Cum era să ajung de la bal la spital

girl falling down on the street

Sursa: giphy.com

Acum vreo 7 ani și jumătate am cunoscut o fată foarte antipatică. A intrat în camera mea de cămin cu o fostă colegă de liceu, s-a așezat pe patul unei colege fără măcar să ceară voie, părea prea flower-power și urma să mai fie și cu mine în grupă. Mi se părea chiar enervant. O bucată de vreme, niște proiecte, cafele și poezii mai târziu, a devenit cea mai bună prietenă a mea. Am râs cu lacrimi, am plâns cu sughițuri, am povestit lucruri pe care nu le-am mai spus nimănui, am scris, am șters, rescris și trimis mesaje împreună, am cunoscut oameni și-am șters din memorie alții, am mâncat After Eight și-am chicotit în seminarele de la 7:30, am tremurat la examene și-am zâmbit la absolvire.

În primăvara lui 2018, fata asta minunată s-a măritat, iar eu am avut norocul să fiu acolo întreaga zi. Am râs, am plâns, am participat la cea mai lungă cununie civilă din istoria nunților, am ținut lumânarea în biserică, am stat cu sufletul la gură (și fără să filmez, asumându-mi reproșurile) în timpul dansului mirilor, am băut shoturi dulci la 4 dimineața în timp ce ea dansa desculță. Am avut mare noroc să fiu acolo toată ziua aia. Nu pentru că aș fi rămas blocată pe Autostrada Soarelui sau pentru că, Doamne ferește, ne-am fi certat înainte și m-ar fi concediat din poziția de domnișoară de onoare. Nu. Ci pentru că o clipă de neatenție și-o ușă buclucașă aproape că m-au costat un picior și-o nuntă. Să vedeți cum s-a întâmplat.

best man

Sursa: giphy.com // Best man, bridesmaid, whatever.

 

Ghid practic: cum să te lovești cu ușa, dar să nu îți rupi picioarele

M-am trezit ca o panseluță pe la 6 dimineața, am avut grijă să pozez de pe balcon soarele ce abia ieșise din mare, m-am pregătit, îmbrăcat, m-am urcat în mașină și-am pornit spre salonul unde urma să mă machiez. Nu era prea aglomerată Constanța la ora aia, am ajuns rapid, trebuia doar să găsesc loc de parcare. Și, ca să vezi, am găsit fix în fața porții. În timp ce-mi luam cheia și poșeta să ies din mașină, uitându-mă în același timp în telefon, am avut totuși grijă să-mi uit capul și norocul pe scaun. Așa se face că am ajuns puțin neatentă și puțin ghinionistă la ușa/poarta cu pricina.

Am deschis ușa, am pus piciorul stâng peste pragul înalt, urmând să-l trag imediat după mine și pe dreptul. Ușa, care îmi scăpase ușor din mână și se dăduse de perete, n-a rămas acolo, cum credeam eu, ci a venit peste mine într-o fracțiune de milisecundă. În momentul ăla am văzut toate culorile în fața ochilor, am avut prezența de spirit de a mă răsuci cumva cu spatele în interiorul curții și-am căzut în fund, cu piciorul stâng sub mine, iar cu dreptul prins între prag și nenorocita de ușă care se grăbise să mă strivească.

what just happened gif

Sursa: giphy.com // What just happened?

Din fericire, n-a fost atât de puternică încât să-mi rupă piciorul, deși pentru vreo 30 de secunde, asta am crezut. Cam atât mi-a luat să-mi revin, să-mi ridic fundul prăfuit de pe ciment și să-mi scot piciorul din strânsoare. În momentul în care l-am pus în pământ și-am simțit că pot să calc normal, am mulțumit cerului, apoi am scăpat printre dinți vreo 4 dintre cele mai urâte înjurături pe care mi le-am însușit de când conduc.

M-am scuturat, m-am îmbărbătat și m-am dus la machiaj. Apoi m-am dus la coafor, am povestit fetelor pățania, am băut o cafea și am luat un Nurofen și-am început să mai uit de durere. La ora 12 mi-am pus tocurile în picioare și-am stat pe ele până a doua zi la 6 dimineața. Până la urmă, rupt nu era, iar prietena mea se mărita o singură dată și-mi luasem niște sandale superbe pe care abia așteptam să le port.

