Dacă nu am fi superstiţioşi, am fi numai nişte maşini

Să nu speli duminica, să nu te întorci din drum, să-ți pui busuioc sub pernă, vai, dar ai spart oglinda? Și pisica aia neagră n-are altă treabă decât să treacă fix acum prin fața noastră? Dacă mănânci din oală, o să-ți plouă la nuntă, dar e ok, dacă plouă la nuntă e semn de belșug. I-auzi, iar se aude cântând cucuveaua aia, nimic bun n-aduce. Nu mai fluiera în casă! Cum de ce? Fluieri a pagubă. Ce faci, tu, fată, te uiți la unghii? Scuipă de trei ori și-apoi trece-ți mâinile pe la spate, să nu te vorbească cineva de rău.

Oh, de câte ori n-am auzit cuvintele astea în copilărie! Mi-am petrecut ani buni la țară, la bunici, așa că n-am fost nicicând străină de tradiții, de credințe și superstiții. Știam că dacă te mănâncă una din palme iei bani, dacă e cealaltă, în schimb, să te pregătești să deschizi punga ca să dai. Dacă mă mânca nasul, trebuia să menționez dacă pe dinafară sau pe dinăuntru, că într-un fel se anunța bătaie, altfel bucurii. Când mă mânca talpa, era rost de călătorii (prin grădini, la cules de corcodușe roșii și prins de fluturi, desigur), iar când aveam palmele sloi de gheață, mă lăudam, că doar ăsta-i semn de sinceritate.

La plimbarea prin sat din ziua nunții, miresele aveau grijă să nu se întâlnească una cu alta, asta după ce, bineînțeles, se asigurau că mirele nu le vede în rochie albă înainte de vreme. Știam că nu-i bine să te prindă Anul Nou cu datorii și că e important să ai bani în buzunar și lenjerie roșie în noaptea dintre ani. Că-i bine ca primul om care-ți calcă pragul pe 1 ianuarie să fie bărbat, ca să ai un an bun, că marțea-s trei ceasuri rele, indiferent cât de bună ar fi ziua ta, dar și că dacă stai pe pragul casei, copiii tăi vor fi cel mai probabil fetițe. 

Nu am trecut însă prin viață la modul serios cu carnețelul cu superstiții în mână, ocolind pisicile negre sau încercând să prezic vremea după mișcarea ciorilor. Nici nu pot să zic că le-am ignorat complet, pe unele le-am preluat chiar, le-am personalizat și m-am distrat încercând să găsesc legături între ele și lucrurile care mi se întâmplau.
De exemplu, când am aflat că eu m-am născut joia, am decretat că sigur joia-i ziua mea norocoasă și am să iau note mari la toate testele pe care le-aș fi dat în ziua cu pricina. Note mari am luat, e drept, dar asta pentru că eram un copil silitor. Aveam note bune și atunci când mă ascultau profii marțea ori vinerea, fie că era 13 sau nu. Ba aș îndrăzni să zic că 13-le ăsta chiar îmi plăcea, un număr prim tare simpatic, pe care toată lumea îl considera oaia neagră a mulțimii numerelor naturale.

Alteori făceam calcule complexe ca să aflu ce notă o să iau la vreo lucrare de control. Dacă eram în 18 februarie și era marți, aia era ziua mea: Aduni 18 cu 2 (luna din an) și împarți suma la 2 (ziua din săptămână), obții un mare 10, limpede, nu? În alte situații, învățam o lecție anume pe ultima sută de metri, deși nu-mi plăcea, fiindcă auzisem eu că de ce ți-e frică nu scapi. De cele mai multe ori, fix aia îmi pica.

Când mă jucam în fața blocului cu copiii de pe scară, făceam tot ce puteam să nu călcăm pe gurile de canale, fiindcă asta aducea ghinion. Îmi amintesc că la un moment dat cineva ne-a clarificat treaba asta: ”măi, problema cu canalele este că poți să cazi în ele, adică să nu fie capacul bine pus și, pac, să cazi ca fraierul în canal; ăsta e tot ghinionul!”
Trebuie să recunosc că și în ziua de azi mă uit atentă pe trotuar și încerc să evit gurile de canal. Bine, asta și pentru că am o poveste a mamei care îmi răsună mereu în minte. Era 5-6 dimineața într-o iarnă grea, mergea ca pinguinul către serviciu, când a simțit pe cineva urmărind-o. Și-a văzut de drum atentă până când a auzit în spate un buf! O prietenă care voia să o sperie, tocmai căzuse într-o gură de canal! Hm, un fel de ”cine sapă groapa altuia cade singur în ea”. 

