Aspiratorul, leucoplastul și brățara buclucașă

Cred că nu e prima dată când spun că îmi place să gătesc, iar dacă e vorba de dulciuri, cu atât mai mult. Activitatea asta mă relaxează și îmi dă senzația nu doar că fac ceva util, dar și că-mi folosesc cumva energia creatoare, pe care n-o pot pune în practică în vreun demers artistic, din păcate. Când am făcut prima mea mâncare de cartofi singură, mama a răsuflat ușurată și mi-a trântit cu o sinceritate dezarmantă: ”hai că e posibil să te ia și pe tine cineva totuși, nu-mi pierd speranța”. Asta pentru că, știa ea ce știa, nu îmi place deloc să fac curățenie și, spun cu mâna pe inimă, nici nu prea m-am îndeletnicit cu activitatea asta în mod regulat până să plec la facultate. Na, că am recunoscut.

Sigur că odată ce m-am mutat în București, am schimbat macazul, că una e să nu-ți placă să faci curat și cu totul alta e să stai în mizerie. Acasă greul cădea pe mama, iar eu strâmbam din nas și mă agitam toată când ștergeam un praf, dădeam cu mătura prin bucătărie sau pieptănam ciucurii de la covorul de lână de la Cisnădie (da, chiar făceam asta pe vremea covorului ăluia), dar cert e că eram obișnuită să fie curat și ordine. La cămin, ca la cămin. Spațiu puțin, chef și mai și, obiecte cu duiumul și ustensile rudimentare, ce să mai, combinația perfectă.

În anul I, la putere a fost aspiratorul ”Măturica” și după ce în anul II mă obișnuisem cu luxul unui aspirator de ăla adevărat, cu furtun și cablu, în ultimul an, back to square one.  A trebuit să o de-pensionăm pe ”Măturica”. Acum se descurca și ea după posibilități, nu se întâmpla vreodată să avem chiar fiecare colț al camerei fără praf sau fire de păr, dar eram tinere și neliniștite și ne ardea mai degrabă să fie locuibil cât timp lucrăm la licență, decât să impresionăm vreun potențial viitor soț.

Eh, și după ce ne-am văzut noi cu titlul de licențiate în brațe, eu și una dintre fete am zis că e momentul pentru un upgrade și mai serios și ne-am mutat împreună cu chirie. Vezi, Doamne, eram angajate acum, aveam nevoie de mai multă liniște, de spațiu și ordine, de odihnă, ce să mai, se cerea. Doar că, surpriză, aici aveam covor, dar nu și aspirator. Nici măcar un Ideal de ăsta de care avea mama când eram eu mică și nu mă lăsa să-l ating, că nu se știa niciodată cum rămâneai fără el dacă-l bruscai în vreun fel:

O bună perioadă de timp ne-am chinuit cu mătura și peria, ne-am julit genunchii și degetele și tot nu reușeam niciodată să scoatem tot părul și toate scamele. După o sesiune de asta de curățenie ziceai că am fost la o oră de cardio plus un antrenament de functional fitness. Până la urmă, după îndelungi apropouri, mama mi-a zis că bine, îmi dă aspiratorul ei pentru câteva zile, probabil pentru că nu-i venea să creadă că-s atât de implicată. Acum, intenția bună, de lăudat, n-am ce zice, doar că furtunul de la aspiratorul ăsta era ușor avariat, ca să fiu drăguță. Ca să fiu sinceră, era aproape rupt la jumătate, se ”deșirase” parcă și cele două părți erau legate firav între ele și lipite temeinic de mama cu scotch. Dar, hei, aveam aspirator, așa că ne-am pus pe treabă, cu zâmbetul pe buze și speranța că în curând aveam să scoatem și ultimul fir de păr din amărâtul de covor.

Credeți că am reușit? Ei bine, am reușit. După trei ore. După ce ne-am oprit de vreo treisprezece ori, când pentru a ne odihni și a mai scăpa câte o înjurătură, când pentru a lipi furtunul. Dar cum karma nu doarme, noi nu aveam centimetru de scotch în casă, așa că iată-ne consumând în procesul ăsta o rolă întreagă de… leucoplast! Da, ați citit bine, leucoplast! Și, colac peste pupăză, am aspirat și o brățară căzută pe jos, așa că ne-am văzut nevoite să desfacem și să curățăm sacul ăla mult mai devreme decât ne-am fi dorit. Eram, deci, învăluite artistic într-un nor de praf, nor în care a dispărut în ziua aia și o parte bună din neuronii noștri. Inutil să spun cam câți nervi ne-am făcut și cam ce râs isteric ne-a apucat după ce s-a terminat toată povestea.

– Îți dai seama că dacă dădeam cu mătura și peria ca și până acum, eram gata într-un sfert din timpul ăsta, da? Era mai curat, mai rapid și mai fără nervi. Așa ne trebuie dacă avem fițe!

