O poveste despre o pereche de chiloți pierdută la un banchet

Când am terminat clasa a IV-a, am plecat în excursie cu școala, pentru a sărbători finalul ciclului primar. Era tradiție în cadrul școlii mele să avem un banchet la munte. Ne strângeam în autocare toată generația, ne păzeau învățătoarele și câțiva părinți dornici să ajute ca supraveghetori, apoi ne hlizeam pe drumul până la munte. Mă rog, eu eram în principal ocupată să nu mi se facă rău de mișcare, dar știți cum e, după o vreme îți amintești mai mult lucrurile faine.
Ieșirile astea se întâmplau într-una din cele trei tabere pentru elevi din zona noastră: Căprioara, Cerbul și Vânătorul. Vânătorul era cumva cea mai fancy în capul nostru, nu știu de ce, poate fiindcă era la o altitudine un pic de tot mai mare. Anyway, noi am mers la Căprioara.

Îmi pusesem în geanta mea de voiaj nouă, cumpărată din Europa de mamaie, câteva hăinuțe “de purtare”, dar și un outfit mai special pentru petrecerea pe care urma să o avem. Jeanșii cu dungă pe mijlocul piciorului, de care mă îndrăgostisem în cabina magazinului din centrul vechi și aproape că nu-mi venise să cred când mama a zis că mi-i cumpără – pentru plimbări și joacă în curtea complexului,  fusta alba, pantalonii portocalii trei sferturi, cu terminație în stil clopot și bluza alb cu portocaliu, cu mâneci fluture – pentru petrecere. Sigur că-mi luasem și lenjerie la mine, ba chiar îmi pusesem separat niște ciorapi lycra și o pereche de chiloți tanga, pentru că, nu-i așa, eram fix în perioada în care era sacrilegiul suprem să ți intuiască dunga de la lenjerie prin fustă sau pantaloni. 

Toate lucrurile au mers fix așa cum speram. Reușisem să negociem locurile în camere în așa fel încât să dorm cu fetele cu care aveam chef, într-o cameră mai mică, mai intimă, unde ne închipuiam noi că vom vorbi pe întuneric până aveau să ni se închidă ochii. Băieții, cazați în vila de lângă, ne-au făcut și farsa cu pasta de dinți pe ușă, dar i-am iertat, că era miezul zilei și oricum ne avertizaseră. Ce să mai, totul a mers ca uns. Până la un punct. Poate ați crede că ploaia torențială care a început la scurt timp după ce am ieșit la plimbare ne-a stricat planurile, însă vremea n-a făcut decât să amplifice problemele ce-au apărut în sâmbăta aia.

Când camerele din tabără se transformă în saloane de recuperare medicală

feeling sick gif

Sursa: giphy.com

După ce am mâncat de prânz și ne-am ascuns prin camere de ploaie, câțiva colegi au început să se simtă rău. Nu-mi amintesc ce altceva am mai mâncat, dar n-o să uit în viața mea cănile din metal gri în care ni s-a servit supa. Se poate ca sclifoseala mea deosebită în ceea ce privește mâncarea să-mi fi salvat stomacul de la chin, cert e că în vreo două ore, jumătate din echipă era doborâtă. Dacă ar fi avut energie, probabil s-ar fi bătut pe al cui e rândul la baie, însă n-au avut. În scurt timp, eram parte din echipa nou-formată de infirmiere, ținându-le pungile colegilor care n-au fost suficient de norocoși cât să mai ajungă la baie. Făceam drumuri prin ploaie în vila vecină, să mai discutăm cu învățătoarele, să vedem cine, de ce ajutor mai are nevoie, ne întorceam la vila noastră, cu pungi noi și suluri de hârtie igienică, ștergeam, ne spălam pe mâini, ne reluam treaba.

N-aș ști să vă spun cât timp a durat toată distracția. Ploua torențial, aveam părul strâns într-un coculeț mic, jeanșii mei cu dungă făcuți fleașcă și eram dezamăgită. Se vede clar asta pe singura poză pe care am găsit-o de atunci. Eram dezamăgită de întreaga situație în general, dar și fiindcă a trebuit să-mi schimb camera, în particular. În camera noastră intimă i-am pus în carantină pe o parte din colegii bolnavi și ne-am reorganizat. Mi-am mutat rapid lucrurile în camera mare, am reușit să-mi rezerv un pat la perete și am găsit și o bucată de dulap în și pe care să-mi așez hainele și bagajele. M-am întors apoi la ajutat, la transportat ceaiuri, pastile și șervețele.

Cum am purtat chiloți ne-tanga la o petrecere pe vremea  când aveam 10 ani

ashamed gif

Sursa: giphy.com

Când lucrurile s-au mai calmat și colegii n-au mai avut ce să dea la boboci, iar pastilele au început să-și facă efectele, le-am închis lumina și ușile și noi, cei neatinși de molimă, ne-am dus să ne pregătim pentru “petrecere”. Am căutat punga cu ciorapii lycra noi și chiloții tanga până m-am înroșit de nervi. Nu i-am mai găsit, iar după toată zăpăceala din ziua aia nici nu mai eram 100% sigură că i-am avut măcar. M-am resemnat și mi-am pus pantalonii clopot și sandalele albe cu baretă pe gleznă și m-am dus la dans. Eram un pic dezamamăgită că mi se vede dunga de la lenjerie, însă mă bucuram că eu pot dansa Macarena și râde cu colegii mei, că n-am avut ghinionul să zac într-un pat toată după-amiaza și seara. La urma urmei, mă așteptam eu cumva că în viață o să trec prin situații mai penibile și enervante de atât, ce atâta frustrare pentru o pereche de chiloți?

