23 Aprilie

Așa cum probabil știți, azi se sărbătoresc mai multe evenimente. Hai să o luăm pe rând:

1. Sfântul Gheorghe – dragilor, tuturor celor ce vă serbați onomastica azi vă doresc zile însorite și să vă meargă fix așa cum vă doriți sau chiar mai bine. Zâmbiți și fiți fericiți!

2. William Shakespeare – știați că azi sărbătorim atât nașterea (1564), cât și trecerea în neființă (1616) a lui The Bard of Avon, cum e numit?

3. Ziua internațională a cărții – eu o să o marchez prin a enumera câteva din cărțile care mi-au plăcut mult și le recomand, dar în București și în alte câteva orașe, anumite edituri au oferit cărți gratis cu această ocazie și au avut loc și câteva evenimente dedicate cărților, ”prieteni reci, dar siguri”, cum spunea Victor Hugo.
Așadar, în ordine aleatoare: Crimă și Pedeapsă, Anna Karenina,  Micul Prinț, Oscar și tanti Roz, Vraciul.Profesorul Wilczur, Dama cu camelii, Eva Luna, Dragostea în vremea holerei, Cartea Mironei, Pânza de păianjen, Să nu mă părăsești, Viața pe un peron, Cireșarii, La Medeleni, Portretul lui Dorian Gray, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Romanul adolescentului miop, Albastru pur.

Sper că ați avut o zi frumoasă, indiferent care din cele trei evenimente v-au ținut mai atenți.

P.S. Eu mai sărbătoresc ceva, dar e secret 😳

Advertisements

In a Fisherman’s Language

Hristos  a înviat!

Sper că ați avut câteva zile frumoase alături de oamenii care vă sunt dragi și v-ați încărcat bateriile 🙂

Eu la București nu mă uit la televizor, dar când vin acasă mai prind câte-o știre, câte-o reclamă, câte-o emisiune stupidă la care aleg să nu mă enervez și închid televizorul. Nu am răbdare să văd circul politic de la TV și nici toate violurile și crimele de la ora 17. Cu toate astea, uneori văd chestii drăguțe, cum a fost știrea despre James Arruda Henry.
Poate ați auzit de el, este vorba despre omul care a învățat să citească la 95 de ani. Abia la vârsta de 96 de ani a reușit să-și scrie numele, pentru că toată viața a trebuit să muncească și nu a avut ocazia decât după 90 de ani să-și împlinească cel mai mare vis, așa cum mărturisește el însuși.
În plus, omul a scris la vârsta de 98 de ani o cărticică pentru copii, o autobiografie în care povestește cum a ajuns în America, care se numește ”In a Fisherman’s Language”.

How cool is that?

Ce m-a impresionat pe mine nu e faptul că el a învățat să citească la 95 de ani, dacă se afla în deplinătatea facultăților mintale și creierul încă îl ajuta, foarte bine. Mi se pare fantastic faptul că și-a dorit atât de mult să învețe să citească, încât nu și-a abandonat visul. Mulți oameni de vârsta lui ar fi zis probabil: ”Eh, asta e, dacă n-am făcut-o până acum, la ce mă mai ajută de acum încolo, altă treabă n-am decât să stau cu ochii-n abecedar.”
Așa că, din partea mea, tot respectul pentru domnul Jim. Câți dintre noi ne mai urmăm visurile cu atâta determinare? Eu zic să luăm exemplu de la bătrânelul ăsta simpatic 😀

Trebuie să facem ceva!

E un gând care ne vine multora dintre noi în minte foarte des. Ştim că e cazul să luăm atitudine, să nu-i lăsăm pe alţii să ia deciziile în locul nostru, să îndreptăm greşeli sau să schimbăm ceva în viaţa noastră. În bine, desigur.

Ei bine, uneori chiar facem ceva, alteori rămânem doar cu gândul. Unii iau astfel de decizii la maturitate, alţii sunt mai precoce. Precum Erin şi Bradley. Ei şi-au luat viaţa în mâini la trei ani.  Erau colegi la grădiniţă şi când au auzit că vor fi mutaţi în alte grupe, n-au putut suporta ideea, aşa că au fugit împreună. E drept, au fost prinşi şi având în vedere certificatele lor de naştere, e bine că au fost prinşi la timp, dar iniţiativa lor nu a rămas fără ecou, pentru că mamele n-au vrut să-i facă să sufere, aşa că au făcut tot posibilul să-i ţină împreună. Sper că au reuşit 😀

Oh, ain’t that sweet? 😛

Poza am găsit-o pe pete.com, prin intermediul StumbleUpon.