– Îți dai seama că și mai bine era dacă aveam un altfel de aspirator, da? Un Rohnson Aquatech R144 de exemplu,market online logo
care nu doar că are cinci perii pentru curățare și chiar îi funcționează tubul telescopic (și poate așa ajungeam și în colțul ăla din spatele biroului), daaaar are înglobată tehnologia de filtrare prin apă. În traducere liberă, nu mai inhalam toată nenorocirea asta de praf, că se strângea toată direct în recipientul de colectare, pricepi?

-I-auzi, practic îmi scoteam brățara direct spălată de acolo, huh?

-Haha, da, cam așa ceva! Băi, lăsând gluma, nu știu ce părere or să aibă sinusurile mele zilele astea, dar de un lucru sunt sigură: numai aspiratoare profesionale o să visez la noapte.

-Eu zic că dacă nu poți să respiri cum trebuie, sunt slabe șansele să adormi, așa că mai bine arunci un ochi în magazinul MarketOnline.ro, poate prindem vreo ofertă, ceva. Hai că eu mă apuc de călcat.

-O să te uite Dumnezeu acolo dacă vrei să calci tot mormanul ăla azi cu fierul nostru.

-Știu, dar ce, crezi că mama ta ne mai împrumută fierul ăla de la Rohnson după ce o vedea cum arată aspiratorul?

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2016 – proba 1

Pe scara rulantă – de la Muntenia la Universitate

Când eram mică, mama mă lua cu ea cam peste tot, pe de o parte pentru că nu ar fi avut cu cine să mă lase acasă, pe de altă parte fiindcă era de părere că e important să scoți copilul în lume, să socializeze, să învețe cum să se comporte și să vezi cum reacționează în diverse situații. Așa că mergeam împreună în foarte multe locuri și, deși nu eram eu cel mai lipicios copil și plângeam de mama focului la studioul foto, în rest mă comportam foarte civilizat, salutam, aveam răbdare până se termina și cea mai plictisitoare conversație și nu m-am dat niciodată cu fundul de pământ în vreun magazin pentru că voiam nu știu ce jucărie.

Mergeam, deci, în foarte multe locuri, dar de fiecare dată când ieșeam din casă mă rugam să ajungem și astăzi la magazinul Muntenia. În Târgoviște, magazinul Muntenia era, cel puțin pentru mine, un fel de mall. Nu doar pentru că găseai o grămadă de lucruri, de la metraje, goblenuri și mercerie, la haine ”de doamnă” și uniforme albastre cu carouri și șorțuleț, până la servicii de masă scumpe și pahare de cristal, de care nu mă apropiam niciodată prea mult. Muntenia nu era mall-ul meu doar pentru că avea de toate și mă puteam plimba în voie printre rochii și pantofi din piele, ci și pentru că avea scări rulante. Aveam, n-aveam treabă până la ultimul etaj, mama știa că trebuie să le urcăm neapărat pe toate, de mai multe ori chiar, dacă ar fi fost după mine. Dar nu era după mine, pentru că ori închidea la poștă, ori pleca doctorița, ori trebuia să mergem și la magazinul Mondial. Oh, dar Mondialul nu avea scări rulante. Deal breaker.

În ciuda aparențelor, nu despre magazinul Muntenia voiam să povestesc, ci despre relația mea extrem de veche cu scările rulante, relație care a devenit tot mai solidă în ultimii cinci ani, de când ne întâlnim aproape zilnic în București. Ne știm, ne simțim, merg la birou cu metroul, ceea ce înseamnă că am urcat și am coborât pe escalatoare de mii de ori până acum. Am mai pus câte un picior aiurea pe două trepte poate, dar nu mi s-a întâmplat niciodată să cad sau să mă dezechilibrez. Până acum vreo două săptămâni, când s-a întâmplat neîntâmplatul.

 
Era într-o dimineață aglomerată, în drumul spre serviciu, când la Universitate trenul a mai vărsat un val de oameni, de mă întrebam unde om fi încăput atâția, că tot plin era și după ce am coborât noi. În fine. Și când să pun piciorul pe o treaptă, fix în milifracțiunea aia de secundă de care ai nevoie ca să te echilibrezi, doamna din fața mea s-a emoționat și s-a lăsat elegant pe spate. Cum am încercat eu s-o împiedic să se reverse peste mine și apoi să o punem de un domino, ce credeți? Exact, ea și-a revenit ajutată de mâna mea salvatoare, iar eu m-am dus frumos pe spate. Dacă mi-a trecut toată viața prin fața ochilor? Nu chiar, dar pe la clasa a IV-a tot ajunsesem când m-a prins domnul de lângă mine și m-a repus pe picioare. Când mă uit în jos, ce să vezi! Și persoana din spate se dezechilibrase, evident, dar și ea găsise un om bun care s-o țină la verticală. Uite că am avut noroc, știam eu că dimineața e momentul meu preferat din zi.

