Viața este un voiaj spre acasă

Până acum ceva timp, acasă era la Târgoviște.  Doar acolo. Mi-am petrecut copilăria și multe vacanțe de mai târziu în casa bunicilor și. deși sunt extrem de legată de ea, am avut dese discuții cu mama despre acasă. Eu veneam în câte un weekend de la facultate, intram în apartamentul nostru mic, mă cuibăream în cearceafurile foșnitoare, proaspăt spălate, îmi regăseam biroul, calculatorul vechi, cărțile, jucăriile de pluș cocoțate și îngrămădite pe un raft și magnetul de pe frigider, pe care scrie ”home is where your mom is”, iar mama îmi zicea: ”trebuie să ajungem și noi pe acasă.” Pentru ea, asta însemna la țară. Eu râdeam. Eram deja acasă.

Abia de curând am înțeles cu adevărat că, pentru mine, acasă înseamnă oameni. Acasă însemna reîntâlnirea cu mama după săptămâni întregi de dormit la cămin, sentimentul de confort pe care apropierea de ea mi-l dădea. Acasă însemna, în copilărie, halvița pe care tataie mi-o cumpăra pe furiș de mama și mirosul de dovleac pe care mamaie mi-l cocea în cuptorul de la sobă; acasă însemna aceeași poveste despre un moș și o babă pe care mamaie mi-o spunea ca să adorm și tot acasă era tabinetul jucat cu tataie în camera răcoroasă, atunci când afară erau 35 de grade la umbră.

Am aflat asta acum, fiindcă spun că mă întorc seara acasă, deși pereții și mobila-s toate ale altcuiva. Am aflat asta, de fapt, atunci când m-a strâns prima dată în brațe și-am știut că pot să-mi scot rucsacul cu griji, să-l trântesc pe jos, să-mi pun capul pe umărul lui și să respir ușurată. Ajunsesem acasă. Oamenii dragi, cei cu care ai putea să mergi până la capătul lumii și-napoi, ei sunt cei care îi dau unei case energia necesară ca să devină acasă.

În garsoniera noastră micuță n-au loc decât energiile pozitive. Sigur, oameni suntem, uneori mai dăm un genunchi în colțul de la pat sau scăpăm oul pe aragaz, caz în care înjurăm printre dinți și se cam zăpăcesc puțin energiile, iar alteori uităm geamul deschis la baie o noapte întreagă și se fac -35 de grade dimineața. E adevărat, nu suntem perfecți, dar am putea totuși să primim bile albe pentru faptul că nu ne trezim să facem dușuri extrem de târziu în noapte, ca să consumăm apă cât pentru treizeci de elefanți însetați până se încălzește suficient. La fel de albe ar trebui să fie și cele pentru cât de puține becuri aprinse avem în același timp, deși recunosc că uneori televizorul merge deși nu se uită nimeni la el. Doar că nu știi niciodată când apare câte un cățel drăguț pe Viasat Nature, numai bun de îmbrățiat așa de la distanță.

Știți, noi suntem acasă mereu, indiferent de unde ne întindem capul la finalul zilei, dar când o să ne mutăm în casa aia cu curte verde, lavandă, cireș și doi Retrieveri…ei bine, atunci lucrurile or să stea un pic altfel. N-o să mai stăm cu aeroterma pornită în octombrie, când afară-s 6 grade, iar calorifere-s bocnă, ca aici. Și nici n-o să mai ținem geamurile larg deschise când caloriferele ard, deși afară s-a încălzit iar la 20 de grade.
Casa noastră cu living spațios o să aibă la parter ferestre suficient de mari și bine poziționate, în așa fel încât o să avem lumină naturală o bună parte din zi. O să pot sta tolănită pe canapeaua confortabilă, cu o carte în brațe și o să-mi pot vedea curtea pe oriunde aș privi, râzând de cum celălalt stăpân al casei se chinuie să-l învețe pe Ares, labradorul nostru auriu, cum să aștepte liniștit până când musafirii chiar intră în curte și abia apoi să îi ia la joacă.

couple new home kiss

*Sursa: pinterest.com

Când o să coborâm dimineața în picioarele goale să ne bem ceaiul și cafeaua, o să ne felicităm unul pe altul că am ales încălzirea în pardoseală, în vreme ce afară ninge like there’s no tomorrow, iar panourile solare cel mai probabil ne vor face extrem de fericiți când vom citi facturile la energie electrică. Cu siguranță că jumătatea mea mai bună va ști mult mai multe despre toate lucrurile astea tehnice, gen izolații termice ca să nu ardem gazul de pomană, cum s-ar zice, sau cum trebuie să fie caloriferele din dormitoarele și băile de la etaj. Tot el se va asigura, în mod clar, și că avem acel certificat energetic despre care până și eu știu că e necesar în cazul în care vrem vreodată să ne strângem bocceluța și să ne mutăm acasa în alt colț de lume.