Cât mai valorează un dolar

Probabil că toată lumea a auzit ştirile sumbre legate de un nou val de criză, de situaţia tristă în care ne aflăm cu toţii şi de drama pe care o trăieşte America, fiindcă i s-a luat calificativul ăla AAA sau cum îi zice. Mă rog. Nu la cursul valutar de azi sau la modul în care s-a depreciat moneda lui Obama (faţă de francul elveţian mai nou) mă refer eu aici, ci la ceva mult mai “uşurel” şi mai amuzant. E vorba despre ce putem cumpăra cu un dolar în diverse locuri din lume.

Dacă vă doriţi să călătoriţi prin locurile astea, e bine de ştiut că preţurile erau valabile la sfârşitul lui 2010, mă gândesc sincer că acum e posibil să valoreze mai puţin hârtia cu George Washington.

Să purcedem. În Viena, de exemplu, vă puteţi cumpăra un Kornspitz proaspăt, dar nu v-ar ajunge pentru un bilet de transport public pe o distanţă scurtă.
În Tenerife puteţi bea o cafea cu un dolar dacă sunteţi în Santa Cruz, capitala, dar nu şi dacă alegeţi zona turistică, acolo v-aţi mulţumi cu o jumătate de ceaşcă.
În Filipine plătiţi un dolar şi vă relaxaţi timp de 30-45 de minute la o şedinţă de masaj la picioare. Sună bine, ăă?
În Regatul Unit, un dolar ne poate aduce ori trei sferturi de litru de lapte, ori o  jumătate de litru de combustibil, ori două ţigări. Dacă nu fumaţi şi vreţi să ţineţi cont de proverbul “An apple a day, keeps the doctor away.”, puteţi să vă luaţi trei mere de banii ăştia.
Ei bine, Budapesta e mai ieftină, aici putem cumpăra patru mere, e drept – mici. Ne-ar ajunge şi pentru o “bilă” de îngheţată, un hamburger de la McD. sau o jumătate de oră de parcare în centru.
Dacă plecaţi în Vietnam (poate nu pare atractiv, dar am avut o profă care a fost acolo vara trecută şi a zis că a fost impresionată), daţi un dolar şi luaţi o pălărie sau un DVD, una-două reviste sau trei perechi de sandale gen flip-flop. E ceva parcă.
În Italia ne-ar ajunge de un kg de spaghetti sau un litru de vin ieftin. Am mai avea nevoie de încă un dolar ca să ne luăm o pastilă de Ibuprofen, asta dacă bem vinul ăla ieftin 😛
Eu mă duc în Columbia, că acolo mi-aş lua o cafea şi două prăjiturele proaspete, mie îmi convine.
În Costa Rica mâncăm fructe: putem să ne luăm ori un pepene, ori un ananas, ori o papaya. Eu aş lua papaya, că n-am mâncat până acum.
Dacă la Paris ne ajunge doar pentru 40% dintr-un espresso de la Starbucks, în India am mânca pe săturate de banii ăştia dintr-un fel de mâncare cu orez, legume, murături şi alte cele. Pe bune că pe săturate, dai dolarul şi mănânci până nu mai poţi.
Cu un dolar parcăm o oră în Los Angeles, după care mergem în Australia că-s băieţi frumoşi cu accent drăguţ şi ne luăm un bilet la loterie. Poate câştigăm mulţi bani şi nu mai avem nevoie să ştim la ce ne ajunge un dolar. Că doar vom avea mulţi 😛

Nu că-i interesant? Eu chiar m-am distrat când am aflat. Puteţi citi articolul integral aici pentru că mai sunt câteva locuri pe care le-am omis în al meu. Deci, unde plecaţi în călătorie? 🙂

Caviarul, aurul şi ciocolata?

ciocolată neagrăPermiteţi-mi o secundă să mă şochez, vă rog! N-am mai scris pe blog de opt zile. Opt! Cum naiba trece timpul aşa repede? Parcă ieri am scris despre ideea mirobolanto-fantastică a lui mister domnului Socaciu şi acum realizez că o săptămână zici c-am fost în silenzio stampa. Nu am fost, să ştiţi!