Vreau să cred despre mine că nu-s superstițioasă, mă bazez pe rațiune și îmi place să-mi las acțiunile mânate de logică. Mă-ntorc din drum fără stres dacă mi-am uitat umbrela, fac curat și spăl atunci când îmi permite programul, îmi plac pisicile negre, iar cântecul cucuvelei nici nu știu să-l recunosc. Cu toate astea, de Revelion port lenjerie roșie și-mi pun bani în buzunar, mă bucur dacă găsesc un trifoi cu patru foi, iar baba mea e pe 5 martie și îmi doresc mereu să fie soare, ca să fiu așa luminoasă și fericită tot anul. Iar când merg la bunici și mă așez pe pragul casei, mă gândesc că n-ar fi rău deloc dacă vreodată o să am o fetiță 🙂

Și cum nu de puține ori m-am surprins testând superstițiile doar ca să le demonstrez că-s cam degeaba, anul ăsta cred că am să dau o fugă la Bookfest. Între 30 mai și 3 iunie are loc a treisprezecea și cea mai mare ediție a Salonului Internațional de Carte.
Anul ăsta spațiul pe care se desfășoară e cu  50% mai mare, standurile sunt mai mari, oferta de carte mai diversă și să sperăm că și reducerile vor ține pasul. Unde mai pui că puștii vor avea Bookfest Junior, de vreme ce 1 iunie pică fix în mijlocul perioadei, iar Invitatul de Onoare al acestei ediții este … *drumroll*Statele Unite ale Americii!

Da, doamnelor și domnilor, țara în care numărul 13 este dracul gol vine la ceea ce se preconizează a fi cea mai faină ediție Bookfest. Let’s make number thirteen great again! 🙂

afis bookfest

Sursa: bookfest.ro

  P.S. Titlul este un citat din “Fiziologia poeziei” de Nichita Stănescu

Advertisements

Am cumpărat 6 șervețele cu 25 de lei

Dacă vă așteptați să vă povestesc ce șervețele minunate am găsit, unele cu care abia-abia îți atingi fața după o zi de muncă și te trezești mai proaspătă decât un bebeluș, drept pentru care își merită, evident, banii, atunci nu vă entuziasmați. Nu posed asemenea obiecte minune, dar promit să dau de știre în caz că se întâmplă. Altceva vrea să spună autorul.

Ei bine, aseară am pățit o treabă interesantă, care îmi va fi învățătură de minte. Vedeți voi, acum ceva vreme, când îi cumpăram mamei vopsea de păr din supermarket, casierele mă întrebau dacă am verificat vopseaua. Pesemne că doamnele cliente desfăceau cutiile, se uitau la tuburi și apoi le puneau la loc în cutia greșită. Așa puteai să-ți alegi un blond platinat de pe raft și să te trezești cu părul ca abanosul odată ce treceau cele 40 de minute de acțiune. Sau așa credeam eu.

Aseară am fost la cumpărături în Cora Sun Plaza. Pe lângă niște înghețată tare, tare bună (Betty Blue Pecan praline, dacă n-ați încercat, nu știți ce pierdeți), mi-am luat o cutie de benzi depilatoare. Sau cel puțin așa am crezut. M-am uitat la cutie, am văzut ce scrie pe ea, am văzut prețul, am zis că e ce-mi trebuie, am luat, am plecat spre casa de marcat înghețată. O oră și o cină mai târziu, mi-am amintit că ar trebui să scot benzile din poșetă, că le pot folosi și neplimbate pe la birou. Zis și făcut.
Oare vă puteți imagina fața mea când am desfăcut cutia și-am găsit doar cele șase șervețele de îndepărtat resturile de ceară? Da, da, cum ați citit. Nu era nici măcar o bandă depilatoare în cutia aia. Nici măcar una, una mică. Doar șervețelele. Am dat 25 de lei pe șase șervețele și o învățătură de minte.

