Dentistul, călătoria și ștampila

N-aș fi zis niciodată că o vizită la stomatolog te poate arunca atât de repede în butoiul cu melancolie, mai ales că, să fim serioși, nu e tocmai o plimbare în parc. Eram zilele trecute pe scaunul cu pricina și la un moment dat m-am trezit cu toate nostalgiile lumii în sufletul meu mic. Știți mirosul ăla specific al plombelor din amalgam? Înțepător, neplăcut, care îți intră prin nări până în creier și iese prin orice ușă? Îmi amintesc și acum holul lunguieț pe care așteptam să intru la dentist, cu mama lângă mine, și mirosul ăsta care plutea în aer. Ăsta e unul dintre cele mai pregnante mirosuri din copilăria mea, oricât de dubios ar suna.

Ei bine, până săptămâna asta n-am știut că amintirea asta, aparent bine ascunsă în sertare, e încă atât de vie. Și cum stăteam eu acolo cu ochii închiși, în timp ce doctorița încerca să facă un soi de conversație cu mine, mă gândeam la cât de muuulte amintiri din astea vii am de fapt.
Mirosul de pâine caldă pe care o cumpăram cu tataie, o puneam în sacoșe de rafie albe, cu dungi roșii și albastre, apoi mâncam aproape una întreagă până acasă, ca doi complici la o nelegiurie. După-amiezile târzii de vară, în care ieșeam din curtea bunicilor cu bărcuțe de hârtie, pe care le trimiteam la plimbare pe șanțuri, după câteva minute de ploaie torențială. Plaja de la Techirghiol, mirosul de nămol vaporașul de pe plaja din Eforie Nord și faleza din Mangalia. Scaunele albastre din troleul 5, pe care mă rugam să prind loc de fiecare dată când îl așteptam în stație. Figurile posomorâte ale doamnelor de la Poștă, arătătoarele lor albăstrui, murdare de indigo, mașina care scotea chitanțele pe hârtiile alea mari, pe care abia se vedea scrisul, și sunetul pe care îl făcea ștampila aia a lor imensă pe care o trânteau la final, înainte să ți înmâneze chitanța. De la înălțimea mea, de sub ghișeu, zgomotul se auzea parcă și mai puternic.

În curtea bunicilor merg tot mai rar, iar pâine caldă bună ca aia n-am să mai mănânc vreodată, fără complice n-are niciun farmec. Troleul 5 nu mai există, în Eforie n-am mai fost de o viață, însă doamnele de la Poștă au rămas în continuare la fel de posomorâte, deși nu par să mai aibă degetele albăstrui, iar ștampilele cu valențe de armă le-au rămas și acum. Privirile pe care le aruncă de dincolo de ghișeu ar fi în stare să te dea jos din picioare dacă n-ai fi atent și cred că tot ele sunt de vină pentru amprenta de nesuferite care li s-a pus de-a lungul timpului. E tot așa ca o ștampilă.

Știți, când stai pe scaun la stomatolog ai o grămadă de timp să te gândești la lucruri, mai ales dacă ai suficientă anestezie cât să nu mai simți că respiri cu o nară. Mă gândeam eu luni, cât timp îmi foiam degetele de la picioare pe scaunul portocaliu, că în ultima vreme am fost tot mai puțin conștientă de prezența ștampilelor în viața noastră. Cu grija carnetelor de cecuri pentru alocație nu mai stau, la facultate nu mai merg să iau adeverințe, la bancă nu mai lucrez să trimit rapoarte semnate și ștampilate în fiecare zi, aproape că am uitat de ele. Așa, din joi în Paște, câte o foaie de la stat aproape că nici nu se pune. Și știți ce? E păcat, că sunt o grămadă de chestii faine pe care le poți face cu o ștampilă, nu trebuie să te gândești la ea doar ca la un premiu pe care-l primești pe foaie după trei ore de stat la coadă.

Îmi amintesc și acum cu drag ștampiluțele alea mici pe care le câștigai la diverse pungi de pufuleți și care veneau în tot felul de culori și dimensiuni. Le desfăceam febril ambalajul și căutam colțuri de caiet gata să primească o pisică grăsuță. Sigur, după câteva pagini se cam termina tușul, dar în viață nu poți să le ai pe toate. Sau nu puteai atunci, acum mă îndoiesc că ar mai fi o problemă, cu toate produsele minune pe care le găsești la Colop.

colop2În facultate am cunoscut o fată care își lua notițe atât de frumos încât aproape că o invidiam. Dacă împrumutai cursuri de la ea, te știam dintr-o mie, pentru că avea grijă să le ofere un grad ridicat de personalizare. Punea într-un colț, sus, o ștampilă cu un fluturaș. Dacă aveai xerouri cu fluturași în colțul de sus era clar, ori ai chiulit, ori scrii extrem de urât, încât nici tu nu le-ai înțelege pe ale tale, te-am prins!