Pe mine am să vă rog să nu mă întrebați de termografie, termoviziune sau alte din astea cu temperaturi. Puteți să mă întrebați maxim cu ce auditor energetic am colaborat noi, că memorie bună, slavă Domnului, am, o să știu.
Eu am să mă asigur, în schimb, că perdelele se potrivesc cu covoarele, că lampadarul e poziționat unde trebuie și că tablourile completează feng-shui-ul, acoperind locul ăla unde am zgâriat zugrăveala. Știți, o casă e ca o femeie, nu e suficient să fie sănătoasă și puternică, trebuie să se simtă frumoasă, să-i stea accesoriile bine, să-i scoată în evidență părțile bune și să-i mascheze neajunsurile. Doar așa poate să emane energie pozitivă, să-i facă mereu pe cei din jurul ei să zâmbească, să se simtă în largul lor, să se simtă acasă.

Ca în orice echipă, fiecare are rolul lui bine delimitat, însă sunt și task-uri de care ne vom ocupa împreună. Vom umple casa cu râsete zgomotoase, cu muzică bună și prăjituri frumos mirositoare, cu albume cu poze din toate călătoriile și amintiri imposibil de uitat vreodată. Cu timp de calitate petrecut împreună, cu cărți frumoase și filme bune, cu jocuri și glume, cu seri de karaoke sau sesiuni de dans improptu.Și tot împreună ne vom asigura că energia micilor alergători la proba ”tu-o-prinzi-pe-mami-și-eu-îl-blochez-pe-tati” va completa, fără prea multe lacrimi și alunecări neprevăzute, zen-ul întregului nostru acasă.

Articol scris pentru SuperBlog 2017

 

Advertisements

La un dor distanță

E extrem de amuzant să cotrobăi prin ciorne, să mă uit în urmă la frânturile de articole pe care le-am pus pe hârtie acum ceva timp în ideea că o să le continui cândva și or să vadă lumina blogului. Începuturi de recenzii de cărți sau filme, numele unor personaje din seriale de mult uitate care mi-au venit în minte brusc în vreo dimineață, idei de discuții la ora de istorie, replici auzite prin cine știe ce ședințe la birou sau prin vreo piesă de teatru, ori chiar vreun gând profund ce mi-a încolțit în minte când eram în metrou și am simțit nevoia să-l notez și să-l dezvolt la un moment dat.

Toate firimiturile astea sunt cioturi de articole care n-au avut noroc în viață. N-au reușit să se afirme suficient, să-mi mențină interesul viu până când să mă avânt asupra lor și să mă pun pe reflectat. Printre fraze neterminate și cuvinte aruncate telegrafic, care nu reușesc acum decât să-mi mai smulgă un zâmbet, se mai ivesc însă și idei pe care am continuat să le frământ din când în când, la care nu am încetat să mă gândesc niciodată.

Acum câțiva ani am dat peste o poză cu o întrebare simplă. M-am și gândit atunci, Doamne ce subiect de blog, îl păstrez de bun, să îl scot de la naftalină cum scoate magicianul un iepure din joben când i-o veni vremea. Și vremea nu i-a mai venit. Am scris despre mine, despre cafea, despre aspiratoare și frigidere, am scris despre mine, am scris romantic și ironic, am scris încercând să aflu lucruri sau încercând să-mi impun punctul de vedere, am scris iar despre mine. Păi și atunci de ce n-am încercat să răspund la întrebarea asta oare?

move away miss

Dacă ar trebui să te muți la 3000 de mile depărtare, care ar fi lucrul care ți-ar lipsi cel mai mult?

Simt nevoia să menționez din start că am exclus din discuție oamenii. Nu doar că oamenii nu sunt lucruri, dar pur și simplu pentru mine personal discuția asta n-ar mai avea sensș cu siguranță nu mi-ar lipi nimic mai mult decât ar face-o oamenii, de aia prefer să zic că sunt la alt nivel, iar acum mă pot concentra pe următorul. Orice mai puțin oamenii.

Am avut perioade în care mă gândeam că mi-ar lipsi poate agitația din mijlocul Bucureștiului, dar și calmul pe care-l poți găsi într-o pădure la câțiva kilometri de oraș. Alteori mă gândeam că mi-ar lipsi Herăstrăul, lacul Floreasca sau Parcul Tineretului, iar alteori îmi trecea prin cap că eu cafea ca la Origo n-am să mai beau nicăieri.

