Dimineți de artistă

Nu mai e de mult un secret faptul că mie îmi place să cânt. Sigur, o fac doar în intimitatea camerei mele, la duș sau când sunt singură la volan, dar de cântat, cânt și recuperez prin capacitatea mea extrem de bine dezvoltată de a reține un milion de versuri, ceea ce pierd prin prisma talentului meu vocal sublim, încântător, dar care lipsește cu desăvârșire. Cred că asta mi-am dorit cel mai mult să fac în viață, dovadă stând ondulatorul de păr de la țară și spray-urile Impulse, care și-au jucat cu brio rolurile de microfoane, concertele pe care le dădeam în curte și playback-ul grațios pe care îl făceam pe piesele Nataliei Oreiro.

N-a fost să fie, am ajuns să mă joc cu cifre, norme și proceduri, în timp ce-mi îndes căștile în urechi, ca să mă concentrez mai bine, dar se pare că undeva în interiorul meu tot nu pot accepta această realitate. Motiv pentru care rețin versuri muuulte, ca să pot cânta piesele respective în momentele mele de exprimare artistică. Dacă aș reține materia pentru examene tot atât de repede și pe un termen tot atât de lung cum se întâmplă cu versurile din melodii… pfff, aș ajunge departe. Aș putea să fredonez acum lejer ”Eternal flame” a celor de la The Bangles, dar n-aș putea să-mi amintesc despre ce era al treilea capitol din materialul de la Audit Bancar, din care am avut examen acum o lună. Sounds familiar?

Problema mea nu e efectiv că țin minte prea multe versuri și-mi ocup spațiu pe hard așa aiurea. Problema e că nu înțeleg de ce și că aș vrea să știu cum funcționează mecanismele și cât de repede se pot adânci toate circumvoluțiunile alea responsabile cu muzica față de celelalte, responsabile cu sesiunea. Și mă mai macină ceva tare de tot: diminețile care încep cu mine cântând o melodie. Cât mai random posibil. Poate să fie ceva ce am ascultat seara, înainte să adorm, poate să fie ceva ce ascult pe repeat în ultima săptămână sau vreun cântec pe care îl asociez cu cartea de pe noptieră sau cu visul din noaptea trecută. Sau poate să fie o melodie complet random, atât de random încât să încep să râd cu poftă în vârful patului, la 7 dimineața și să mă întreb ce naiba s-o fi întâmplând în capul meu.

N-am zis nimic când m-am trezit în minte cu ”Eyes Shut”,  de la Years and Years. O ascultam pe repeat și tocmai îmi cumpărasem bilet la Summer Well, unde sper că o voi asculta live. Avea sens. N-am zis nici când odată ce am deschis ochii am început să cânt ”you’re my flashlight, light, you’re my flashligt, light, light, you’re my flashlight”, încercând să imit vocea lui Jessie J. Și, trebuie să fiu sinceră, nu am fost șocată nici de Drake, cu a lui ”Hotline Bling”, prea o auzisem peste tot zilele alea și-mi mai plăcuseră și jeansii fetelor din videoclip. Nu, accesul de râs n-a fost provocat nici măcar de ”What do you mean?” a inegalabilului Justin Bieber. Câștigătoare detașată la categoria ”cum să o zăpăcim pe Ioana” a fost Miki, cu a ei ”Jumătate”. Cum care Miki? Miki, fosta solistă de la K-pital. Miki, cea care a făcut împreună cu Pepe un cover după ”No me ames”, a cuplului J Lo – Marc Anthony. Miki, cea care se trezește serioasă, plină de înțelepciune și cu machiajul perfect pe față în videoclipul de la piesa asta, nu răvășită și amuzată până peste cap, cum m-am trezit eu în dimineața aia.