Acum, în tot timpul ăsta, credeți că prima piesă din domino se uita disperată la noi cu privirea de vai-uite-ce-am-făcut-era-să-și-rupă-gâtul-femeile-astea-două-și-bine-că-le-a-ajutat-cineva-vă-rog-frumos-să-mă-scuzați?! Nu, doamna admira liniștită priveliștea, de ziceai că e în telecabină spre Everest. Moment în care mă întreabă salvatorul meu personal:

– Dar ce ați pățit, ce s-a întâmplat? Că ați dezechilibrat-o și pe doamna din spate, bine că nu ați pățit nimic niciuna.

Eu îi răspund vizibil iritată, așteptând ca madam să mă onoreze măcar cu o privire din milă.

– Mulțumesc pentru ajutor. Păi eu nu mare lucru, doamna din față probabil nu a pus piciorul bine și când am încercat să o țin, m-am dus eu pe spate.

Ei, și în sfârșit eforturile mi-au fost răsplătite, individa s-a întors și mi-a aruncat o privire plină de regret ironie și a început să râdă. Da, să râdă! Adevărul e că perspectiva a două capete sparte sau picioare rupte pe scara rulantă de la metrou e foarte amuzantă, absolut.

– Și aparent i se pare și foarte amuzant, completez eu de-a dreptul plină de nervi de-acum.

La momentul ăsta deja ajunsesem sus. Madam s-a dus în plata Domnului, să-și continue ziua minunată începută cu o doză de amuzament, că doar râsul e sănătos și te menține tânăr, eu am bâiguit vreo două înjurături, mi-am înfășurat eșarfa în jurul gâtului, mi-am cumpărat un covrig de supărare și m-am grăbit la birou. Inutil să mai spun că până am intrat în clădire m-am certat în capul meu cu respectiva, pentru că efectiv nu-mi venea să cred că n-a avut bunul simț de a lega o frază simplă: ”Mulțumesc, îmi pare rău că v-am dezechilibrat și pe dvs., sunteți bine, ați pățit ceva?”

Sunt însă convinsă că s-a împiedicat de vreo bordură sau a intrat în vreun perete de sticlă în dimineața aia, pentru că nu e normal să trec prin așa ceva înainte să-mi beau cafeaua. Și karma nu doarme.

Cum am învins sesiunea prin râs

S-a terminat, gata. Am realizat abia acum, la aproape o săptămână după ultimul examen, că asta a fost ultima sesiune serioasă din studenția mea, c’est fini la comédie. Semestrul următor nu mai e despre examene, despre seri de weekend pierdute printre cursuri, despre nopți dormite pe sfert și dimineți în care să mă trezesc cu un ibric de cafea, în loc de obișnuita cană. Și m-a bușit râsul când mi-am dat seama că, da, s-a încheiat mișto de tot, cum nici nu m-aș fi gândit. Să vedeți.

Vineri seara, pe la 7 așa, așteptam noi, toți marii specialiști în marketing bancar adunați într-o sală, să ne etalăm cunoștințele vaste dobândite în noaptea anterioară. Pe la 7 și-un sfert trecute fix, proful nimic. La un moment dat, când mai aveam așa cam un sfert de covrig de mâncat, intră în  sală patru crai. Să fiu mai precisă, trei crai și o crăiasă, unul mai mândru ca altul. Am râs, că asta fac de obicei când cred că aud sau văd o glumă. Îl recunoscusem doar pe proful de seminar de la Inginerie Financiară, examen care m-a făcut să ascult ”We are the champions” o zi întreagă când am aflat că am trecut din prima. Ce să caute omul aici? Doar dacă…

Da, proful a trimis această echipă ”bine sudată” să țină examenul în locul lui. Acum, c-o fi fost pentru că era plecat pe te miri unde, sau o fi fost pentru că nu ne-a văzut la cursuri și-a zis să ne plătească acum cu aceeași monedă, asta n-o mai știu. Știu doar că s-a lăsat cu mutări din bănci după niște algoritmi prea complecși pentru mintea mea după 10 ore de muncă, cu foi capsate și cu telefoane către prof, care să explice că de fapt nu aveam nevoie de foi capsate, că ne trimisese el deja. Recunosc, am început să râd încetișor, până la 7:43, când am început oficial examenul. Cu fiecare întrebare citită râdeam puțin mai tare, că dacă era după mine aș fi ales toate răspunsurile la vreo 13 grile din 15. N-am făcut-o, stați liniștiți.

La un moment dat, în ciuda concentrării mele intense, am simțit că o discuție interesantă are loc între o colegă a mea și unul dintre cei doi profi rămași în sală, probabil nefumători. Mă rodea curiozitatea, deși eu n-aveam întrebări,  că înțelesesem cerințele, probleme aveam cu răspunsurile. Pe măsură ce proful părea mai implicat decât colega mea, situația devenea mai interesantă, iar când el a pus mâna pe telefon și l-a sunat pe proful de curs, deja nu mă mai puteam concentra la grila numărul 9. N-am prins mare lucru din discuția aia, dar ce am înțeles a fost nedumerirea omului de la capătul celălalt al firului, omul chiar nu înțelegea ce ar putea fi neclar la cele trei subiecte deschise de pe foaia de examen. Asta m-a liniștit, că nici eu nu înțelegeam, dar știți cum e, când înveți în două-trei jumătăți de seară nu prea te poți baza așa tare pe ce știi.