Cu altă ocazie m-am convins că mi-ar lipsi casa bunicilor, cu curtea  mică și plină de iarbă, cu bolta de viță-de-vie înțesată de struguri negri și cu sunetul păsărilor la 5 dimineața. Și nu de puține ori mi-a trecut prin cap că mi-ar lipsi librăriile din zona Universității, cu albume și cărți din toate domeniile la prețuri perfect accesibile (deși-s conștientă de efectele asupra pieței de carte, e ok), în care nu de puțin ori am intrat pentru 5 minute și am ieșit peste două ore.

În facultate, nu o dată m-am gândit la cum m-aș fi descurcat fără pachetul trimis de mama prin microbuz. Și nu era vorba de șnițelele mamei sau de căpșunile pe care le spăla de acasă și le așeza frumos în caserolă. Nu, nu despre asta era, că mă descurcam și cu gătitul și cu mersul la piață, dar toate mărunțișurile pe care le aveam la Târgoviște au ajuns la căminul meu din strada Moxa pe rând, lent; nu le-am adus în cameră dintr-odată, nu doar ca să nu cadă toate peste noi într-o noapte, ci și pentru că nu știam care și când or să-mi trebuiască și am stat foarte liniștită știind că le pot primi oricând în schimbul unei taxe modice de transport.

Cu toate astea, privind cu mintea de acum îmi dau seama că n-aveam nevoie nici de atâtea lucrușoare, că ne atașăm degeaba de obiecte și că suntem perfect capabili să ne facem bocceluța și să plecăm în lumea mare. Ce mi-ar lipsi de fapt dacă ar fi să plec la 5000 de kilometri de aici? Mi-ar lipsi să aud în jurul meu vorbindu-se limba română. Nu ridicați din sprâncene încercând să mirosiți vreun (fals) patriotism, nu e cazul. Îmi place să vorbesc și să aud limba engleză, ba de multe ori o combin nemilos cu româna, de-mi vine și mie să mă strâmb. Îmi place să învăț alte limbi, să învăț să exprim cât mai multe, să le pot folosi în vacanțe fără să mă stresez că aș cere prostii în magazine. Dar limba română rămâne totuși prima mea iubire. Îmi place să o aud, să o citesc, să o văd cum se combină în fraze lungi și alambicate, doar ca să iasă la liman înainte de punct.  Și tresar, iar un zâmbet îmi apare pe buze de fiecare dată când aud un conațional minunându-se în română pe străduțele înguste din Italia, de exemplu.

Dacă mi-ar lipsi cafeaua la ibric, patul de acasă sau mămăliga făcută în tuci? Poate că da, dar am învățat deja să prefer espresso-ul, iar cu restul aș scoate-o eu la liman. M-ar apuca însă dorul atunci când aș auzi în jur non-stop vorbindu-se în altă limbă. M-aș simți stingheră și străină. Și, sigur, cum zicea Tolstoi, nu există condiții cu care omul să nu se obișnuiască, dar obișnuința și nu dorul nu se exclud reciproc.

Ție? Ție ce ți-ar lipsi cel mai mult dacă ai pleca la 5000 de kilometri de casă?

Basarab Center și zeul inspirației

Când am decis să-mi resuscitez blogul m-am gândit, bineînțeles, că trebuie să-mi fac un to do list, să-mi pun cap la cap un plan, să citesc în continuare mult, să scriu ce-mi vine la gură când sunt în Word, dar să selectez un pic când dau copy-paste în editorul de pe wordpress. M-am mai gândit însă și să mă pun bine cu zeul memoriei, cu cel al creativității și inspirației, cu cel al răbdării și în principiu cu orice zeu ar putea interfera cu actul meu creator. Și pentru că m-am pus bine cu zeul inspirației, mi-a pus mâna-n cap și mi-a zis șoptit: ”fato, lasă un pic cărțile alea și mai pune mâna și citește ce-ai mai scris tu acum ceva timp. Poate unele fragmente chiar merită să vadă lumina blogului acum, când e săracul gol-goluț și aproape orice articol e mai bun decât niciunul dacă vrei să-l readuci la viață.”

Ei bine, datorită zeului inspirației, vedeți, vă rog, în rândurile de mai jos, câteva cugetări profunde puse pe hârtie acum vreo doi ani, când, dintr-un motiv pe care nu mi-l mai amintesc, am plecat la Târgoviște cu autobuzul în loc să-mi iau mașina.

”Vineri după-amiază, pe o căldură care prevestea în mod clar ploile ce aveau să ne aranjeze weekendul, mă îndreptam agale spre autogară, cumva sperând să mai găsesc loc dar, dacă s-ar fi putut, fără să mă grăbesc vreun pic. Nicio problemă, am prins ultimul loc, semn că oi fi făcut totuși și ceva bine în viața asta de nu mă arde karma chiar atât de rău. Eh, și cum mergeam eu așa, târând după mine un bagaj micuț, dar mai greu decât ar fi părut, mă uit în jur de  mașini și mă izbește un nume de magazin-terasă-birt-ceva. Râd cu mine, trec mai departe, îmi ocup locul mai sus amintit, mă fac comodă și încep să meditez. Basarab Center. Și râd iar.