Mă macină atât de multe întrebări, încât nu știu la care să caut răspuns mai întâi. De ce mă trezesc fredonând? De ce și cum sunt alese anumite piese? De ce nu mă pot trezi și eu morocănoasă și fără chef de orice nu are cofeină, ci mă confrunt cu exprimarea asta artistică de cum deschid ochii? Și, mai ales, nu este oare un semn faptul că și eu m-am trezit într-o dimineață cântând piesa asta, la fel cum se trezește și Miki în videoclipul de mai sus? Cum ce semn? Semn că mi-am greșit cariera, dar că încă nu e timpul pierdut și că o dimineață rece de iarnă poate fi momentul perfect pentru a face o întoarcere la 180 de grade și de a-mi începe, în sfârșit, viața de artistă pentru care m-am născut.

beyonce lol gif

Pe scara rulantă – de la Muntenia la Universitate

Când eram mică, mama mă lua cu ea cam peste tot, pe de o parte pentru că nu ar fi avut cu cine să mă lase acasă, pe de altă parte fiindcă era de părere că e important să scoți copilul în lume, să socializeze, să învețe cum să se comporte și să vezi cum reacționează în diverse situații. Așa că mergeam împreună în foarte multe locuri și, deși nu eram eu cel mai lipicios copil și plângeam de mama focului la studioul foto, în rest mă comportam foarte civilizat, salutam, aveam răbdare până se termina și cea mai plictisitoare conversație și nu m-am dat niciodată cu fundul de pământ în vreun magazin pentru că voiam nu știu ce jucărie.

Mergeam, deci, în foarte multe locuri, dar de fiecare dată când ieșeam din casă mă rugam să ajungem și astăzi la magazinul Muntenia. În Târgoviște, magazinul Muntenia era, cel puțin pentru mine, un fel de mall. Nu doar pentru că găseai o grămadă de lucruri, de la metraje, goblenuri și mercerie, la haine ”de doamnă” și uniforme albastre cu carouri și șorțuleț, până la servicii de masă scumpe și pahare de cristal, de care nu mă apropiam niciodată prea mult. Muntenia nu era mall-ul meu doar pentru că avea de toate și mă puteam plimba în voie printre rochii și pantofi din piele, ci și pentru că avea scări rulante. Aveam, n-aveam treabă până la ultimul etaj, mama știa că trebuie să le urcăm neapărat pe toate, de mai multe ori chiar, dacă ar fi fost după mine. Dar nu era după mine, pentru că ori închidea la poștă, ori pleca doctorița, ori trebuia să mergem și la magazinul Mondial. Oh, dar Mondialul nu avea scări rulante. Deal breaker.

În ciuda aparențelor, nu despre magazinul Muntenia voiam să povestesc, ci despre relația mea extrem de veche cu scările rulante, relație care a devenit tot mai solidă în ultimii cinci ani, de când ne întâlnim aproape zilnic în București. Ne știm, ne simțim, merg la birou cu metroul, ceea ce înseamnă că am urcat și am coborât pe escalatoare de mii de ori până acum. Am mai pus câte un picior aiurea pe două trepte poate, dar nu mi s-a întâmplat niciodată să cad sau să mă dezechilibrez. Până acum vreo două săptămâni, când s-a întâmplat neîntâmplatul.

 
Era într-o dimineață aglomerată, în drumul spre serviciu, când la Universitate trenul a mai vărsat un val de oameni, de mă întrebam unde om fi încăput atâția, că tot plin era și după ce am coborât noi. În fine. Și când să pun piciorul pe o treaptă, fix în milifracțiunea aia de secundă de care ai nevoie ca să te echilibrezi, doamna din fața mea s-a emoționat și s-a lăsat elegant pe spate. Cum am încercat eu s-o împiedic să se reverse peste mine și apoi să o punem de un domino, ce credeți? Exact, ea și-a revenit ajutată de mâna mea salvatoare, iar eu m-am dus frumos pe spate. Dacă mi-a trecut toată viața prin fața ochilor? Nu chiar, dar pe la clasa a IV-a tot ajunsesem când m-a prins domnul de lângă mine și m-a repus pe picioare. Când mă uit în jos, ce să vezi! Și persoana din spate se dezechilibrase, evident, dar și ea găsise un om bun care s-o țină la verticală. Uite că am avut noroc, știam eu că dimineața e momentul meu preferat din zi.