Ei bine, problema era că, aparent, subiectele erau formulate abiguu, incomplet. Exprimarea „Elaborați asupra politicii de personal a unei bănci….bla bla” adaptată din engleză a pus niște probleme mai complexe decât întrebarea în sine. Adică în timp ce eu mă gândeam oare ce naiba-mi amintesc din politica de personal, colega mea se întreba ce anume trebuie să elaboreze. Da, știu, nici ea nu e fără vină aici, am dat atâtea examene de genul ăsta, că era practic imposibil să greșești scriind tot ce știai. Dar voi vă dați seama că noi am avut patru, repet, PATRU supraveghetori, dintre care cel puțin unul prof de inginerie financiară, și a fost nevoie să fie sunat proful de curs ca să lămurească problema? Păi numai din ambiție și nu-l sunam, să nu închidă telefonul și să spună că ne-a trimis degeaba acolo.

michael jordan laughing out loud

Could you, please, elaborate on that?

Am râs. Vreo cinci minute nu m-am putut opri, am râs cu atâta poftă, cu capul pe bancă, încât profa supraveghetoare se uita la mine și mai să se pornească și ea. Am râs pentru că vorbim jumătate în engleză, dar ne lovim de niște formulări, am râs pentru că nu vedem pădurea de copaci, am râs pentru că erau niște grile la care puteam la fel de bine să dau cu banul ca să aleg între a sau b. Dar n-am făcut-o. Am făcut un compromis între ce-mi suna mai aproape de ce citisem și cum  urma să arate modelul hașurat pe tabelul cu răspunsuri, am trecut mai departe, am umplut paginile disponibile cu ce-mi aminteam de la colegii de birou despre marketingul digital, mi-am strâns lucrurile și am plecat acasă, bucuroasă că s-a terminat așa mișto sesiunea.

Și-abia târziu de tot mi-am dat seama că s-au terminat toate sesiunile și că-n 5 ani de facultate n-am avut un examen la care să râd ca la ăsta. Și-acum că am elaborat suficient asupra subiectului: mersi, ASE, nu încetezi să mă surprinzi!

Amintiri în loc de bilanț

Îmi amintesc și acum ultimul sfârșit al lumii. În vinerea aia de dinaintea Crăciunului lui 2012, îmi făcusem bagajele și mă grăbeam să ajung acasă, la Târgoviște, să dorm, să mănânc sarmale și cozonac, să beau vin fiert și să-mi fac proiectul la econometrie. După ce am cântat în voie în timp ce-mi strângeam lucrurile, pentru că toate colegele mele de cameră plecaseră deja, după ce mi-am îndesat în troller toate nimicurile, mai ales pe alea care nu-mi foloseau defel, am pus mâna pe telefon să-mi comand un taxi. Aveam un bagaj prea mare și mă și grăbeam să prind ultimul autocar spre casă. Și-am început să sun. La unul, la două, la trei, la cin’șpe numere de telefon. Și-am sunat.

Habar n-aveau mayașii la vremea lor cam cât de tare urma să-i înjur eu pe 21.12.2012. Am plâns de nervi în seara aia, pentru că, bănuiesc că e evident, nu am găsit un taxi în timp util și m-am văzut nevoită să-mi dau jos eșarfa și cizmele, să-mi caut ceva de îmbrăcat în dezastrul lăsat în dulap și să-mi sun mama ca să-i spun că eu îmi voi petrece sfârșitul lumii singură, în camera mea de cămin din apropierea Căii Victoriei. La o adică, aș fi putut chiar să ies la o plimbare pe bulevard, să nu zic că n-am făcut ceva special în ultima seară din viața omenirii.

Probabil că motivul pentru care n-am ieșit a fost temperatura de afară, că de Crăciunul ăla nu-mi amintesc să fi fost primăvară, ca anul ăsta*, sau poate pur și simplu nu voiam să-mi cadă ceva în cap și să mor fără să prind efectiv apocalipsa. Am zis, deci, pas plimbării și m-am așezat confortabil în pat, am rupt o foaie din agenda mea cu copertă verde și mi-am făcut o listă lunguță cu lucruri de bifat în 2013. Erau acolo oameni de văzut, muzică de ascultat, cărți de citit, dulciuri de nemâncat și kilograme de pierdut. La nici o lună după un eveniment fulgerător, care mă învățase niște lucruri elementare și schimbase niște mecanisme la mine, eu tot mă trezeam făcând liste și planuri. Pentru anul care urma să nu mai vină, da?

new year wish

Pe lângă oamenii pe care i-am văzut, muzica pe care am ascultat-o și cărțile pe care am reușit, cât de cât, să le citesc, au mai fost și dulciurile pe care le-am mâncat și kilogramele pe care nu cred că le-am pierdut. Sau cel puțin nu atunci. Iar dacă mă uit acum în sertar după foaia aia, o să văd că pe ea mai erau trei dorințe tare serioase legate de viața mea profesională de atunci: să iau minim 7 la examenul de econometrie, să trec la modelare și să-mi aleg o temă mișto de licență. Pot să spun acum, la trei ani distanță, că le-am bifat lejer pe toate trei. In your face, mayans!

