Cinci zile la Paris: un rezumat lung și niște poze

A trecut deja mai bine de o lună de când m-am întors din patria lui Voltaire, mai precis din orașul luminilor, al iubirii, al îndrăgostiților, al, al, al.  Parisul n-a fost niciodată în top pe lista mea de dorințe, n-aș putea să zic exact de ce, însă cert este că n-am simțit vreo atracție deosebită, vreo chemare puternică. La insistențele jumătății mele mai masculine, mi-am exersat însă franceza mea ruginită, mi-am cumpărat o pălărie și-am pornit în aventura pariziană.

Cum am călătorit

București – Paris

Noi am zburat cu WizzAir, așa că am aterizat în Beauvais, care e cam la o oră și un sfert de Paris. De acolo am luat un shuttle bus, care ne-a dus până la Porte Maillot (asta fiind la două stații de metrou de Arcul de Triumf). Dacă zburați cu o companie de linie cel mai probabil aterizați pe Charles de Gaulle și nu mai cheltuiți nici timp, nici bani pe shuttle, care costă 30 de Euro de persoană dus-întors. Pentru noi a fost mai rentabil așa, mai ales că în city-break-uri mergem doar cu bagaj de mână.

În Paris

După cum spuneam în articolul anterior despre Paris, metroul parizian e fix ce trebuie. Rețea bine dezvoltată, legături super bune, ușor de ajuns la toate obiectivele și nu numai, automate de bilete în foarte, foarte multe stații, orarul respectat pe ceas. Un bilet pentru o singură călătorie costă 1,90 Euro, iar un carnet cu 10 bilete costă 14,90 Euro. Ce să mai, era cât pe ce să-i ridic statuie, atât doar că în prima zi erau câteva stații închise, fix pe segmentul din apropierea apartamentului nostru, așa că a trebui să ne înghesuim în autobuzul 73. Astfel, metroul parizian rămâne fără statuie, c’est la vie.

La Versailles am mers cu trenul (biletele cred că au fost în jur de 4-5 Euro pe segment, nu mai știu exact) și noroc că ne-am luat o marjă mare de eroare, fiindcă cel pentru care ne-am dus noi a avut întârziere, pentru ca în final să ne anunțe că nu mai vine deloc. Am înjurat puțin, însă ne-am bucurat că timpul ne permitea să îl așteptăm pe următorul. Dacă nu știați, francezii au și prostul obicei de a face multe greve, deci mai bine să aveți marje de eroare, că nu se știe în ce toane îi prindeți.

Unde am stat

Dacă vă uitați pe site-uri de profil, veți vedea că în Paris cazările sunt scumpe și/sau înghesuite. M-am închinat cu două mâini când am văzut câteva studio-uri care aveau cabina de duș fix în mijlocul casei (nu e nicio exagerare), alături de o masă și o plită electrică, lângă care străjuia mândră o chiuvetă în care abia încăpea o mână. Toaleta era undeva pe hol, în afara studioului. Am zis ”merci, mais non”.

Și am mai căutat, tot căutat, am găsit chestii drăguțe, unele chiar prin Montmartre, însă eram condiționați de zborul de întoarcere, așa că am ajuns să găsim pe Airbnb un studio în Neuilly-Sur-Seine, la 2 minute de stația de metrou Pont de Neuilly.  Eram practic la două stații de celebrul cartier, La Défense. Cartierul nostru, deși mai mărginaș, mi-a plăcut foarte mult, cochet, curățel și cu verdeață, apartamentul era și el curat și cu de toate cele trebuincioase, iar baia avea…țineți-vă bine…cadă! Comunicare cu gazda foarte bună, balconaș cu vedere la verdeață, canapea numai bună de adormit pe ea la ora 22:30 🙂 Am ieșit bine și financiar, am ajuns cu bine la shuttle și am decretat că a fost alegerea perfectă.

Ce am văzut, făcut și ne-a plăcut

M-aș avânta să zic că n-a fost nimic care să-mi displacă în vacanța asta, însă n-am cum să uit frigul pe care l-am tras și politica de la Turnul Eiffel. Nu, nu, nu! În afară de prima zi, în care m-am plimbat pe străzi în tricou, în restul zilelor am înjurat printre dinți la fiecare pală de vânt care-mi pătrundea prin cele ț-șpe straturi de material pe care le aveam pe mine. Cât despre Eiffel, să zicem că am economisit banii pe bilet, fiindcă ei aveau cumva senzația că eu îmi bat joc de timpul meu liber. Merci, mais non.

Turnul Eiffel

Este fain, da, cum veghează el așa asupra tuturor, însă noi nu am urcat în el. Aș putea să scriu un articol întreg despre cum m-au enervat francezii la treaba asta, dar am să fiu totuși scurtă. Nu se pot lua bilete online, iar după ce treci de coada de la prima securitate, nu e fun să stai o oră la coada de bilete ca atunci când ajungi la casă să ți se spună că nu mai poți cumpăra bilet până în vârf (chiar dacă eu eram dispusă să aștept să se mai elibereze turnul sau să-mi pierd banii dacă nu se elibera până la finalul programului).
Așa că am făcut câteva poze la baza turnului și am plecat. Am revenit și în altă zi, însă prima coadă avea zeci de metri,  iar eu aveam chef să mă bucur de soarele care revenise ca prin minune, așa că i-am lăsat pe ei cu turnul lor construit în România și-am plecat în Montmartre.

tour eiffel paris     eiffel tower

tour eiffel paris

Plimbarea cu vaporașul pe Sena

Merită, neapărat! A costat 15Euro, a durat o oră și a fost finalul perfect pentru o primă zi pe care o începusem la 3 dimineața 🙂 Ne-am odihnit picioarele, în timp ce soarele se pregătea să apună, iar o voce înregistrată ne povestea ce vedeam pe stânga și pe dreapta. Da, și e și romantic așa un pic, e fain, chiar e fain.