Acum, în tot timpul ăsta, credeți că prima piesă din domino se uita disperată la noi cu privirea de vai-uite-ce-am-făcut-era-să-și-rupă-gâtul-femeile-astea-două-și-bine-că-le-a-ajutat-cineva-vă-rog-frumos-să-mă-scuzați?! Nu, doamna admira liniștită priveliștea, de ziceai că e în telecabină spre Everest. Moment în care mă întreabă salvatorul meu personal:

– Dar ce ați pățit, ce s-a întâmplat? Că ați dezechilibrat-o și pe doamna din spate, bine că nu ați pățit nimic niciuna.

Eu îi răspund vizibil iritată, așteptând ca madam să mă onoreze măcar cu o privire din milă.

– Mulțumesc pentru ajutor. Păi eu nu mare lucru, doamna din față probabil nu a pus piciorul bine și când am încercat să o țin, m-am dus eu pe spate.

Ei, și în sfârșit eforturile mi-au fost răsplătite, individa s-a întors și mi-a aruncat o privire plină de regret ironie și a început să râdă. Da, să râdă! Adevărul e că perspectiva a două capete sparte sau picioare rupte pe scara rulantă de la metrou e foarte amuzantă, absolut.

– Și aparent i se pare și foarte amuzant, completez eu de-a dreptul plină de nervi de-acum.

La momentul ăsta deja ajunsesem sus. Madam s-a dus în plata Domnului, să-și continue ziua minunată începută cu o doză de amuzament, că doar râsul e sănătos și te menține tânăr, eu am bâiguit vreo două înjurături, mi-am înfășurat eșarfa în jurul gâtului, mi-am cumpărat un covrig de supărare și m-am grăbit la birou. Inutil să mai spun că până am intrat în clădire m-am certat în capul meu cu respectiva, pentru că efectiv nu-mi venea să cred că n-a avut bunul simț de a lega o frază simplă: ”Mulțumesc, îmi pare rău că v-am dezechilibrat și pe dvs., sunteți bine, ați pățit ceva?”

Sunt însă convinsă că s-a împiedicat de vreo bordură sau a intrat în vreun perete de sticlă în dimineața aia, pentru că nu e normal să trec prin așa ceva înainte să-mi beau cafeaua. Și karma nu doarme.

Prima foaie pe 2016 – Gala SuperBlog

În metrou zilele astea ai o grămadă de timp să te gândești la cele mai serioase aspecte ale vieții și poți trăi intens senzații necunoscute până atunci. Plus că ajungi să inventezi cele mai originale explicații ca să nu ai tendințe criminale la adresa domnilor de la Metrorex, pentru că da, ieri, în timp ce așteptam trenul spre Pipera, au trecut trei garnituri aproape goale spre Berceni. Surprise, Metrorex, nu sunt de trei ori mai mulți oameni care merg spre Berceni dimineața! Mai știți când am scris articolul ăla drăguț în care vă lăudam și mi-ați dat și mail să-mi mulțumiți că am vorbit așa frumos? Well, I take it back, there!

În fine, cum număram eu așa până la 10 ca să mă calmez, mi-am dat seama că uite ce bine că nu mi-am făcut listă cu planuri pentru 2016. Că mi-aș fi pus pe listă scrisul pe blog de cel puțin trei ori pe săptămână și mi-aș fi dat grav de tot cu firma-n cap. E drept că anul a început alert, că-s o sută de mii de hârtii și rapoarte de făcut la serviciu, că lucrurile se precipită, că vin sesiunea și disertația, că sunt o grămadă de cărți de citit, oameni de întâlnit și cafele de băut. Dar asta nu-nseamnă că n-aș putea face-o, doar am făcut asta timp de două luni în toamna care a trecut și tare bucuroasă sunt că m-am ținut de treabă.

Da, da, vorbesc despre SuperBlog, competiție care a început la 1 octombrie și s-a încheiat la 1 decembrie și pe care am simțit de la început că n-o mai abandonez anul ăsta. V-am zis, third time’s a charm. Au fost două luni de provocări, 24 de articole scrise cu mai multă sau mai puțină inspirație și tot atâtea deadline-uri, multe dintre ele ratate cu o grație amețitoare, astfel că m-am ales cu niște penalizări sănătoase. M-am învățat minte, încerc să nu mai fac, dar la momentul ăla amânarea a fost cea mai bună variantă. Altfel, fie aș fi ratat un deadline la birou, fie aș fi simțit SuperBlog-ul ca pe o corvoadă și n-aș mai fi ajuns la final. Tot răul spre bine. Spre Gală, adică.