Anul ăsta nu fac nici bilanț, nici listă pentru 2016. Sau cel puțin nu acum, nu zilele astea, nu pe foaie. 2015 n-a fost un an fabulos sau oribil, n-a fost incredibil și n-a fost monoton. Pentru 2015 nu am un adjectiv, cred că cel mai bun titlu pentru el ar fi cel de an-tampon. A fost un an de trecere, un an în care am aflat multe, foarte multe lucruri despre mine, ocazie cu care am realizat că încă știu prea puține, un an în care, înainte de orice, m-am căutat. Iar în căutarea asta am găsit, până acum, pe ultima sută de metri, și alți oameni, ceea ce nu poate fi decât minunat.
Sunt puține feluri în care 2015 ar fi putut începe mai rău decât a făcut-o, dar a fost un an bun, un an care, fără să fie spectaculos, a fost ceea ce îmi trebuia. Că se pare c-așa se întâmplă în viață.

Și e posibil să nu fi fost suficiente ore în 2015, să mai am nevoie și de un pic din 2016 ca să mai fac puțină ordine, să-mi mai pun niște întrebări, să mai încerc să-mi dau niște răspunsuri. Și abia atunci o să-mi scriu, poate, și pe foaie lista de locuri de văzut, cărți de citit, muzică de ascultat, lucruri de învățat și oameni de cunoscut. Să vină, deci!

*Adică așa:

peisaj primavara

Driving home for Christmas, 2015

The skin I live in

Nu, nu este un articol despre filmul cu Antonio Banderas, pe care, de altfel, îl recomand cu căldură. E un articol mult mai personal de atât. De când mă știu am fost descrisă ca fiind o persoană cu piele sensibilă, iar lucrurile nu s-au îmbunătățit prea mult pe parcurs. Sunt albă și soarele stă cu ochii pe mine de fiecare dată când are ocazia, iar la fiecare fir de praf care se așază unde nu trebuie sau la niște abur care iese din oala cu mâncare de pe aragaz pot să reacționez destul de urâțel. Dacă mai adaug la asta și faptul că am 23 de ani și mă lupt uneori cu câte un coș mai ceva ca o puștoaică de 13 ani, n-ar fi deplasat să spun că eu și pielea mea avem o relație complicată. Totuși, am trecut prin atâtea împreună, că n-am cum să o reneg. Asta e, una am, o iubesc și fac ce pot pentru ea.

Când eram mică, o auzeam pe mama non-stop spunând că am pielea sensibilă. Nu prea știam atunci ce înseamnă, dar am început să aflu pe vremea când mai treceam din când în când pe la ambulatorul de dermatologie, ca să vedem ce e cu petele alea mici și albicioase de pe fața mea. Nu-mi amintesc ce au fost, dar știu că au trecut cu Santaderm, un unguent pe care-l aplicam cu sfințenie și al cărui nume mi-a dat ceva bătăi de cap pe atunci. Pe urmă, am mai înțeles eu ce înseamnă piele sensibilă când în loc să mă bronzez și eu frumos ca alte persoane, mă înroșeam ca racul și nu mai puteam dormi în nicio poziție fără să mă dau cu o sticlă de iaurt pe corp. Să mai zică gurile rele că nu folosim noi, generația nouă, produse de tradiție.

Mai târziu, când pubertatea a lovit fără milă în multe dintre fetele de vârsta mea, tenul meu părea că și-a propus să le facă pe toate să mă urască. Era curat și rar se întâmpla să-mi apară vreun coș rătăcit, pe care îl uscam rapid cu puțin suc de lămâie și în două-trei zile totul revenea la normal. În ceea ce privește restul, că doar pielea e cel mai mare organ al corpului uman, lucrurile au fost cu dus și întors. Da, preadolescența nu mi-a adus coșuri, dar de câteva vergeturi n-am scăpat nici eu, nu poți să le ai pe toate, dar cu o hidratare corespunzătoare, un adaos de colagen și participarea specială a timpului, am trecut și peste astea.
Pe de o parte, e drept că având o moștenire genetică bună, n-am pățit niciodată să mă irit prea tare de la epilat sau să mă lupt cu grămada de fire crescute sub piele; pe de altă parte însă, îmi monitorizez mereu alunițele, că puține nu-s, și am în plan un screening complet cât de curând. Cancerul de piele nu e tocmai în planul meu în viitorul apropiat și, din fericire, e unul dintre acelea pe care le poți vedea, dacă e să fie, de ce să treci cu vederea niște chestii simpluțe? Din același motiv, am grijă să folosesc mereu protecție solară în sezoanele calde, mai ales de când am văzut filmulețul ăsta, care ne arată cum ne vede soarele. Și da, dacă acum folosesc un balsam de buze cu uleiuri naturale, foarte hidratant, vara am grijă să pun în geantă unul cu SPF, pentru că și buzele au nevoie de super multă atenție, mai ales dacă-s ca ale mele, de se crapă la prima adiere de vânt,