Nu-mi amintesc dacă am mâncat ceva în seara aia, însă am dansat și am încercat să mă distrez cât de mult. Nu doar fiindcă era un eveniment important, dar și pentru că era ultima mea reuniune de genul cu grupul acesta de colegi. Dădeam examene pentru a fi admisă în clasa a V-a la unul dintre cele mai bune licee din oraș și știam că am toate șansele să iau. Urma să mă despart de colegii mei și mă apucase deja nostalgia.

Încheierea sau despre cum să nu te comporți cu un copil atunci când ești părinte

are you for real gif

Sursa: giphy.com

Când am coborât a doua zi din autocar, mama mă aștepa nerăbdătoare. Abia așteptam și eu să-i povestesc cum a fost, prin ce am trecut, cum am scăpat de îmbolnăvire, cum i-am ajutat pe colegi, cum ne-am distrat până la urmă, ce amintiri mi-am făcut. Ah, și cum am crezut că mi-am pierdut punga cu chiloții și ciorapii, doar ca să descopăr după petrecere că îi pusesem, în toată zarva schimbării camerelor, PE dulap în loc de ÎN dulap și în graba pregătirii, n-am mai fost pe fază să-i găsesc. N-am apucat însă, fiindcă s-a dat jos din autocar mama unei colege, care mersese cu noi în excursie. A salutat-o pe mama, i-a zâmbit și i-a sumarizat într-o frază cum a fost excursia:

Bună ziua, doamna Miroiu! Ce faceți? Să vă povestească Ioana cum și-a pierdut chiloțeii în excursie! Hahahahah!

Mi s-a mai întâmplat de atunci în viață să rămân perplexă, însă adult fiind mă trezesc mai repede la realitate și apuc să ripostez. Plus că atunci eram un copil și-aș fi părut lipsită de respect. Că doar știți cum e, copiii sunt datori să respecte, să asculte, să aprobe, să se simtă prost, chiar și când ar avea dreptul să se revolte și să “răspundă” (o știți pe aia cu “l-am articulat, că mi-a răspuns!”, da?).

M-am simțit umilită, nerespectată, neîndreptățită și complet dezamăgită. Am rămas cu un gust atât de amar după discuția aia, încât și scriind articolul ăsta a fost nevoie să beau câteva guri de bere, doar ca să simt ceva mai amar. Serios?  Din tot ce făcusem în weekendul ăla, asta era cu adevărat important? Faptul că nu mi-am mai găsit chiloții tanga și a trebuit să port chiloți normali la o petrecere de copii de clasa a IV-a? Uau, cât de nasol și absolut de râs! Doamna respectivă, om în toată firea și părinte responsabil, cu atâta a rămas după excursia aia despre mine, că mi-am pierdut punga cu chiloți. Nu cu faptul că am plimbat pungi cu vomă din dormitor la baie ori că am șters podele cu suluri de hârtie igienică și că am umblat prin ploaie ca să aduc pastile și căni de ceai. Nu cu faptul că n-am comentat o secundă, când aș fi avut tot dreptul să o fac. Aș fi putut să mă așez în pat cu fundul în sus și să spun că nu mă ridic de acolo să fac nimic, că nu-i treaba mea, că într-o tabără de copii trebuie să fie cineva capabil să ofere astfel de asistență și că, mai ales, n-ar fi trebuit să i se facă nimănui rău de la mâncarea aia. Nu, primul lucru pe care doamna respectivă s-a găsit să i-l spună mamei a fost cum mi-am pierdut eu chiloții tanga.

Sigur că și mama a fost luată prin surprindere. Îmi amintesc privirea ei când m-a întrebat nedumerită: “Așa s-a întâmplat, mami?”. Nu mai știu ce i-am răspuns, probabil am salutat-o pe doamna și i-am zis mamei că-i povestesc acasă.

Am citit ceva acum câteva săptămâni care mi-a amintit de asta și-am zis că trebuie să scriu pe blog despre amintirea mea. Ieri dimineață eram între somn și trezie când m-am găsit gândind cum să pun în cuvinte povestea. Mă foiam în pat și îmi imaginam cum stau cu laptopul în brațe și vă povestesc. Dacă m-a marcat? Nu cred că ăsta e cuvântul. Dar au trecut aproape 16 ani de atunci și n-am uitat asta, ba încă îmi lasă un gust amar de fiecare dată când îmi amintesc. Și-atunci mă gândesc că poate că nu-i rău să o împărtășesc aici. Dacă ajunge la o singură persoană care se va gândi de două ori înainte să se comporte așa cu un copil, tot a ieșit ceva bun. Iar dacă nu, măcar ați râs de cum am purtat eu chiloți ne-tanga la o petrecere când aveam aproape 11 ani. Wow! Senzațional!

Cum am rămas nemâncată la grădiniță și ce-am făcut să rezolv asta

Când eram în grupa pregătitoare, adică pe vremea când trupa Andre lua naștere, iar la Alimentara se vindeau marmeladă la kilogram și cuburi de zahăr la bucată, am trecut printr-o experiență care m-a învățat cât de important e să iei situația în propriile mâini și să nu-i lași pe oameni să te calce în picioare. Să fii de treabă și să ai bun simț și compasiune e una, să te lași luat de fraier e alta.

A fost un an frumos ăla. Aveam un elastic de păr cu zorzonele colorate, un prosopel micuț în ghiozdănelul cu care mergeam la grădiniță, un pui de plastic la colțul cu jucării și o carte din care citeam în vreme ce colegii mei desenau (se chema “Soare cu dinți” și-mi amintesc și acum coperta). Mama avea niște cizme lungi până la genunchi, cu toc gros și pătrat, în care mă încălțam deseori prin casă, iar mamaie venea la serbările mele.