Basarab Center este o… să nu-i zicem bodegă. Este, probabil , jumătate magazin și jumătate terasă, un loc care-și invită mușteriii să-și bea berile Ciucaș sau Newmarkt la una dintre cele câteva măsuțe de afară, feriți sub umbrele de soarele de vară târzie. Recunosc, nu am intrat și nici nu am asta în program , dar pot completa din amintire și imaginație spațiile goale, că nu e prima dată când văd un birt cu nume de fiță. Și mă gândeam că nu e singurul. Cred că a fost o perioadă când la noi a fost ceva sport național să-ți numești magazinul cumva fancy, indiferent că vinzi rochii din mătase naturală sau pâine, ouă și lapte și încă există reminiscențe, pentru că Basarab Center nu e deschisă de prea mult timp.

Știți magazinele alea de cartier, care parcă funcționează dintotdeauna, cu geamurile de la uși ușor crăpate printre grilajele de fier, abțibilduri decolorate lipite strâmb și mânere ruginite? Alea în care atunci când pășești ai senzația că te-ai întors vreo 15 ani în timp, iar mirosul de biscuiți râncezi și marmeladă de caise se combină atât de grețos cu cel de clor sau vreo altă soluție de spălat pe jos, încât nici nu mai știi de ce te-ai dus acolo? Sunt magazinele alea în care, în ziua de azi, nu te lasă sufletul să intri decât în cazuri de maximă urgență, când e 10 noaptea și ai o poftă de aia cruntă să mănânci eugenii vărsate sau când rămâi fără hârtie igienică și nu-i mai pasă nimănui dacă e albă, fină, cu trei straturi și sul pe care îl poți arunca în toaletă.  Ei bine, dar magazinele astea au niște nume (cu excepția celor care nu au nume deloc și se folosesc doar de denumirea  de la Registrul Comerțului a firmei sau a celor care se cheamă simplu Non-Stop) la care nu te poți abține, trebuie cel puțin să zâmbești. Orlando, Minimarket Garibaldi, Mary Lux, Riana sau Medieval Gurmand.

Suntem oameni inventivi și în ultimii ani ne-am dezvoltat și mai mult imaginația. Nu mai există Alimentara, copiii de acum nu au idee ce e aia consignație sau cum arată un aparat TEC, în schimb avem minimarket-uri cât cuprinde, aproape că m-aș aventura să zic că minimarketurile pot concura lejer cu Mega Image-urile. Mai faci un pas, mai dai de un minimarket. Și, desigur, dacă ești cu adevărat norocos, de Basarab Center 🙂

Dimineți de artistă

Nu mai e de mult un secret faptul că mie îmi place să cânt. Sigur, o fac doar în intimitatea camerei mele, la duș sau când sunt singură la volan, dar de cântat, cânt și recuperez prin capacitatea mea extrem de bine dezvoltată de a reține un milion de versuri, ceea ce pierd prin prisma talentului meu vocal sublim, încântător, dar care lipsește cu desăvârșire. Cred că asta mi-am dorit cel mai mult să fac în viață, dovadă stând ondulatorul de păr de la țară și spray-urile Impulse, care și-au jucat cu brio rolurile de microfoane, concertele pe care le dădeam în curte și playback-ul grațios pe care îl făceam pe piesele Nataliei Oreiro.

N-a fost să fie, am ajuns să mă joc cu cifre, norme și proceduri, în timp ce-mi îndes căștile în urechi, ca să mă concentrez mai bine, dar se pare că undeva în interiorul meu tot nu pot accepta această realitate. Motiv pentru care rețin versuri muuulte, ca să pot cânta piesele respective în momentele mele de exprimare artistică. Dacă aș reține materia pentru examene tot atât de repede și pe un termen tot atât de lung cum se întâmplă cu versurile din melodii… pfff, aș ajunge departe. Aș putea să fredonez acum lejer ”Eternal flame” a celor de la The Bangles, dar n-aș putea să-mi amintesc despre ce era al treilea capitol din materialul de la Audit Bancar, din care am avut examen acum o lună. Sounds familiar?

