Cum am ajuns să-mi accept cicatricile

Ce-o fi, oare, de plăcut la cicatrici? Sunt aproape întotdeauna inestetice, chiar dacă nu sunt în zone vizibile pentru toți cei din jur, iar uneori pot să fie chiar ușor dureroase sau, în orice caz, să provoace o anume sensibilitate. Și pot, deseori, să te facă să fii self-conscious, ținând cont că trăim într-o societate în care aspectul fizic joacă încă un rol prea mare, și să eviți să porți un obiect vestimentar care ți-ar plăcea și te-ar face să te simți bine în alte condiții. Să nu mai zic că amintesc de momentele în care nu erau încă niște cicatrici, amintesc de durere, de nervi, de lacrimi, de frustrare.

Da, dar amintesc și de emoție, de așteptare, de speranță, de ajutor și sunt acolo ca mărturie de necontestat pentru toate hopurile pe care le-ai trecut. Sunt acolo și ca să-ți arate că n-ai murit de durere, că ești puternic și că limita o atingi abia cu mult după ce ai spus prima dată că nu mai poți. Sunt acolo ca să-ți amintească poate, pe când vei fi obosită și plină de nervi și te vei răsti inutil la copilul tău, că era o vreme când abia așteptai să-l ții în brațe și că ți-ai promis atunci că nu vei face asta, oricât de obosită și plină de nervi ai fi. Sunt acolo ca să-ți amintești că ba da, se poate mai rău, că tu ești aici, iar alții nu mai sunt, că tu încă mai poți să faci un milion de lucruri și că ar trebui, cumva, să fii recunoscător pentru asta.

Sunt dimineți în care mă uit în oglindă și tresar când îmi ating cicatricea fină de sub ochiul stâng. Știu că oamenii din jurul meu nu o observă, unii nici măcar atunci când le spun și le arăt că e acolo. Și mai știu și că peste niște ani, când colagenul se va fi dus pe apa sâmbetei și nopțile nedormite își vor spune și ele cuvântul, nu va mai fi nevoie să le-o arăt. Până atunci, însă, e acolo ca să-mi amintească mie de teamă, de durere, de panică, de speranță, de medicii care n-au uitat să fie umani, de oamenii care m-au ținut de mână și de cei care mi-au spus, fiecare în stilul caracteristic, că o să fiu bine.

Pe urmă, privirea îmi scapă spre arcada ochiului drept, de unde o urmă discretă mă face să zâmbesc nostalgic. Îmi amintește de copilărie, de jocurile de tenis cu piese de lego pe post de minge, de țipetele noastre ascuțite și de gustul acrișor al zarzărelor culese de prietena mea, înainte să-mi trântească piciorul drept în ochi. De panica din suflețelul meu mic și de compresele cu ceai de mușețel aplicate cu grijă de mama, nu înainte să-mi spună ”Vezi dacă nu ești cuminte?!”
De aceeași atenție și iubire îmi amintește și dunga subtilă, de o culoare ușor diferită, paralelă cu coloana vertebrală. Când te lovești cu spatele de ușa de la sobă și-ți mai rupi și tricoul preferat, e mare lucru să simți că nu e sfârșitul lumii și că e cineva acolo care să stea cu tine când te doare și când te plictisești, pentru că nu te mai poți juca în voie o perioadă.

Vara, când îmi pun pe mine pantalonii scurți sau costumul de baie, nu mă mai gândesc atât de mult la cum se vede cerculețul de pe coapsa mea stângă și am uitat, cred, și cât de intensă era durerea. Parcă simt însă mirosul de rivanol, senzația pe care o dă apa oxigenată și pansamentele strânse bine, ca să nu se desfacă în timpul nopții. Și-mi amintesc ce înseamnă empatia, prietenia și norocul de a fi înconjurat de oameni. Îmi pun pantalonii scurți, zâmbesc și sunt recunoscătoare.