seine boat

Alexander Bridge Paris

Podul Alexandru al III-lea, considerat cel mai frumos pod din Paris. E fain, nu zic nu, n-aș zice că e impresionant 🙂

paris sena notre dame

Notre-Dame la asfințit, îmi pare rău, fotografia nu e nici măcar aproape de view-ul din realitate.

notre dame paris

Notre-Dame, vedere de pe Sena

Palatul Versailles

Oh, Palatul Versailles e superb. A fost construit pentru că regele simțea că Luvrul e mult prea mic (da, ce să zic, și eu m-aș sufoca acolo) și are nevoie de un spațiu mai mare. Dacă mă întrebați pe mine, pur și simplu era o chestie de lux și opulență. Mi se pare că erau atât de plini de ei, atât de dornici de a arăta cât de multe au și cât de wow sunt, încât nimic nu li se părea suficient.
Versailles-ul este oricum o bijuterie. Luați-vă măcar trei sferturi de zi pentru el, cu bilete cu interval orar de acces (Timed Passport) și pregătiți-vă de colindat coridoarele, camerele și grădinile. Atât palatul principal, cât și clădirile învecinate (Le Grand Trianon, Le Petit Trianon) sunt foarte faine, iar grădinile sunt enorme și merită plimbat pe acolo chiar și pe vânt și frig, cum am prins noi.
Studiați atent prețurile biletelor de pe site și accesul pe care vi-l oferă, iar dacă aveți sub 26 de ani și sunteți cetățeni/rezidenți UE, aveți acces gratis (dar și pentru asta trebuie luat un bilet cu preț zero de pe site).
Puteți opta pentru audioguide, dar există și o aplicație gratis în Play Store cu tururi ghidate. Noi am folosit-o pe aia și a fost suficient. Ah, și îmbrăcați-vă corespunzător, eu m-am lăsat păcălită de soarele de dimineață și am cam făcut frigul pe un vânt de numa’!

versailles town

Versailles Palace Gate

Poartă de la Versailles. După cum spuneam, lux și opulență.

 

regele soare

Înainte de intrarea în Sala Oglinzilor, să nu uităm cine e regele. Fun fact: nimeni nu avea voie să stea cu spatele la vreun tablou/vreo sculptură cu regele, era ca și cum el însuși ar fi fost acolo.

 

mirror hall

Sala Oglinzilor are, așa cum îi spune numele, un perete plin cu oglinzi. Pentru că la vremea respectivă oglinzile erau extrem de scumpe, ăsta e un statement practic.

turquoise

 

garden versailles

garden2

foisor   megarden

Muzeul Luvru

Mi-a plăcut și ăsta foarte, foarte mult. În primul rând este o atracție în sine, la cum arată, însă și operele de artă expuse acolo fac toți banii. Bine, eu am intrat gratis (multe atracții din Paris sunt gratis pentru cetățenii/rezidenții UE sub 26 de ani), poate nu e cea mai fericită exprimare, but well. Evident, Mona Lisa este overrated, dar până la urmă asta e o părere personală și aș fi gata să spun și despre Venus din Milo același lucru dacă nu ar avea totuși o însemnătate mitologică. Fiecare cu preferințele lui, eu am văzut niște picturi superbe la care mi-a stat inima în loc, deși nu erau acoperite cu sticle și păzite ca ochii din cap (precum doamna Gioconda) și m-aș întoarce cu siguranță să văd și alte aripi din muzeu.

Louvre

Louvre2

tablou louvre   louvre3

Catedrala Notre-Dame

Mi-a plăcut atât, atât de mult, foarte mult! Este pe locul 2 în topul preferințelor mele, după San Pietro, din Vatican (nu am văzut Barcelona, să știți 🙂 ) și mi-a dat o stare aparte vizita acolo, mă simțeam atât de mică, de copleșită și încântată. Nu-mi găsesc cuvintele potrivite, dar mi-a plăcut mult de tot, mult, mult.

notre dame   notre dame inside

Montmartre

M-aș întoarce la Paris doar ca să stau mai mult în cartierul ăsta, parol. Boem, cartierul artiștilor, cu străzi pietruite și în pantă, cu un șarm aparte, cu Moulin Rouge și Sacré-Cœur, cu croissante și crepes, și tarabe cu fructe… oh, Montmartre, comme tu es beau!

Sacre Coeur      moulin rouge

Montmartre street oublier2

Am mai fost pe la sau am mai văzut: Muzeul d’Orsay, Arcul de Triumf, Champs-Élysées, Place de la Concorde, Grand Palais, Petit Palais, Grădinile Luxembourg, Pantheon, Sainte Chapelle, Saint Sulpice, Muzeul Armatei (Hôtel des Invalides, cu Domul unde se află mormântul lui Napoleon), Galeriile Lafayette, am văzut doar pe dinafară Opera Garnier (îmi pare rău că nu am mers și în interior) și probabil că or mai fi și lucruri pe care tot le-am scăpat.

musee orsay

Muzeul d’Orsay, inițial gară

champs elysees

la defense

În depărtare, cartierul La Défense, văzut din Arcul de Triumf

Opera

Opera

lafayette1

lafayette2

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La final, dovada vie că diavolul se îmbracă de la Prada, iar căluții de la Louis Vuitton 🙂

louis vuitton

Dacă francezii sunt cu greva, ei bine, eu am prostul obicei de a mă întinde cu vorba. Am scris un articol lung cât o zi de post, sper măcar că imaginile v-au clătit cât de cât ochii, că v-ați amintit cu drag de Paris sau că, poate, vă faceți de-acum planuri de călătorie. M-aș bucura să vă ajute informațiile și pozele. Gata, mă duc să-mi planific următoarea vacanță 🙂

À bientôt!