Totul e bine când… ai ibuprofen și cafea

Am dansat, m-am distrat, iar a doua zi am intrat în recuperare. Piciorul meu a fost colorat fix așa ca-n poza de mai jos, m-a durut un pic zona o perioadă, însă suntem bine mersi acum, mulțumim de întrebare. Și în apărarea mea mai am de spus că tipa de la salon a zis că nu-s prima persoană care se lovește cu ușa asta, ar trebui să pună un semn (no, really?). Ce vreau să zic e că nu-s chiar așa de bătută în cap.

hurt leg

Sexy, right?

Eh, măcar nu m-a văzut nimeni, nu mi-am rupt picioarele și am ajuns și la nuntă. Totul e bine când se termină cu bine. Atâta vă zic, voi să nu faceți ca mine, stați cu ochii cât cepele, că nu se știe de unde cade ghiveciul în cap sau de unde te lovește ușa!

Advertisements

Sfârșituri, începuturi și constante

woman trekking

Sursa: pixabay.com

Ianuarie este ca o zi noroasă de luni, din păcate. După un weekend lung, în care te-ai relaxat, ai strâns aproape oamenii dragi, ai mâncat tot felul de bunătăți și ați depănat amintiri, luni dimineața sună alarma la 7:00, afară e noapte, nor, frig și poate și zăpadă, iar tu trebuie să mergi la treabă. Să iei totul de unde l-ai lăsat vineri, să-ți faci ordine în cap și să fii capabil să duci ziua asta la bun sfârșit fără să-ți explodeze capul. Și cam asta e luna ianuarie. Gata, s-a terminat cu distracția, sarmalele și cozonacul de Crăciun, cu entuziasmul de făcut liste, listuțe și planuri de schimbare. A venit momentul să te apuci de slăbit kilogramele, de mâncat salatele, de făcut sportul, de muncit o grămadă pentru schimbarea aia pe care așa ușor ai pus-o pe foaie.

În același timp, ianuarie e totuși ca o zi de luni, din fericire. Oricât ai petrecut în weekend, tot te-ai încărcat măcar cu un strop de energie pozitivă și de entuziasm. Și cu mai mulți stropi de zahăr, dar să nu intrăm în discuția asta. Te uiti la ziua asta de luni și știi că or să-ți trebuiască una, două cafele ca să te dezmeticești, așa că renunțatul la cafea mai are de așteptat. Mai știi și că probabil n-o să muți munții chiar de azi, dar ai o săptămână întreagă în față și dacă azi reușești să-ți pui măcar bocancii în picioare și s-o pornești pe cărare, tot e bine.

Ianuarie e o lună care îmi creează stări contradictorii. Ba sunt dezamăgită că s-a dus decembrie, ba sunt bucuroasă că o pot vedea ca pe un reset. Ba îmi doresc mult să mai fiu în starea de vacanță, ba sunt plină de dorința de a învăța, de a crește, de a face lucruri frumoase. Cam cum zicea Anca în articolul ei, așa, new year, better me 🙂

Sfârșituri și începuturi

Pentru 2018 n-am cine știe ce retrospectivă. A fost un an bun, am învățat multe, am râs, am reușit să mă țin aproape de oamenii dragi, am văzut locuri frumoase și am făcut primii pași spre diverse schimbări. A fost și un an prost, în care am primit vești nefericite, am plâns, am sperat, am fost dezamăgită, apoi am zâmbit din nou și am luat toate astea ca pe niște șuturi în fund. Am învățat să nu mai amân lucruri, am învățat pentru a suta oară că nu, nu avem timp, iar oamenii dragi trebuie sunați, iubiți și îmbrățișați ACUM. Mi-am amintit că pentru a avea grijă de cei din jur, trebuie să am în primul rând grijă de mine, așa că am început să fac asta. Pe cât mai multe planuri.