La un moment dat, am citit eu undeva că ar fi bine să nu pui pe piele ce nu ai băga în gură. Eh, e greu de spus că aș putea respecta treaba asta, dar de aici am plecat atunci când am hotărât că probabil cel mai bun scrub pentru corpul meu este cel făcut din cafea. La cât de mult îmi place mie cafeaua, ar fi imposibil să nu se bucure de ea și pielea mea și putem vorbi și de un raport calitate-preț extrem de satisfăcător. Așa că da, din când în când la mine miroase a cafea și în baie, nu doar în bucătărie. Și bineînțeles că nici acum, după vreo câțiva ani buni, nu mă despart de crema de mâini cu glicerină de la Farmec. O țin pe noptieră seara, o pun în geantă dimineața și o scot pe birou la serviciu, apoi o iau acasă și repet procedeul; fără ea mâinile melear deveni în doi timpi și trei mișcări aspre ca mama vitregă din povestea Albei-ca-Zăpada.

Una peste alta, sigur că tenul rămâne totuși prioritatea zero. Când, acum vreun an și jumătate, ceea ce am crezut că e un fir crescut sub piele s-a transformat într-un mic monstruleț pe coapsa mea stângă, a mai fost cum a mai fost. Când însă aceeași odioasă bacterie mi-a făcut o surpriză și pe zona de sub ochiul stâng, de am ajuns la microchirurgie în Floreasca, lucrurile au devenit mai serioase. Am avut noroc de doi oameni minunați (cu mâini de aur), răbdare de fier și un gel cicatrizant scump, dar bun. E de înțeles acum de ce, deși am zile când fața mea seamănă cu a unei adolescente, mă calmez rapid gândindu-mă la faptul că am avut probleme mai serioase decât un coș care trece în câteva zile. Mai arunc un ochi în stânga, în dreapta, mai încerc o mască handmade sau îmi las pielea să respire un pic, fără să folosesc fond de ten, în timp ce mai cer un sfat la specialiștii Gerovital. Așa am ajuns la concluzia că următoarea mea achiziție marca Farmec (după minunatul balsam de păr pentru volum), o să fie crema antiacneică din prima lor linie de dermatocosmetice. Între noi fie vorba, linia asta cuprinde și niște produse pentru păr care îmi fac tare cu ochiul, dar am să iau lucrurile pe rând, grăbindu-mă încet. Momentan sunt într-o perioadă în care încerc să-mi bag bine în cap asta: beautiful skin begins with exceptional skin care 🙂

Artiol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 19 

Un buchet de amintiri

În copilărie, toamna era un moment îndepărtat, abia zărindu-se undeva după o vară plină de jocuri și vânătăi în genunchi, teme de vacanță făcute în grabă, cu gândul la partida de Macao ratată și seri de pititea pe întuneric, încheiate cu părere de rău la chemările insistente ale părinților sau bunicilor. Septembrie aducea cu ea – pe lângă noi culori și un aer mult mai respirabil, pe lângă miros de struguri și plimbări în căruță, pe grămada de porumb proaspăt cules – întoarcerea la școală și înlocuirea după-amiezelor în care număram banii de la Monopoly, cu cele în care număram problemele de matematică rămase din tema pentru a doua zi.

Primele două săptămâni din septembrie se trăiau deseori cel mai intens, trăgeam de timp, mai ceream o oră, o jumătate sau măcar zece minute, propuneam compromisuri și ne luam angajamente pe care, probabil, nu le puteam duce la capăt, doar ca să mai prindem încă un joc. În aceleași două săptămâni, începeau și planurile de școală și plimbările prin magazine după uniformă nouă, trening și adidași, câteva caiete, bloc de desen, poate un ghiozdan nou, un stilou, creioane, o riglă și acuarele.
Cu o zi, două înainte de marea deschidere, era momentul florilor și bucuria florăreselor, care, bănuiesc eu, le închinau în sinea lor ode doamnelor învățătoare. Buchete care mai de care mai frumos legate, mai pline sau mai goale, în funcție de imaginația florăresei și portofelul părinților, se purtau mândre până acasă și se păstrau cu grijă până luni dimineața. Atunci, odată acesta plasat în brațele doamnei (cu un zâmbet larg pe buze, desigur) și obrajii pupați, kinderul se îmbarca într-o nouă călătorie plină de peripeții, până vara viitoare.