Mama nu lucra pe vremea aia, așa că stăteam la grădiniță la program scurt, de la 8 la 12. De la 8 la 10 mă jucam în voie, la 10 îmi scoteam prosopelul colorat, mestecam tacticos sandvișul împachetat de mama, strângeam încet firimiturile și restul de mâncare în prosopel și le puneam la loc în ghiozdan, apoi începeam activitățile de învățare. Desenat, colorat, poezii, cântecele și alte discuții purtate în vreme ce stăteam așezați pe scăunele minuscule, în semicerc, în fața doamnei educatoare. De cele mai multe ori, restul de mâncare pe care îl duceam acasă era mai mult de jumătate din pachet. Desigur, mama nu era prea fericită cu treaba asta. Până într-o zi, când am început să vin cu prosopelul gol.

Când copilul tău începe să mănânce tot pachetul la grădiniță, îți pui niște întrebări.

Prima dată a fost încântată. A doua oară, un pic mai puțin. A treia oară deja a început să aibă semne de întrebare. Până la urmă m-a confruntat. Eu am fost genul de copil foarte sclifosit, mâncam puțin în general, niciodată lapte dulce sau grăsimea de la carne, iar nu puține au fost diminețile în care am plâns în fața unei felii de pâine cu unt și a unei căni cu ceai. Cu ocazia, pentru a suta oară, îi sunt recunoscătoare mamei pentru toate firele de păr sacrificate pentru ca astăzi, la 26 de ani, să nu pot trăi fără mic dejun 🙂
Revenind însă, înțelegeți de ce mama și-a ridicat niște semne de întrebare. Când știi ce ai la ușă, n-ai cum să nu te gândești că se întâmplă ceva dubios.

Ei bine, n-am fost doar un copil sclifosit. Am fost și un copil fără frați sau surori, crescut de o mamă și doi bunici, toți trei extraordinari. Știți, nu e greu pentru un copil unic să fie egoist și să nu știe să împartă. Ai mei au încercat să evite chestia asta, așa că am fost învățată să ofer. Dacă am trei căpșune, să-i întreb pe cei din jur dacă vor și ei. Dacă mi se cere o felie de pâine și eu am două, să dau persoanei, că poate e mai înfometată decât mine. Am fost învățată și că eu nu-s centrul Universului, chiar dacă ai mei și-ar fi dat oricând ochii din cap pentru mine și pentru ei nu exista ceva în lumea asta care să nu se învârtă în jurul meu. Am fost învățată să respect, să-mi cer scuze, să las de la mine, să nu-i deranjez pe alții, să fiu eu persoana care renunță la orgolii pentru a aplana conflicte.

Uneori, când ai prea mult bun simț, ești luat de fraier.

joey gif friends

Sursa: giphy.com

Numai că, vedeți voi, în viață se mai întâmplă ca atunci când ai prea mult bun simț să fii luat de fraier. Iar asta e greu să te învețe alții, trebuie să testezi pe pielea ta măcar o dată. La grădiniță aveam o colegă cu mult mai multă “școala vieții” decât mine. E adevărat că probabil familia ei nu stătea super bine cu banii, dar trebuie să mă credeți că nici pe noi nu ne dădeau afară din casă. În plus, nu e de datoria unui copil de 6 ani să-și facă griji ori procese de conștiință în legătură cu ce mănâncă alți copii. Asta e treaba ălora de i-au făcut.

Ei bine, ce s-a întâmplat de fapt în alea câteva zile în care nu m-am întors acasă cu jumătate de pachet a fost că eu de fapt i-am dat sandvișul meu colegei mele, A. Mi-era milă de ea, fiindcă îmi spusese că are doar două ouă și o ceapă în frigiderul de acasă, iar eu oricum nu-l mâncam niciodată pe tot. Inițial mi-a fost un pic cam foame la prânz, dar mă gândeam că am făcut o faptă bună. Eram în același timp mulțumită de mine, dar stresată cumva. Apoi când am simțit cumva că profită de mine, i-am zis că nu îi mai dau sandvișul, însă mi-a zis că o să mă spună doamnei educatoare. Iar asta, în sufletul meu, însemna că n-am împărțit suficient, că n-am fost suficient de bună. Mă gândeam eu că mama n-are cum să fie neapărat bucuroasă că n-am mâncat, părea un lucru mai important pentru ea decât era pentru mine, așa că nu i-am spus nimic.

De vreo câteva zile, colega mea se înfrupta liniștită din sandvișul meu, iar eu trăiam un amestec de sentimente. Pe de o parte, mă bucuram că am făcut o faptă bună, pe de altă parte eram stresată că o mințeam pe mama și, mai ales, pe un subiect atât de important pentru ea!

Mamele au însă aceste seturi de superputeri, care le fac minunate. Printre care și să-și dea seama când ceva e în neregulă cu copilul personal. În fapt, când știi câte acatiste dai ca să mănânce un castron de ciorbă, n-ai cum să nu te întrebi cum de a mâncat tot sandvișul atâtea zile la rând. Am mărturisit până la urmă, iar atunci am avut o discuție extrem de importantă cu mama. Despre cum a fi un om bun nu înseamnă neapărat a renunța la tine. Despre cum este frumos să împarți o cutie de bomboane, însă nu e nevoie să rămâi mereu nemâncată pentru a-i ajuta pe alții. Fiindcă dacă n-ai grijă de tine, e imposibil să-i ajuți pe cei din jur, la urma urmei. Și despre cum trebuie să pui piciorul în prag, să-ți susții punctul de vedere și să-ți rezolvi problemele singur, la nivelul de care ești capabil desigur.