De la 2019 n-am cine știe ce așteptări. Știu deja ce o să-mi ia și ce-o să-mi dea, iar dacă mai are surprize, sper să fie plăcute. Cumva, simt că nici nu voi putea fi supărată pe 2019 pentru lucrurile pe care știu deja că mi le va lua, e ca și cum aș fi supărată pe guvernul care taie pensiile după ce ăla de dinainte și-a făcut capital politic punând economia pe butuci. Sigur, e doar o ipoteză, nu e ca și cum chiar s-ar întâmpla. La noi. Așa ceva. Vreodată.
Am multe planuri pentru anul ăsta și o să-mi fie drag toată viața, cu bunele și relele pe care le va aduce, fiindcă are norocul să fie un an special. Cu schimbări, cu emoții, cu un pic de tristețe și cât mai multă fericire. Ia uite, ziceam că n-am așteptări. Dar na, simt cumva că e cam ca în poza de mai jos:

planting flowers

Sursa: nu știu, am zărit-o circulând pe Facebook

Constante

Dincolo de retrospective și planuri, unele lucruri vor rămâne la fel. Unii oameni vor fi tot acolo, iar eu voi continua să fac din mine cel mai mare proiect al meu. Voi continua (să-mi doresc) să merg în cât mai multe călătorii, voi continua să citesc, voi continua să încerc să fac lucruri de care mi-e frică. Voi continua să-mi întind limitele și să învăț o limbă străină pe care probabil nu o voi ști niciodată. Voi continua să învăț. Și, da, voi continua și să scriu pe blog 🙂

Să aveți un 2019 bun, să plantați toate florile pe care vi le doriți și să ne citim cu bine! ❤

Dacă nu am fi superstiţioşi, am fi numai nişte maşini

Să nu speli duminica, să nu te întorci din drum, să-ți pui busuioc sub pernă, vai, dar ai spart oglinda? Și pisica aia neagră n-are altă treabă decât să treacă fix acum prin fața noastră? Dacă mănânci din oală, o să-ți plouă la nuntă, dar e ok, dacă plouă la nuntă e semn de belșug. I-auzi, iar se aude cântând cucuveaua aia, nimic bun n-aduce. Nu mai fluiera în casă! Cum de ce? Fluieri a pagubă. Ce faci, tu, fată, te uiți la unghii? Scuipă de trei ori și-apoi trece-ți mâinile pe la spate, să nu te vorbească cineva de rău.

Oh, de câte ori n-am auzit cuvintele astea în copilărie! Mi-am petrecut ani buni la țară, la bunici, așa că n-am fost nicicând străină de tradiții, de credințe și superstiții. Știam că dacă te mănâncă una din palme iei bani, dacă e cealaltă, în schimb, să te pregătești să deschizi punga ca să dai. Dacă mă mânca nasul, trebuia să menționez dacă pe dinafară sau pe dinăuntru, că într-un fel se anunța bătaie, altfel bucurii. Când mă mânca talpa, era rost de călătorii (prin grădini, la cules de corcodușe roșii și prins de fluturi, desigur), iar când aveam palmele sloi de gheață, mă lăudam, că doar ăsta-i semn de sinceritate.

La plimbarea prin sat din ziua nunții, miresele aveau grijă să nu se întâlnească una cu alta, asta după ce, bineînțeles, se asigurau că mirele nu le vede în rochie albă înainte de vreme. Știam că nu-i bine să te prindă Anul Nou cu datorii și că e important să ai bani în buzunar și lenjerie roșie în noaptea dintre ani. Că-i bine ca primul om care-ți calcă pragul pe 1 ianuarie să fie bărbat, ca să ai un an bun, că marțea-s trei ceasuri rele, indiferent cât de bună ar fi ziua ta, dar și că dacă stai pe pragul casei, copiii tăi vor fi cel mai probabil fetițe. 