Problema mea nu e efectiv că țin minte prea multe versuri și-mi ocup spațiu pe hard așa aiurea. Problema e că nu înțeleg de ce și că aș vrea să știu cum funcționează mecanismele și cât de repede se pot adânci toate circumvoluțiunile alea responsabile cu muzica față de celelalte, responsabile cu sesiunea. Și mă mai macină ceva tare de tot: diminețile care încep cu mine cântând o melodie. Cât mai random posibil. Poate să fie ceva ce am ascultat seara, înainte să adorm, poate să fie ceva ce ascult pe repeat în ultima săptămână sau vreun cântec pe care îl asociez cu cartea de pe noptieră sau cu visul din noaptea trecută. Sau poate să fie o melodie complet random, atât de random încât să încep să râd cu poftă în vârful patului, la 7 dimineața și să mă întreb ce naiba s-o fi întâmplând în capul meu.

N-am zis nimic când m-am trezit în minte cu ”Eyes Shut”,  de la Years and Years. O ascultam pe repeat și tocmai îmi cumpărasem bilet la Summer Well, unde sper că o voi asculta live. Avea sens. N-am zis nici când odată ce am deschis ochii am început să cânt ”you’re my flashlight, light, you’re my flashligt, light, light, you’re my flashlight”, încercând să imit vocea lui Jessie J. Și, trebuie să fiu sinceră, nu am fost șocată nici de Drake, cu a lui ”Hotline Bling”, prea o auzisem peste tot zilele alea și-mi mai plăcuseră și jeansii fetelor din videoclip. Nu, accesul de râs n-a fost provocat nici măcar de ”What do you mean?” a inegalabilului Justin Bieber. Câștigătoare detașată la categoria ”cum să o zăpăcim pe Ioana” a fost Miki, cu a ei ”Jumătate”. Cum care Miki? Miki, fosta solistă de la K-pital. Miki, cea care a făcut împreună cu Pepe un cover după ”No me ames”, a cuplului J Lo – Marc Anthony. Miki, cea care se trezește serioasă, plină de înțelepciune și cu machiajul perfect pe față în videoclipul de la piesa asta, nu răvășită și amuzată până peste cap, cum m-am trezit eu în dimineața aia.

Mă macină atât de multe întrebări, încât nu știu la care să caut răspuns mai întâi. De ce mă trezesc fredonând? De ce și cum sunt alese anumite piese? De ce nu mă pot trezi și eu morocănoasă și fără chef de orice nu are cofeină, ci mă confrunt cu exprimarea asta artistică de cum deschid ochii? Și, mai ales, nu este oare un semn faptul că și eu m-am trezit într-o dimineață cântând piesa asta, la fel cum se trezește și Miki în videoclipul de mai sus? Cum ce semn? Semn că mi-am greșit cariera, dar că încă nu e timpul pierdut și că o dimineață rece de iarnă poate fi momentul perfect pentru a face o întoarcere la 180 de grade și de a-mi începe, în sfârșit, viața de artistă pentru care m-am născut.

beyonce lol gif

Pe scara rulantă – de la Muntenia la Universitate

Când eram mică, mama mă lua cu ea cam peste tot, pe de o parte pentru că nu ar fi avut cu cine să mă lase acasă, pe de altă parte fiindcă era de părere că e important să scoți copilul în lume, să socializeze, să învețe cum să se comporte și să vezi cum reacționează în diverse situații. Așa că mergeam împreună în foarte multe locuri și, deși nu eram eu cel mai lipicios copil și plângeam de mama focului la studioul foto, în rest mă comportam foarte civilizat, salutam, aveam răbdare până se termina și cea mai plictisitoare conversație și nu m-am dat niciodată cu fundul de pământ în vreun magazin pentru că voiam nu știu ce jucărie.

Mergeam, deci, în foarte multe locuri, dar de fiecare dată când ieșeam din casă mă rugam să ajungem și astăzi la magazinul Muntenia. În Târgoviște, magazinul Muntenia era, cel puțin pentru mine, un fel de mall. Nu doar pentru că găseai o grămadă de lucruri, de la metraje, goblenuri și mercerie, la haine ”de doamnă” și uniforme albastre cu carouri și șorțuleț, până la servicii de masă scumpe și pahare de cristal, de care nu mă apropiam niciodată prea mult. Muntenia nu era mall-ul meu doar pentru că avea de toate și mă puteam plimba în voie printre rochii și pantofi din piele, ci și pentru că avea scări rulante. Aveam, n-aveam treabă până la ultimul etaj, mama știa că trebuie să le urcăm neapărat pe toate, de mai multe ori chiar, dacă ar fi fost după mine. Dar nu era după mine, pentru că ori închidea la poștă, ori pleca doctorița, ori trebuia să mergem și la magazinul Mondial. Oh, dar Mondialul nu avea scări rulante. Deal breaker.