Am început să visez apoi la când o să devin eu o mare scriitoare și o să-mi fac multe lansări de carte. Atunci o să-mi fac o ștampilă personalizată, încă nu știu exact cu ce, promit să-mi găsesc un logo mic, să mă reprezinte (poate un labrador sau o cană de cafea, o pană sau o cărticică). O să scriu cu drag mesaje pe cărți și o să-mi pun ștampila lângă, să aibă omul și-o imagine vizuală și să simt că am lăsat cumva o amprentă nu doar cu mesajul din carte pe sufletul lui.

Câteva minute mici mai târziu m-am trezit că mă gândesc la momentele în care o să mă apuc să-mi organizez nunta. Stresant o să fie, știu, doar n-o să fiu fix eu mireasa care descoperă secretul nunților organizate fără emoții, dar nici să mi se pună ștampilă de bridezilla n-aș vrea. Cabină foto cu poze instant nu știu dacă o să am, însă mi-ar plăcea un fel de panou pe care fiecare om prezent la nuntă să-și lase o amprentă. Aș avea o cutie cu ștampile mici cu tot felul de imagini și citate, din care ar putea să aleagă un sfat sau o recomandare pentru o destinație de vacanță, poate, pe care să ne-o ștampileze pe panou. Ar fi o amintire tare faină și-un mic semn din partea oamenilor dragi, care ar rămâne cu noi pentru totdeauna.

Spre finalul consultației, gândul ăsta la călătorii a fost rapid spulberat de gândul la călătoria deloc scurtă ce are să înceapă cândva în viitorul apropiat.  Poate n-ar strica să-mi fac niște ștampile cu emoticons și o agendă pe care s-o transform în poveste: ”Ioana și aparatul dentar”. Mi-aș face o datieră, aș însemna fiecare zi în agenda mea cu copertă turcoaz și aș scrie acolo câteva cuvinte despre cât de bine sau nu mă înțeleg cu el. N-aș uita, la final, să ștampilez foaia cu câteva fețișoare care să arate cam cum m-am simțit de fapt în ziua respectivă. Un text scurt, de genul ”durere groaznică, vreau să mușc dintr-un măr și să râd mult, am înghițit un bracket” se simte altfel când îl închei cu câteva fețe care scot fum pe urechi sau numără zilele până la finalul tratamentului.

Când mi-au zis că e gata, pot să mă ridic, mă gândeam că e faină o călătorie din asta pe culoarul memoriei. Te așezi pe scaun să-ți dai jos o plombă veche și te trezești că o iei la galop, te plimbi cu tataie cu căruța pe ulițele copilăriei, te întorci la mare, îți faci planuri de nuntă și alte evenimente importante. Da, da, mai vin. Până acum obișnuiam să pun o ștampilă nu prea plăcută pe cabinetele stomatologice. Dar până acum nu știam că poți să te plimbi atât într-o singură oră 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017

 

 

Advertisements

Visul catalan

Era o zi însorită de început de martie, frumoasă și călduță, cu un soare care ne mângâia părul și ne promitea câteva zile de poveste. După îndelungi așteptări, după liste întregi de argumente pro și contra unei experiențe de work and travel, după ce am încetat să mă mai gândesc, pentru moment, la America, era momentul pentru o escapadă. Deși ideea unor circuite turistice îmi surâsese pentru o bună perioadă, balanța înclinase în mod evident pentru un city-break, iar acum eram în sfârșit acolo; respiram aer catalan și mă uitam în jur, pe drumul spre apartament, ca să mă asigur că nu pierd absolut nimic din ceea ce minunatul oraș avea să-mi ofere. M-am oprit pe o bancă, mi-am scos carnețelul și am început să notez:

Barcelona, momentul 1 – e minunat, aș putea să opresc timpul în loc și să rămân acum aici.

Am mai tras de câteva ori aer în piept și apoi mi-am reluat drumul către locul care avea să-mi fie casă pentru următoarele trei zile. Am despachetat câteva lucruri absolut necesare, în frunte cu aparatul foto și carnețelul, și am pornit-o agale spre orașul vechi, Ciutat Vella, căruia îi dedicasem această jumătate de zi. Plimbarea prin Las Ramblas, printre magazine care mai de care mai diverse, vânzători ambulanți, terase, cafenele și statui vii, mi-a adus orașul și mai aproape de suflet.

