă Triumful pentru aragaz și Nufărul pentru toaletă și cadă, despre care știu de un car de ani că sunt eficiente, îmi mai trebuie un dezinfectant universal și, cel mai, dar cel mai important, o soluție pentru geamuri.

nufar geamuri
În toate celelalte sesiuni de curățenie din timpul anului, mă ocup conștiincios de tot felul de suprafețe de prin casă, dar singurele care nu reușesc să ajungă decât rar pe lista scurtă sunt geamurile, așa că de Crăciunul ăsta habar n-au ce le-am pregătit. Am de gând să le dezbrac până la piele, să le iau jaluzelele și plasele de insecte la o baie cu spumă în cadă, să se relaxeze, iar între timp să le aplic puf cu puf o poțiune magică cu miros floral, poate chiar de nufăr, cine știe. Ce e fain la detergentul lichid pentru geamuri de la Farmec e că nu lasă urme! Or toată copilăria mea spălatul de geamuri a fost echivalent cu mirosul de țuică, scârțâitul mototoalelor de ziar cu care mama freca foile de sticlă de parcă viața ei depindea de asta și acel ”ai grijă să nu lași urme!!” pe care mi-l striga din 10 în 10 secunde atunci când mă mai punea și pe mine să lustruiesc.
Sigur, e important și că-l mai pot folosi pentru oglinzi, ca să văd ce frumos îmi stă ținuta de gospodină, și chiar și pe faianță, însă altfel o să pun capul pe pernă seara când o să știu că am geamuri spălate fără urme. Și da, o s-o sun pe mama ca să mă laud(e).

Ehe, planu-i bun, unelte pare-se că am avea, o sâmbătă goală și chef de treabă să găsim, că sărbătorile vin. Acum eu nu știu dacă Moșul verifică geamurile, faianța și aragazul înainte să lase cadourile sub brad, dar recunosc că nu-s dispusă să risc, așa că mă apuc de consultat calendarul, ca să bifez ziua în care îmi pun rochia de cenușăreasă și mănușile galbene.

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

 

Bittersweet Symphony

Îmi scrie într-o zi o prietenă să mă întrebe când am terminat masterul, că ea nu mai știe. A trecut abia un an, dar și mie mi se pare că a trecut o viață și încă un pic, toată facultatea pare undeva departe, dincolo de un perete de ceață. Nu mi-e foarte dor, recunosc, singurele lucruri care-mi lipsesc cu adevărat sunt ședințele și proiectele din VIP, organizația unde am făcut voluntariat. Dar și mai mult îmi lipsesc teambuilding-urile de atunci. Orele petrecute în autocar sau în tren, râsul zgomotos, glumele de interior și grătarele, jocurile, muzica și dansul.

De când am început să lucrez, n-am mai avut parte de niciun teambuilding și mai că-mi vine să mă apuc iar de voluntariat numai pentru asta. Să-mi fac iar bagajul în așa fel încât să-ncapă într-un rucsac, să alerg după troleu, apoi prin gară, după tren, să găsim loc lângă ușă, lângă oamenii cu manelele date la maxim și să facem haz de necaz pe tema asta. Sau să închiriem autocare mari doar pentru noi, să jucăm pe drum jocuri de cunoaștere și să bem cafea de la benzinărie, apoi să ne dăm jos în Poiană și să inspirăm aerul tare de munte. Un grup de peste 100 de oameni care împart atât de puține și totuși atât de multe.