empty box

Sursa: esquire.com

Nu mi-a trecut prin cap, vă zic sincer, că trebuie să verific cutia, că poate cineva a avut nevoie de niște benzi gratis. Bine, ele practic n-au fost gratis, știți, că le-am plătit eu, dar să nu intrăm în detalii. Efectiv eu nu m-am gândit că lumea așa face cumpărături azi: vii la supermarket, iei o pâine, o pungă de orez și o sticlă de lapte, apoi desfaci cutia cu benzi depilatoare și le pui în geantă, treci pe la săpun, îndeși unul în buzunar și lași cutia, doar ca să fugi la raionul de fructe și să bagi într-o mânecă și o lămâie pentru orezul cu lapte.

Na, poftim, pare-se că atunci când mă puneau casierele să verific vopseaua, nu se refereau să mă asigur că e aia bună, ci că este. Ce să zic, de acum mă uit în cutii, că-mi place să plătesc pentru lucruri, dar doar pentru alea pe care chiar le cumpăr.
On the bright side, vă dați seama ce bine or să curețe ceara șervețelele astea scumpe? 😆

Momente de rebeliune – capitolul piercing

O spun din capul locului: eu am fost un copil cuminte. N-am avut nicicând ore de ajuns acasă, am învățat mereu bine, la un moment dat în viață am ajuns și să fac curat fără să fiu rugată/presată, ce să zic, copil model.
Dar ca orice copil model, a venit un moment în viața mea în care zeul rebeliunii a zis ”Mă, dar ce cuminte ești tu așa, nu crezi că e momentul să te faci mai cool? Ce-ai zice de un piercing, aa? Hai, că toată lumea își face, uite ce mișto e! Nici nu trebuie să fie prin zone prea complicate, în ureche e mai mult decât suficient.”
Și sămânța aceasta odată plantată a început să crească și să crească până într-o zi când i-a zis mamei ”vezi că eu îmi mai dau o gaură în ureche”. Terminasem generala, mă pregăteam să încep liceul și mama nu s-a împotrivit prea mult. Până la urmă nu cerusem niciodată cine știe ce, era tot mai la modă, se puneau cercei pe bandă rulantă, așa că a zis bine. Și ia uite, că trecem prin fața bijuteriei Coral, nu vrei să intrăm să-ți faci acum?

Și-am intrat cu mama de mână, am zâmbit fericită, am strâns din dinți și cât ai zice ”Au!” m-am trezit cu cercelul în ureche. Măi, măi, tare mândră am mai umblat în ziua aia. Mă durea un pic, dar ce naiba, baba suferă la frumusețe, nu?

rebellion quotes

Banii sau viața? Mai degrabă: cercelul sau urechea?

Am fost tare fericită în prima zi, atât de fericită că eram dispusă să ignor faptul că mă durea și se umflase puțin. Îmi spusese tipa de acolo că e posibil să mă doară, dar că trece în câteva zile, că e important să nu-l scot din ureche și să-l învârt din când în când ca să se formeze gaura. Și-așa am făcut până a doua zi, când deja se umflase prea tare ca să mai pot învârti ceva. Mama insista că nu e în regulă, eu mă țineam tare că n-am nimic, că e ok, că mă deranjează doar puțin. Eram la țară, orele treceau în defavoarea mea, iar în a doua noapte m-am trezit de durere și m-am așezat în fund în pat, cu urechea stângă pulsând și cu teama că e posibil să-mi rămână așa umflată și asimetrică.

Până la urmă, durerea, teama și rațiunea au câștigat procesul cu dorința de a fi cool și cea de a nu renunța și-am luat-o pe mama de aceeași mână de care am ținut-o când mi-am împușcat lobul, am urcat în autobuz și-am plecat val-vârtej la medicul de familie. După vreo zece minute de chin, după o grămadă de dezinfectant, niște pense care simțeam că-mi umblă prin creier, nu prin lobul urechii, după niște lacrimi și teama că o să ajung la chirurgie, am învins! Au reușit să-mi scoată din urechea umflată cercelul buclucaș și din capul de adolescentă ideile de dat găuri prin corp.