În ciuda aparențelor, nu despre magazinul Muntenia voiam să povestesc, ci despre relația mea extrem de veche cu scările rulante, relație care a devenit tot mai solidă în ultimii cinci ani, de când ne întâlnim aproape zilnic în București. Ne știm, ne simțim, merg la birou cu metroul, ceea ce înseamnă că am urcat și am coborât pe escalatoare de mii de ori până acum. Am mai pus câte un picior aiurea pe două trepte poate, dar nu mi s-a întâmplat niciodată să cad sau să mă dezechilibrez. Până acum vreo două săptămâni, când s-a întâmplat neîntâmplatul.

 
Era într-o dimineață aglomerată, în drumul spre serviciu, când la Universitate trenul a mai vărsat un val de oameni, de mă întrebam unde om fi încăput atâția, că tot plin era și după ce am coborât noi. În fine. Și când să pun piciorul pe o treaptă, fix în milifracțiunea aia de secundă de care ai nevoie ca să te echilibrezi, doamna din fața mea s-a emoționat și s-a lăsat elegant pe spate. Cum am încercat eu s-o împiedic să se reverse peste mine și apoi să o punem de un domino, ce credeți? Exact, ea și-a revenit ajutată de mâna mea salvatoare, iar eu m-am dus frumos pe spate. Dacă mi-a trecut toată viața prin fața ochilor? Nu chiar, dar pe la clasa a IV-a tot ajunsesem când m-a prins domnul de lângă mine și m-a repus pe picioare. Când mă uit în jos, ce să vezi! Și persoana din spate se dezechilibrase, evident, dar și ea găsise un om bun care s-o țină la verticală. Uite că am avut noroc, știam eu că dimineața e momentul meu preferat din zi.

Acum, în tot timpul ăsta, credeți că prima piesă din domino se uita disperată la noi cu privirea de vai-uite-ce-am-făcut-era-să-și-rupă-gâtul-femeile-astea-două-și-bine-că-le-a-ajutat-cineva-vă-rog-frumos-să-mă-scuzați?! Nu, doamna admira liniștită priveliștea, de ziceai că e în telecabină spre Everest. Moment în care mă întreabă salvatorul meu personal:

– Dar ce ați pățit, ce s-a întâmplat? Că ați dezechilibrat-o și pe doamna din spate, bine că nu ați pățit nimic niciuna.

Eu îi răspund vizibil iritată, așteptând ca madam să mă onoreze măcar cu o privire din milă.

– Mulțumesc pentru ajutor. Păi eu nu mare lucru, doamna din față probabil nu a pus piciorul bine și când am încercat să o țin, m-am dus eu pe spate.

Ei, și în sfârșit eforturile mi-au fost răsplătite, individa s-a întors și mi-a aruncat o privire plină de regret ironie și a început să râdă. Da, să râdă! Adevărul e că perspectiva a două capete sparte sau picioare rupte pe scara rulantă de la metrou e foarte amuzantă, absolut.

– Și aparent i se pare și foarte amuzant, completez eu de-a dreptul plină de nervi de-acum.

La momentul ăsta deja ajunsesem sus. Madam s-a dus în plata Domnului, să-și continue ziua minunată începută cu o doză de amuzament, că doar râsul e sănătos și te menține tânăr, eu am bâiguit vreo două înjurături, mi-am înfășurat eșarfa în jurul gâtului, mi-am cumpărat un covrig de supărare și m-am grăbit la birou. Inutil să mai spun că până am intrat în clădire m-am certat în capul meu cu respectiva, pentru că efectiv nu-mi venea să cred că n-a avut bunul simț de a lega o frază simplă: ”Mulțumesc, îmi pare rău că v-am dezechilibrat și pe dvs., sunteți bine, ați pățit ceva?”

Sunt însă convinsă că s-a împiedicat de vreo bordură sau a intrat în vreun perete de sticlă în dimineața aia, pentru că nu e normal să trec prin așa ceva înainte să-mi beau cafeaua. Și karma nu doarme.

Prima foaie pe 2016 – Gala SuperBlog

În metrou zilele astea ai o grămadă de timp să te gândești la cele mai serioase aspecte ale vieții și poți trăi intens senzații necunoscute până atunci. Plus că ajungi să inventezi cele mai originale explicații ca să nu ai tendințe criminale la adresa domnilor de la Metrorex, pentru că da, ieri, în timp ce așteptam trenul spre Pipera, au trecut trei garnituri aproape goale spre Berceni. Surprise, Metrorex, nu sunt de trei ori mai mulți oameni care merg spre Berceni dimineața! Mai știți când am scris articolul ăla drăguț în care vă lăudam și mi-ați dat și mail să-mi mulțumiți că am vorbit așa frumos? Well, I take it back, there!