Clișeic sau nu, cicatricile sunt mărturii despre locurile în care am fost, despre provocări cărora le-am făcut față cu brio, despre greșeli din care, sperăm, am învățat lecții prețioase și despre a doua șansă, indiferent de forma în care se prezintă. We’re so much more than our bodies, let’s embrace our scars!

Advertisements

Amintiri în loc de bilanț

Îmi amintesc și acum ultimul sfârșit al lumii. În vinerea aia de dinaintea Crăciunului lui 2012, îmi făcusem bagajele și mă grăbeam să ajung acasă, la Târgoviște, să dorm, să mănânc sarmale și cozonac, să beau vin fiert și să-mi fac proiectul la econometrie. După ce am cântat în voie în timp ce-mi strângeam lucrurile, pentru că toate colegele mele de cameră plecaseră deja, după ce mi-am îndesat în troller toate nimicurile, mai ales pe alea care nu-mi foloseau defel, am pus mâna pe telefon să-mi comand un taxi. Aveam un bagaj prea mare și mă și grăbeam să prind ultimul autocar spre casă. Și-am început să sun. La unul, la două, la trei, la cin’șpe numere de telefon. Și-am sunat.

Habar n-aveau mayașii la vremea lor cam cât de tare urma să-i înjur eu pe 21.12.2012. Am plâns de nervi în seara aia, pentru că, bănuiesc că e evident, nu am găsit un taxi în timp util și m-am văzut nevoită să-mi dau jos eșarfa și cizmele, să-mi caut ceva de îmbrăcat în dezastrul lăsat în dulap și să-mi sun mama ca să-i spun că eu îmi voi petrece sfârșitul lumii singură, în camera mea de cămin din apropierea Căii Victoriei. La o adică, aș fi putut chiar să ies la o plimbare pe bulevard, să nu zic că n-am făcut ceva special în ultima seară din viața omenirii.

Probabil că motivul pentru care n-am ieșit a fost temperatura de afară, că de Crăciunul ăla nu-mi amintesc să fi fost primăvară, ca anul ăsta*, sau poate pur și simplu nu voiam să-mi cadă ceva în cap și să mor fără să prind efectiv apocalipsa. Am zis, deci, pas plimbării și m-am așezat confortabil în pat, am rupt o foaie din agenda mea cu copertă verde și mi-am făcut o listă lunguță cu lucruri de bifat în 2013. Erau acolo oameni de văzut, muzică de ascultat, cărți de citit, dulciuri de nemâncat și kilograme de pierdut. La nici o lună după un eveniment fulgerător, care mă învățase niște lucruri elementare și schimbase niște mecanisme la mine, eu tot mă trezeam făcând liste și planuri. Pentru anul care urma să nu mai vină, da?

new year wish

Pe lângă oamenii pe care i-am văzut, muzica pe care am ascultat-o și cărțile pe care am reușit, cât de cât, să le citesc, au mai fost și dulciurile pe care le-am mâncat și kilogramele pe care nu cred că le-am pierdut. Sau cel puțin nu atunci. Iar dacă mă uit acum în sertar după foaia aia, o să văd că pe ea mai erau trei dorințe tare serioase legate de viața mea profesională de atunci: să iau minim 7 la examenul de econometrie, să trec la modelare și să-mi aleg o temă mișto de licență. Pot să spun acum, la trei ani distanță, că le-am bifat lejer pe toate trei. In your face, mayans!

Anul ăsta nu fac nici bilanț, nici listă pentru 2016. Sau cel puțin nu acum, nu zilele astea, nu pe foaie. 2015 n-a fost un an fabulos sau oribil, n-a fost incredibil și n-a fost monoton. Pentru 2015 nu am un adjectiv, cred că cel mai bun titlu pentru el ar fi cel de an-tampon. A fost un an de trecere, un an în care am aflat multe, foarte multe lucruri despre mine, ocazie cu care am realizat că încă știu prea puține, un an în care, înainte de orice, m-am căutat. Iar în căutarea asta am găsit, până acum, pe ultima sută de metri, și alți oameni, ceea ce nu poate fi decât minunat.
Sunt puține feluri în care 2015 ar fi putut începe mai rău decât a făcut-o, dar a fost un an bun, un an care, fără să fie spectaculos, a fost ceea ce îmi trebuia. Că se pare c-așa se întâmplă în viață.