Mama m-a trimis la grădiniță să-mi rezolv problema singură, ca un om întreg ce sunt.

Mama mi-a dat atunci două variante: ori merg la grădiniță și îi spun lui A. că nu îi dau sandvișul meu, ori vine ea și vorbește cu educatoarea. Cumva, ideea ca mama să vină la școală să-mi rezolve problemele nu mi-a plăcut. Mama mă trata des ca pe un om întreg, iar treaba asta ar fi însemnat să îmi diminueze statutul. Am acceptat atunci argumentul mamei cum că A. nu are niciun motiv valabil să mă spună educatoarei, fiindcă nu fac nimic greșit, iar a doua zi mi-am strâns tot curajul de prin sertare și l-am luat cu mine la grădiniță.

La ora 10, când A. a venit să-mi ceară sandvișul, i-am spus cu inima în gât că nu i-l mai pot da. Este sandvișul meu și îl voi mânca. Ea mi-a spus că are două ouă și o ceapă în frigider, iar eu i-am spus că înțeleg, însă și mie îmi este foame. Ea mi-a spus zâmbind în colțul gurii că mă spune doamnei educatoare, iar eu i-am spus, cu mâinile transpirate, însă vocea fermă, să meargă să mă spună. Zâmbetul lui A. a dispărut de pe față, s-a încruntat, s-a întors cu spatele și a plecat. Am simțit o senzație puternică de căldură în corp și sentimentul că am urcat pe un munte enorm. Din ziua aia, A. nu mi-a mai cerut niciodată sandvișul, iar eu am învățat ce este bullying-ul, fără să știu că peste niște ani experții îl vor numi așa.

Tot în ziua aia am învățat cât de tare e mama mea și că șantajul emoțional nu este niciodată ok. Că altruismul, păsarea, respectul pentru cei din jur, toate astea sunt un drum cu dublu sens. Că e una să împarți și să-ți pese, să fii bun, iar cu totul alta să te lași călcat în picioare și luat de fraier 🙂

my mom is great

Dorul e ca o durere de măsea pe care niciun stomatolog nu e dispus să ți-o scoată

heaven quotes

Sursa: weheartit.com

Atunci când pierzi pe cineva drag, durerea și dorul nu vin într-o găleată care ți se golește rapid în cap. Ar fi minunat dacă lucrurile ar fi așa. Dacă ți-ai plânge toate lacrimile, ți-ai frânge mâinile și ți-ai termina de rupt sufletul în bucățele în câteva zile, ar fi poate mai simplu. Ca atunci când îți scoți o măsea de minte nesuferită, te umfli o zi, ești atent câteva să nu strici ceva pe acolo, te doare poate o săptămână, iar după ce scoți firele începe totul să revină la normal. În câteva săptămâni și uiți că ai avut vreodată o măsea de minte.

Nu, atunci când pierzi pe cineva drag, dorul e ca o durere de măsea obișnuită, pe care dintr-un motiv neștiut, oricât ar durea, nu ți-o va scoate niciun stomatolog, niciodată. Îți vor spune că e normal, că toți trebuie să trecem prin asta, că nimeni nu e scutit de durerile astea. It’s life. Când se întâmplă, nici nu contează că începe brusc să te doară tare de tot sau că ai deja câteva semne că te paște. Ce urmează e tot greu. Vine o bucată scurtă de timp în care te doare tare, tare de tot. Plângi, îi îmbrățișezi pe alții, îți amintești ce bine era când nu te durea, începi să apreciezi o stare pe care ai luat-o for granted până atunci. Apoi durerea te lasă ușor, ușor, însă de acum știi că e acolo, undeva, și poate reapărea oricând.

Îți vezi de viață, de serviciu, de plimbări, de pizze și ciocolate mâncate cu ochii în Netflix sau cărți. E ok, măseaua e acolo, o știi, dar ești ok, doar te-ai obișnuit cu ideea. Apoi îți cumperi un gel de duș nou și în timp ce umpli baia de abur, te lovește o amintire. Un miros familiar, o zi caldă de vară, o curte umbrită de viță de vie. Și bam, lacrimile încep să curgă, măseaua aia pulsează, simți cum ți se strâng toate amintirile într-un ghem care își face loc în stomac. Câteva minute și câteva “nu-i corect”-uri mai târziu, începi să te liniștești. Ca și când tocmai ai luat un ibuprofen express.

Zilele trec, oamenii buni și dragi rămân sau vin aproape, te încurajează, ești bine. Te obișnuiești parcă și mai mult cu situația. Doar e normal, nu? Organizezi excursii, evenimente, te duci la film și teatru, te plimbi și bei cafele bune, citești cărți interesante și dormi mult în weekenduri. Cum ar veni, îți pui aparat dentar și visezi chiar și la o albire. Ah, ce dantură sănătoasă și frumoasă o să ai!

Apoi mănânci o bucată de clătită cu Nutella și mirosul bananelor te urcă într-un tren al amintirilor și regretelor. O alegere nefericită și imediat ai atins măseaua aia. Autobuze, bagaje grele cărate în spate, ochii tăi albaștri care căutau înflăcărați punga cu banane și pernuțele cu ciocolată, ochii ei albaștri care sticleau de fericire la vederea ta. Măseaua aia doare  acum de-ți vine să o smulgi cu mâinile tale. Te pufnesc lacrimile de durere și-ți dai seama că oricât de drepți și de albi vor fi dinții tăi, nu vor fi niciodată perfecți. Niciodată. Oricât de fericită ai fi, oricât de frumos evenimentul și muzica, va fi mereu un asterisc acolo, pe care îl citești simplu: “îmbrățișare lipsă”.