N-ai nevoie de cine știe ce salon de evenimente în Poiana Brașov ca să te bucuri de un weekend de vis. Ai nevoie de un hotel călduț și spațios și de oamenii potriviți, chiar dacă vreo câțiva ar dormi pe paturile suplimentare. Noi să fim sănătoși, suntem obișnuiți cu studenția. Când am ajunge, ne-am trânti rucsacurile grele și am pune la punct programul zilei. Mâncare, odihnă și activități de echipă, jocuri și timp de socializare, de dat în leagănul din curte, de jucat cu cățeii aciuați prin zonă și de plimbat aiurea pe potecile bătătorite.

curte royal

Nu ne-ar trebui multe dotări. O sală suficient de mare încât să respirăm fiecare din bucățica noastră de aer, cu un ecran pe care să ne proiectăm filmulețele amuzante și un flipchart pe care să ținem scorul la ”Win as much as YOU can”, camere cu paturi comode, în care să dormim cele 4 ore de după răsărit, o parcare în care să se odihnească autocarele și o terasă pe care să ne bem cafeaua de dimineață. De atmosferă ne ocupăm noi.

royal tb

Toate jocurile, toate proiecțelele de echipă, toate căutările în care ne-am trimite unii pe alții, resursele limitate și cerințele amuzante, jocurile de negociere, în care toată lumea urmărește câștigul, toate astea ne-ar conduce pas cu pas, ca de fiecare dată, către o echipă mai puternică. La finalul zilei am proiecta din nou discursul lui Al Pacino din ”Any Given Sunday”, să ne intre tuturor bine-n cap cât de importantă e echipa: ”You gotta look at the guy next to you. Look into his eyes. Now I think you are going to see a guy who will go that inch with you. That’s a team, gentlemen and either we heal now, as a team, or we will die as individuals.”

Seara am da scaunele la o parte din sala de conferințe și am pregăti-o pentru petrecere. Am cânta pe ”Bittersweet Symphony” și am dansa pe ”I follow rivers”, până la shot-ul tradițional de tequila sau până ne-ar durea tălpile, apoi poate că o parte dintre noi, cu chef de joacă și de rezolvat mistere, ne-am înghesui din nou într-o cameră ca să jucăm Mafia. Am căuta asasini și mobiluri ale crimelor, suspecți, cetățeni simpli și doctori, încercând astfel să-i cunoaștem mai bine pe oamenii cu care vom lucra un an întreg în echipe mai mici sau mai mari. Ne-am culca târziu, după răsăritul soarelui, după ce vom fi stat la povești șoptite pe holuri și ne vom fi făcut planuri de organizat Gala VIP, că doar e clar că ne pricepem la organizare de evenimente în Brașov, în București sau oriunde altundeva.

A doua zi, după cafeaua de pe terasă și plimbarea scurtă, ne-am înghesui lucrurile în rucsac și am începe să visăm la proiecte sau la patul de acasă ori de la cămin. La un somn lung, de vreo noapte și jumătate, în care să nu mai visăm asasini și crime și la un an cât mai plin alături de noua noastră echipă.

De acum însă mie îmi rămâne doar să mă bucur de vreun eventual teambuilding de la birou și să fiu recunoscătoare că am trăit cel puțin o dată toate lucrurile astea de care v-am povestit.

tbeco

Articol scris pentru SuperBlog 2017.
*Primele două fotografii sunt de pe pagina de Facebook a Hotel Royal, iar ultima este din arhiva personală.

Cum să (nu) obții un job

Cred că am știut dintotdeauna în sufletul meu că e mai bine să fii overdressed decât underdressed. Sau poate nu dintotdeauna, poate totuși am învățat asta la grădiniță, când eram în grupa mică și trebuia să facem poza aia de tablou, despre care tot povestesc. Știți voi, ziua aia în care eu aveam puloverul de lână pe mine, în timp ce lumea era toată aranjată, cu rochițe și costumașe, de-mi venea să intru-n pământ de rușine. Probabil că atunci când am primit și eu rochia de catifea și mi s-a luminat chipul, mi s-o fi activat și vreun beculeț, care de atunci se aprinde periodic ca să-mi amintească treaba asta.

Îmi place să pun pe mine o rochie elegantă dacă merg la balet sau la operă, chiar dacă în ultima vreme tot mai puțină lume se mai lovește de codul ăsta vestimentar și vedem sălile pline de tot felul de ținute, care mai de care mai casual. A fost o perioadă când judecam mai aspru treaba asta, însă după doar trei ani în câmpul muncii, înțeleg mai limpede cât de prețios e timpul liber și cât de greu e să faci de toate. Mai bine săli pline de blugi, decât goale pentru că oamenii nu au timp de schimbat.