Advertisements

Patru lucruri random despre Paris

M-am întors de mai bine de o săptămână din minunatul oraș al luminilor și locul în care se vorbește, poate, una dintre cele mai frumoase limbi din lume. Dacă a fost frumos? Nu, a fost foarte frumos, m-aș mai duce, aș pleca și mâine.
Însă în articolul de astăzi nu am de gând să vă povestesc despre Notre-Dame, Luvru sau Versailles, nu am să înșir poze cu Turnul Eiffel, nici n-am să vă povestesc cum se vede Parisul din Arcul de Triumf ori dacă, într-adevăr, se găsește tot ce vreți pe Champs-Élysées. Pregătesc și un text mai detaliat despre cele cinci zile pe care le-am petrecut pe tărâmuri franțuzești, însă astăzi vreau doar să trec în revistă câteva observații, aproape random, dacă vreți, pe care mi le-am notat mental (bine, nu doar mental, recunosc) în timp ce-mi toceam tălpile pantofilor dans la rue.

Bio, bio, bio

Au o pasiune parizienii pentru cuvântul ăsta, ceva de speriat. Nu zic nu, trendul ăsta cu bio, eco și alte litere a prins bine și pe la noi, dar acolo l-am simțit la un cu totul alt nivel. Același sentiment l-am avut în Italia, unde vezi peste tot, pe cât mai multe produse, ”senza olio di palma”, că au descoperit ei că e nasol cu uleiul ăsta de palmier și aparent își propun să fugă lumea de el ca dracul de tămâie.
Eh, francezii n-au cum să facă asta, că atunci când vinzi crepes și gaufres la toate colțurile de stradă, multe mânjite elegant cu Nutella, nu poți să-ți dai singur cu firma-n cap, așa că plusezi pe bio. Și ca să înțelegeți cam cât de bio sunt: pe lângă rafturile dedicate, reclamele de la televizor sau cele de pe panourile publicitare, când am fost la Pantheon, am văzut în fața primăriei din arondismentul respectiv un afiș care promova un viitor festival bio! Deci nu cu mici, cârnați, cartofi spiralați afundați în ulei și vin fiert, ca la noi în Piața Constituției, da? Bio am zis!

Miroase a pipi, frate!

Am tot auzit în stânga și în dreapta că Parisul e un oraș aglomerat și murdar, însă nu l-am perceput tocmai așa. Sigur, trăiesc și muncesc milioane de suflete și acolo, nu lingi miere de pe trotuare, însă nici n-am prins metroul aglomerat ca în București nici măcar la ore de vârf. Problema e că din aceste milioane de suflete, unele își fac nevoile cam fix pe unde apucă, altfel nu-mi explic cum de pesteeee tot miroase a pipi. Vezi boscheți faini, aranjați, cu flori mari și frumoase, deschizi larg nările să intre natura și bam, cum treci, te lovește un damf de pipi, de-ți scapă un mare ”Merde!” printre dinți. N-am înțeles ce se întâmplă, dar cam așa miroase Parisul pentru mine, nu a flori sau cafea.

Metroul parizian e ce trebuie

Ni s-a întâmplat o singură dată să nu urcăm în tren, ci să-l așteptăm pe următorul, asta fiindcă am fost prea leneși ca să ne grăbim la o ușă mai din față, unde era liber. Cumva se adunase toată lumea în vagonul ăla și noi n-am binevoit să ne deplasăm altundeva. În rest, metroul vine fix când a zis că vine, în general cam la 2 minute în timpul săptămânii, așa că n-am prins aglomerație nici la orele de vârf, după cum spuneam. Rețeaua e super bine dezvoltată, cu multe legături de la o magistrală la alta și poți ajunge foarte rapid dintr-o parte în alta a orașului. Ah, și am mers pentru prima dată cu un metrou automat. Nu prea știe el cu frânele, dar în rest, totul fain.

Francezii nu știu să bea cafea (cum știu italienii)

Știu că m-am tot lăudat că m-am lăsat de cafea, însă în weekend și vacanțe îmi permit să mă răsfăț cu câte una, că n-o fi foc. Am fost dezamăgită la Paris, recunosc. E adevărat că am fost și pe fugă mereu, că nu ne-am luat prea mult timp să căutăm brasserii sau cafenele simpatice, unde să aibă espresso-uri aromate sau flat white-uri blânde. Cu siguranță că există și din astea, dar nu le-am găsit eu.
Dar la capitolul ăsta, Italia>Franța, cel puțin pentru mine. Bine au făcut italienii că n-au primit Starbucks-ul încă (și sper să nici n-o facă!), pentru că de aia te poți bucura de un espresso în aproape fiecare butic. Intri, dai un euro și primești o gură de fericire într-o ceașcă mică. La Paris, în schimb, mi-am mai luat cafea de la localuri mici, de la colț de stradă, dar în niciunul nu aveau espressoare adevărate, ci un soi de automate de cafea. J‘ai été triste, mes amis! Poate data viitoare schimb ritmul și dau, totuși, peste cafea bună.

Gata, închei transmisiunea pentru astăzi și promit solemn să revin cu textul celălalt, cu mai multe păreri și impresii de la curtea Regelui Soare, cu poze, recomandări și liste de dorințe. Până atunci, călătorii frumoase să aveți! 🙂

 

Trei locuri de care m-am îndrăgostit în 2017

Călătoriile. Oh, călătoriile. Cu aroma lor de nou, cu emoția și nerăbdarea care te încearcă în zilele de dinainte, cu planurile, așteptările și realitățile deseori diferite, dar un diferit bun, care te învață lucruri… oh, minunate călătoriile astea, vă zic. Uneori îmi doresc atât de mult să plec în lumea largă, să o văd pe (aproape) toată, să scriu și să fac poze și să fiu plătită pentru asta. Alteori mă consolez și-mi zic că de fapt e posibil să mă bucur mai mult de călătorii așa, de câteva ori pe an, ca atunci când mănânci o pătrățică de ciocolată pe zi și apreciezi altfel gustul decât dacă ai mânca dimineața, la prânz și seara, 7 zile pe săptămână.