Lacrimile și frângerea mâinilor acționează din nou ca ibuprofenul. Încet, încet, până data viitoare. Cercul se reia. Dorul nu vine niciodată tot, deodată. Nu te trântește la pământ pentru câteva zile, nu te taie în bucăți, nu te sfărâmă, nu te lasă fără aer de tot. Nu. Când pierzi pe cineva drag, dorul vine ca o durere de măsea cu care înveți, cumva, să trăiești și care te lovește uneori când nici măcar nu te gândești. Când faci duș, când îți împachetezi hainele, când îți miroase a covrigi calzi sau când mănânci o gogoașă ori o banană.

O poveste cu o tunsoare nouă și o placă veche de 10 ani

bad hair day sheep

Sursa: everydaycheapskate.com

Azi dimineață, pe când îmi întindeam părul, mi-am dat seama că am placa asta de o grămadă de ani. Să tot fie vreo 10, dacă nu mă înșală memoria. O grămadă, nu v-am zis? Acum e drept că părul meu e destul de subțire și oricât de mult s-ar ondula el la vârfuri, reacționează destul de rapid la căldură. Cu toate astea, e totuși o placă pe care o am de 10 ani și care încă își face treaba ok pe părul meu. Nu e reclamă, nu-s așa șmecheră cât să am eu parteneriat cu Rowenta, dar să știți că e de la ei, dacă sunteți interesați.

Dar scopul acestui text nu e să-i fac statuie acestei plăci. Nici pe departe. Ci să vă povestesc cum am ajuns să mi-o cumpăr în primul rând. Ehe, maică, ale tinereții valuri. Să vedeți cum a fost.

Terminasem clasa a X-a parcă. Sau a IX-a? Nici nu mai știu exact. După experiența ratată cu piercingul pe care mi l-am făcut la finalul gimnaziului, simțeam nevoia de o schimbare radicală, dar mai cuminte în același timp. Și ce face orice femeie când vrea o schimbare mare și mică în același timp? Își face ceva la păr, îl tunde, își pune extensii, îl face blond platinat, roșu sau, de ce nu, mov ori verde praz.  Eu m-am dus să mă tund.

Orice minune ține până la prima spălare

Zis și făcut. M-am așezat pe scaun. Am zis că vreau ceva mult mai scurt, un pic în scări, un pic filat, poate un breton, ceva să mă schimbe, dar să meargă și cu ochelarii, ceva fain, în sfârșit. And oh boy, did that guy deliver! M-a tuns băiatul ăla așa mișto, de-mi venea să îmi fac cu ochiul în oglindă când mă vedeam. Un breton pe o parte, care nu-mi intra în ochi fiindcă se sprijinea perfect cumva pe rama de la ochelari, o tunsoare de adolesentă badass și sexy, cu păr drept, cum îmi doream dintotdeauna, din ăla ca în reclamele de la Pantene. Am plecat fericită, i-am lăsat chiar și bacșiș omului, din alocația mea.

Două zile mai târziu, sâmbătă, m-am spălat pe cap. Am cântat relaxat cât timp îmi ștergeam părul cu prosopul, l-am aranjat apoi cât să revină la forma dorită, apoi l-am lăsat la uscat.

Știți ce se întâmplă cu un păr subțire, din ăla ușor pisicos și cu tendință de ondulare de la jumătatea firului în jos atunci când se usucă fără să fie coafat?

Vă zic eu: capătă o textură ușor “afânată” și, surpriză!, să ondulează de la jumătate. Vă puteți închipui cum se afânase și ondulase bretonul meu filat? Cum mi se ridicaseră treptele de la claviculă la bărbie cât ai zice “tunsoare”? Cum se ridicaseră toate firele alea mici, care abia începuseră să crească și stăteau electrizate? Din lookul badass cu care ieșisem din coafor nu mai rămăseseră decât amintirile și o poză pe care mi-o făcusem cu webcamul  de la calculator. Inutil să spun că m-am pus pe plâns. Ia uite, domne, eu voiam o schimbare, un boost de încredere și acum ce aveam? Un mop pe post de păr și un milion de regrete. Unde nu-i cap, vai de .. tunsoare!

girl bad hair day

O tunsoare nouă vine la pachet cu un gadget nou

Norocul meu că i s-a făcut mamei milă de mine când m-a văzut cum sare cămașa de pe mine de la atâtea suspine. Mă rog, eu o bănuiesc că a speriat-o felul în care arătam, de parcă-mi băgasem degetele în priză, dar să nu mai dezgropăm trecutul. M-a pus să-mi șterg ochii, să-mi suflu nasul și m-a întrebat dacă putem face ceva să rezolvăm problema. Ceva care să nu implice să mă tund zero sau să-mi petrec jumătate de an cu un fes pe cap. Că era abia finalul verii. I-am zis că tunsoarea stă bine dacă părul e perfect drept și că băiatul ăla mi l-a făcut cu placa.