Și e posibil să nu fi fost suficiente ore în 2015, să mai am nevoie și de un pic din 2016 ca să mai fac puțină ordine, să-mi mai pun niște întrebări, să mai încerc să-mi dau niște răspunsuri. Și abia atunci o să-mi scriu, poate, și pe foaie lista de locuri de văzut, cărți de citit, muzică de ascultat, lucruri de învățat și oameni de cunoscut. Să vină, deci!

*Adică așa:

peisaj primavara

Driving home for Christmas, 2015

Un buchet de amintiri

În copilărie, toamna era un moment îndepărtat, abia zărindu-se undeva după o vară plină de jocuri și vânătăi în genunchi, teme de vacanță făcute în grabă, cu gândul la partida de Macao ratată și seri de pititea pe întuneric, încheiate cu părere de rău la chemările insistente ale părinților sau bunicilor. Septembrie aducea cu ea – pe lângă noi culori și un aer mult mai respirabil, pe lângă miros de struguri și plimbări în căruță, pe grămada de porumb proaspăt cules – întoarcerea la școală și înlocuirea după-amiezelor în care număram banii de la Monopoly, cu cele în care număram problemele de matematică rămase din tema pentru a doua zi.

Primele două săptămâni din septembrie se trăiau deseori cel mai intens, trăgeam de timp, mai ceream o oră, o jumătate sau măcar zece minute, propuneam compromisuri și ne luam angajamente pe care, probabil, nu le puteam duce la capăt, doar ca să mai prindem încă un joc. În aceleași două săptămâni, începeau și planurile de școală și plimbările prin magazine după uniformă nouă, trening și adidași, câteva caiete, bloc de desen, poate un ghiozdan nou, un stilou, creioane, o riglă și acuarele.
Cu o zi, două înainte de marea deschidere, era momentul florilor și bucuria florăreselor, care, bănuiesc eu, le închinau în sinea lor ode doamnelor învățătoare. Buchete care mai de care mai frumos legate, mai pline sau mai goale, în funcție de imaginația florăresei și portofelul părinților, se purtau mândre până acasă și se păstrau cu grijă până luni dimineața. Atunci, odată acesta plasat în brațele doamnei (cu un zâmbet larg pe buze, desigur) și obrajii pupați, kinderul se îmbarca într-o nouă călătorie plină de peripeții, până vara viitoare.

Îmi amintesc și acum fiecare festivitate de deschidere, emoțiile bobocului din clasa I și nerăbdarea de a-mi revedea colegii în anii următori, discursurile directorului, încurajările și poveștile din vacanță spuse în șoaptă, pentru că nu mai suportau amânare. Și îmi amintesc și buchetul de trandafiri roșii oferit doamnei într-una dintre toamne, emoția și golul din stomac când i l-am întins, zâmbetul ei cald și mâna blândă pe obrazul meu, aceeași mână care în cursul anului trecut îmi articulase și mie o riglă peste palma micuță. Îi ofeream însă cu drag cele mai frumoase flori pe care le ținusem vreodată în mână și îi mulțumeam în sinea mea pentru tot ceea ce mă învăța, uneori fără măcar ca eu să-mi dau seama. Mă simțeam mândră și recunoscătoare pentru că era învățătoarea mea, pentru că avea atâta încredere în mine, deși eram  doar un copil, pentru că mă motiva să fiu mai bună și pentru că ținea cont de părerile mele atunci când contextul o cerea și o permitea. I le-am oferit cu o bucurie sinceră, de copil, și tresar și acum când, la mijlocul lui septembrie, îi văd pe micuți îndreptându-se spre școală cu un pic de părere de rău, dar cu emoții mari cât buchetul din brațele lor.