Ca să fiu sinceră, până în 2017 nu am avut la activ cine știe ce călătorii, însă anul trecut a fost mare deschizător de drumuri și sunt convinsă acum că pot face lejer din călătorii un hobby. Unul destul de costisitor, desigur, dar asta e un pic altă poveste. Să revenim, însă la excursiile lui 2017. Am văzut locuri foarte frumoase, am fost la munte, la mare, am văzut orașe atât de vechi și parcă veșnic tinere, am făcut sute de poze și am zis wow de un milion de ori. Dintre toate locurile pe care le-am văzut în 2017, au fost însă trei care mi s-au cuibărit atât de adânc în suflet, că nu cred să le mai poată scoate ceva de acolo.

1. Veneția

Orașul ăsta m-a cucerit iremediabil. Am fost în ianuarie anul trecut și am petrecut acolo 4 zile reci, dar cu mult, mult, soare, în care am profitat cum se cuvine de perioada mai liniștită. E lucru cunoscut că e un oraș extrem de turistic, că localnicii înșiși nu ne mai suportă și și-ar pune ziduri la cetate doar să-i mai lăsăm să respire, așa că vă închipuiți probabil ce e acolo în sezonul turistic. Mie și jumătății mele mai bune nu ne place prea tare aglomerația și-am preferat să ne încotoșmănim cu câte două pulovere și geci groase, dar să evităm valul de turiști care se varsă peste Veneția odată cu începerea Carnavalului.

canal
Ne-am îndrăgostit de străduțele înguste și întortocheate, de canalele mici care răsar de te miri unde la fiecare colț de stradă, am urcat mii de trepte și am mers pe jos până nu ne-am mai simțit picioarele. Ne-am jucat cu porumbeii din San Marco și ne-am plimbat sub soarele blând pe Riva degli Schiavoni, am luat ”brunch”-ul în picioare în piațeta de lângă Mercato Rialto și-am băut vin la 11 dimineața, ca localnicii, iar apoi ne-am învârtit în jurul tarabelor cu pește proaspăt și fructe de mare încă mișcătoare.

brunch

“è un bicchiere di vino con un panino la felicità”

Ne-am minunat vizitând Palatul Ducal și ne-am plimbat cu vaporetto, la asfințit, pe Canal Grande, pe care Philippe de Commynes, ambasadorul Franței la Veneția pe la finalul anilor 1400 l-a numit ”cel mai frumos bulevard din lume”.
Ne-am îndrăgostit fără drept de apel de orașul ăsta, de unii iubit, de alții considerat supraapreciat. Ne-am îndrăgostit atât de tare încât ne-am întors anul ăsta, tot în ianuarie și atât de tare încât am să revin într-o zi cu un articol dedicat lui și doar lui.

venice

2. Lacul Como

Dacă ajungeți la Milano este mare, mare păcat să nu dați o fugă să vezi Lacul Como. E o călătorie de vreo oră cu trenul, iar în apropierea destinației peisajele sunt atât frumoase, că o să stați cu nasul lipit de geam. Noi am fost la final de aprilie și am făcut doar o excursie de o zi, însă zona este minunată și mi-ar plăcea să revenim cândva și să ne cazăm în apropiere, să ne deconectăm câteva zile de zgomotul orașului  și să ne întipărim în memorie  priveliștea de vis.

lacul como
Cadrul natural e absolut minunat, iar pozele pe care le-am făcut aproape că nu-i face cinste, însă va trebui să mă credeți pe cuvânt. Mi-a rămas adânc în suflet, pentru că, deși toată zona e plină de turiști, am simțit-o ca pe o oază de liniște, ca pe o gură de aer proaspăt. Am mers cu trenul până în Varenna, ne-am plimbat pe străduțele și pe malul lacului, apoi am luat feribotul și am poposit în Bellagio, cel mai cochet orășel de pe malul Lacului Como. Pe George Clooney nu l-am întâlnit, însă ne-am bucurat de soarele blând și ne-am încărcat bateriile pe străduțele aglomerate, cu aer aristocrat. Vom reveni, cu siguranță!bellagio como

3. Lefkada

Nu fusesem niciodată pe o insulă grecească până anul ăsta, dar în Lefkada visam să ajung de cinci ani. Când am citit pe blogul Andreei articolele dedicate minunatei insule și m-am uitat la toate pozele, de pe toate plajele, mi-am promis că trebuie să merg și să văd cu ochii mei dacă apa chiar poate să aibă atât de multe nuanțe și dacă albastrul ăla chiar există în realitate.
Există. Lefkada e o bijuterie, vă spun. Am stat într-un golfuleț din sudul insulei, cu o plajă micuță, mărginită de doi versanți, plină de pietricele albe și rotunde și cu cea mai cristalină apă pe care am văzut-o vreodată. Când stăteam în picioare, cu apa ajungându-mi până la talie, vedeam cu ochiul liber pești micuți care se plimbau în jurul meu.
Lefkada nu este însă o insulă în care să-ți alegi o plajă și să rămâi acolo, e păcat. Am făcut baie în apa liniștită din Agios Nikitas și m-am ascuns în tufele de leandri, am admirat apusul pe Kavalikefta, o mică plajă cu stânci de pe coasta de vest și am privit minute întregi albastrul incredibil al apei de pe plaja Egremni, cea care a fost afectată sever de cutremurul de acum doi ani și jumătate.