Nu am trecut însă prin viață la modul serios cu carnețelul cu superstiții în mână, ocolind pisicile negre sau încercând să prezic vremea după mișcarea ciorilor. Nici nu pot să zic că le-am ignorat complet, pe unele le-am preluat chiar, le-am personalizat și m-am distrat încercând să găsesc legături între ele și lucrurile care mi se întâmplau.
De exemplu, când am aflat că eu m-am născut joia, am decretat că sigur joia-i ziua mea norocoasă și am să iau note mari la toate testele pe care le-aș fi dat în ziua cu pricina. Note mari am luat, e drept, dar asta pentru că eram un copil silitor. Aveam note bune și atunci când mă ascultau profii marțea ori vinerea, fie că era 13 sau nu. Ba aș îndrăzni să zic că 13-le ăsta chiar îmi plăcea, un număr prim tare simpatic, pe care toată lumea îl considera oaia neagră a mulțimii numerelor naturale.

Alteori făceam calcule complexe ca să aflu ce notă o să iau la vreo lucrare de control. Dacă eram în 18 februarie și era marți, aia era ziua mea: Aduni 18 cu 2 (luna din an) și împarți suma la 2 (ziua din săptămână), obții un mare 10, limpede, nu? În alte situații, învățam o lecție anume pe ultima sută de metri, deși nu-mi plăcea, fiindcă auzisem eu că de ce ți-e frică nu scapi. De cele mai multe ori, fix aia îmi pica.

Când mă jucam în fața blocului cu copiii de pe scară, făceam tot ce puteam să nu călcăm pe gurile de canale, fiindcă asta aducea ghinion. Îmi amintesc că la un moment dat cineva ne-a clarificat treaba asta: ”măi, problema cu canalele este că poți să cazi în ele, adică să nu fie capacul bine pus și, pac, să cazi ca fraierul în canal; ăsta e tot ghinionul!”
Trebuie să recunosc că și în ziua de azi mă uit atentă pe trotuar și încerc să evit gurile de canal. Bine, asta și pentru că am o poveste a mamei care îmi răsună mereu în minte. Era 5-6 dimineața într-o iarnă grea, mergea ca pinguinul către serviciu, când a simțit pe cineva urmărind-o. Și-a văzut de drum atentă până când a auzit în spate un buf! O prietenă care voia să o sperie, tocmai căzuse într-o gură de canal! Hm, un fel de ”cine sapă groapa altuia cade singur în ea”. 

Vreau să cred despre mine că nu-s superstițioasă, mă bazez pe rațiune și îmi place să-mi las acțiunile mânate de logică. Mă-ntorc din drum fără stres dacă mi-am uitat umbrela, fac curat și spăl atunci când îmi permite programul, îmi plac pisicile negre, iar cântecul cucuvelei nici nu știu să-l recunosc. Cu toate astea, de Revelion port lenjerie roșie și-mi pun bani în buzunar, mă bucur dacă găsesc un trifoi cu patru foi, iar baba mea e pe 5 martie și îmi doresc mereu să fie soare, ca să fiu așa luminoasă și fericită tot anul. Iar când merg la bunici și mă așez pe pragul casei, mă gândesc că n-ar fi rău deloc dacă vreodată o să am o fetiță 🙂

Și cum nu de puține ori m-am surprins testând superstițiile doar ca să le demonstrez că-s cam degeaba, anul ăsta cred că am să dau o fugă la Bookfest. Între 30 mai și 3 iunie are loc a treisprezecea și cea mai mare ediție a Salonului Internațional de Carte.
Anul ăsta spațiul pe care se desfășoară e cu  50% mai mare, standurile sunt mai mari, oferta de carte mai diversă și să sperăm că și reducerile vor ține pasul. Unde mai pui că puștii vor avea Bookfest Junior, de vreme ce 1 iunie pică fix în mijlocul perioadei, iar Invitatul de Onoare al acestei ediții este … *drumroll*Statele Unite ale Americii!

Da, doamnelor și domnilor, țara în care numărul 13 este dracul gol vine la ceea ce se preconizează a fi cea mai faină ediție Bookfest. Let’s make number thirteen great again! 🙂

afis bookfest

Sursa: bookfest.ro

  P.S. Titlul este un citat din “Fiziologia poeziei” de Nichita Stănescu

Am cumpărat 6 șervețele cu 25 de lei

Dacă vă așteptați să vă povestesc ce șervețele minunate am găsit, unele cu care abia-abia îți atingi fața după o zi de muncă și te trezești mai proaspătă decât un bebeluș, drept pentru care își merită, evident, banii, atunci nu vă entuziasmați. Nu posed asemenea obiecte minune, dar promit să dau de știre în caz că se întâmplă. Altceva vrea să spună autorul.