cos cu trandafiri rosii si albiAcum, scormonind printre amintiri, mă gândesc dacă dascălii știu oare cam ce spațiu pot ocupa în inima unui copil și cât de dragi le pot fi, dacă realizează cât de important e exemplul pe care îl oferă și cum unele lucruri rămân fixate în memoria adultului de peste ani. După doisprezece ani de când toamna nu-mi mai aduce o întâlnire cu doamna învățătoare, aș vrea să știu că știe lucrurile astea și mi-aș dori să-i mai spun o dată un mare mulțumesc. Un buchet de trandafiri roz ar putea fi o alegere bună pentru a-mi exprima recunoștința, dar, cunoscând-o, îmi dau seama că poate mai potrivit ar fi un coș cu trandafiri albi și roșii, atent aranjat și care, pe lângă efectul vizual deosebit, ar sublinia în mod clar respectul și prețuirea pe care i le port.
Astfel de coșuri cu trandafiri aș putea găsi într-o grămadă de locuri, dar cum de la începutul anilor 2000 până acum lucrurile au evoluat atât de mult, o comandă online ar fi cea mai bună variantă. Aș câștiga timp și aș putea plăti fără nicio problemă cu cardul, iar dacă doamna ar sta în București, aș adăuga o felicitare și aș putea-o surprinde trimițându-i curierul la ușă.

Și totuși, poate-i tot răul spre bine.  Poate că e chiar mai bine să primesc eu comanda într-o vineri, să mă urc în mașină și să merg spre Târgoviște, direct la ușa doamnei. Să mă mai pupe o dată pe amândoi obrajii și să-i spun cu voce tare: mulțumesc!

Articol scris din suflet pentru doamna învățătoare, cu ocazia SuperBlog 2015 – proba 18

Relativitatea și cosmetica

Acum niște zeci de ani, un domn inteligent pe nume Albert zicea ceva înțelept despre relativitate, cum că într-un fel simți timpul când stai lângă o femeie frumoasă și altfel dacă te-ar pune cineva cu mâna pe o tigaie încinsă. N-avem cum să nu-i dăm dreptate, am pus eu mâna pe coada unui ibric fierbinte de curând și mi s-a părut că ar fi fost suficient timp de văzut măcar un episod scurt dintr-un serial, dacă nu chiar un film.
Ei, și cam aceeași treabă se extrapolează cu ușurință la alte intervale de timp. Când ai o săptămână mai lejeră la birou, parcă azi e luni, apoi urmează o mică veșnicie și abia după asta vine vineri, pe când dacă îți iei o săptămână de concediu deja vorbim despre cu totul altceva. Nici n-apucă bronzul să se așeze bine, că trebuie să-ți faci bagajele și să te întorci în nebunia orașului. Și în timp ce-ți admiri picioarele cu tentă arămie, îți dai seama că imediat trece timpul și în curând trebuie iar să te epilezi, că așa se întâmplă între două ședințe de epilare, nici nu se ia bine toată ceara de la anterioara, că trebuie să ajungi din nou.

E drept, iarna e puțin mai acceptabil, mai poți amâna o zi, două, trei, o săptămână, porți pantaloni sau dresuri mai groase și cine te vede în picioarele goale te mai acceptă câteva zile. Treaba asta cu amânatul nu e însă valabilă când ai și tu o sindrofie, pui o rochie scurtă și niște dresuri fine și te urci elegant pe niște tocuri subțiri. Nu se face atunci să ți se zărească părul de pe picioare, cât o fi de ianuarie afară. Cam așa și-a spus și o amică din facultate cu ceva timp înainte să meargă la o gală la care fusese invitată. Și-a făcut bine-mersi o programare la primul ei epilat cu ceară, a fost la cumpărături, și-a luat rochia, pantofii, toate bune și frumoase. Până cu o zi înainte de gală, când a ajuns la salon și și-a dat deodată seama că nu e tocmai cea mai bună idee să faci un experiment de genul ăsta fix înaintea unui eveniment. Pornind însă de la ideea că zarurile au fost aruncate, s-a îndreptat agale spre domnișoara de la cosmetică și a avertizat-o că pentru ea e prima dată, să fie blândă. N-aș putea să povestesc cu lux de amănunte ce și cum s-a întâmplat, deși recunosc că-s un pic invidioasă pe cosmeticiană, cert e că peste puțin timp am primit un telefon de la Andra:

– M-am epilat pe un singur picior!