M-am pierdut în frumoasa nebunie din piața La Boqueria, e ceva fascinant. În timp ce scriu aceste rânduri, îmi sorb cafeaua de după masă sub soarele Barcelonei și încerc să mă conving că e totuși o realitate, sunt aici.

După masă m-am îndreptat nerăbdătoare spre Port Vell ,unde aveam deja plănuită o plimbare cu vaporașul. Aproape o oră de relaxare și ocazia de a petrece puțin timp cu mine, urmată de o vizită la cel mai frumos acvariu pe care l-am văzut până acum. Am zâmbit non-stop și seara m-am băgat fericită sub pătura pufoasă din patul meu dublu.

Nu-mi vine să cred că s-a dus deja o zi; oare e cineva care ar vrea să plece din Barcelona? Oare cum se poartă catalanii cu tine dacă ești spaniol? Oare o să am timp să văd tot ce mi-am propus?

Întrebările astea își găseau locul în mintea mea înainte să adorm, meditând la cele câteva zile de poveste din capitala Cataloniei.

A doua zi, după micul dejun, am fost să văd Sagrada Familia, locul pe care nu ai cum să-l ratezi într-un sejur, oricât de mic, în Barcelona.

Barcelona, ziua 2 – Sagrada Familia este mag-ni-fi-că.  Nu impresionează doar prin stil și înfățișare, ci îți dai seama aici de dimensiunea minții umane, de tot ceea ce poate cuprinde și inventa, de lucrurile minunate pe care le poate crea, deși este, în același timp, atât de limitată. După trei ore aici, știu că sunt mică și nu există suficiente cuvinte în acest #jurnaldecalatorie care să exprime cu adevărat ce simt.

Am continuat călătoria mea cu o altă întâlnire cu Gaudi, de data asta în Parc Guell.

Sunt puține locuri în care să mă simt atât de legată de natură și, în același timp, să am senzația că sunt într-o altă dimensiune. Sau, odată ce am ajuns la căsuța din turtă dulce, într-o poveste care aș vrea să nu se mai termine. O să plec totuși acum spre Casa Battlo.

[….]

Trebuie să revin aici. Nu am văzut niciodată o casă atât de originală. Sunt oameni a căror imaginație depășește orice limite. Fascinant. De-a dreptul fascinant. 

În dimineața celei de-a treia zile, am mers să vizitez Muzeul de Artă Catalană, din cadrul Palau National. M-am plimbat printre tablouri  de colecție din biserici romane, de stil gotic, baroc, renascentist și printre statui din aceeași perioadă, luând cu mine încă un strop de cultură.

Barcelona – ziua 3 – nu pot să cred că decolez diseară. Mă pregătesc să plec din Muzeul de Artă și, fiind pe dealul Montjuic, următoarea destinație este Fortăreața Montjuic. E drept că acum este mai mult un element decorativ, în care sunt găzduite deseori evenimente culturale, dar am citit că acum niște sute de ani a fost folosită ca închisoare și punct de apărare împotriva invadatorilor. Dacă rămân fără baterii la aparat, voi fotografia prin cuvinte.

[…]

Priveliștea e minunată, am reușit să prind și câteva cadre. Gata, acum fug să mă întâlnesc cu Alexandra, pentru cafeaua promisă. Până mă voi întoarce, rămân cu fotografiile și amintirile. Și cât mai curând mă voi întoarce.

***

– Ioana? Ioana?! Băi, trezește-te, ce faci, visezi? Iar erai în America? Trebuie să plecăm din casă…. acum 10 minute, întârziem la examen.

– Ah, da, imediat. Nu, eram mai pe aproape acum, ajung repede, stai liniștită.

america, golden gate

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – Proba 16

Douăzeci [1]

Mai e mai puțin de o lună și gata cu cifra 1 la începutul vârstei mele. Aproximarea mea cum că am douăj’ de ani o să devină foarte exactă cât de curând. Și pentru că am mult timp la dispoziție, pe lângă urmărit documentare, seriale, ascultat muzică și citit, m-am gândit să-mi fac niște liste, să văd dacă scot câte 20 de ”chestii” despre mine.
Și pentru că tot am citit despre călătorii zilele astea, prima listă se intitulează ”20 de locuri în care mi-aș dori să ajung”. (ordinea e aleatorie și nu e o listă cu ”țări” 🙂 )

  1. Machu Picchu
  2. Fez
  3. Marrakech
  4. Bali
  5. Taj Mahal
  6. Rio de Janeiro
  7. Piramidele din Giza
  8. Sagrada Familia
  9. Piața Roșie din Moscova
  10. Kremlin
  11. New York (Manhattan, Times Square, Brooklyn Bridge and so on)
  12. Golden Gate Bridge
  13. Tibet
  14. Birmingham Palace
  15. London Eye
  16. Champs Elysees
  17. Tokyo National Museum
  18. Balcic
  19. Cabo da Roca
  20. Canal Grande, Veneția