În fine, cum număram eu așa până la 10 ca să mă calmez, mi-am dat seama că uite ce bine că nu mi-am făcut listă cu planuri pentru 2016. Că mi-aș fi pus pe listă scrisul pe blog de cel puțin trei ori pe săptămână și mi-aș fi dat grav de tot cu firma-n cap. E drept că anul a început alert, că-s o sută de mii de hârtii și rapoarte de făcut la serviciu, că lucrurile se precipită, că vin sesiunea și disertația, că sunt o grămadă de cărți de citit, oameni de întâlnit și cafele de băut. Dar asta nu-nseamnă că n-aș putea face-o, doar am făcut asta timp de două luni în toamna care a trecut și tare bucuroasă sunt că m-am ținut de treabă.

Da, da, vorbesc despre SuperBlog, competiție care a început la 1 octombrie și s-a încheiat la 1 decembrie și pe care am simțit de la început că n-o mai abandonez anul ăsta. V-am zis, third time’s a charm. Au fost două luni de provocări, 24 de articole scrise cu mai multă sau mai puțină inspirație și tot atâtea deadline-uri, multe dintre ele ratate cu o grație amețitoare, astfel că m-am ales cu niște penalizări sănătoase. M-am învățat minte, încerc să nu mai fac, dar la momentul ăla amânarea a fost cea mai bună variantă. Altfel, fie aș fi ratat un deadline la birou, fie aș fi simțit SuperBlog-ul ca pe o corvoadă și n-aș mai fi ajuns la final. Tot răul spre bine. Spre Gală, adică.

Despre Gala SuperBlog mă chinui de o lună să scriu și am ratat, evident, și deadline-ul propus inițial de Claudia, unul dintre cei doi oameni care fac ca SuperBlog-ul să se întâmple de atâta timp și să fie tot mai și tot mai fain. A fost tare frumos la gala din 12 decembrie. Am întârziat la evenimentul de la Golden Tulip, am vorbit la microfon, deși habar n-aveam că va trebui să o fac și am ascultat niște oameni plini de idei faine, pe care m-am apucat să-i citesc între timp, că, recunosc, pe parcursul competiției am făcut-o puțin spre deloc.
Mi-am primit cadoul de la Nutrivita și setul de parfum și deodorant de la Coty pe care l-am câștigat la una dintre probe, cu articolul Scent of a couple, pe care vă invit să-l (re)citiți, e frumos (desigur) și ușor siropos, așa că de atunci Enrique Iglesias mă privește în fiecare dimineață dintre sticluțele de parfum.

superblog2

După ce am socializat puțin, am mâncat din minunatul tort și ne-am pozat, ne-am îndreptat cu entuziasm către Berăria H, ca să dansăm pe muzica lui Max Dragomir. Din nou am întârziat, însă am reușit să prind și o bucățică de loc, am băut bere, am râs, am dansat, am povestit, am mai râs un pic, mi-am notat pe telefon bloguri de citit și apoi am mai dansat un pic și-n Centrul Vechi, ca să nu se termine așa brusc distracția.

poza grup superblog

A fost o seară foarte, foarte faină și nici acum nu-mi vine să cred că-mi trecuse prin cap să nu mă duc. Am cunoscut niște oameni foarte frumoși, de la care am învățat în câteva ore lucruri pe care nu le știam și mi-am amintit altele, pe care nu știam că le mai știu.  Am început să citesc bloguri noi și, deși nu o să menționez nume aici acum, or să apară pe blog cât de curând.  Lucrez la asta, trebuie să-mi fac eu niște ordine în minte și apoi să pun la punct și spațiul ăsta virtual, dar mai am nevoie de niște timp. Oh, who doesn’t?

Una peste alta, îmi pare foar-te-bi-ne că am scris pentru SuperBlog, a fost un boost teribil pentru mine și nu neapărat în ceea ce privește scrisul sau nu doar în legătură cu aspectul ăsta. Sunt momente în viață când te mai trezești, îți mai pui o întrebare, îți mai vine o idee, îți mai cauți un răspuns. La mine s-a întâmplat ca un moment  de ăsta să fie mijlocit de SuperBlog. Și mă bucur, e frumos. Cu ocazia asta le mulțumesc tuturor superblogger-ilor, partenerilor și, mai ales, celor doi oameni care fac posibilă competiția asta, Claudia Pătrașcu și Albert Budică. Să ne recitim cu bine la primăvară!

Over and out.

Douglas România îi ajută pe alții să ajute

Am intrat pe ultima sută de metri a anului și deja se întrezăresc bilanțuri pe 2015 și planurile pentru 2016. Ne notăm ce cărți am citit, câte filme am văzut, în câte locuri ne-am plimbat, ce milestones am trecut cu brio, câți oameni frumoși am cunoscut, ce frici ne-am învins și câte experiențe am acumulat, pe de o parte. Pe de altă parte, ne scriem cu bullet points ce visăm să ne aducă anul care vine, ce vrem să învățăm, când, cum și cât, ce ne dorim să (nu) uităm, cât să iertăm și cui să-i cerem iertare, pe cine să întrebăm ”Ce mai faci?” după o perioadă lungă și unde să ne întoarcem, încotro să pornim și ce să schimbăm la noi. Una peste alta, dacă printre ciocolată, cozonaci și goana după cadouri, ne mai găsim timp și pentru bilanțuri, n-ar strica să privim un pic mai departe de ușa casei noastre.