– Uhm, poftim?

– Nu poftim nimic, că din cauza ta m-am dus la salon și acum sunt epilată pe un singur picior. Ce-mi trebuia mie epilare cu ceară acuma, nu pricep. Erau o grămadă de alte variante și sute de momente mai potrivite decât ăsta, iar eu m-am găsit fix acum!

Am încercat să fiu calmă și să nu las să se audă la telefon cam cât de tare mă amuzam, știam că nici mie nu mi-ar fi plăcut să fiu în locul ei.

– Andra, calmează-te, nu e un capăt de țară, o scoți la capăt, dar zi-mi ce ai pățit.

– Pai ce să pățesc, m-am dus, mi-a pus ceara aia caldă, caldă pe un picior și m-a pus să aștept, timp în care aproape că m-a convins că totul o să fie așa frumos ca o plimbare în parc. Ghici ce, n-a fost! Când a început să-mi smulgă firele de păr, am rostit toate rugăciunile pe care le știam, apoi am trecut la cuvinte urâte și am încheiat apoteotic: ”nu te mai stresa, că pe stângul nu-l mai facem!”

Eu deja râdeam în hohote la telefon, nu de durerea Andrei, despre care știam că are o piele foarte sensibilă și nu se plânge doar ca să facă pe interesanta, cât mai ales pentru că deja mi-o imaginam în cabinet văitându-se ca din gură de șarpe și apoi ieșind valvârtej din salon.

– Acum mă duc acasă să-mi oblojesc rănile. Voiam doar să știi că te urăsc și pe tine un pic!

– Și pe piciorul stâng ce faci?

– Am trecut acum printr-un magazin și mi-am cumpărat niște lame de ras. I did it before, I will do it again.

Ceara epilat traditionala dischete 1kg titaniu rozPână la urma gala a ieșit foarte bine în ciuda incidentului, nimeni n-a știut că Andra are piciorul stâng epilat cu lama de ras, iar atmosfera de la întâlnirile cu prietenii noștri comuni a fost ceva timp de atunci înainte animată de această mică anecdotă. E drept că între timp și Miss Sensibilitate s-a împrietenit cu metoda asta, a renunțat la aparatul de epilat și a înțeles cam cât de importantă e o epilare cu ceară de calitate. Mai mult, în ultima vreme o tot auzeam făcând research după  niște kituri pentru epilat, ceea ce mă face să cred că nu e nici ea pe atât de sensibilă pe cât credea, ci poate că mai degrabă lucrurile țin de obișnuință, comoditate și o neajustare a așteptărilor. Dacă te aștepți ca epilatul cu ceară să fie la fel de nedureros ca acela cu lama de ras, atunci poți să-ți pui în cui pofta de picioare fine mult timp de acum încolo. Fiecare ar trebui să facă un minim de research atunci când decide o chestie de genul ăsta și să aleagă în final varianta care se potrivește cel mai bine atât nevoilor, cât și efotului pe care e dispus să îl facă. Iar cine nu o face să nu se mire că ajunge sursă de inspirație pentru asemenea scrieri. You can’t have the cake and eat it, too.

Articol scris pentru SuperBlog 2015

Paradoxul alegerii

Viața noastră e guvernată de alegeri. Și e adevărat că devenim cu adevărat conștienți de aspectul ăsta abia când pricepem cum stă treaba cu liberul arbitru, dar doar pentru că pentru o bună perioadă de timp iau alții deciziile pentru noi asta nu le face mai puțin alegeri. Așa că de dimineața până seara ne confruntăm cu variante, procese decizionale și alegeri, unele mai simple, altele mai complicate. Mă trezesc acum sau mai dorm 15 minute și sar peste micul dejun? Omletă sau lapte cu cereale, fustă sau pantaloni, tocuri sau balerini, pe jos sau cu metroul? Uman sau real, medic sau jurnalist, postliceală sau facultate, master sau cursuri de specializare, România sau străinătate? Și, desigur, cea mai serioasă: la examen – a, b, c, d sau e?