Despre Gala SuperBlog mă chinui de o lună să scriu și am ratat, evident, și deadline-ul propus inițial de Claudia, unul dintre cei doi oameni care fac ca SuperBlog-ul să se întâmple de atâta timp și să fie tot mai și tot mai fain. A fost tare frumos la gala din 12 decembrie. Am întârziat la evenimentul de la Golden Tulip, am vorbit la microfon, deși habar n-aveam că va trebui să o fac și am ascultat niște oameni plini de idei faine, pe care m-am apucat să-i citesc între timp, că, recunosc, pe parcursul competiției am făcut-o puțin spre deloc.
Mi-am primit cadoul de la Nutrivita și setul de parfum și deodorant de la Coty pe care l-am câștigat la una dintre probe, cu articolul Scent of a couple, pe care vă invit să-l (re)citiți, e frumos (desigur) și ușor siropos, așa că de atunci Enrique Iglesias mă privește în fiecare dimineață dintre sticluțele de parfum.

superblog2

După ce am socializat puțin, am mâncat din minunatul tort și ne-am pozat, ne-am îndreptat cu entuziasm către Berăria H, ca să dansăm pe muzica lui Max Dragomir. Din nou am întârziat, însă am reușit să prind și o bucățică de loc, am băut bere, am râs, am dansat, am povestit, am mai râs un pic, mi-am notat pe telefon bloguri de citit și apoi am mai dansat un pic și-n Centrul Vechi, ca să nu se termine așa brusc distracția.

poza grup superblog

A fost o seară foarte, foarte faină și nici acum nu-mi vine să cred că-mi trecuse prin cap să nu mă duc. Am cunoscut niște oameni foarte frumoși, de la care am învățat în câteva ore lucruri pe care nu le știam și mi-am amintit altele, pe care nu știam că le mai știu.  Am început să citesc bloguri noi și, deși nu o să menționez nume aici acum, or să apară pe blog cât de curând.  Lucrez la asta, trebuie să-mi fac eu niște ordine în minte și apoi să pun la punct și spațiul ăsta virtual, dar mai am nevoie de niște timp. Oh, who doesn’t?

Una peste alta, îmi pare foar-te-bi-ne că am scris pentru SuperBlog, a fost un boost teribil pentru mine și nu neapărat în ceea ce privește scrisul sau nu doar în legătură cu aspectul ăsta. Sunt momente în viață când te mai trezești, îți mai pui o întrebare, îți mai vine o idee, îți mai cauți un răspuns. La mine s-a întâmplat ca un moment  de ăsta să fie mijlocit de SuperBlog. Și mă bucur, e frumos. Cu ocazia asta le mulțumesc tuturor superblogger-ilor, partenerilor și, mai ales, celor doi oameni care fac posibilă competiția asta, Claudia Pătrașcu și Albert Budică. Să ne recitim cu bine la primăvară!

Over and out.

Douglas România îi ajută pe alții să ajute

Am intrat pe ultima sută de metri a anului și deja se întrezăresc bilanțuri pe 2015 și planurile pentru 2016. Ne notăm ce cărți am citit, câte filme am văzut, în câte locuri ne-am plimbat, ce milestones am trecut cu brio, câți oameni frumoși am cunoscut, ce frici ne-am învins și câte experiențe am acumulat, pe de o parte. Pe de altă parte, ne scriem cu bullet points ce visăm să ne aducă anul care vine, ce vrem să învățăm, când, cum și cât, ce ne dorim să (nu) uităm, cât să iertăm și cui să-i cerem iertare, pe cine să întrebăm ”Ce mai faci?” după o perioadă lungă și unde să ne întoarcem, încotro să pornim și ce să schimbăm la noi. Una peste alta, dacă printre ciocolată, cozonaci și goana după cadouri, ne mai găsim timp și pentru bilanțuri, n-ar strica să privim un pic mai departe de ușa casei noastre.