Eh, și pentru că tot am adus vorba de munci și aniversări, chiar mă gândeam azi, în prima zi la noul meu loc de muncă, la toamna anului 2014, când îmi căutam eu primul job și mă duceam pe la interviuri. Am venit la unele direct de la Târgoviște, cu microbuzul, iar la altele m-am dus după-amiaza, după o jumătate de zi de căutat chirie prin prăfuitul București. M-am dus spre interviul de grup de la bancă într-o pereche de blugi, o bluză groasă, deși era cald, și o tunică de piele. Numai cizmele îmi mai lipseau ca să fiu complet aiurea îmbrăcată pentru temperatura de afară. Transpirasem fiindcă eram grăbită și mă duceam pornită în baia din pasajul Bălcescu, de la Universitate, să mă schimb. Aveam la mine niste pantaloni negri cu dungă, o bluză care nu se șifona și mergea ținută o zi în bagaj și niște pantofi cu toc, pe care eram dispusă să merg 15-20 de minute pe jos.

Când să intru la baie, ușa încuiată. Am simțit că se dărâmă pasajul pe mine și-mi venea să plâng. Mergeam spre interviu și mă gândeam cum aș putea să fac să rezolv. Să alerg, să ajung mai devreme, apoi să intru mai întâi la baie și să mă schimb? Mda, dar nu știam exact cum s-ar fi desfășurat lucrurile, poate mă băgau direct într-o sală de meeting și m-aș fi afișat acolo în toată splendoarea blugilor mei tociți în fund. Am mărit pasul, am ajuns pe la Bursa de Valori căutând din priviri vreo cafenea sau vreun bar în care să pot intra și să le folosesc baia. Nicio șansă. Până la urmă am găsit o florărie la vreo 5 minute de sediul băncii. Am intrat să-ntreb de vreo minune și mi-am vărsat oful, iar doamna de acolo m-a privit blând și mi-a zis că ea are o băicică în spate și dacă cred că am loc, mă pot schimba acolo.

Inutil să spun că îmi venea să-i sar de gât și să o pup, dar că doar mi-am făcut loc printre ornamente de flori și mi-am pus pantalonii cu dungă, bluza și pantofii cu toc pe mine, iar restul țoalelor în pungă. Ați crede că lucrurile s-au încheiat aici, nu? Ei bine, nu. Oricât de profi arătam eu, de simțit m-am simțit ca naiba tot interviul. Pantalonii aveau o talie mult mai joasă decât îmi aminteam, erau strânși pe fund, dar îmi veneau și puțin lărguți mai sus, așa că stăteam pe scaun și îi simțeam cum se lasă în jos de la spate, iar bluza nu e suficient de lungă și eu trebuie să am grijă să nu care cumva să mi se vadă lenjeria de pe dedesubt.
Deja trecusem de momentul de frustrare creat de lipsa unei cabine de schimb, acum începusem să-mi fac o sută de mii de procese de conștiință că n-am ales abordarea și ținuta potrivite. Normal, Ioana, normal, nu puteai și tu să mai faci un drum la București în altă zi, trebuia să umbli cu cârpele-n plasă după garsoniere. Dacă te aranjai de acasă, altfel îți dădeai seama cum îți vin pantalonii ăștia de rahat. Îi tăiai bucăți și-i aruncai pe Dâmbovița sau măcar căutai alții. Sau o fustă, o bluză suficient de lungă, sau o rochiță, ceva.

Bine, între noi fie vorba, nici n-aveam cine știe ce haine potrivite de interviuri, ca s-o spunem pe-a dreaptă. Poate că dacă aș fi avut o rochie ca asta, de la Answear, altfel ar fi stat lucrurile. Sau măcar un sacou mai lung, să nu mă mai stresez că mi se văd cele de nevăzut pe deasupra pantalonilor cu pricina.