Eu una m-am gândit de câteva ori bune că, în ultima vreme (a se citi ani), oamenii au fost puși din ce în ce mai des în fața unor alegeri din ce în ce mai complicate, nu atât prin complexitatea lor, ci printr-un aspect absolut banal, care pare (și este totuși) de altfel benefic: multitudinea variantelor. În magazine găsești zeci de feluri de cereale, sute de sortimente de dulciuri, nu știu câte feluri de lapte și ai putea lejer să-ți deschizi un laborator de chimie la câte produse de curățat se află pe rafturi.

Ei bine, există un domn, pe numele lui Barry Schwartz, care acum câțiva ani ținea un discurs tare frumușel la TED despre cum multitudinea de variante de alegere îi face pe oameni mai nefericiți, mai nemulțumiți și îi determină să ia (sau să creadă că au luat) decizii greșite, fenomen pe care îl numea chiar așa, the paradox of choice. El spunea că societatea pleacă în mod greșit de la ideea că un număr mai mare de opțiuni și o libertate mai mare de alegere vor conduce la un nivel mai ridicat al bunăstării. În cele 20 de minute și-a ilustrat teoria prin câteva exemple amuzante și niște cifre care sar un pic în ochi: 285 de sortimente de prăjiturele, 75 de ceaiuri cu gheață, 230 de feluri de supă, 175 de sosuri pentru salată și 40 de tipuri de pastă de dinți.
Ce se întâmplă, spune el, atunci când oamenii sunt obligați să aleagă între prea multe variante? Apar îndoiala, nemulțumirea, sentimentul că ar fi trebuit să se descurce mai bine și vinovăția pentru că nu au fost capabili să aleagă cea mai potrivită opțiune. În plus, sunt momente în care decizia ar trebui să aparțină unei persoane cu mai multe cunoștințe în domeniu, cum ar fi în cazul problemelor de natură medicală, când medicul îți prezintă variantele de tratament, posibilele rezultate și riscuri și te pune să alegi. Pe tine, persoana panicată și stresată, fără cunoștințe (decât cele acumulate de pe minunatele site-uri în care analizezi simptomele și de autodiagnostichezi cu cancer), care nu-și dorește decât o explicație avizată și un plan de atac clar, ca să scape mai repede de boală și să-și vadă liniștită de…celelalte alegeri. Omul mai aduce în discuția și așa-zisa nouă perspectivă, aceea de a ne inventa pe noi, ca persoane, ceea ce înseamnă o nouă alegere, comparativ cu abordarea tradițională, cea de genul ”asta sunt, cu asta defilez”. Angajații care ajung să refuze contribuția companiilor angajatoare la un fond privat de pensii doar pentru că le e mult prea greu să-și aleagă singuri fondul (din cauză că, ați ghicit, au prea multe variante) îi servesc drept exemplu pentru ceea ce el numește ”paralizie”. Un fel de blocaj, de lipsă a reacției, ca a unui copil care în fața a 7 jucării noi nu mai știe pe care să o aleagă.

Personal, sunt și nu sunt de acord cu teoria asta, înțeleg și rezonez cu anumite aspecte (da, e posibil ca eu să ajung persoana care să întrebe în magazin: aveți un telefon care nu face mare lucru?), dar mi se par ușor exagerate altele, cum că motivul pentru care ajungem să fim nefericiți este că ne-am ridicat mult prea mult standardele sau că dacă am avea mai puține opțiuni am putea da vina pe lume pentru un eventual eșec, pe când așa trebuie să ne recunoaștem incapacitatea de a alege cea mai bună variantă. Cu toate astea, recomand filmulețul, nu e așa lung și pune o problemă interesantă, la care eu mă gândesc uneori, dar despre care sunt convinsă că oameni mult mai deștepți ca mine discută așa, la ordinea zilei 🙂

Tare curioasă aș fi să văd cam cum reacționează mintea umană când vine vorba de alegeri, cam ce procese au loc prin acea minunată mașinărie numită creier și cam care e cu adevărat impactul psihologic și, de ce nu, social al tuturor schimbărilor ăstora. Ah, da, și mai am o curiozitate: bărbații chiar se gândesc la golf când sunt la calculator, la sex când joacă golf și la calculatoare când fac sex?