Ei bine, aseară am pățit o treabă interesantă, care îmi va fi învățătură de minte. Vedeți voi, acum ceva vreme, când îi cumpăram mamei vopsea de păr din supermarket, casierele mă întrebau dacă am verificat vopseaua. Pesemne că doamnele cliente desfăceau cutiile, se uitau la tuburi și apoi le puneau la loc în cutia greșită. Așa puteai să-ți alegi un blond platinat de pe raft și să te trezești cu părul ca abanosul odată ce treceau cele 40 de minute de acțiune. Sau așa credeam eu.

Aseară am fost la cumpărături în Cora Sun Plaza. Pe lângă niște înghețată tare, tare bună (Betty Blue Pecan praline, dacă n-ați încercat, nu știți ce pierdeți), mi-am luat o cutie de benzi depilatoare. Sau cel puțin așa am crezut. M-am uitat la cutie, am văzut ce scrie pe ea, am văzut prețul, am zis că e ce-mi trebuie, am luat, am plecat spre casa de marcat înghețată. O oră și o cină mai târziu, mi-am amintit că ar trebui să scot benzile din poșetă, că le pot folosi și neplimbate pe la birou. Zis și făcut.
Oare vă puteți imagina fața mea când am desfăcut cutia și-am găsit doar cele șase șervețele de îndepărtat resturile de ceară? Da, da, cum ați citit. Nu era nici măcar o bandă depilatoare în cutia aia. Nici măcar una, una mică. Doar șervețelele. Am dat 25 de lei pe șase șervețele și o învățătură de minte.

empty box

Sursa: esquire.com

Nu mi-a trecut prin cap, vă zic sincer, că trebuie să verific cutia, că poate cineva a avut nevoie de niște benzi gratis. Bine, ele practic n-au fost gratis, știți, că le-am plătit eu, dar să nu intrăm în detalii. Efectiv eu nu m-am gândit că lumea așa face cumpărături azi: vii la supermarket, iei o pâine, o pungă de orez și o sticlă de lapte, apoi desfaci cutia cu benzi depilatoare și le pui în geantă, treci pe la săpun, îndeși unul în buzunar și lași cutia, doar ca să fugi la raionul de fructe și să bagi într-o mânecă și o lămâie pentru orezul cu lapte.

Na, poftim, pare-se că atunci când mă puneau casierele să verific vopseaua, nu se refereau să mă asigur că e aia bună, ci că este. Ce să zic, de acum mă uit în cutii, că-mi place să plătesc pentru lucruri, dar doar pentru alea pe care chiar le cumpăr.
On the bright side, vă dați seama ce bine or să curețe ceara șervețelele astea scumpe? 😆

Momente de rebeliune – capitolul piercing

O spun din capul locului: eu am fost un copil cuminte. N-am avut nicicând ore de ajuns acasă, am învățat mereu bine, la un moment dat în viață am ajuns și să fac curat fără să fiu rugată/presată, ce să zic, copil model.
Dar ca orice copil model, a venit un moment în viața mea în care zeul rebeliunii a zis ”Mă, dar ce cuminte ești tu așa, nu crezi că e momentul să te faci mai cool? Ce-ai zice de un piercing, aa? Hai, că toată lumea își face, uite ce mișto e! Nici nu trebuie să fie prin zone prea complicate, în ureche e mai mult decât suficient.”
Și sămânța aceasta odată plantată a început să crească și să crească până într-o zi când i-a zis mamei ”vezi că eu îmi mai dau o gaură în ureche”. Terminasem generala, mă pregăteam să încep liceul și mama nu s-a împotrivit prea mult. Până la urmă nu cerusem niciodată cine știe ce, era tot mai la modă, se puneau cercei pe bandă rulantă, așa că a zis bine. Și ia uite, că trecem prin fața bijuteriei Coral, nu vrei să intrăm să-ți faci acum?