În seara aia am dormit în sfârșit liniștită, iar după câteva zile de tratament, m-am refăcut complet. O urmă mică de tot am și acum pe ureche, ca să nu cumva să uit vreodată ce-am pățit și să mă mai apuce vreun dor de cercei extra. N-a fost să fie la mine, ce să mai! A trebuit să mă descurc și să fiu o adolescentă cool chiar și fără a treia gaură în urechi, iar cu ocazia asta am învățat o lecție mare: nu, baba nu trebuie să sufere chiar AȘA de tare la frumusețe. V-aș arăta o poză, sincer, dar pe vremea aia aveam un Nokia 1101, așa că m-am tras în poză pe webcam. Or hardul de la calculatorul ăla nu prea mai cooperează, nu v-am zis că au trecut vreo 11 ani de atunci?

Și, mama, știu că o să citești articolul ăsta, nu-ți face procese de conștiință! Dacă m-ai fi obligat/convins să-l dau jos mai repede probabil că te-aș fi urât și-aș fi rămas cu un ”dar dacăăăă…” pentru toată viața. Așa, m-am lecuit singură, nu-mi mai trebuie piercing cât oi trăi!

 

Lacrimi într-un castron cu lapte

Acum câteva seri am mâncat lapte. Și am plâns. Nu, nu din cauza durerilor de dinți. Am plâns de dor, știi? Am rupt pâinea cu coaja crocantă în bucăți mici și am învârtit-o în laptele cald până s-a înmuiat bine. Am pus puțină sare și mi-am apropiat nasul de castron, am inspirat adânc și am călătorit în timp. Așa mirosea în bucătăria noastră ”de sus, din casă”, în serile în care eu aveam un pic peste un metru, iar tu te așezai în capul mesei, cu umărul stâng lipit de zid și un picior peste celălalt.

După ce am luat primele linguri de lapte mă gândeam oare ce părere ai avea despre faptul că mi-am pus aparat. Nimeni nu știe mai bine decât tine cam cât de serioasă e situația dacă am ajuns să mănânc lapte. Eu, care prefer să stau nemâncată o zi întreagă decât să apelez la varianta asta. Chiar, mai știi cum îmi zâmbeai îngăduitor de pe scaunul tău din capul mesei și mă întrebai ”De ce nu mănânci, măi, tataie, și tu lapte? Are mărăcini?”
Oare mi-ai fi zis că mă chinui, că e prea mare efortul sau m-ai fi privit cald și mi-ai fi spus plin de încredere, asa cum o faceai tot mereu in ultima vreme: ”tu știi mai bine, tataie, faci cum crezi tu că e bine, să fii sănătoasă doar”?

Azi aș fi pus mâna pe telefon și ți-aș fi zâmbit de la distanță, în timp ce ți-aș fi urat la mulți ani din tot sufletul. Pentru că da, mi-aș fi dorit enorm să te mai am mulți ani aproape. Să-ți mai aud vocea la telefon și să-mi mai ascund palma mea mică într-a ta, să mă întrebi dacă sunt bine, să-mi povestești pentru a zecea oară despre cum arătau străzile din Berceni acum 40-50 de ani și să ai grijă să iau toate bagajele la plecare. Și borcanele de compot, și punga cu ceapă și un sfat pentru drum: “Să conduci încet, da? Nu te grăbi prea tare, mai bine întârzii un pic, dar ajungi bine.”

Noi suntem bine, să știi. A fost o iarnă grea, dar e un aprilie călduț, cu soare blând și ți-ar fi plăcut mult, știu eu. Ne pregătim de Paști și să știi că-s fericită și zâmbesc mult. Însă Pastile nu vor mai fi nicicând la fel, iar eu am să plâng întotdeauna când voi mânca lapte cald cu pâine și sare.

Azi, în schimb, am să mă plimb pe o uliță din alt sat și am să aprind o lumânare într-o altă biserică. Am să răscolesc mai mult decât de obicei prin cutia cu amintiri, am să le scot la lumina pe cele mai dragi, am să zâmbesc cu ochii plini de lacrimi și-am să-ți spun în gând, ca de fiecare dată: “Sărut mâna, tataie!”