sunset beach

Kavalikefta

Am agreat că Porto Katsiki este, într-adevăr, chiar mai frumoasă decât pare în clasicele poze de pe internet și magneți. Apa are o altă nuanță de albastru și, deși valurile erau atât de puternice încât abia am reușit să înaintez un metru până să mă trântească și să mă acopere pe neașteptate, deși am simțit apa sărată ajungându-mi din gură și nări până în creier, Porto Katsiki a fost plaja care mi-a dat cel mai puternic sentiment de eliberare pe care l-am simțit în vacanță.

porto katsiki beach

Porto Katsiki

porto katsiki

Porto Katsiki văzută de pe vaporaș

Ne-am plimbat pe străduțele pline de suveniruri și taverne din Nidri, cea mai animată stațiune, am explorat micul sat pescăresc din golful Vassiliki și am poposit câteva ore și pe plaja Agiofili,  în care apa are, desigur, altă culoare.
În final, ne-am retras pe plaja noastră micuță din Mikros Gialos, am mâncat cei mai buni ardei kapia umpluți cu feta, am citit, ne-am plimbat pe plajă și pe faleză, ne-am odihnit picioarele și sufletele pe stânci și ne-am făcut planuri. De a doua zi, de vacanță, de întors în Lefkada, de viață.

mikros gialos beach

Mikros Gialos

Acum, sub pătura de nori de deasupra Bucureștiului, visez la alte locuri pe care să le explorez, să le las să mi se întipărească pe retină și în suflet și să mă învețe despre mine lucruri pe care nu le știam.

Sursa foto: arhiva personală

 

Douăzeci de ani de vis american

Când eram mică nu mă uitam la desene animate, ba chiar mă enervam pe vecinul și prietenul meu, care venea la mine și se așeza pe covor, cu ochii pironiți în televizor, în loc să se joace cu mine. Mă uitam, în schimb, foarte concentrată la Sunset Beach și Beverly Hills 90210 de fiecare dată când le urmărea mama și mă prinsese atât de tare acțiunea din primul, deși aveam doar 5 ani, încât într-o zi am strigat în mijlocul episodului: ”Of, de ce nu-i spune odată că s-a culcat cu ea și gata?!”
Inutil să spun că am avut pentru câteva secunde un afiș în loc de mamă, probabil credea că știu să citesc doar pe cărți, nu că prind subtitrările, sau că în orice caz nu pricep mare lucru.

Ei bine, recunosc acum, după douăzeci de ani (o, Doamne!), că ăla a fost pentru mine începutul visului american. Îmi plăcea să-mi imaginez că în America e tot timpul soare și e floare la ureche să ai o casă pe plajă, că aș putea să am chiar și eu o vilă ca a lui Ben, cu scară din aia interioară, să merg la mare în fiecare zi, nu o dată la câțiva ani și să mă și îndrăgostesc de un băiat așa fain. E drept că erau și familii mai sărace, dar hei, tot la mare stăteau, nu? Tot era bine.
Sigur că pe măsură ce a mai trecut timpul, am mai citit niște cărți, am mai văzut alte seriale, am mai învățat niște geografie și am început să realizez cam cât de departe e de fapt America asta și că e posibil să nu umble nici pe acolo câinii cu covrigi în coadă. Mi-am mai domolit visele, apoi am schimbat țara țintă cu una mai europeană, iar până la urmă m-am scuturat și de accentul britanic, m-am mutat în București și m-am oprit din visat.

Până într-o zi. Eram în anul I de facultate și începeam să aud tot mai des vorbindu-se despre programul work and travel.  Printre colegii de grupă, cei din organizația de studenți, printre foștii colegi din liceu și prin feed-ul de pe Facebook. Auzeam peste tot despre programul ăsta mișto care te trimite la muncă în State, despre cum poți să vezi o grămadă din locurile alea faine la care ai visat tot timpul când te uitai la filme, fără prea mare cheltuială, ba chiar cu un plus în buzunar la întoarcere. Suna minunat. Și totuși, n-am făcut-o nici pe asta. Oricât de mult aș fi visat să găsesc plaja aia faină din Sunset Beach și să mă îndrăgostesc chiar și pentru o seară de un băiat interesant, sub cerul Californiei, am rămas în țară și mi-am petrecut verile la Târgoviște.

Sigur, au fost niște alegeri asumate, argumentate, am învârtit situația pe multe părți, ca și-n cazul programului Erasmus, și până la urmă am zis pas ambelor. Dacă regret că nu mi-am făcut bocceluța ca să zbor în țara tuturor posibilităților? Da, cumva o să fie un ”dar dacă…” cu care am să rămân toată viața. Sunt experiențe pe care merită să le aduni, te ajută să crești, îți deschid perspective noi, te pun față-n față cu situații și oameni diverși, mulți din alte culturi și poți să te alegi și cu un prieten bun, străin sau nu neapărat. Oamenii au tendința de a se conecta diferit atunci când sunt departe de casă. Și mai au tendința de a regreta mai degrabă lucurile pe care nu le-au făcut decât cele pe care le-au făcut.