Și-am intrat cu mama de mână, am zâmbit fericită, am strâns din dinți și cât ai zice ”Au!” m-am trezit cu cercelul în ureche. Măi, măi, tare mândră am mai umblat în ziua aia. Mă durea un pic, dar ce naiba, baba suferă la frumusețe, nu?

rebellion quotes

Banii sau viața? Mai degrabă: cercelul sau urechea?

Am fost tare fericită în prima zi, atât de fericită că eram dispusă să ignor faptul că mă durea și se umflase puțin. Îmi spusese tipa de acolo că e posibil să mă doară, dar că trece în câteva zile, că e important să nu-l scot din ureche și să-l învârt din când în când ca să se formeze gaura. Și-așa am făcut până a doua zi, când deja se umflase prea tare ca să mai pot învârti ceva. Mama insista că nu e în regulă, eu mă țineam tare că n-am nimic, că e ok, că mă deranjează doar puțin. Eram la țară, orele treceau în defavoarea mea, iar în a doua noapte m-am trezit de durere și m-am așezat în fund în pat, cu urechea stângă pulsând și cu teama că e posibil să-mi rămână așa umflată și asimetrică.

Până la urmă, durerea, teama și rațiunea au câștigat procesul cu dorința de a fi cool și cea de a nu renunța și-am luat-o pe mama de aceeași mână de care am ținut-o când mi-am împușcat lobul, am urcat în autobuz și-am plecat val-vârtej la medicul de familie. După vreo zece minute de chin, după o grămadă de dezinfectant, niște pense care simțeam că-mi umblă prin creier, nu prin lobul urechii, după niște lacrimi și teama că o să ajung la chirurgie, am învins! Au reușit să-mi scoată din urechea umflată cercelul buclucaș și din capul de adolescentă ideile de dat găuri prin corp.

În seara aia am dormit în sfârșit liniștită, iar după câteva zile de tratament, m-am refăcut complet. O urmă mică de tot am și acum pe ureche, ca să nu cumva să uit vreodată ce-am pățit și să mă mai apuce vreun dor de cercei extra. N-a fost să fie la mine, ce să mai! A trebuit să mă descurc și să fiu o adolescentă cool chiar și fără a treia gaură în urechi, iar cu ocazia asta am învățat o lecție mare: nu, baba nu trebuie să sufere chiar AȘA de tare la frumusețe. V-aș arăta o poză, sincer, dar pe vremea aia aveam un Nokia 1101, așa că m-am tras în poză pe webcam. Or hardul de la calculatorul ăla nu prea mai cooperează, nu v-am zis că au trecut vreo 11 ani de atunci?

Și, mama, știu că o să citești articolul ăsta, nu-ți face procese de conștiință! Dacă m-ai fi obligat/convins să-l dau jos mai repede probabil că te-aș fi urât și-aș fi rămas cu un ”dar dacăăăă…” pentru toată viața. Așa, m-am lecuit singură, nu-mi mai trebuie piercing cât oi trăi!

 

Lacrimi într-un castron cu lapte

Acum câteva seri am mâncat lapte. Și am plâns. Nu, nu din cauza durerilor de dinți. Am plâns de dor, știi? Am rupt pâinea cu coaja crocantă în bucăți mici și am învârtit-o în laptele cald până s-a înmuiat bine. Am pus puțină sare și mi-am apropiat nasul de castron, am inspirat adânc și am călătorit în timp. Așa mirosea în bucătăria noastră ”de sus, din casă”, în serile în care eu aveam un pic peste un metru, iar tu te așezai în capul mesei, cu umărul stâng lipit de zid și un picior peste celălalt.

După ce am luat primele linguri de lapte mă gândeam oare ce părere ai avea despre faptul că mi-am pus aparat. Nimeni nu știe mai bine decât tine cam cât de serioasă e situația dacă am ajuns să mănânc lapte. Eu, care prefer să stau nemâncată o zi întreagă decât să apelez la varianta asta. Chiar, mai știi cum îmi zâmbeai îngăduitor de pe scaunul tău din capul mesei și mă întrebai ”De ce nu mănânci, măi, tataie, și tu lapte? Are mărăcini?”
Oare mi-ai fi zis că mă chinui, că e prea mare efortul sau m-ai fi privit cald și mi-ai fi spus plin de încredere, asa cum o faceai tot mereu in ultima vreme: ”tu știi mai bine, tataie, faci cum crezi tu că e bine, să fii sănătoasă doar”?