Sunt o grămadă de lucruri nu doar serioase, ci și extrem de dureroase, mai ales dacă te pui o secundă în pielea celor direct afectați. Că e vorba de numărul victimelor din Colectiv, de oamenii care și-au pierdut viața din cauza ISIS, de teroarea din Paris și ce urmează după sau de faptul că atacul din San Bernardino a primit în America numărul de ordine 352 când din 2015 se scurseseră abia 336 de zile, toate-s chestiuni mai sensibile decât cele 24 de cărți citite din lista de 25 sau faptul că vrem să mergem la echitație pentru prima dată în anul care vine.

Și mai e ceva. Ceva care se exprimă nu doar în durere, luptă și speranță, lacrimi și dezamăgire, eforturi și încrederea că va fi bine, ci și în cifre. În fiecare an, la nivel mondial se înregistrează aproximativ șapte milioane de cazuri noi de cancer. 7.000.000. Într-o aproximare grosieră, anual, în lume, un om dintr-o mie e diagnosticat cu cancer. Unii supraviețuiesc, alții nu, e o realitate. O realitate mai vizibilă, fiindcă e mai aproape, e aceea că în România riscul de a face cancer până la vârsta de 75 de ani este de 23%, iar din cei aproape 80.000 de oameni diagnosticați cu cancer în fiecare an, foarte mulți nu supraviețuiesc, în special pentru că boala nu este depistată în stadiile incipiente. Tot aici, acasă, aproximativ o mie şase sute de copii au fost diagnosticaţi în ultimii cinci ani. Am putea traduce asta așa: în fiecare săptămână șase copii află că au cancer, iar doi dintre ei mor în primii trei ani de tratament. Poftim statistici!* Parcă nu mai e așa o tragedie că n-am citit toate cărțile și n-am călătorit unde am vrut anul ăsta, nu?

Lăsând deoparte statisticile reci, pe lângă tratamentul dur la care sunt supuși, pacienții, mai ales cei micuți, au nevoie de extrem de mult sprijin psihosocial. Rata de supraviețuire nu e dată doar de operații, radiații și chimioterapie, ci și de iubire, atenție, încurajări și dorința de a trăi, de zâmbetele celor din jur, de contactul susținut cu ”exteriorul” pe perioada spitalizării, de motivația de a merge mai departe și de empatie. Și dacă nu ați văzut ce se întâmplă când Johnny Depp se îmbracă în Jack Sparrow și merge la o secție de oncologie pediatrică, o puteți face acum:

În România, astfel de acțiuni și multe altele, despre care puteți afla aici, se întâmplă prin Asociația Little People, care și-a început activitatea în 1996, iar în prezent oferă un program de suport psihosocial pentru copii și adolescenți din 10 secții oncopediatrice din România și Republica Moldova. 

Sub nicio formă nu îmi propun să minimizez importanța vieților noastre personale, a planurilor de viitor, a oamenilor noștri dragi pierduți poate într-un accident stupid sau plecați peste hotare, a pasiunilor noastre și a tristeților mici sau bucuriilor mărunte. Aș vrea doar să știți că cei de la Douglas România au lansat în rețeaua lor de magazine o campanie de strângere de fonduri pentru Asociația Little People, asta după ce încă din vară montaseră casete pentru donații în magazinele lor. Prin campania ”Beauty of Giving”, care se desfășoară în perioada 23 noiembrie – 20 decembrie, își propun să strângă 35.000 de lei, donând câte 10 lei din vânzarea fiecărei palete de machiaj Like.   

Așadar, dacă și când aveți drum prin magazine, fie că sunteți în căutarea parfumului perfect pentru seara de Revelion sau a cadourilor potrivite pentru cei dragi, fie că vreți doar să vă clătiți ochii, poate dați o fugă până la Douglas. Și dacă vă bate gândul să vă răsfățați cu o trusă de machiaj sau aveți nevoie de un cadou inspirat, amintiți-vă (și spuneți mai departe) că dacă luați o paletă Like, 10 lei vor ajunge la Little People și-i vor ajuta să-i facă și pe alții să zâmbească, să se bucure și să-și scrie liste cu planuri pentru anul care vine.

douglas campanie beauty of giving

*Sursele statisticilor aici și aici.