Back to basics

Îți place să iei parte la activități culturale, chiar dacă asta nu se întâmplă așa des precum ai vrea.  De fapt, să fim serioși, se întâmplă chiar prea rar; din lipsă de timp și uneori, din comoditate, n-ai prea reușit să ajungi nici măcar la teatru în ultimii ani.
Dar se mai întâmplă. Primești bilete la balet, la ”Spărgătorul de nuci” și abia aștepți, mai ales că e fix înainte de sesiune, cât să fie un mic productivity boost. Îți amintești și acum de biblioteca din școala primară, de unde ai împrumutat cartea pe perioada vacanței de iarnă, și de halatul cu dungi colorate sub care te-ai ascuns, la lumina instalației din brad, ca să creezi atmosfera potrivită lecturii.

Bun. Aștepți ziua și te gândești cu ce să te îmbraci. Nu, nu te gândești la vreo rochie lungă, cu spatele gol, niște pantofi strălucitori și un machiaj prețios. Dar așa cât să arăți ok, să demonstrezi că ai acordat un pic de atenție, că ai respect pentru tine, pentru domnul de lângă, care se îmbracă în costum, dar și pentru oamenii de pe scenă.  De bine, de rău, reușești să încropești o ținută, zici tu, decentă și onorabilă, deși nu ești pe deplin mulțumită. Când o să fii o super doamnă și o să-ți permiți mai multe, o să-ți iei bilet din categoria I și o să te îmbraci și mai bine. Până una, alta, e ok.

Și-ajungi la Operă și te umpli de dezamăgire, deși, cumva, te așteptai. Acum, nu zic, n-o fi ea Opera din Viena sau mai știu eu ce alt loc cu atâta tradiție și atâta prestanță, dar chiar și așa, un minim de respect și educație se cere peste tot. Nu, doamnelor și domnilor, la operă nu se vine în blugi. Nu, nu, nu și de un milion de ori nu. Poate să-mi sară tot internetul în cap (deși, norocul meu, n-am șanse), dar nu. Poate sunt eu prea conservatoare, dar  încă mai cred că libertatea și democrația pe care le invocăm constant, sunt de multe ori prea prost înțelese. Da, am și eu piticii mei, la care nu sunt dispusă să renunț, dar dacă ar fi după mine, la operă ar fi ținuta obligatorie, pentru că dacă nu suntem capabili să facem asta din proprie inițiativă, măcar din constrângere.

Am văzut doamne femei în blugi, teniși, bluză, vestă de blugi și geacă și domni bărbați în pantofi sport,  blugi și pulover . La fel cum am văzut băieței de 7-8 ani îmbrăcați în costum și cu papion sau fetițe de aceeași vârstă purtând rochiță. Pentru că părinții lor știu că la operă nu te duci îmbrăcat ca la piață. Pentru că grija în alegerea unei ținute puțin mai speciale și, desigur, comportamentul adecvat pe timpul spectacolului denotă, până la urmă, aprecierea ta pentru oamenii de pe scenă și pentru activitatea lor, la urma urmei, pentru artă.