A oftat un pic, m-a luat de mână și-am plecat la cumpărături. După 15-20 de minute de uitat prin magazin, am ales o placă simplă de la Rowenta, am plătit de trei ori mai mult pe ea decât dădusem pe tunsoare și-am plecat acasă. Câteva luni bune mi-am îndreptat părul cu placa în fiecare zi. În. Fiecare. Zi. La un moment dat a crescut suficient de mult cât să se așeze omenește fără atâta bătaie de cap, iar aia a fost ziua în care am simțit că fericirea e ceva super palbabil. Atunci am apreciat cu adevărat ce înseamnă să n-ai nevoie să-ți aranjezi părul ca să arăți uman. Sigur, nu arătam ca scoasă din cutie, dar arătam ca un om, ceea ce era arhisuficient.

Da, doamne dragi, fericirea e și atunci când ai “a normal hair day”, parol! Iar când nu vine natural, o placă bună (sau un ondulator sau o perie, you name it) face toți banii. Mai ales când o ții și-o folosești și 10 ani mai târziu!

Mai e cineva care nu a învățat engleză din desene animate?

learn english watch cartoons

Eu am copilărit în anii 90. Aud des de la colegii mei de generație povești despre desene animate. Despre orele pe care le petreceau în fața ecranului, despre toate personajele preferate, despre cum abia reușeau părinții să-i ridice din fața TV-ului și să-i convingă să deschidă gura, ca să le bage o lingură de ciorbă.  La discuțiile astea, eu zâmbesc frumos și dacă evoluează trebuie să recunosc deschis: eu nu prea m-am uitat la desene animate.  Eventual povestesc o întâmplare amuzantă legată de subiectul ăsta. Ah, și-atunci să le vezi fețele oamenilor. Unii sunt șocați, altora nu le vine să creadă, iar multora pare că li se face cumva milă de mine, devin stânjeniți și schimbăm subiectul.

Mai mult decât atât, pare că toată lumea, dar toată lumea din generația mea a învățat engleza din desene. Cartoon Network rules, cică. Ce cărți, ce școală, ce profesori? Cartoon Network for the win! Și nu pot să nu mă întreb: mai e cineva din generația mea care nu a învățat engleza din desene animate?

Poate că v-ați prins până acum că vreau să-mi creez și eu un club, să am un grup de oameni ai mei care în epoca desenelor, a Cartoon Network-ului, a lui Tom și a lui Jerry, au învățat engleza din alte surse. Să mă simt și eu inclusă, haha.

Cum am învățat engleza?

Eu mi-am petrecut o bună parte din copilărie la țară. Aveam un televizor Diamant 227, alb-negru, pe care îl porneam apăsând pe un buton rotund cu o striație roșie. La un moment dat, butonul s-a stricat un pic și trebuia fixat cu un băț de chibrit ca să stea apăsat, altfel se închidea televizorul. Mai avea două butoane mai mari similare celor de la aragaz, dintre care doar pe unul îl foloseam. La prima treaptă, era programul 1. La treapta a doua, era programul 2. Ăsta nu mergea chiar mereu, dar în principiu era și el funcțional. Și să-mi fi dorit să stau cu ochii în CN ore întregi, n-aveam unde. Prindeam TVR1, TVR2 mai rar, precum și Bulgarii uneori, în rarele ocazii când foloseam al doilea buton de la televizor. Și da, cu B mare, fiindcă eu credeam că “Bulgarii” e un post TV, bine?

televizor diamant

Sursa foto: okazii.ro // Fix așa era și TV-ul meu. Alea trei butoane mici grupate, de pe stânga, nici până acum nu știu la ce folosesc.

M-am uitat și eu la ceva desene, să o spun pe-a dreaptă. Mai exact la ce prindeam pe TVR1 în diminețile de weekend. Mickey Mouse, rățoiul Donald și ciocănitoarea Woody, dacă îmi amintesc bine. Dar astea erau toate dublate, așa că ioc engleză, bine?

La vârsta de 5 ani m-am mutat înapoi în oraș, unde aveam o antenă mai bună și prindeam și alte câteva posturi românești, dar Cartoon Network tot n-aveam, fiindcă era scump cablul. În anul ăla mama nu m-a mai înscris la grădiniță, însă m-a dus la cursuri de dans, de șah și, ați ghicit, de engleză. Am luat ore private cu Dana, prima mea profă de engleză, despre care am mai povestit aici, într-un articol mai vechi. Dana mi-a desenat case, flori și garduri, mi-a scris pe caietul meu cu copertă roșie transcrierea fonetică a cuvintelor (cu litere de tipar, pe care le știam citi) și m-a învățat să pronunț r-ul ăla fițos, repetându-mi de zeci de ori cuvintele “car”, “mother” și “hamster”. Ca să nu uit, făcea mereu R-ul mai mic și îl poziționa ca pe un exponent. Să-mi amintesc de fiecare dată când îl văd.

learn english challenge accepted

Tot în perioada asta am început să mă uit la Sunset Beach și alte soap-operas cu mama, apoi lucrurile au mers combinat. Filme, seriale, școală, meditații, cărți, internet. 20 de ani mai târziu, am ajuns cumva să iau ca pe o normalitate faptul că vorbesc engleză. Așa se face că mă surprind enervându-mă fiindcă mă mișc greu cu învățatul unei anume limbi străine, de parcă mă aștept s-o vorbesc curând ca pe engleză, când engleza o învăț de… well, de o viață. Dar asta e o poveste pentru altcândva.