În fine, habar n-am cum m-am descurcat atât de bine la testul ăla și la discuție, mai ales că între timp mă luase și o durere de burtă infernală. Noroc că n-a trebuit să mă ridic de pe scaun și că după vreo oră jumătate s-a terminat chinul. Am avut grijă să ies ultima din sală, iar apoi am aterizat fix în baia de la parter. Am reușit să mă schimb rapid de pantalonii buclucași, care acum nu mai erau doar negri, dacă mă înțelegeți, și s-o întind spre casă.
Nu știu dacă a fost de vină ținuta, rezultatele la test sau amândouă, cert e că după câteva zile m-au sunat să mă cheme la un interviu individual, pentru un job full-time, nu pentru internship-ul la care aplicasem. Am făcut cruci, am venit direct de acasă îmbrăcată la dungă, în fusta neagră și cămașa bleu în care îmi susținusem licența, l-am așteptat pe vicepreședinte vreo oră și un sfert să ajungă la întâlnire, apoi, cu încrederea la cote maxime, am luat jobul. Și în primele zile de serviciu am cumpărat o ciocolată Poiana și-am mers la doamna de la florărie să-i mulțumesc. Cred sincer că energiile ei pozitive m-au ajutat să obțin primul meu job, că altfel, cu pantalonii ăia…

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Douăzeci de ani de vis american

Când eram mică nu mă uitam la desene animate, ba chiar mă enervam pe vecinul și prietenul meu, care venea la mine și se așeza pe covor, cu ochii pironiți în televizor, în loc să se joace cu mine. Mă uitam, în schimb, foarte concentrată la Sunset Beach și Beverly Hills 90210 de fiecare dată când le urmărea mama și mă prinsese atât de tare acțiunea din primul, deși aveam doar 5 ani, încât într-o zi am strigat în mijlocul episodului: ”Of, de ce nu-i spune odată că s-a culcat cu ea și gata?!”
Inutil să spun că am avut pentru câteva secunde un afiș în loc de mamă, probabil credea că știu să citesc doar pe cărți, nu că prind subtitrările, sau că în orice caz nu pricep mare lucru.

Ei bine, recunosc acum, după douăzeci de ani (o, Doamne!), că ăla a fost pentru mine începutul visului american. Îmi plăcea să-mi imaginez că în America e tot timpul soare și e floare la ureche să ai o casă pe plajă, că aș putea să am chiar și eu o vilă ca a lui Ben, cu scară din aia interioară, să merg la mare în fiecare zi, nu o dată la câțiva ani și să mă și îndrăgostesc de un băiat așa fain. E drept că erau și familii mai sărace, dar hei, tot la mare stăteau, nu? Tot era bine.
Sigur că pe măsură ce a mai trecut timpul, am mai citit niște cărți, am mai văzut alte seriale, am mai învățat niște geografie și am început să realizez cam cât de departe e de fapt America asta și că e posibil să nu umble nici pe acolo câinii cu covrigi în coadă. Mi-am mai domolit visele, apoi am schimbat țara țintă cu una mai europeană, iar până la urmă m-am scuturat și de accentul britanic, m-am mutat în București și m-am oprit din visat.

Până într-o zi. Eram în anul I de facultate și începeam să aud tot mai des vorbindu-se despre programul work and travel.  Printre colegii de grupă, cei din organizația de studenți, printre foștii colegi din liceu și prin feed-ul de pe Facebook. Auzeam peste tot despre programul ăsta mișto care te trimite la muncă în State, despre cum poți să vezi o grămadă din locurile alea faine la care ai visat tot timpul când te uitai la filme, fără prea mare cheltuială, ba chiar cu un plus în buzunar la întoarcere. Suna minunat. Și totuși, n-am făcut-o nici pe asta. Oricât de mult aș fi visat să găsesc plaja aia faină din Sunset Beach și să mă îndrăgostesc chiar și pentru o seară de un băiat interesant, sub cerul Californiei, am rămas în țară și mi-am petrecut verile la Târgoviște.