Despre cei care nu au răbdarea necesară să rămână în sală cât timp restul spectatorilor aplaudă, la finalul spectacolului, am o părere la fel de bună. Dragilor, pentru artiști aplauzele sunt confirmarea că și-au făcut treaba bine, că au reușit pentru două ore să vă îndepărteze puțin de grijile zilnice, să vă capteze atenția și să vă hrănească puțin spiritul și intelectul. Dacă ați avut răbdare două ore, de ce nu mai aveți încă 5 minute, cât durează aplauzele, să dați înapoi un gram din bucuria pe care ei v-au oferit-o cât timp ați stat pe scaune? Nici nu mai cer respect pentru ceilalți spectatori, care nu pot să se bucure de moment, fiindcă trebuie să vă facă vouă loc acum să ieșiți acum, fiindcă voi acum trebuie să plecați, fiindcă altfel se sfârșește lumea acum.

Nu, nu mi se pare că am niște idei absurde și pretenții nefondate. Chiar nu. Și până la urmă, chiar așa, de ce nu ne place să ”dress up”? Câte atâtea ocazii avem zilnic, încât e o corvoadă să mai facem asta și când mergem la un spectacol de genul acesta? Chiar așa de complicat e? Nu zice nimeni să venim în rochii de seară sau frac și mănuși albe. Dar chiar în blugi și pantofi sport? Serios? Chiar nu e extrem de greu de atins un echilibru. Și dacă totuși chiar e, în fond, it’s better to be overdressed, than underdressed.

Despre timp și alți demoni

Discuțiile despre trecerea timpului devin parcă un laitmotiv în ultima perioadă și devin din ce în ce mai conștientă de faptul că vorbesc despre asta mult mai des decât mi-aș dori. Urăsc să mă vait în permanență, mai ales când cele mai multe evenimente sunt consecințe ale unor decizii personale, deci când ți-o faci cu mâna ta ar trebui să te gândești de două ori înainte să zici vaidaruitecâteamdefăcutșicumseducetimpulșinuamtimpnicisădormdarsămărelaxez. 

Când te gândești la asta, încerci pur și simplu să-ți scoți din vocabular expresia ”n-am timp”, să înveți să te descurci așa, să mănânci printre picături și să renunți la lucruri mai mult sau mai puțin importante pentru a reuși să îți atingi măcar o parte din obiective. Și or să fie momente în care îți dai seama că oricât de mult te-ai chinui, tot n-o să reușești vreodată să te descurci suficient de bine la anumite lucruri, dar dacă te chinui în fiecare zi un pic mai mult decât în cea de dinainte există o mică posibilitate să evoluezi un pic. Măcar să nu te mai simți chiar ultimul om așa. Să nu mai simți cum ți se pune un nod în gât de fiecare dată când te apuci de lucru.
Și desigur că există mereu momente de alea în care te gândești că nici măcar nu-ți dorești asta atât de mult, că resimți și tu prea mult acel ”peer pressure” de care le povesteai altora de curând și că nu scrie nicăieri că tuturor trebuie să ni se lipească de minte și suflet aceleași lucruri. Doar că așa ești tu, le vrei pe toate acum și aici și nu stai o secundă să te gândești dacă ai nevoie de toate.

Și desigur că perfecționismul are și el rolul lui destructiv. Când n-ai conceput niciodată să nu te descurci în anumite privințe, ți-e greu să începi acum. Ți-e greu să-ți cobori standardele personale și, mai ales, ți-e greu să îi dezamăgești pe oamenii din jur. Da, destructiv, pentru că asta te macină zilnic și în momentele mai obiective sau în cele mai self-oriented realizezi că poate ar fi mai important să fii tu bine cu tine, decât să nu dezamăgești. Și sigur că, oricum ai tăia, toate lucrurile au două fețe, așa că ajungi să te gândești dacă tu chiar ești bine cu tine așa.

Dar asta e, timp nu e destul, oamenii pleacă, prioritățile se schimbă, standardele merg într-un singur sens, tot mai sus, iar la finalul unui an te întrebi ce ai făcut și de ce, dacă relația ta cu tine e chiar așa cum ți-ai dori, unde ești și încotro te îndrepți. Și dacă încă nu știi, ei bine, nu poți decât să speri că o să se întâmple cum spune Carrie din Sex and the City: ”but sometimes, even if you’re not sure of your direction, you can find your way to something wonderful.”