 

 

Viața este un voiaj spre acasă

Până acum ceva timp, acasă era la Târgoviște.  Doar acolo. Mi-am petrecut copilăria și multe vacanțe de mai târziu în casa bunicilor și. deși sunt extrem de legată de ea, am avut dese discuții cu mama despre acasă. Eu veneam în câte un weekend de la facultate, intram în apartamentul nostru mic, mă cuibăream în cearceafurile foșnitoare, proaspăt spălate, îmi regăseam biroul, calculatorul vechi, cărțile, jucăriile de pluș cocoțate și îngrămădite pe un raft și magnetul de pe frigider, pe care scrie ”home is where your mom is”, iar mama îmi zicea: ”trebuie să ajungem și noi pe acasă.” Pentru ea, asta însemna la țară. Eu râdeam. Eram deja acasă.

Abia de curând am înțeles cu adevărat că, pentru mine, acasă înseamnă oameni. Acasă însemna reîntâlnirea cu mama după săptămâni întregi de dormit la cămin, sentimentul de confort pe care apropierea de ea mi-l dădea. Acasă însemna, în copilărie, halvița pe care tataie mi-o cumpăra pe furiș de mama și mirosul de dovleac pe care mamaie mi-l cocea în cuptorul de la sobă; acasă însemna aceeași poveste despre un moș și o babă pe care mamaie mi-o spunea ca să adorm și tot acasă era tabinetul jucat cu tataie în camera răcoroasă, atunci când afară erau 35 de grade la umbră.

Am aflat asta acum, fiindcă spun că mă întorc seara acasă, deși pereții și mobila-s toate ale altcuiva. Am aflat asta, de fapt, atunci când m-a strâns prima dată în brațe și-am știut că pot să-mi scot rucsacul cu griji, să-l trântesc pe jos, să-mi pun capul pe umărul lui și să respir ușurată. Ajunsesem acasă. Oamenii dragi, cei cu care ai putea să mergi până la capătul lumii și-napoi, ei sunt cei care îi dau unei case energia necesară ca să devină acasă.

În garsoniera noastră micuță n-au loc decât energiile pozitive. Sigur, oameni suntem, uneori mai dăm un genunchi în colțul de la pat sau scăpăm oul pe aragaz, caz în care înjurăm printre dinți și se cam zăpăcesc puțin energiile, iar alteori uităm geamul deschis la baie o noapte întreagă și se fac -35 de grade dimineața. E adevărat, nu suntem perfecți, dar am putea totuși să primim bile albe pentru faptul că nu ne trezim să facem dușuri extrem de târziu în noapte, ca să consumăm apă cât pentru treizeci de elefanți însetați până se încălzește suficient. La fel de albe ar trebui să fie și cele pentru cât de puține becuri aprinse avem în același timp, deși recunosc că uneori televizorul merge deși nu se uită nimeni la el. Doar că nu știi niciodată când apare câte un cățel drăguț pe Viasat Nature, numai bun de îmbrățiat așa de la distanță.

Știți, noi suntem acasă mereu, indiferent de unde ne întindem capul la finalul zilei, dar când o să ne mutăm în casa aia cu curte verde, lavandă, cireș și doi Retrieveri…ei bine, atunci lucrurile or să stea un pic altfel. N-o să mai stăm cu aeroterma pornită în octombrie, când afară-s 6 grade, iar calorifere-s bocnă, ca aici. Și nici n-o să mai ținem geamurile larg deschise când caloriferele ard, deși afară s-a încălzit iar la 20 de grade.
Casa noastră cu living spațios o să aibă la parter ferestre suficient de mari și bine poziționate, în așa fel încât o să avem lumină naturală o bună parte din zi. O să pot sta tolănită pe canapeaua confortabilă, cu o carte în brațe și o să-mi pot vedea curtea pe oriunde aș privi, râzând de cum celălalt stăpân al casei se chinuie să-l învețe pe Ares, labradorul nostru auriu, cum să aștepte liniștit până când musafirii chiar intră în curte și abia apoi să îi ia la joacă.

couple new home kiss

*Sursa: pinterest.com

Când o să coborâm dimineața în picioarele goale să ne bem ceaiul și cafeaua, o să ne felicităm unul pe altul că am ales încălzirea în pardoseală, în vreme ce afară ninge like there’s no tomorrow, iar panourile solare cel mai probabil ne vor face extrem de fericiți când vom citi facturile la energie electrică. Cu siguranță că jumătatea mea mai bună va ști mult mai multe despre toate lucrurile astea tehnice, gen izolații termice ca să nu ardem gazul de pomană, cum s-ar zice, sau cum trebuie să fie caloriferele din dormitoarele și băile de la etaj. Tot el se va asigura, în mod clar, și că avem acel certificat energetic despre care până și eu știu că e necesar în cazul în care vrem vreodată să ne strângem bocceluța și să ne mutăm acasa în alt colț de lume.