Sigur, au fost niște alegeri asumate, argumentate, am învârtit situația pe multe părți, ca și-n cazul programului Erasmus, și până la urmă am zis pas ambelor. Dacă regret că nu mi-am făcut bocceluța ca să zbor în țara tuturor posibilităților? Da, cumva o să fie un ”dar dacă…” cu care am să rămân toată viața. Sunt experiențe pe care merită să le aduni, te ajută să crești, îți deschid perspective noi, te pun față-n față cu situații și oameni diverși, mulți din alte culturi și poți să te alegi și cu un prieten bun, străin sau nu neapărat. Oamenii au tendința de a se conecta diferit atunci când sunt departe de casă. Și mai au tendința de a regreta mai degrabă lucurile pe care nu le-au făcut decât cele pe care le-au făcut.

Da, dacă aș putea să dau timpul înapoi și să mai am acum oportunitatea de a plecat în State cu un job work and travel, aș face-o. Aș trece peste limitări și temeri, mi-aș căuta un job prin Work and Travel Vacanțe Speciale, mi-aș pune în valiză aparatul foto ăla vechi și-o agendă, aș strânge-n brațe oamenii din țară și-aș pleca peste ocean. N-aș face cine știe ce nazuri în  ce privește jobul, că nu m-aș duce o vară acolo ca să fac carieră pe Wall Street. Dar cumva recunosc că aș prefera să fiu un ajutor de recepționeră la un hotel, decât menajeră. La fel cum aș prefera să spăl vase într-un resort cu vedere la munte din New Hampshire, decât într-un McDonald’s din Montana.
Nu doar pentru că nu mă mor după mirosul de fast food, ci și pentru că așa aș fi mult mai aproape de New York. Or, să fim serioși, ce student la finanțe nu-și dorește să vadă celebrul Wall Street ce fată care a văzut Sex And The City nu-și dorește să se plimbe prin Manhattan, prin Central Park, să defileze pe 5th Avenue cu o cafea în mână și ochelarii de soare la ochi, să viseze că are în pungă niște pantofi noi, iar apoi să se relaxeze cu un Cosmopolitan?

Work_and_Travel_Vacante_Speciale_06

Da, cu siguranță că aș alege să mă întorc în România doar cu 10 cenți în buzunar, dar să știu că am călătorit de toți banii, vorba aia. Până la urmă, ăsta ar fi primul motiv pentru care m-aș duce și de-asta aș fi dispusă să spăl vase de dimineața până seara, să schimb așternuturi sau să curăț după copii prin parcurile de distracții. Pentru ca apoi, în timpul liber, să pot să mă pierd câteva ore prin Times Square sau pe Broadway, să joc un Blackjack în Las Vegas și apoi să fug în orașul îngerilor. Să-mi fac poză artistică în care eu să mă văd cât o furnică, iar mare să apară ”Hollywood”, să ajung, în sfârșit, în Beverly Hills, ca să văd cu ochii mei dacă e la fel de frumos cum știam eu din 90210, iar apoi să mă trântesc pe nisipul cald din Sunset Beach.
Mi-ar plăcea să-mi găsesc o gașcă de oameni faini, de prin toate colțurile lumii, cu care să vizitez Marele Canion și Parcul Național Yellowstone, Cascada Niagara, Lacul Craterului, și cei mai înalți copaci din lume, din Redwoods. La fel de mult cum mi-ar plăcea să-mi petrec serile libere stând la povești cu ei, împărtășind fiecare din cultura proprie, încercând feluri de mâncare diverse și făcând planuri pentru excursia de weekendul viitor.