Sunt o grămadă de lucruri nu doar serioase, ci și extrem de dureroase, mai ales dacă te pui o secundă în pielea celor direct afectați. Că e vorba de numărul victimelor din Colectiv, de oamenii care și-au pierdut viața din cauza ISIS, de teroarea din Paris și ce urmează după sau de faptul că atacul din San Bernardino a primit în America numărul de ordine 352 când din 2015 se scurseseră abia 336 de zile, toate-s chestiuni mai sensibile decât cele 24 de cărți citite din lista de 25 sau faptul că vrem să mergem la echitație pentru prima dată în anul care vine.

Și mai e ceva. Ceva care se exprimă nu doar în durere, luptă și speranță, lacrimi și dezamăgire, eforturi și încrederea că va fi bine, ci și în cifre. În fiecare an, la nivel mondial se înregistrează aproximativ șapte milioane de cazuri noi de cancer. 7.000.000. Într-o aproximare grosieră, anual, în lume, un om dintr-o mie e diagnosticat cu cancer. Unii supraviețuiesc, alții nu, e o realitate. O realitate mai vizibilă, fiindcă e mai aproape, e aceea că în România riscul de a face cancer până la vârsta de 75 de ani este de 23%, iar din cei aproape 80.000 de oameni diagnosticați cu cancer în fiecare an, foarte mulți nu supraviețuiesc, în special pentru că boala nu este depistată în stadiile incipiente. Tot aici, acasă, aproximativ o mie şase sute de copii au fost diagnosticaţi în ultimii cinci ani. Am putea traduce asta așa: în fiecare săptămână șase copii află că au cancer, iar doi dintre ei mor în primii trei ani de tratament. Poftim statistici!* Parcă nu mai e așa o tragedie că n-am citit toate cărțile și n-am călătorit unde am vrut anul ăsta, nu?

Lăsând deoparte statisticile reci, pe lângă tratamentul dur la care sunt supuși, pacienții, mai ales cei micuți, au nevoie de extrem de mult sprijin psihosocial. Rata de supraviețuire nu e dată doar de operații, radiații și chimioterapie, ci și de iubire, atenție, încurajări și dorința de a trăi, de zâmbetele celor din jur, de contactul susținut cu ”exteriorul” pe perioada spitalizării, de motivația de a merge mai departe și de empatie. Și dacă nu ați văzut ce se întâmplă când Johnny Depp se îmbracă în Jack Sparrow și merge la o secție de oncologie pediatrică, o puteți face acum:

În România, astfel de acțiuni și multe altele, despre care puteți afla aici, se întâmplă prin Asociația Little People, care și-a început activitatea în 1996, iar în prezent oferă un program de suport psihosocial pentru copii și adolescenți din 10 secții oncopediatrice din România și Republica Moldova. 

Sub nicio formă nu îmi propun să minimizez importanța vieților noastre personale, a planurilor de viitor, a oamenilor noștri dragi pierduți poate într-un accident stupid sau plecați peste hotare, a pasiunilor noastre și a tristeților mici sau bucuriilor mărunte. Aș vrea doar să știți că cei de la Douglas România au lansat în rețeaua lor de magazine o campanie de strângere de fonduri pentru Asociația Little People, asta după ce încă din vară montaseră casete pentru donații în magazinele lor. Prin campania ”Beauty of Giving”, care se desfășoară în perioada 23 noiembrie – 20 decembrie, își propun să strângă 35.000 de lei, donând câte 10 lei din vânzarea fiecărei palete de machiaj Like.   

Așadar, dacă și când aveți drum prin magazine, fie că sunteți în căutarea parfumului perfect pentru seara de Revelion sau a cadourilor potrivite pentru cei dragi, fie că vreți doar să vă clătiți ochii, poate dați o fugă până la Douglas. Și dacă vă bate gândul să vă răsfățați cu o trusă de machiaj sau aveți nevoie de un cadou inspirat, amintiți-vă (și spuneți mai departe) că dacă luați o paletă Like, 10 lei vor ajunge la Little People și-i vor ajuta să-i facă și pe alții să zâmbească, să se bucure și să-și scrie liste cu planuri pentru anul care vine.

douglas campanie beauty of giving

*Sursele statisticilor aici și aici.