Îmi amintesc și acum fiecare festivitate de deschidere, emoțiile bobocului din clasa I și nerăbdarea de a-mi revedea colegii în anii următori, discursurile directorului, încurajările și poveștile din vacanță spuse în șoaptă, pentru că nu mai suportau amânare. Și îmi amintesc și buchetul de trandafiri roșii oferit doamnei într-una dintre toamne, emoția și golul din stomac când i l-am întins, zâmbetul ei cald și mâna blândă pe obrazul meu, aceeași mână care în cursul anului trecut îmi articulase și mie o riglă peste palma micuță. Îi ofeream însă cu drag cele mai frumoase flori pe care le ținusem vreodată în mână și îi mulțumeam în sinea mea pentru tot ceea ce mă învăța, uneori fără măcar ca eu să-mi dau seama. Mă simțeam mândră și recunoscătoare pentru că era învățătoarea mea, pentru că avea atâta încredere în mine, deși eram  doar un copil, pentru că mă motiva să fiu mai bună și pentru că ținea cont de părerile mele atunci când contextul o cerea și o permitea. I le-am oferit cu o bucurie sinceră, de copil, și tresar și acum când, la mijlocul lui septembrie, îi văd pe micuți îndreptându-se spre școală cu un pic de părere de rău, dar cu emoții mari cât buchetul din brațele lor.

cos cu trandafiri rosii si albiAcum, scormonind printre amintiri, mă gândesc dacă dascălii știu oare cam ce spațiu pot ocupa în inima unui copil și cât de dragi le pot fi, dacă realizează cât de important e exemplul pe care îl oferă și cum unele lucruri rămân fixate în memoria adultului de peste ani. După doisprezece ani de când toamna nu-mi mai aduce o întâlnire cu doamna învățătoare, aș vrea să știu că știe lucrurile astea și mi-aș dori să-i mai spun o dată un mare mulțumesc. Un buchet de trandafiri roz ar putea fi o alegere bună pentru a-mi exprima recunoștința, dar, cunoscând-o, îmi dau seama că poate mai potrivit ar fi un coș cu trandafiri albi și roșii, atent aranjat și care, pe lângă efectul vizual deosebit, ar sublinia în mod clar respectul și prețuirea pe care i le port.
Astfel de coșuri cu trandafiri aș putea găsi într-o grămadă de locuri, dar cum de la începutul anilor 2000 până acum lucrurile au evoluat atât de mult, o comandă online ar fi cea mai bună variantă. Aș câștiga timp și aș putea plăti fără nicio problemă cu cardul, iar dacă doamna ar sta în București, aș adăuga o felicitare și aș putea-o surprinde trimițându-i curierul la ușă.

Și totuși, poate-i tot răul spre bine.  Poate că e chiar mai bine să primesc eu comanda într-o vineri, să mă urc în mașină și să merg spre Târgoviște, direct la ușa doamnei. Să mă mai pupe o dată pe amândoi obrajii și să-i spun cu voce tare: mulțumesc!

Articol scris din suflet pentru doamna învățătoare, cu ocazia SuperBlog 2015 – proba 18

Femeie la volan – sau cum am rămas fără baterie

Prima dată când s-a întâmplat a fost un pic amuzant.Stăteam liniștită și-mi așteptam mama în parcarea spitalului de acasă, ascultând radio și citind o cărticică. Era soare și frumos afară, un pic cam liniște, că nicio ambulanță nu părea să aibă ceva de zis în după-amiaza aia și mai nimeni nu se perinda printre mașini. S-a învârtit un tip de vreo patru ori până să se decidă unde să parcheze, în rest calm și pace, nu mă deranja nimic. Peste niște minute buuuune, realizez că am lăsat luminile pornite. Asjhgijdgdiuhgf, la naiba! Le sting și opresc și radioul (fată prevăzătoare, ce să mai), după care îmi reiau fără nicio grijă lectura.

Nu mai trece foarte mult timp și mi se întoarce pasagerul, dar cică să-i dau cinci minute, să dea un telefon mic că ”doar știi că pe drum nu mă mai pot concentra”.
Lămurire: mama conduce. Nu contează că nu e ea la volan și că nu are permis, ea conduce. Ea se  uită la semne, la pietonii de la un kilometru depărtare, la semaforul care se va face roșu în curând, la curbe, la gropi, la celelalte mașini, ea țipă când nu te oprești din mersul tău pe drumul cu prioritate ca să-l lași să iasă de pe o străduță îngustă pe tipul care are în față ditamai semnul de stop, ea pune frâne de te-apucă și teama că o să-i iasă piciorul prin podea la un moment dat, ea se panichează când claxonează cineva, oricine, pe oricine altcineva, e imposibil, sigur ne-a claxonat pe noi, ce-ai făcut?Ea conduce. E un deliciu, vă zic.

Bun, și în timpul ăsta, un domn încerca de zor să-și pornească mașina. Eu, în bunătatea mea nemăsurată, încep să-i plâng de milă în sinea mea: vai, săracul, nu-i mai pornește, offf, cine să-l ajute, că nu-i nici țipenie pe aici. Din fericire însă, a treia oară a fost cu noroc, s-a căznit un pic, a gâfâit, a pornit și duși au fost. Își termină și copilotul meu conversația și dau să pornesc. Hrrr, hrrrr, hrrrr. Nimic. ”Ce naiba?!” Încă o dată. Același zgomot, aceeași încăpățânare, de data asta cu niște lumini pe bord care făceau ca-n club. Ei hai, așa-n amiaza mare? Am făcut și eu a treia încercare, dar n-a fost să fie.