Suntem ceea ce…facem în mod repetat

Eram prin liceu când au început să mi se aprindă beculețele privind adoptarea unui stil de viață mai sănătos. Mă îngrășasem câteva kilograme, nu multe, dar de ajuns încât să nu mai încap în perechea preferată de blugi prespălați și să mi se reverse ușor șoldurile peste talia extrem de joasă a acestora. În clasa a IX-a și a X-a făcusem săptămânal vreo două-trei ore de dans, iar când am renunțat la activitatea asta și am continuat să mănânc dulciuri de parcă a doua zi era sfârșitul lumii și-ar fi fost un sacrilegiu să rămână vreun pic de ciocolată pe pământ, corpul meu a început și el să reacționeze. Azi juma’ de kil, mâine doi-trei centimetri pe burtică, poimâine niște celulită pe coapse și uite așa m-am trezit eu căutând pe net calculatoare de calorii, idei de mâncare dietetică și programe de sport care, dacă s-ar fi putut, să mă ajute să slăbesc doar uitându-mă la ele.

În caz că vă întrebați dacă le-am găsit pe cele din urmă, aflați că nu. Am găsit totuși un forum cu multe informații, cu calculator de calorii, cu rețete de mâncare sănătoasă și idei de activități sportive cât mai plăcute. Și a fost atunci momentul în care am realizat că soluția nu e să slăbești, ci să-ți schimbi stilul de viață. Sau, mă rog, să-l îmbunătățești. Mi-a ieșit pentru o vreme, dar acum, când mă aflu într-o perioadă de călcat în străchini și încerc din nou să ajung la un echilibru, îmi dau seama că trebuie să lucrez semnificativ la schimbarea mindset-ului. Și că, la fel ca mine, mai sunt milioane de oameni care n-au nevoie de vreun plan radical care să dea randament pe termen scurt, ci de un stil de viață mai sănătos, care să asigure rezultate pe termen lung.

Din motivul ăsta, o campanie în care mi-ar plăcea mult să mă implic ar fi una prin care să se promoveze tocmai un alt stil de viață. Nu doar pentru că m-ar motiva pe mine personal să practise what I preach*, dar m-aș bucura să știu că i-am ajutat cumva și pe alții să-și găsească un astfel de echilibru. Și cine ar fi mai potrivit să inițieze o astfel de campanie decât cei ce la Nutrivita, care de 8 ani de zile încearcă să aducă în alimentația românilor și produse mai sănătoase, precum produse fără lactoză sau batoane proteice și diverse suplimente nutritive?

Mănâncă, mișcă-te, trăiește…sănătos!

Așa mi-ar plăcea să sune campania asta. Nu doar că ar atrage imediat atenția prin faptul că e inspirată din titlul unei cărți destul de cunoscute, dar cred că subliniază destul de bine cei doi piloni principali (pe lângă o relație echilibrată cu tine însuți/însăți) ai unui stil de viață sănătos. După ce stabilim la cine vrem să ajungem și ce impact ne dorim să avem asupra publicului țintă, mă gândesc că am putea să le cerem ajutorul celor de la Loopaa sau Creadiv, care sigur ar veni cu idei cât mai creative de promovare, precum și cu suportul tehnic și vizualele necesare.

Pe bucata de offline a campaniei, cred că e imperios să organizăm mici evenimente dedicate sportului, atât în aer liber, cât și în cadrul unei săli de sport (poate o zi a porților deschise la o sală partener). Practic, am putea să le arătăm oamenilor că există cel puțin o activitate fizică potrivită fiecăruia, fie că vorbim de alergat, mers cu bicicleta, pilates sau fitness ori urcatul scărilor din parcul Carol sau din blocul în care locuiesc. Prin evenimentele astea, pe care știu că le-ar promova cu drag cei de la TVR2, am sublinia că în epoca în care trăim, în care sedentarismul e o problemă majoră, mișcarea este nu doar necesară, dar și plăcută și diversificată.
În plus, tot în offline aș vedea niște ateliere de nutriție în care să explicăm importanța mâncatului sănătos și să le oferim oamenilor exemple concrete de combinații sănătoase pentru un mic-dejun pe fugă sau un prânz la birou. Și apropo de mic-dejun, cum ar fi să mergem în stațiile de metrou la orele dimineții și să oferim mostre din produsele Nutrivita ca alternativă la covrigii frumos mirositori, dar atât de păcătoși?