Ei bine, acum că v-am spus cum am învățat eu engleza, mai întreb o dată, poate a treia oară e cu noroc: mai e cineva care n-a învățat engleza din desene animate? Anyone? Hai, că ne facem club! 🙂

The eyes, chico… they never lie!

meryl streep devil wears prada

Sursa: monologuedb.com

Acum câțiva ani mi-am schimbat ochelarii. Trecuse cam un an de când mă angajasem, iar dioptriile îmi crescuseră vertiginos, de nu mai vedeam pe culoarele din supermarket dacă scrie “Pește” sau “Paste”. Ca de obicei, mă așteptam să dureze un pic să mă obișnuiesc cu schimbarea, însă după vreo 4-5 zile imaginea tot fugea din colțurile ochilor, iar capul îmi pulsa, gata-gata să explodeze. Am decis să intru într-un magazin de optică medicală (altul decât cel în care îmi făcusem ochelarii, desigur) ca să cer o măsurătoare, să mă asigur că nu mi-au pus ceilalți lentile cu dioptrii greșite, că mai auzisem și din astea. Zis și făcut.

Într-o seară am plecat încrezătoare de la birou, am intrat în prima optică pe care am întâlnit-o în drum, am spus ce doresc și i-am înmânat doamnei de la recepție ochelarii. Peste câteva minute, ea s-a dus în spate și s-a întors zâmbitoare cu ochelarii mei într-o mână și o hârtiuță mică, albă în cealaltă, Pe hârtie scria: +1.75, +2.50. M-am uitat chiorâș, mai întâi la foaie, apoi la doamna, am zâmbit frumos și-am început discuția:

Eu: Mulțumesc frumos! Să știți că în valoare absolută astea speram să fie dioptriile, dar semnul e greșit. Ochelarii mei sunt cu minus.

Doamna: Nu se poate, sunt cu plus, uitați!

Eu: Nu, să știți că sunt sigură-sigură că-s cu minus. Mă durea pe mine capul puțin de la ei, însă văd destul de bine, ceea ce înseamnă că semnul sigur este ce trebuie. Ochii mei nu mint!

Doamna: Nu se poate, dacă domnul a măsurat și a spus că astea sunt dioptriile!

Eu: Doamnă, vă mulțumesc frumos pentru ajutor, e suficient pentru mine, am zis doar să vă atenționez. Eu sunt sigură că sunt cu minus, fiindcă am miopie de vreo 11 ani, știu ce vorbesc și știu și cum mă simt dacă-mi pun la ochi ochelari cu plus. Am încercat.

Doamna: Nu se poate, o secundă, să-l chem pe domnul (tehnician parcă).

Vine domnul încrezător.

Doamna: Domnul X, uitați, domnișoara zice că ochelarii dânsei ar fi cu minus.

Eu: Bună ziua. Am miopie de vreo 11 ani, ochelarii ăștia n-au nicio șansă să fie cu plus. Dar nu e nevoie să mai discutăm, stați liniștit, mulțumesc pentru măsurătoare.

Și-acuma vă rog să fiți maxim pe fază. Căci domnul vine cu argumentul suprem. Întinde mâna după foaia albă pe care o trimisese mai devreme, o citește, se uită la doamna, se uită la mine îngăduitor, aproape dându-și ochii peste cap și…

Domnul: Nu, uitați, sunt cu plus, scrie aici!

are you kidding me gif

Sursa: Giphy.com

Eu, efectiv fără cuvinte: ..uhm… uhm, poftim? Păi vă uitați pe foaie? Sunt chioară, dar la apropiere știu și fără ochelari să citesc. Și doamna. Eu vă zic că ce scrie pe foaie e greșit!

Domnul & doamna: păi nu se poate, înțelegeți, asta e ce arată aparatul. Adică…

Eu, deja pierzându-mi răbdarea: ok, vă rog să-mi spuneți cât mă costă verificarea, aș prefera să încheiem discuția. Eu vă pot asigura că ochelarii sunt cu minus, că-s chioară, dar nu fraieră, dacă vreți să credeți și să verificați, bine, dacă nu, eu plec oricum.

Doamna: ei, nu, că nu vă costă nimic o verificare! (adevărul e că ar fi fost culmea să plătesc pentru asta, ar fi trebuit să le cer eu bani lor!)

Domnul, studiind atent foaia aia: nu, stați un pic să mă mai duc în spate o dată.

În acest ”în spate” se întâmplă mereu multe minuni. După încă vreo 5 minute, domnul vine spășit, cu capul în pământ și cu foaia aia în mână, pe care corectase insistent cu pixul plusul în minus.

Domnul: da, aveați dreptate, sunt cu minus, nu cu plus. Dar nu știu, nu-mi arăta aparatul ăla corect semnul.

Eu, cu un zâmbet amar: super, mulțumesc frumos. Poate mai aruncați o privire la aparatul ăla din când în când. La revedere.

roll eyes sarcasm quotes

Sursa: Pinterest.com

Am ajuns acasă cu o durere de cap de cinci ori mai puternică decât înainte să intru în magazin. În timp ce încercam să țin drumul drept, mă gândeam la toți oamenii care și-or fi făcut ochelari acolo, după măsurătorile aparatului ăluia care nu arăta corect semnele. De zici că era aparat de făcut cafea, care în loc să arate minus la nivelul de zahăr, arăta plus. Mare pagubă, acum și c-o lingură de zahăr în plus în cafea…

Mie durerea de cap mi-a trecut după încă vreo trei zile, când ochii mei s-au obișnuit cu binele și-au oprit modul de panică. Gândul la oamenii ăia care poate au plecat cu ochelari făcuți greșit de acolo (și din alte părți, tot ce se poate) mă bântuie însă și azi, după cum vedeți. Iar problema cea mai mare e la copiii ăia de câțiva anișori, care nu știu să spună mereu că nu le e bine, care nu știu cum e să-ți fie bine cu ochelari, care pierd luni bune până se prind părinții că e ceva în neregulă. Asta e problema când nu știi dacă și când merge bine aparatul ăla.