Cred că m-aș întoarce de acolo nu doar cu sute de poze în telefon și amintirea locurilor frumoase pe care le-am vizitat, dar și cu câteva lecții de viață și câțiva prieteni la mii de kilometri. Cred că în State ai șansa să înțelegi cel mai bine cât, dar cât de diverși suntem și câte versiuni corecte pot să fie pentru același lucru. E suficient, cred, să te rotești de două ori în Times Square ca să-ți dai seama că avem universuri individuale atât de mici, încât uităm cât de mare e lumea și câte avem de descoperit de fapt.
Da, dacă aș fi iar studentă, cred că aș intra pe site la CND Vacanțe Speciale și-aș pleca măcar o vară în State. Dar, deh, se spune că lucrurile pe care nu le faci la timp, nu le mai faci niciodată. De acum îmi rămâne doar să visez și să strâng bani de vacanțe (tot speciale, sper) pe cont propriu în New York și Sunset Beach.

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Mamă, ce șire(a)t(ă) sunt!

Una dintre activitățile mele preferate de weekend este să petrec o oră-două în dressing-ul meu walk-in, să-mi rearanjez toate hainele pe umerașe, să așez pantofii în funcție de culoare și mărimea tocului și să-mi creez mental ținute pentru toată săptămâna care urmează. Uhm, alo, Pământul către Ioana! Hai, domne, bine, sigur că n-am un dressing în care să intru cu totul, dar am auzit eu că dacă îți spui dorințele de suficient de multe ori, până la urmă se întâmplă. Ah, dar parcă trebuia să nu le spui cu voce tare. Eh, noi să fim sănătoși!

Lăsând glumițele, pe lângă citit, scris, învățat lucruri noi, băut cafea și uitat la seriale, mai am o activitate de weekend care mă relaxează: mă uit la poze. Din vacanță, din copilărie, din facultate, de la petreceri, de la lansări de carte, screenshot-uri uitate prin telefon, poze făcute unor pagini din cărți pe care voiam să le împart cu vreo prietenă sau cursurilor de econometrie, poze cu căței simpatici sau poze cu haine din magazine online. Ăăă, ce, am zis eu ceva?

Recomand sincer o astfel de plimbare pe culoarul amintirilor, garantez că provoacă multe zâmbete și chiar hohote de râs, iar dacă unele amintiri sunt mai puțin plăcute sau mai dureroase, eh… așa-i în tenis. Ca-n viață.
Ei bine, sâmbăta trecută am decis că e timpul pentru o astfel de incursiune, așa că am mișunat ceva timp printre poze vechiuțe și m-am surprins de câteva ori cu un zâmbet până la urechi. Mi-am amintit încă o dată cum foloseam ondulatorul de păr pe post de microfon pe vremea când voiam să mă fac reporter sau cum am plâns la grădiniță când toți copiii erau frumos îmbrăcați pentru poză, iar eu aveam pe mine puloverul gros de lână. Nicio grijă, mama mi-a adus în timp util rochia de catifea cu guler de dantelă, așa că m-am prezentat ca o adevărată fashion victim.

Apoi mi-am amintit cu nostalgie de sărbătorile în familie, pe vremea când încă mâncam ciorbă de miel de Paște, iar mamaie înroșea ouăle cu foi de ceapă. Cu ciorapi din dres nu-mi amintesc să fi operat vreodată, însă recunosc că mie treaba asta mi se pare și acum mindblowing, pentru că eu una nu prea-s bună la întrebuințat obiecte în alte scopuri decât alea pentru care au fost inventate. Sau, hm, ia stați așa un pic.
Da, stați un pic că parcă săptămâna trecută a fost ziua aia cu ploaie în București de nu-ți venea să lași nici un gândac afară. Tot atunci m-am trezit eu ieșind de la metrou la Aviatorilor într-un ditamai vârtejul, așa că umbrela ar fi făcut maxim act de prezență și și-ar fi dat obștescul sfârșit dacă aș fi încercat să o țin deschisă. Mi-am scos așadar eșarfa albastră de la gât, am simțit vântulețul cum se furișează în oase și mi-am înfășurat mini-păturica strâns pe cap, de zici că era văl, iar eu o tânără domniță orientală. Am traversat strada alergând ca o gazelă și am ajuns în stația de autobuz udă doar de la gât până-n picioare, fiindcă datorită eșarfei coafura rezistă!