Da, dacă aș putea să dau timpul înapoi și să mai am acum oportunitatea de a plecat în State cu un job work and travel, aș face-o. Aș trece peste limitări și temeri, mi-aș căuta un job prin Work and Travel Vacanțe Speciale, mi-aș pune în valiză aparatul foto ăla vechi și-o agendă, aș strânge-n brațe oamenii din țară și-aș pleca peste ocean. N-aș face cine știe ce nazuri în  ce privește jobul, că nu m-aș duce o vară acolo ca să fac carieră pe Wall Street. Dar cumva recunosc că aș prefera să fiu un ajutor de recepționeră la un hotel, decât menajeră. La fel cum aș prefera să spăl vase într-un resort cu vedere la munte din New Hampshire, decât într-un McDonald’s din Montana.
Nu doar pentru că nu mă mor după mirosul de fast food, ci și pentru că așa aș fi mult mai aproape de New York. Or, să fim serioși, ce student la finanțe nu-și dorește să vadă celebrul Wall Street ce fată care a văzut Sex And The City nu-și dorește să se plimbe prin Manhattan, prin Central Park, să defileze pe 5th Avenue cu o cafea în mână și ochelarii de soare la ochi, să viseze că are în pungă niște pantofi noi, iar apoi să se relaxeze cu un Cosmopolitan?

Work_and_Travel_Vacante_Speciale_06

Da, cu siguranță că aș alege să mă întorc în România doar cu 10 cenți în buzunar, dar să știu că am călătorit de toți banii, vorba aia. Până la urmă, ăsta ar fi primul motiv pentru care m-aș duce și de-asta aș fi dispusă să spăl vase de dimineața până seara, să schimb așternuturi sau să curăț după copii prin parcurile de distracții. Pentru ca apoi, în timpul liber, să pot să mă pierd câteva ore prin Times Square sau pe Broadway, să joc un Blackjack în Las Vegas și apoi să fug în orașul îngerilor. Să-mi fac poză artistică în care eu să mă văd cât o furnică, iar mare să apară ”Hollywood”, să ajung, în sfârșit, în Beverly Hills, ca să văd cu ochii mei dacă e la fel de frumos cum știam eu din 90210, iar apoi să mă trântesc pe nisipul cald din Sunset Beach.
Mi-ar plăcea să-mi găsesc o gașcă de oameni faini, de prin toate colțurile lumii, cu care să vizitez Marele Canion și Parcul Național Yellowstone, Cascada Niagara, Lacul Craterului, și cei mai înalți copaci din lume, din Redwoods. La fel de mult cum mi-ar plăcea să-mi petrec serile libere stând la povești cu ei, împărtășind fiecare din cultura proprie, încercând feluri de mâncare diverse și făcând planuri pentru excursia de weekendul viitor.

Cred că m-aș întoarce de acolo nu doar cu sute de poze în telefon și amintirea locurilor frumoase pe care le-am vizitat, dar și cu câteva lecții de viață și câțiva prieteni la mii de kilometri. Cred că în State ai șansa să înțelegi cel mai bine cât, dar cât de diverși suntem și câte versiuni corecte pot să fie pentru același lucru. E suficient, cred, să te rotești de două ori în Times Square ca să-ți dai seama că avem universuri individuale atât de mici, încât uităm cât de mare e lumea și câte avem de descoperit de fapt.
Da, dacă aș fi iar studentă, cred că aș intra pe site la CND Vacanțe Speciale și-aș pleca măcar o vară în State. Dar, deh, se spune că lucrurile pe care nu le faci la timp, nu le mai faci niciodată. De acum îmi rămâne doar să visez și să strâng bani de vacanțe (tot speciale, sper) pe cont propriu în New York și Sunset Beach.

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Dentistul, călătoria și ștampila

N-aș fi zis niciodată că o vizită la stomatolog te poate arunca atât de repede în butoiul cu melancolie, mai ales că, să fim serioși, nu e tocmai o plimbare în parc. Eram zilele trecute pe scaunul cu pricina și la un moment dat m-am trezit cu toate nostalgiile lumii în sufletul meu mic. Știți mirosul ăla specific al plombelor din amalgam? Înțepător, neplăcut, care îți intră prin nări până în creier și iese prin orice ușă? Îmi amintesc și acum holul lunguieț pe care așteptam să intru la dentist, cu mama lângă mine, și mirosul ăsta care plutea în aer. Ăsta e unul dintre cele mai pregnante mirosuri din copilăria mea, oricât de dubios ar suna.

Ei bine, până săptămâna asta n-am știut că amintirea asta, aparent bine ascunsă în sertare, e încă atât de vie. Și cum stăteam eu acolo cu ochii închiși, în timp ce doctorița încerca să facă un soi de conversație cu mine, mă gândeam la cât de muuulte amintiri din astea vii am de fapt.
Mirosul de pâine caldă pe care o cumpăram cu tataie, o puneam în sacoșe de rafie albe, cu dungi roșii și albastre, apoi mâncam aproape una întreagă până acasă, ca doi complici la o nelegiurie. După-amiezile târzii de vară, în care ieșeam din curtea bunicilor cu bărcuțe de hârtie, pe care le trimiteam la plimbare pe șanțuri, după câteva minute de ploaie torențială. Plaja de la Techirghiol, mirosul de nămol vaporașul de pe plaja din Eforie Nord și faleza din Mangalia. Scaunele albastre din troleul 5, pe care mă rugam să prind loc de fiecare dată când îl așteptam în stație. Figurile posomorâte ale doamnelor de la Poștă, arătătoarele lor albăstrui, murdare de indigo, mașina care scotea chitanțele pe hârtiile alea mari, pe care abia se vedea scrisul, și sunetul pe care îl făcea ștampila aia a lor imensă pe care o trânteau la final, înainte să ți înmâneze chitanța. De la înălțimea mea, de sub ghișeu, zgomotul se auzea parcă și mai puternic.

În curtea bunicilor merg tot mai rar, iar pâine caldă bună ca aia n-am să mai mănânc vreodată, fără complice n-are niciun farmec. Troleul 5 nu mai există, în Eforie n-am mai fost de o viață, însă doamnele de la Poștă au rămas în continuare la fel de posomorâte, deși nu par să mai aibă degetele albăstrui, iar ștampilele cu valențe de armă le-au rămas și acum. Privirile pe care le aruncă de dincolo de ghișeu ar fi în stare să te dea jos din picioare dacă n-ai fi atent și cred că tot ele sunt de vină pentru amprenta de nesuferite care li s-a pus de-a lungul timpului. E tot așa ca o ștampilă.