OK. Şi acum că am terminat-o cu şocul, să ne întoarcem la lucruri serioase, că n-am scris titlul ăsta doar ca să dea bine în motoarele de căutare. Cum ziceam, trece aşa repede timpul şi noi o să intrăm în curând în vacanţă (mai am fix două sătămâni de şcoală! asta e chiar trist, serios!), aşa că e nevoie de multe teste, fişe de lucru şi proiecte, pentru liniştea catalogului şi a profesorilor stresaţi. Mi-am petrecut, deci, multe ore din săptămâna asta cu ochii în interneturi, căutând idei inovatoare de produse şi sloganuri infailibile, asigurându-mi probabil o vizită iminentă la oftalmolog. Mai iminentă decât aia anuală obişnuită.

Aşadar, tot săpând eu, am dat peste un articol care a venit ca un duş rece. A fost ca o mână ieşită din monitor ca să-mi dea o palmă şi să mă determine să-mi vizualizez viitorul. Sumbru, de altfel. Spunea articolul respectiv, pe care nu-mi mai amintesc unde l-am văzut, că există o posibilitate uriaşă ca în următorii douăzeci de ani ciocolata să devină un lux. Da, da, tabletele alea minunate, indiferent că-s cu lapte sau amărui. (Notă: nu sunt fana ciocolatei cu cremă, aşa că pentru mine e doar o vestă de salvare, să zicem.)  Se preconizează că our dear choco o să devină unul din cele mai scumpe bunuri, alături de binecunoscutele icre negre şi unul din cele mai preţioase metale, în speţă aurul. Motivul? Foarte mulţi cultivatori de cacao, ingredientul principal al alimentului-minune, renunţă la această activitate, fiindcă munca este istovitoare, iar susţinerea pe care o primesc din partea guvernelor este aproape inexistentă.

Nu ştiu cum să vă spun, dar eu simt deja că intru în sevraj, deşi am ingerat o porţie de ciocolată neagră pe ziua de azi. Da, pentru mine ciocolata este cu atât mai adevărată, cu cât este mai neagră. Ştiţi cum se spune: “Coffee, men, chocolate – some things are better rich.” Pe lângă alte câteva veşti care mi-ar schimba viaţa radical, cocoa shortage m-ar dărâma psihic. Pentru că asta nu înseamnă doar “la revedere, cioco!”, ci şi “la revedere, negrese, batoane cu ciocolată şi nucă, chec cu cacao, ciocolată caldă, nutella, îngheţată de ciocolată şi ness frappe-uri cu sos de ciocolată”. Are you kidding me?

Îmi rămân la dispoziţie vreo douăzeci de ani în care să-mi fac provizii. Dar ciocolata nu are valabilitate permanentă, aşa că va trebui să-mi fac doar provizii psihologice, să rămân cu senzaţia că am mâncat destulă ciocolată pentru vreo 248 de ani, deci nu o să mai am nevoie de ea în viaţa asta. Ceea ce, sincer, nu cred că va da rezultate. Îmi controlez mintea destul de bine, dar nu pe terenul minat al ciocolatei.

Să facem un exerciţiu de imaginaţie. Dacă astăzi cumpărăm o tabletă de 100 g, 80%+, cu 5-6 lei, prin 2031 o să o cumpărăm la infimul preţ de 13000 lei, asta dacă presupunem constant preţul aurului, undeva la vreo 130 de lei / gram, ceea ce este o utopie. În condiţiile în care eu nu sunt vreo Bill Gates în varianta feminină, nu cred că-mi voi mai permite să degust acest desert devenit delicatesă, dacă nu se găsesc soluţii până atunci. Eu întrevăd numai două soluţii viabile: fie ne trezim cu arbori de cacao în toate zonele lumii şi care, de preferinţă, rodesc fără cele mai mici eforturi, fie cei la Organizaţia Mondială a Comerţului iau o iniţiativă. Aşa zic cei de la Cadbury, că ei ar putea, deşi eu nu-mi dau seama ce ar face mai exact.