Iar acum că tot am pășit pe tărâmul hainelor, îmi dau seama că mi-a sărit în ochi în poze o cămașă verde cu imprimeu floral, pe care obișnuiam să o îmbrac deseori cu o fustă mini gri și o pereche de dresuri colorate. Aceeași cămașa care s-a văzut ”ușurată” de cordonul din același material, subțire, drăguț, pus acolo de accesoriu. Asta fiindcă la un moment dat m-am trezit că n-am absolut nicio curea funcțională și voiam neapărat, obligatoriu, de nerefuzat să port o anumită pereche de pantaloni, cărora nici prin cap nu le trecea să meargă fără curea. Ce am făcut? Păi ce să fac, am răscolit maaarele dulap de 40 de cm lățime, s-a aprins beculețul și-am furat cordonul de la cămașă, l-am trecut prin găicile de la pantaloni și i-am făcut fain-frumos un nod și-o fundiță în față, cât să pară că așa am vrut eu să mă îmbrac, nu că e o soluție de criză. Și gata, problemă rezolvată.

Eh și cum mi-am aruncat eu privirea pe poza din ramă, de pe raft, m-a bufnit râsul când mi-am amintit prima seară în care am rămas să dorm cu jumătatea mea mai bună. Mă pregăteam să fac un duș când mi-am dat seama că nu am niciun fel de elastic de păr la mine. Îmi dau seama că nu pare sfârșitul lumii, dar, credeți-mă, e un pic. Mie îmi place să-mi port libere pletele de Cosînzeană, dar doar câtă vreme nu mă încurcă. Or eu nici măcar să mănânc nu-s capabilă fără să-mi prind părul. Nu pot și pace, simt că o să vină tot spre farfurie, o să-mi intre în gură sau în mâncare și o să se dezlănțuie iadul. Nu vreți să știți ce stresată stau la câte un eveniment când nu dă bine să-mi scot elasticul din geantă și să-mi prind părul, numai cu noduri intră mâncarea. Să știți că dacă mă vedeți vreodată la masă cu ochelarii pe cap, în loc să stea pe nas, probabil mi-am uitat elasticul de păr acasă și cumva încerc să-mi țin părul la respect. L-aș înnoda dacă aș putea, dar are personalitate, n-ar sta nici picat cu ceară.

Să revenim însă la seara cu pricina. Când am realizat că n-am cu ce să-l prind, deja mă gândeam că asta e, ori rămân nespălată, ori mă spăl și pe cap, să știu o treabă. Da, dar vezi tu, băiatul n-are uscător de păr, o să mă apuce dimineața încercând să-l usuc sau o să mă culc așa și-o să mă trezesc cu durere de cap. Sfoară n-avea, papiotă de ață nu, cârlige de rufe nu, eu nu mai aveam speranță. M-am așezat pe fotoliu și mă uitam în jur pierdută, până când am zărit luminița de la capătul tunelului. Adidașii. Se prind cu șireturi. Evrika. L-am lămurit rapid că nu vreau să-l las desculț, dar am nevoie de un șiret, ca să fac duș și să dorm liniștită. Și mi l-a dat. Și ia uite ce bine ne-a mers. Un șiret, doar atât, un șiret, nimic mai mult…

Așadar, dacă nu știți cu ce să vă mai umpleți weekendul, recomand să vă apucați să vă uitați la poze mai vechi. O să fiți surprinși de câte lucruri ați uitat sau de ce ținute erați capabili să purtați acum niște ani. Iar dacă aveți chef de o sâmbătă mai condimentată, puteți să dați curs provocării celor de la Answear și să arătați lumii cum testați voi moda. E simplu, faceți un clip, îl încărcați în social media cu hashtag-ul #WeAreTheAnswear și puteți să câștigați puncte și vouchere cadou sau chiar un Fiat 500, în care să vă plimbați pe coasta Amalfi și să faceți poze noi de revăzut peste ani 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017