Pe mine am să vă rog să nu mă întrebați de termografie, termoviziune sau alte din astea cu temperaturi. Puteți să mă întrebați maxim cu ce auditor energetic am colaborat noi, că memorie bună, slavă Domnului, am, o să știu.
Eu am să mă asigur, în schimb, că perdelele se potrivesc cu covoarele, că lampadarul e poziționat unde trebuie și că tablourile completează feng-shui-ul, acoperind locul ăla unde am zgâriat zugrăveala. Știți, o casă e ca o femeie, nu e suficient să fie sănătoasă și puternică, trebuie să se simtă frumoasă, să-i stea accesoriile bine, să-i scoată în evidență părțile bune și să-i mascheze neajunsurile. Doar așa poate să emane energie pozitivă, să-i facă mereu pe cei din jurul ei să zâmbească, să se simtă în largul lor, să se simtă acasă.

Ca în orice echipă, fiecare are rolul lui bine delimitat, însă sunt și task-uri de care ne vom ocupa împreună. Vom umple casa cu râsete zgomotoase, cu muzică bună și prăjituri frumos mirositoare, cu albume cu poze din toate călătoriile și amintiri imposibil de uitat vreodată. Cu timp de calitate petrecut împreună, cu cărți frumoase și filme bune, cu jocuri și glume, cu seri de karaoke sau sesiuni de dans improptu.Și tot împreună ne vom asigura că energia micilor alergători la proba ”tu-o-prinzi-pe-mami-și-eu-îl-blochez-pe-tati” va completa, fără prea multe lacrimi și alunecări neprevăzute, zen-ul întregului nostru acasă.

Articol scris pentru SuperBlog 2017

 

La un dor distanță

E extrem de amuzant să cotrobăi prin ciorne, să mă uit în urmă la frânturile de articole pe care le-am pus pe hârtie acum ceva timp în ideea că o să le continui cândva și or să vadă lumina blogului. Începuturi de recenzii de cărți sau filme, numele unor personaje din seriale de mult uitate care mi-au venit în minte brusc în vreo dimineață, idei de discuții la ora de istorie, replici auzite prin cine știe ce ședințe la birou sau prin vreo piesă de teatru, ori chiar vreun gând profund ce mi-a încolțit în minte când eram în metrou și am simțit nevoia să-l notez și să-l dezvolt la un moment dat.

Toate firimiturile astea sunt cioturi de articole care n-au avut noroc în viață. N-au reușit să se afirme suficient, să-mi mențină interesul viu până când să mă avânt asupra lor și să mă pun pe reflectat. Printre fraze neterminate și cuvinte aruncate telegrafic, care nu reușesc acum decât să-mi mai smulgă un zâmbet, se mai ivesc însă și idei pe care am continuat să le frământ din când în când, la care nu am încetat să mă gândesc niciodată.

Acum câțiva ani am dat peste o poză cu o întrebare simplă. M-am și gândit atunci, Doamne ce subiect de blog, îl păstrez de bun, să îl scot de la naftalină cum scoate magicianul un iepure din joben când i-o veni vremea. Și vremea nu i-a mai venit. Am scris despre mine, despre cafea, despre aspiratoare și frigidere, am scris despre mine, am scris romantic și ironic, am scris încercând să aflu lucruri sau încercând să-mi impun punctul de vedere, am scris iar despre mine. Păi și atunci de ce n-am încercat să răspund la întrebarea asta oare?

move away miss

Dacă ar trebui să te muți la 3000 de mile depărtare, care ar fi lucrul care ți-ar lipsi cel mai mult?