Întrebarea mea e: oare câtă lume este în asentimentul meu? Câţi vom fi cei care vom înfiinţa asociaţia “Chocoholicii anonimi”, atunci când va trebui, vrem-nu vrem, să renunţăm la una din cele mai vinovate plăceri ale noastre?

Acestea fiind spuse, am plecat să savurez câteva pătrăţele de ciocolată neagră, să profit din plin de faptul că m-am născut în anii ’90 şi nu în acea perioadă de penurie care se întrevede. 😀

Cheers!

Sursa foto.

Londra-Moscova cu escală la Casa Albă

Iar am luat-o pe câmpii şi n-am reuşit să-mi mai mobilizez degetele pe taste. Nu că n-aş fi avut despre ce să scriu, că subiecte sunt, slavă Domnului. Aş fi putut să scriu despre nunta regală, poate cel mai important eveniment din ultima perioadă, dar n-am vrut.

Ok, am văzut ceva din ea la TV, mi-a plăcut rochia (maxim!!, ca să mă exprim plastic) şi atmosfera şi câteva momente drăguţe ale mirilor şi sunt de acord că e un eveniment important pentru monarhie, dat fiind faptul că în viitor ei vor fi, la un moment dat, conducătorii regatului. Dar gata. De aici şi până la a-i urmări pe William şi Kate Catherine acum pas cu pas, e deja cale lungă. Ce mănâncă, unde pleacă în weekend, când se întorc, când pleacă în luna de miere, unde, cât îi costă, ce costume de baie îşi cumpără, când fac sex/dragoste, e deja prea mult! Dar dacă tot am scris un paragraf despre acest subiect încă fierbinte, trebuie să ştiţi că dacă mă năşteam în spaţiul potrivit şi cu câţiva ani mai devreme, probabil eu aş fi purtat acum câteva zile creaţia lui Sarah Burton. Aşa visa mama, să fie cuscră cu Diana, ce să-i fac?

Ehei şi dacă englezii avură motiv de petrecere, apăi nici americanii nu s-au lăsat mai prejos. Adică the Brits să se strângă în faţă la Buckingham plini de bucurie, iar ei să nu scandeze nimic în faţa Casei Albe? Nu, nu merge treaba aşa. Şi-atunci a murit Bin Laden. L-au omorât am vrut să zic. Acuma, eu înţeleg că tragedia de la WTC din 2001 i-a îngenuncheat într-o oarecare măsură şi da, e normal să-şi dorească dreptate. Dar nu ştiu, un om a fost omorât, iar alţii ies în stradă şi urlă de bucurie; e ciudat şi mi-e mie greu să digerez informaţia. Puteau să se bucure şi fără astfel de manifestaţii, să-şi sărbătorească în intimitatea caselor victoria, dacă o putem numi aşa. Nu de alta, dar dacă mă întrebaţi pe mine, tare mă gândesc că nu au făcut altceva decât să declanşeze în sufletele şi minţile discipolilor lui Osama diverse alarme. Sper să nu fie aşa, totuşi. Iar acum, dacă mă gândesc mai bine, tot aşa au făcut şi ai noştri în ’89, când Ceauşeştii au fost pur şi simplu ciuruiţi în ziua de Crăciun şi lumea sărbătorea. Nu ştiu, e ceva în gena umană probabil. Uite de asta îmi doresc uneori să studiez psihologia.

Până să ajung o nouă Freud însă, m-am hotărât să învăţ ruseşte, ca să ştiţi şi voi. Motivele este mai multe (e sub cincizeci, să ştiţi!), o să mă explic altcândva, dar cum termin cu bacul mă apuc să studiez alfabetul chirilic şi sper să nu renunţ prea uşor. Din fericire, mama îşi mai aminteşte câte ceva de pe vremea răposatului, cărţi există, site-uri cu duiumul, muzică există, filme – asemenea, numai chef şi determinare şi una, două, o să mă vedeţi auziţi vorbind în limba lui Tolstoi. Deci, dragilor, peste ceva timp când mă veţi întreba: ” Ты говоришь по-русски” (Tî gavariş’ pa ruski? – Vorbeşti rusă?), eu o să vă răspund mândră “Да” (Da). 😛

Până una, alta, însă, am fugit, că ăştia la bac îmi testează competenţele de exprimare în limba-mamă! 😀

V-am pupat. До свидания. (Da svidan’ia! – La revedere!)