Azi aș fi pus mâna pe telefon și ți-aș fi zâmbit de la distanță, în timp ce ți-aș fi urat la mulți ani din tot sufletul. Pentru că da, mi-aș fi dorit enorm să te mai am mulți ani aproape. Să-ți mai aud vocea la telefon și să-mi mai ascund palma mea mică într-a ta, să mă întrebi dacă sunt bine, să-mi povestești pentru a zecea oară despre cum arătau străzile din Berceni acum 40-50 de ani și să ai grijă să iau toate bagajele la plecare. Și borcanele de compot, și punga cu ceapă și un sfat pentru drum: “Să conduci încet, da? Nu te grăbi prea tare, mai bine întârzii un pic, dar ajungi bine.”

Noi suntem bine, să știi. A fost o iarnă grea, dar e un aprilie călduț, cu soare blând și ți-ar fi plăcut mult, știu eu. Ne pregătim de Paști și să știi că-s fericită și zâmbesc mult. Însă Pastile nu vor mai fi nicicând la fel, iar eu am să plâng întotdeauna când voi mânca lapte cald cu pâine și sare.

Azi, în schimb, am să mă plimb pe o uliță din alt sat și am să aprind o lumânare într-o altă biserică. Am să răscolesc mai mult decât de obicei prin cutia cu amintiri, am să le scot la lumina pe cele mai dragi, am să zâmbesc cu ochii plini de lacrimi și-am să-ți spun în gând, ca de fiecare dată: “Sărut mâna, tataie!”

 

 

Viața este un voiaj spre acasă

Până acum ceva timp, acasă era la Târgoviște.  Doar acolo. Mi-am petrecut copilăria și multe vacanțe de mai târziu în casa bunicilor și. deși sunt extrem de legată de ea, am avut dese discuții cu mama despre acasă. Eu veneam în câte un weekend de la facultate, intram în apartamentul nostru mic, mă cuibăream în cearceafurile foșnitoare, proaspăt spălate, îmi regăseam biroul, calculatorul vechi, cărțile, jucăriile de pluș cocoțate și îngrămădite pe un raft și magnetul de pe frigider, pe care scrie ”home is where your mom is”, iar mama îmi zicea: ”trebuie să ajungem și noi pe acasă.” Pentru ea, asta însemna la țară. Eu râdeam. Eram deja acasă.

Abia de curând am înțeles cu adevărat că, pentru mine, acasă înseamnă oameni. Acasă însemna reîntâlnirea cu mama după săptămâni întregi de dormit la cămin, sentimentul de confort pe care apropierea de ea mi-l dădea. Acasă însemna, în copilărie, halvița pe care tataie mi-o cumpăra pe furiș de mama și mirosul de dovleac pe care mamaie mi-l cocea în cuptorul de la sobă; acasă însemna aceeași poveste despre un moș și o babă pe care mamaie mi-o spunea ca să adorm și tot acasă era tabinetul jucat cu tataie în camera răcoroasă, atunci când afară erau 35 de grade la umbră.

Am aflat asta acum, fiindcă spun că mă întorc seara acasă, deși pereții și mobila-s toate ale altcuiva. Am aflat asta, de fapt, atunci când m-a strâns prima dată în brațe și-am știut că pot să-mi scot rucsacul cu griji, să-l trântesc pe jos, să-mi pun capul pe umărul lui și să respir ușurată. Ajunsesem acasă. Oamenii dragi, cei cu care ai putea să mergi până la capătul lumii și-napoi, ei sunt cei care îi dau unei case energia necesară ca să devină acasă.