Simt nevoia să menționez din start că am exclus din discuție oamenii. Nu doar că oamenii nu sunt lucruri, dar pur și simplu pentru mine personal discuția asta n-ar mai avea sensș cu siguranță nu mi-ar lipi nimic mai mult decât ar face-o oamenii, de aia prefer să zic că sunt la alt nivel, iar acum mă pot concentra pe următorul. Orice mai puțin oamenii.

Am avut perioade în care mă gândeam că mi-ar lipsi poate agitația din mijlocul Bucureștiului, dar și calmul pe care-l poți găsi într-o pădure la câțiva kilometri de oraș. Alteori mă gândeam că mi-ar lipsi Herăstrăul, lacul Floreasca sau Parcul Tineretului, iar alteori îmi trecea prin cap că eu cafea ca la Origo n-am să mai beau nicăieri.

Cu altă ocazie m-am convins că mi-ar lipsi casa bunicilor, cu curtea  mică și plină de iarbă, cu bolta de viță-de-vie înțesată de struguri negri și cu sunetul păsărilor la 5 dimineața. Și nu de puține ori mi-a trecut prin cap că mi-ar lipsi librăriile din zona Universității, cu albume și cărți din toate domeniile la prețuri perfect accesibile (deși-s conștientă de efectele asupra pieței de carte, e ok), în care nu de puțin ori am intrat pentru 5 minute și am ieșit peste două ore.

În facultate, nu o dată m-am gândit la cum m-aș fi descurcat fără pachetul trimis de mama prin microbuz. Și nu era vorba de șnițelele mamei sau de căpșunile pe care le spăla de acasă și le așeza frumos în caserolă. Nu, nu despre asta era, că mă descurcam și cu gătitul și cu mersul la piață, dar toate mărunțișurile pe care le aveam la Târgoviște au ajuns la căminul meu din strada Moxa pe rând, lent; nu le-am adus în cameră dintr-odată, nu doar ca să nu cadă toate peste noi într-o noapte, ci și pentru că nu știam care și când or să-mi trebuiască și am stat foarte liniștită știind că le pot primi oricând în schimbul unei taxe modice de transport.

Cu toate astea, privind cu mintea de acum îmi dau seama că n-aveam nevoie nici de atâtea lucrușoare, că ne atașăm degeaba de obiecte și că suntem perfect capabili să ne facem bocceluța și să plecăm în lumea mare. Ce mi-ar lipsi de fapt dacă ar fi să plec la 5000 de kilometri de aici? Mi-ar lipsi să aud în jurul meu vorbindu-se limba română. Nu ridicați din sprâncene încercând să mirosiți vreun (fals) patriotism, nu e cazul. Îmi place să vorbesc și să aud limba engleză, ba de multe ori o combin nemilos cu româna, de-mi vine și mie să mă strâmb. Îmi place să învăț alte limbi, să învăț să exprim cât mai multe, să le pot folosi în vacanțe fără să mă stresez că aș cere prostii în magazine. Dar limba română rămâne totuși prima mea iubire. Îmi place să o aud, să o citesc, să o văd cum se combină în fraze lungi și alambicate, doar ca să iasă la liman înainte de punct.  Și tresar, iar un zâmbet îmi apare pe buze de fiecare dată când aud un conațional minunându-se în română pe străduțele înguste din Italia, de exemplu.

Dacă mi-ar lipsi cafeaua la ibric, patul de acasă sau mămăliga făcută în tuci? Poate că da, dar am învățat deja să prefer espresso-ul, iar cu restul aș scoate-o eu la liman. M-ar apuca însă dorul atunci când aș auzi în jur non-stop vorbindu-se în altă limbă. M-aș simți stingheră și străină. Și, sigur, cum zicea Tolstoi, nu există condiții cu care omul să nu se obișnuiască, dar obișnuința și nu dorul nu se exclud reciproc.

Ție? Ție ce ți-ar lipsi cel mai mult dacă ai pleca la 5000 de kilometri de casă?