Sigur, la prima vedere poate părea o întâmplare amuzantă. Și este, nu zic nu. Dar e o treabă serioasă și tristă în același timp. E bine să ne facem cu toții treaba bine, dar sunt oameni a căror treabă are impact mai mare și de aia de important ca ei să și-o facă bine, bine, foarte bine!

Ia ziceți, aveți faze din astea de râsul-plânsul de împărtășit? Sunt curioasă 🙂

O poveste al cărei final l-am petrecut pe hol

Că a început școala știe deja toată lumea. S-a văzut sâmbătă la raionul de rechizite din Cora, s-a văzut pe culoarele din mall și pe cele din Pepco, unde era să calc pe vreo câțiva copii veniți cu părinții la cumpărat de haine noi, se vede în trafic, se vede în feed-urile de pe Facebook. Ce să mai, everybody got the memo! Și cum peste tot se vorbește despre asta, n-a durat mult până când au început să mă năpădească amintirile de pe vremea când eram și eu elevă. Și nu mă refer la perioada liceului, deși am și de atunci o căruță, ci mai mult la școala generală.

Scormonind în cutia cu amintiri…

Am multe amintiri, unele mai puternice, altele foarte vagi, unele plăcute, altele mai usturătoare, unele mai cu lacrimi, altele mai vesele. Îmi amintesc perfect tabla din clasa I, care avea o parte pictată cu linii exact ca pe caietele tip pe care învățam să scriem. Îmi amintesc băncile uzate, zgâriate, peste care așezam în fiecare dimineață husele maro de pluș. Huse pe care periodic le luam acasă să le spălăm. Buretele din găleată, care îmi provoca mereu greață, dar de care nu mă plângeam niciodată când ștergeam tabla. Holurile late, mirosul de clor din baie, sala de sport și terenul din spatele școlii. Felul în care stăteam doi câte doi în rând, așteptând să intrăm în laboratorul de informatică, de parcă era raiul pe pământ. Orele de șah de după-amiaza și tabla pe care ne-o făcuserăm din carton la sugestia profesorului. Zilele în care eram elev de serviciu pe școală, stăteam la intrarea profesorilor și citeam Ivan Turbincă. Iar toate astea doar din ciclul primar.

kid writing school

Sursa: pixabay.com

Mai apoi, în V-VIII lucrurile au devenit mai interesante, eram mai mari, aveam o grămadă de alte preocupări, eu schimbasem școala și învățam printre elevi de liceu. Am depănat o grămadă de amintiri la întâlnirea de 10 ani pe care am făcut-o anul trecut, cu diriga și o parte din colegi și, cumva, parcă nu-mi vine să cred că tot timpul ăsta a trecut peste noi. Unde ești, copilărie?

… am dat de una pe care n-am să o uit niciodată!

Însă aș putea înșira pagini întregi cu amintiri, iar eu nu asta mi-am propus azi. Voiam să împărtășesc cu voi un episod anume, pe care n-am să-l uit nicicând, pentru că am simțit efectiv cum m-a marcat. Și nu, nu este vorba de ziua în care am greșit complet litera N în ”Puișorul moțat”, de mi-a luat mama alt caiet și am refăcut tot. Să uităm asta, e o poveste pentru altă zi.

Eram undeva în școala primară, nu-mi amintesc în ce clasă. Stăteam în bancă pe atunci cu un coleg tare simpatic, care mi-a trimis și o carte poștală din Spania când s-a mutat cu părinții acolo. Stăteam pe rândul din mijloc, undeva prin penultima bancă, iar afară era o zi destul de noroasă. Doamna învățătoare ne citea o poveste și în clasă era liniște. Până când n-a mai fost. Colegul meu și-a amintit că el știe povestea asta și-o să se întâmple așa și pe dincolo.
Știți, mie îmi place să citesc și vă dați seama cam cât de mult îmi plac spoilerele, da? L-am rugat frumos să înceteze. O dată, de două, încet. Ei bine, eu am o voce pe care dacă o ridic un pic, află rapid lumea, mai ales dacă lumea este o învățătoare cu experiență, care poate să detecteze și o musculiță care bâzâie într-un dulap. Așa că atunci când l-am atenționat a treia oară, frustrată și nerăbdătoare să aud povestea, doamna învățătoare m-a auzit vorbind. Și mi-a spus că dacă mă plictisesc sau vreau să deranjez ora, mă invită pe hol să mă răcoresc puțin. Fără să mă întrebe ce s-a întâmplat, fără să am dreptul la vreo explicație. M-am ridicat din bancă, fierbând de nervi și am stat vreo 10-15 minute în picioare pe hol. Mă simțeam furioasă, neputincioasă și dezamăgită de mine, asta pe lângă faptul că am pierdut complet povestea.

kid school hallway

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa

Una peste alta, însă, dincolo de amintirile mai puțin plăcute, de momentele mai tensionate,  de statul pe hol în timpul poveștii, de frustrări și de testele care-mi făceau stomacul ghem, a fost făinuț la școală. Am învățat, am râs, am avut colegi simpatici, am crescut împreună, am învățat unii de la alții uneori mai mult decât din cărți, am devenit oameni. Dacă aș mai lua-o o dată de la capăt doar pentru a fi copil, asta n-aș putea spune, însă pentru o zi, două, o săptămână m-aș întoarce în trecut ca să n-am alte griji decât probleme cu segmente la matematică și compunerea despre toamnă.

Copiilor le doresc un an școlar în care să învețe cât mai multe, iar părinților asemenea 🙂 Și răbdare cât cuprinde în ambele tabere! 🙂

happy kids running school