Sursa foto.

Cu ce drept?

Am avut o săptămână nebună şi fac cinste cu un ceai/o cafea/o bere virtual(ă) dacă nu adorm mâine la ore. Dar nu mă plâng, pentru că viaţa mea este SUPERBĂ în comparaţie cu a altora şi o să fiu veşnic recunoscătoare că m-am născut în România. Da, da, aţi auzit citit bine, mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut aici. Motivele-s  multiple, deşi la o primă vedere am spune că nu-i deloc aşa, dar mă explic imediat.

Le rog pe toate domnişoarele/doamnele să facă un exerciţiu de imaginaţie şi să-şi închipuie viaţa lor în ţări mult mai înapoiate şi cu populaţie preponderent musulmană. Să-şi închipuie ce înseamă să fii femeie într-o lume care nu doar că le aparţine bărbaţilor, dar în care tu, ca femeie, nu eşti deseori nimic mai mult decât un obiect. Nu contează prea mult ce simţi tu, pentru că tu oricum nu ai dreptul să ai păreri, iar principala ta obligaţie este să faci copii. Pentru binele tău, îţi sugerăm să faci băieţi şi nu cumva să te informezi şi să afli că bărbatul e de fapt responsabil de sexul copilului şi cu atât mai puţin să-i aduci şi lui la cunoştinţă lucrul ăsta. Dacă eşti măritată cu unul cu bani, ai noroc: nu trebuie să munceşti, îţi poţi petrece timpul în ignoranţă, iar atunci când vine vremea, poţi avea grijă de copii. În rest, te pregăteşti pentru că vine bărbatul obosit şi nervos şi are chef să-i dansezi. Dacă nu te-ai născut sub o stea norocoasă, viaţa e şi mai “roz”, dar nu mai detaliez. Toată lumea are idee despre cum merg lucrurile în lumea asta.

Am simţit nevoia să scriu despre subiectul ăsta pentru că am citit un articol care mi-a dat fiori. O adolescentă din Bangladesh a fost biciuită până la moarte pentru că…a fost violată! Fata asta de 14 ani a fost violată de vărul ei de 42,  iar apoi a fost acuzată de adulter şi condamnată la 101 lovituri de bici. Nu a rezistat decât primelor 70, a căzut din picioare şi a murit la spital. Mai mult, raportul iniţial al autopsiei concluziona că s-a sinucis şi nu că ar fi murit din cauza chinurilor la care a fost supusă. Până la urmă a ieşit totul la iveală, dar pe ea nu o mai aduce nimeni înapoi, iar povestea poate fi mâine a oricărei alte fete.

Vă întrebaţi dacă violatorul a păţit ceva? Acum înţeleg că e arestat, după descoperirea adevărului, dar iniţial el a fost condamnat la doar câteva lovituri de bici. Ei nu spun, dar sunt aproape convinsă că motivul este legat tot de poziţia femeii în societatea lor. Pentru că, din câte am mai auzit/citit, bărbaţii au mereu scuze când vine vorba de evenimente sexuale (şi nu numai). Dacă un bărbat face sex cu o femeie care nu e soţia lui, vina este a femeii. Nu contează că au făcut-o împreună. Explicaţia? Femeia l-a ademenit! Bărbatul? Păi bărbatul nu se poate abţine, ce să facă, săracul?

De discutat pe tema asta, am putea să o facem la infinit şi tot nu am putea să spunem tot ce e de spus, dar eu mă întreb: cu ce drept au omorât-o ei pe fata aia? Ce religie e aia care îţi dă dreptul să iei viaţa cuiva în numele dumnezeului pe care îl divinizează? Eu spun cu mâna pe inimă că nu cred că în Coran scrie aşa ceva, deci ajungem la civilizaţie. Într-o lume civilizată, în care apucăturile tribale nu-şi mai au locul, individul ăla ar fi considerat un dezaxat şi ar fi primit nişte ani de închisoare, iar fata aia ar fi avut parte de consiliere psihologică, să-şi poată reveni din şoc.

Aşa că nu vă închipuiţi cât sunt de recunoscătoare că m-am născut în România!

Puteţi citi articolul integral aici.

Sursa foto.