Știți, când stai pe scaun la stomatolog ai o grămadă de timp să te gândești la lucruri, mai ales dacă ai suficientă anestezie cât să nu mai simți că respiri cu o nară. Mă gândeam eu luni, cât timp îmi foiam degetele de la picioare pe scaunul portocaliu, că în ultima vreme am fost tot mai puțin conștientă de prezența ștampilelor în viața noastră. Cu grija carnetelor de cecuri pentru alocație nu mai stau, la facultate nu mai merg să iau adeverințe, la bancă nu mai lucrez să trimit rapoarte semnate și ștampilate în fiecare zi, aproape că am uitat de ele. Așa, din joi în Paște, câte o foaie de la stat aproape că nici nu se pune. Și știți ce? E păcat, că sunt o grămadă de chestii faine pe care le poți face cu o ștampilă, nu trebuie să te gândești la ea doar ca la un premiu pe care-l primești pe foaie după trei ore de stat la coadă.

Îmi amintesc și acum cu drag ștampiluțele alea mici pe care le câștigai la diverse pungi de pufuleți și care veneau în tot felul de culori și dimensiuni. Le desfăceam febril ambalajul și căutam colțuri de caiet gata să primească o pisică grăsuță. Sigur, după câteva pagini se cam termina tușul, dar în viață nu poți să le ai pe toate. Sau nu puteai atunci, acum mă îndoiesc că ar mai fi o problemă, cu toate produsele minune pe care le găsești la Colop.

colop2În facultate am cunoscut o fată care își lua notițe atât de frumos încât aproape că o invidiam. Dacă împrumutai cursuri de la ea, te știam dintr-o mie, pentru că avea grijă să le ofere un grad ridicat de personalizare. Punea într-un colț, sus, o ștampilă cu un fluturaș. Dacă aveai xerouri cu fluturași în colțul de sus era clar, ori ai chiulit, ori scrii extrem de urât, încât nici tu nu le-ai înțelege pe ale tale, te-am prins!

Am început să visez apoi la când o să devin eu o mare scriitoare și o să-mi fac multe lansări de carte. Atunci o să-mi fac o ștampilă personalizată, încă nu știu exact cu ce, promit să-mi găsesc un logo mic, să mă reprezinte (poate un labrador sau o cană de cafea, o pană sau o cărticică). O să scriu cu drag mesaje pe cărți și o să-mi pun ștampila lângă, să aibă omul și-o imagine vizuală și să simt că am lăsat cumva o amprentă nu doar cu mesajul din carte pe sufletul lui.

Câteva minute mici mai târziu m-am trezit că mă gândesc la momentele în care o să mă apuc să-mi organizez nunta. Stresant o să fie, știu, doar n-o să fiu fix eu mireasa care descoperă secretul nunților organizate fără emoții, dar nici să mi se pună ștampilă de bridezilla n-aș vrea. Cabină foto cu poze instant nu știu dacă o să am, însă mi-ar plăcea un fel de panou pe care fiecare om prezent la nuntă să-și lase o amprentă. Aș avea o cutie cu ștampile mici cu tot felul de imagini și citate, din care ar putea să aleagă un sfat sau o recomandare pentru o destinație de vacanță, poate, pe care să ne-o ștampileze pe panou. Ar fi o amintire tare faină și-un mic semn din partea oamenilor dragi, care ar rămâne cu noi pentru totdeauna.

Spre finalul consultației, gândul ăsta la călătorii a fost rapid spulberat de gândul la călătoria deloc scurtă ce are să înceapă cândva în viitorul apropiat.  Poate n-ar strica să-mi fac niște ștampile cu emoticons și o agendă pe care s-o transform în poveste: ”Ioana și aparatul dentar”. Mi-aș face o datieră, aș însemna fiecare zi în agenda mea cu copertă turcoaz și aș scrie acolo câteva cuvinte despre cât de bine sau nu mă înțeleg cu el. N-aș uita, la final, să ștampilez foaia cu câteva fețișoare care să arate cam cum m-am simțit de fapt în ziua respectivă. Un text scurt, de genul ”durere groaznică, vreau să mușc dintr-un măr și să râd mult, am înghițit un bracket” se simte altfel când îl închei cu câteva fețe care scot fum pe urechi sau numără zilele până la finalul tratamentului.

Când mi-au zis că e gata, pot să mă ridic, mă gândeam că e faină o călătorie din asta pe culoarul memoriei. Te așezi pe scaun să-ți dai jos o plombă veche și te trezești că o iei la galop, te plimbi cu tataie cu căruța pe ulițele copilăriei, te întorci la mare, îți faci planuri de nuntă și alte evenimente importante. Da, da, mai vin. Până acum obișnuiam să pun o ștampilă nu prea plăcută pe cabinetele stomatologice. Dar până acum nu știam că poți să te plimbi atât într-o singură oră 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017

 

 

Visul catalan

Era o zi însorită de început de martie, frumoasă și călduță, cu un soare care ne mângâia părul și ne promitea câteva zile de poveste. După îndelungi așteptări, după liste întregi de argumente pro și contra unei experiențe de work and travel, după ce am încetat să mă mai gândesc, pentru moment, la America, era momentul pentru o escapadă. Deși ideea unor circuite turistice îmi surâsese pentru o bună perioadă, balanța înclinase în mod evident pentru un city-break, iar acum eram în sfârșit acolo; respiram aer catalan și mă uitam în jur, pe drumul spre apartament, ca să mă asigur că nu pierd absolut nimic din ceea ce minunatul oraș avea să-mi ofere. M-am oprit pe o bancă, mi-am scos carnețelul și am început să notez:

Barcelona, momentul 1 – e minunat, aș putea să opresc timpul în loc și să rămân acum aici.