În garsoniera noastră micuță n-au loc decât energiile pozitive. Sigur, oameni suntem, uneori mai dăm un genunchi în colțul de la pat sau scăpăm oul pe aragaz, caz în care înjurăm printre dinți și se cam zăpăcesc puțin energiile, iar alteori uităm geamul deschis la baie o noapte întreagă și se fac -35 de grade dimineața. E adevărat, nu suntem perfecți, dar am putea totuși să primim bile albe pentru faptul că nu ne trezim să facem dușuri extrem de târziu în noapte, ca să consumăm apă cât pentru treizeci de elefanți însetați până se încălzește suficient. La fel de albe ar trebui să fie și cele pentru cât de puține becuri aprinse avem în același timp, deși recunosc că uneori televizorul merge deși nu se uită nimeni la el. Doar că nu știi niciodată când apare câte un cățel drăguț pe Viasat Nature, numai bun de îmbrățiat așa de la distanță.

Știți, noi suntem acasă mereu, indiferent de unde ne întindem capul la finalul zilei, dar când o să ne mutăm în casa aia cu curte verde, lavandă, cireș și doi Retrieveri…ei bine, atunci lucrurile or să stea un pic altfel. N-o să mai stăm cu aeroterma pornită în octombrie, când afară-s 6 grade, iar calorifere-s bocnă, ca aici. Și nici n-o să mai ținem geamurile larg deschise când caloriferele ard, deși afară s-a încălzit iar la 20 de grade.
Casa noastră cu living spațios o să aibă la parter ferestre suficient de mari și bine poziționate, în așa fel încât o să avem lumină naturală o bună parte din zi. O să pot sta tolănită pe canapeaua confortabilă, cu o carte în brațe și o să-mi pot vedea curtea pe oriunde aș privi, râzând de cum celălalt stăpân al casei se chinuie să-l învețe pe Ares, labradorul nostru auriu, cum să aștepte liniștit până când musafirii chiar intră în curte și abia apoi să îi ia la joacă.

couple new home kiss

*Sursa: pinterest.com

Când o să coborâm dimineața în picioarele goale să ne bem ceaiul și cafeaua, o să ne felicităm unul pe altul că am ales încălzirea în pardoseală, în vreme ce afară ninge like there’s no tomorrow, iar panourile solare cel mai probabil ne vor face extrem de fericiți când vom citi facturile la energie electrică. Cu siguranță că jumătatea mea mai bună va ști mult mai multe despre toate lucrurile astea tehnice, gen izolații termice ca să nu ardem gazul de pomană, cum s-ar zice, sau cum trebuie să fie caloriferele din dormitoarele și băile de la etaj. Tot el se va asigura, în mod clar, și că avem acel certificat energetic despre care până și eu știu că e necesar în cazul în care vrem vreodată să ne strângem bocceluța și să ne mutăm acasa în alt colț de lume.

Pe mine am să vă rog să nu mă întrebați de termografie, termoviziune sau alte din astea cu temperaturi. Puteți să mă întrebați maxim cu ce auditor energetic am colaborat noi, că memorie bună, slavă Domnului, am, o să știu.
Eu am să mă asigur, în schimb, că perdelele se potrivesc cu covoarele, că lampadarul e poziționat unde trebuie și că tablourile completează feng-shui-ul, acoperind locul ăla unde am zgâriat zugrăveala. Știți, o casă e ca o femeie, nu e suficient să fie sănătoasă și puternică, trebuie să se simtă frumoasă, să-i stea accesoriile bine, să-i scoată în evidență părțile bune și să-i mascheze neajunsurile. Doar așa poate să emane energie pozitivă, să-i facă mereu pe cei din jurul ei să zâmbească, să se simtă în largul lor, să se simtă acasă.

Ca în orice echipă, fiecare are rolul lui bine delimitat, însă sunt și task-uri de care ne vom ocupa împreună. Vom umple casa cu râsete zgomotoase, cu muzică bună și prăjituri frumos mirositoare, cu albume cu poze din toate călătoriile și amintiri imposibil de uitat vreodată. Cu timp de calitate petrecut împreună, cu cărți frumoase și filme bune, cu jocuri și glume, cu seri de karaoke sau sesiuni de dans improptu.Și tot împreună ne vom asigura că energia micilor alergători la proba ”tu-o-prinzi-pe-mami-și-eu-îl-blochez-pe-tati” va completa, fără prea multe lacrimi și alunecări neprevăzute, zen-ul întregului nostru acasă.

Articol scris pentru SuperBlog 2017