Basarab Center și zeul inspirației

Când am decis să-mi resuscitez blogul m-am gândit, bineînțeles, că trebuie să-mi fac un to do list, să-mi pun cap la cap un plan, să citesc în continuare mult, să scriu ce-mi vine la gură când sunt în Word, dar să selectez un pic când dau copy-paste în editorul de pe wordpress. M-am mai gândit însă și să mă pun bine cu zeul memoriei, cu cel al creativității și inspirației, cu cel al răbdării și în principiu cu orice zeu ar putea interfera cu actul meu creator. Și pentru că m-am pus bine cu zeul inspirației, mi-a pus mâna-n cap și mi-a zis șoptit: ”fato, lasă un pic cărțile alea și mai pune mâna și citește ce-ai mai scris tu acum ceva timp. Poate unele fragmente chiar merită să vadă lumina blogului acum, când e săracul gol-goluț și aproape orice articol e mai bun decât niciunul dacă vrei să-l readuci la viață.”

Ei bine, datorită zeului inspirației, vedeți, vă rog, în rândurile de mai jos, câteva cugetări profunde puse pe hârtie acum vreo doi ani, când, dintr-un motiv pe care nu mi-l mai amintesc, am plecat la Târgoviște cu autobuzul în loc să-mi iau mașina.

”Vineri după-amiază, pe o căldură care prevestea în mod clar ploile ce aveau să ne aranjeze weekendul, mă îndreptam agale spre autogară, cumva sperând să mai găsesc loc dar, dacă s-ar fi putut, fără să mă grăbesc vreun pic. Nicio problemă, am prins ultimul loc, semn că oi fi făcut totuși și ceva bine în viața asta de nu mă arde karma chiar atât de rău. Eh, și cum mergeam eu așa, târând după mine un bagaj micuț, dar mai greu decât ar fi părut, mă uit în jur de  mașini și mă izbește un nume de magazin-terasă-birt-ceva. Râd cu mine, trec mai departe, îmi ocup locul mai sus amintit, mă fac comodă și încep să meditez. Basarab Center. Și râd iar.

Basarab Center este o… să nu-i zicem bodegă. Este, probabil , jumătate magazin și jumătate terasă, un loc care-și invită mușteriii să-și bea berile Ciucaș sau Newmarkt la una dintre cele câteva măsuțe de afară, feriți sub umbrele de soarele de vară târzie. Recunosc, nu am intrat și nici nu am asta în program , dar pot completa din amintire și imaginație spațiile goale, că nu e prima dată când văd un birt cu nume de fiță. Și mă gândeam că nu e singurul. Cred că a fost o perioadă când la noi a fost ceva sport național să-ți numești magazinul cumva fancy, indiferent că vinzi rochii din mătase naturală sau pâine, ouă și lapte și încă există reminiscențe, pentru că Basarab Center nu e deschisă de prea mult timp.

Știți magazinele alea de cartier, care parcă funcționează dintotdeauna, cu geamurile de la uși ușor crăpate printre grilajele de fier, abțibilduri decolorate lipite strâmb și mânere ruginite? Alea în care atunci când pășești ai senzația că te-ai întors vreo 15 ani în timp, iar mirosul de biscuiți râncezi și marmeladă de caise se combină atât de grețos cu cel de clor sau vreo altă soluție de spălat pe jos, încât nici nu mai știi de ce te-ai dus acolo? Sunt magazinele alea în care, în ziua de azi, nu te lasă sufletul să intri decât în cazuri de maximă urgență, când e 10 noaptea și ai o poftă de aia cruntă să mănânci eugenii vărsate sau când rămâi fără hârtie igienică și nu-i mai pasă nimănui dacă e albă, fină, cu trei straturi și sul pe care îl poți arunca în toaletă.  Ei bine, dar magazinele astea au niște nume (cu excepția celor care nu au nume deloc și se folosesc doar de denumirea  de la Registrul Comerțului a firmei sau a celor care se cheamă simplu Non-Stop) la care nu te poți abține, trebuie cel puțin să zâmbești. Orlando, Minimarket Garibaldi, Mary Lux, Riana sau Medieval Gurmand.

Suntem oameni inventivi și în ultimii ani ne-am dezvoltat și mai mult imaginația. Nu mai există Alimentara, copiii de acum nu au idee ce e aia consignație sau cum arată un aparat TEC, în schimb avem minimarket-uri cât cuprinde, aproape că m-aș aventura să zic că minimarketurile pot concura lejer cu Mega Image-urile. Mai faci un pas, mai dai de un minimarket. Și, desigur, dacă ești cu adevărat norocos, de Basarab Center 🙂