Am mai tras de câteva ori aer în piept și apoi mi-am reluat drumul către locul care avea să-mi fie casă pentru următoarele trei zile. Am despachetat câteva lucruri absolut necesare, în frunte cu aparatul foto și carnețelul, și am pornit-o agale spre orașul vechi, Ciutat Vella, căruia îi dedicasem această jumătate de zi. Plimbarea prin Las Ramblas, printre magazine care mai de care mai diverse, vânzători ambulanți, terase, cafenele și statui vii, mi-a adus orașul și mai aproape de suflet.

M-am pierdut în frumoasa nebunie din piața La Boqueria, e ceva fascinant. În timp ce scriu aceste rânduri, îmi sorb cafeaua de după masă sub soarele Barcelonei și încerc să mă conving că e totuși o realitate, sunt aici.

După masă m-am îndreptat nerăbdătoare spre Port Vell ,unde aveam deja plănuită o plimbare cu vaporașul. Aproape o oră de relaxare și ocazia de a petrece puțin timp cu mine, urmată de o vizită la cel mai frumos acvariu pe care l-am văzut până acum. Am zâmbit non-stop și seara m-am băgat fericită sub pătura pufoasă din patul meu dublu.

Nu-mi vine să cred că s-a dus deja o zi; oare e cineva care ar vrea să plece din Barcelona? Oare cum se poartă catalanii cu tine dacă ești spaniol? Oare o să am timp să văd tot ce mi-am propus?

Întrebările astea își găseau locul în mintea mea înainte să adorm, meditând la cele câteva zile de poveste din capitala Cataloniei.

A doua zi, după micul dejun, am fost să văd Sagrada Familia, locul pe care nu ai cum să-l ratezi într-un sejur, oricât de mic, în Barcelona.

Barcelona, ziua 2 – Sagrada Familia este mag-ni-fi-că.  Nu impresionează doar prin stil și înfățișare, ci îți dai seama aici de dimensiunea minții umane, de tot ceea ce poate cuprinde și inventa, de lucrurile minunate pe care le poate crea, deși este, în același timp, atât de limitată. După trei ore aici, știu că sunt mică și nu există suficiente cuvinte în acest #jurnaldecalatorie care să exprime cu adevărat ce simt.

Am continuat călătoria mea cu o altă întâlnire cu Gaudi, de data asta în Parc Guell.

Sunt puține locuri în care să mă simt atât de legată de natură și, în același timp, să am senzația că sunt într-o altă dimensiune. Sau, odată ce am ajuns la căsuța din turtă dulce, într-o poveste care aș vrea să nu se mai termine. O să plec totuși acum spre Casa Battlo.

[….]

Trebuie să revin aici. Nu am văzut niciodată o casă atât de originală. Sunt oameni a căror imaginație depășește orice limite. Fascinant. De-a dreptul fascinant. 

În dimineața celei de-a treia zile, am mers să vizitez Muzeul de Artă Catalană, din cadrul Palau National. M-am plimbat printre tablouri  de colecție din biserici romane, de stil gotic, baroc, renascentist și printre statui din aceeași perioadă, luând cu mine încă un strop de cultură.

Barcelona – ziua 3 – nu pot să cred că decolez diseară. Mă pregătesc să plec din Muzeul de Artă și, fiind pe dealul Montjuic, următoarea destinație este Fortăreața Montjuic. E drept că acum este mai mult un element decorativ, în care sunt găzduite deseori evenimente culturale, dar am citit că acum niște sute de ani a fost folosită ca închisoare și punct de apărare împotriva invadatorilor. Dacă rămân fără baterii la aparat, voi fotografia prin cuvinte.

[…]

Priveliștea e minunată, am reușit să prind și câteva cadre. Gata, acum fug să mă întâlnesc cu Alexandra, pentru cafeaua promisă. Până mă voi întoarce, rămân cu fotografiile și amintirile. Și cât mai curând mă voi întoarce.

***

– Ioana? Ioana?! Băi, trezește-te, ce faci, visezi? Iar erai în America? Trebuie să plecăm din casă…. acum 10 minute, întârziem la examen.

– Ah, da, imediat. Nu, eram mai pe aproape acum, ajung repede, stai liniștită.

america, golden gate

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – Proba 16

Douăzeci [1]

Mai e mai puțin de o lună și gata cu cifra 1 la începutul vârstei mele. Aproximarea mea cum că am douăj’ de ani o să devină foarte exactă cât de curând. Și pentru că am mult timp la dispoziție, pe lângă urmărit documentare, seriale, ascultat muzică și citit, m-am gândit să-mi fac niște liste, să văd dacă scot câte 20 de ”chestii” despre mine.
Și pentru că tot am citit despre călătorii zilele astea, prima listă se intitulează ”20 de locuri în care mi-aș dori să ajung”. (ordinea e aleatorie și nu e o listă cu ”țări” 🙂 )

  1. Machu Picchu
  2. Fez
  3. Marrakech
  4. Bali
  5. Taj Mahal
  6. Rio de Janeiro
  7. Piramidele din Giza
  8. Sagrada Familia
  9. Piața Roșie din Moscova
  10. Kremlin
  11. New York (Manhattan, Times Square, Brooklyn Bridge and so on)
  12. Golden Gate Bridge
  13. Tibet
  14. Birmingham Palace
  15. London Eye
  16. Champs Elysees
  17. Tokyo National Museum
  18. Balcic
  19. Cabo da Roca
  20. Canal Grande, Veneția

Sper doar să nu rămână numai o listă 🙂