-Auzi, mami, se întâmplă să ai la tine cumva o baterie auto?
-???
-Asta mică nu mai pornește, cică n-are energie și pace.
-Glumești, nu?Și ce facem?!!!

În timp ce mama se panica pe acolo și se gândea cum să o abandoneze pe Aimee (da, are nume și are un nume chiar sexy, să n-aud comentarii), după ce am primit o vorbă bună din partea unui domn care se întorcea de la dializă și asta era tot ce ne putea oferi, pun mâna pe telefon, rog pe omul potrivit din familia extinsă să mă ajute cumva, închid și-l aștept să vină cu cablurile și cu o lecție scurtă de mecanică, electrică și alte științe de astea de se găsesc bine-mersi sub capota mașinii. M-a rezolvat, am râs și mi-am văzut de treabă. Am refuzat însă să cred că a fost doar din cauza luminilor mele aprinse și a radioului pornit. Sigur era ceva la mijloc aici.

Eh, vremea a trecut, a venit toamna, s-a și terminat și-n prag de decembrie zic să dau o fugă până acasă, să scap de aglomerația din București. Vineri dimineața mă duc ca o panseluță să o verific pe domnișoara, să mă asigur că totul e în regulă, că puteam pleca seara liniștite. Începuse să fulguiască, era frig și-am reușit cu greu să deschid ușile apăsând butonul de pe cheie. Am intrat, am pus contactul și apoi… știți zâmbetul ăla amar? Și eu. Nu, n-a vrut să pornească. Ba mai mult, când am decis să abandonez misiunea și să mă duc la serviciu, m-am văzut nevoită să încui mecanic cu cheia, că altă șansă nu mai era. Când m-am întors de la birou, am mai făcut o încercare, deși eram suficient de realistă încât să nu cred că a venit vreun spiriduș să toarne curent în acumulatorul auto, după care am urcat la căldură și am început să dau mesaje. Și să primesc.

”Știi, eu am un prieten care ți-ar da curent, dar nu are cabluri, vrei să vorbim cu el?” – nu, mersi, n-am cabluri, nu mă duc să cumpăr și nici nu m-aș băga, nu știu cât se pricepe și nici eu nu-s vreo instruită în domeniul ăsta. Clar nu e o idee bună, dar mersi.

”Dar sună și tu să vină cineva să ți-o ridice și să ți-o ducă la service.” – pe bune? Și să fie gata cam când, săptămâna viitoare, luna asta, până la finalul anului? Îmi trebuie mâine dimineață mașina, vreau să ajung acasă, plus că sincer chiar am altceva de făcut cu toți banii ăia. Nu, mersi.

”Dar unde vrei să pleci la ora asta? Ia stai acasă. Băi, glumesc, eu n-am cum să te ajut, din păcate. Ia-o și tu în casă și încălzește-o.” – hahahahahaha, lasă-mă un minut, te rog, să termin de râs. Gata. Nu, stai, nu e gata. Hahahaha. Ce să fac? Ce te face să crezi că știu să scot bateria? Sau că aș vrea să car 15 kile așa până în casă și să… ce? Să pun o pătură pe ea? Și mâine să ce? Hai, vezi-ți de treabă! Distrează-te, că e vineri seara și nu mai face mișto de oameni. Mă descurc eu, mersi.

Și m-am descurcat, I slept on it, cum ar zice englezul și am realizat că fix la doi metri de locul unde am parcată mașina stă un taximetrist. Am ieșit de dimineață  din casă și am stat până a ieșit din curte. Stalker big time. Nu, nu exagerez, din fericire a ieșit super rapid, i s-a făcut milă de mine și în câteva minute mi-a făcut rost de cabluri, mi-a oprit un tip simpatic care trecea pe acolo și mi-a rezolvat problema. Nimeni n-a fost iritat că am blocat traficul cinci minute, ba chiar unul dintre domni m-ar fi cadorisit și cu o pisică. Am plecat de acolo glonț la Târgoviște, oprind cu emoții o singură dată pe drum, ca să alimentez, că nenorocitul ăla de beculeț clipocea în ultimul hal. Când am ajuns, m-am dus direct să scap de bateria veche, care mai avea o capacitate de pornire insignifiantă, din spusele celor de acolo, și am înlocuit-o cu o baterie auto Rombat.

Long story short, am scăpat cu bine și de data asta. Și totuși, n-ar fi fost mai bine dacă știam eu în vinerea aia de acum un an de băieții de la BateriiAuto.net? Ajungeam la birou, aruncam un ochi pe site, găseam acolo toate bateriile, mă informam, îi sunam și stabileam când și cum să vină să mă ajute. Se ocupau ei și să mă scape de cealaltă, aia obosită, rezolvau și cu garanția și mă lipseam de atâta bătaie de cap, iar seara eram acasă și beam ceai cald cu mama. Sigur că era mai bine, dar dacă nu mi-a dat prin cap să fac research? De acum știu, să știți și voi! 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 17