Sper doar să nu rămână numai o listă 🙂

Oraşul lalelelor

V-a fost dor de mine? Gândiţi-vă înainte să răspundeţi, că am vorbit cu Iepuraşul şi a rămas că nu mai trimite cadouri cui spune că nu, aveţi grijă! Acest aspect fiind clarificat, pot să vă spun pe unde m-am plimbat eu zilele astea şi să vă traduc telegrama trimisă ieri 🙂

Am părăsit ieri un oraş superb, unul din cele mai frumoase din ţara asta, Iaşul marilor iubiri. Aş fi vrut să zic şi despre cele şapte coline, dar nu vreau să stârnesc controverse, am auzit că unii reclamă vreo nouă-zece, aşa că nu zic. Din păcate, nu am fost în scop turistic, aşa că nu am reuşit să văd mare lucru, dar trebuie să spun că a urcat pe primul loc în topul oraşelor de vizitat în viitorul cât mai apropiat. Dacă nu a fost în scop turistic, atunci poate vă întrebaţi de ce m-am dus. Păi am fost la concurs de mate, dragilor, şi cu toată modestia vă anunţ că am luat premiul al III-lea (mi se pare că aud aplauze? hmmm…). Acum îmi pare rău, recunosc, că n-am participat şi în anii anteriori (ce bine că nu citeşte dirigu’ blogul meu!), pentru că mi-ar fi plăcut să văd oraşul ăsta anual. Acum asta e, o să mai am ocazia, ştiu; adică o să-mi fac ocazia 🙂

Excursia a fost superscurtă, dar am reuşit măcar să văd Copoul şi Grădina Botanică şi pe ieşeni la plimbarea de duminică seara. Parcul este superb şi înţeleg de ce Eminescu şi-a ales teiul ăla frumos ca loc de meditaţie şi creaţie, aş putea să-mi petrec ore întregi pe o bancă lângă el, cu o carte în mână eventual. Cât despre Grădină, am hotărât vizintând-o că Iaşul este pentru mine oraşul lalelelor. Le-am văzut cam prin toate zonele verzi din oraş, apoi în Copou şi în final în Grădină, deci aşa o să-l păstrez în minte, cel puţin până la următoarea întâlnire.

Dacă mi-am cumpărat ceva care să-mi amintească de Iaşi? Da, mi-am cumpărat două cărţi pe care mi le doream de mai mult timp şi un semn  în formă de agrafă de birou, cu o văcuţă drăguţă care să-mi amintească unde am rămas cu cititul. N-o să vă fotografiez Fragmentarium, de Mircea Eliade şi Despre omul frumos, de Dan Puric, dar promit că o să vă arăt semnul meu în altă zi, ca să mă invidiaţi. Sâc!

Acestea fiind spuse, nu regret nicio  secundă cele şaisprezece ore petrecute în microbuz şi sper că mă voi întoarce curând ca să pot vedea cum se cuvine oraşul. Cu tot cu Bojdeuca lui Creangă, Casa Mihail Sadoveanu, Sala Paşilor Pierduţi din Universitatea “Al. I. Cuza”, Mănăstirea Sf. Trei Ierarhi şi multe alte obiective, cu siguranţă. Pentru că o imagine face cât o mie de cuvinte, puteţi considera că aţi citit azi un articol de vreo 11500 de cuvinte, fiindcă urmează experienţa ieşeană în imagini 🙂 Enjoy!

Întâi şi întâi, Palatul Roznovanu, primăria mai exact:

Apoi, în plan îndepărtat Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” (cu o istorie tare interesantă, despre care puteţi citi aici) şi în plan apropiat ieşeni la ceas de seară în duminica Floriilor:

Catedrala Mitropolitană (din păcate, doar de afară, în fugă, ca şi toate celelalte obiective :()

O încercare de a fotografia de la distanţă Palatul Culturii (funcţia zoom rocks!), că de ajuns la el n-am reuşit:

Urmează Parcul Copou. Mai întâi Teiul lui Eminescu, apoi Eminescu, Teiul, eu şi Dorinţa 🙂

Homer al nostru (observaţi, vă rog, lalelele!)

Şi un cer superb, care mi-a atras atenţia, ce să fac?…

Nu în ultimul rând, Grădina Botanică “Anastasie Fătu”

Lalele…

…lalele

Şi Miss I. 🙂

Gata. Mă bucur sincer că am participat la concursul ăsta, fiindcă altfel nu ajungeam în Iaşi prea curând şi sper să revin în cel mai scurt timp posibil.

Cheers!