Pe partea de online, pe lângă promovarea intensă pe rețelele de socializare atât a stilului de viață sănătos (eventual cu un hashtag de genul #manancsanatos), cât și a evenimentelor din offline, blogosfera ar avea rolul ei extrem de important. Sunt sigură că sunt o grămadă de bloggeri, printre care și bloggerii parteneri de la SuperBlog 2015, care ar fi încântați să se implice. O idee ar fi o serie de articole privind experiențele personale ale acestora privind relația cu mâncarea și sportul sau poate provocări de genul: ”30 de zile fără zahăr”, ”O săptămână fără fast-food”, ”30 de minute de mișcare zilnic”.
Cei care s-ar încumeta la o astfel de provocare ar posta pe bloguri materiale privind efectele pe care le observă în timp sau greutățile cu care s-au confruntat și modurile în care le-au depășit. Poate un articol-concluzie de genul ”Înainte și după”? Să vezi o tipă de la Victoria’s Secret promovând un stil de viață sănătos nu-ți spune mare lucru. Când vezi însă că un om cu care poți rezona (poate aveți joburi similare, cu 8-10 ore de stat pe scaun zilnic, sau aveți tot câte doi copii și vă place ciocolata la nebunie) reușește să mănânce cât de cât sănătos și să facă mișcare zilnic, parcă prinzi speranță 🙂

Într-o perioadă în care timpul e atât de puțin, iar rafturile-s pline de produse care mai de care mai procesate, cu zeci de ingrediente cât mai greu de pronunțat, când se stă pe scaun o zi întreagă și oamenii preferă să-și petreacă timpul liber cu smartphone-ul în față decât să alerge jumătate de oră, nu zice nimeni că e ușor să faci o astfel de campanie și să obții impactul dorit. Eu m-aș implica însă cu maaaare drag și-s sigură că orice pas înainte face diferența. Vorba aia, I didn’t say it’s gonna be easy, I said it’s gonna be worth it!**

quote body lifestyle

Acest articol este ultimul din seria SuperBlog 2015.

* practise what I preach – să practic ceea ce promovez
** I didn’t say it’s gonna be easy, I said it’s gonna be worth it – n-am spus că o să fie ușor, am spus că o să merite
Sursa foto

Bună ziua, cumpăr timp!

Am dat zilele astea peste un citat care zicea că odată cu trecerea timpului lista cu dorințe de Crăciun devine tot mai scurtă, pentru că, se pare, te prinzi tu că lucrurile de care chiar ai nevoie nu se cumpără. Ei, aș! Nu zic, sunt de acord cu ideea că cele mai bune lucruri în viață nu sunt lucruri. Doar că următoarele cele mai bune sunt și sunt muuulte și scumpe și n-ar strica să le ținem o evidență acolo, să știe Moș Crăciun de ele. Călătorii, bilete la concerte, teatru sau film, cărți, haine, pantofi sexy și adorabili, mașini sigure, case primitoare cu paturi confortabile, bucătării luminoase și cafea aromată. Și, cel mai scump dintre toate, cap de listă, timpul. Da, da, se poate cumpăra și petrece cu familia sau alți oameni dragi, nu ridicați din sprânceană, că am văzut eu la magazinul MarketOnline.ro .

logo_marketonline_mic1Să ne luăm un minut pentru un exercițiu de imaginație: cam cum ar sta lucrurile fără mașinile de spălat automate? Să vii de la serviciu după o zi lungă și să te apuci de sortat și spălat haine manual. O oră, două, poate trei dacă ai și
copil micuț și trebuie să scoți vreo pată, după care încă niște minute ca să le faci loc la uscat. Pentru că trebuie să le strângi pe celelalte, tura anterioară și să le pui pe categorii după necesitatea călcatului: acum-sau-mâine-dimineață-înainte-să-plec, poate-mâine-seară-în-timp-ce-mă-uit-la-serialpot-să-aștepte-până-sâmbătă, sigur-nu-în-viața-asta. Și apoi să te apuci de călcat cu un fier de ăla cu cărbuni de avea mamaie pe vremuri (dacă era norocoasă și avea!), până te uită Dumnezeu acolo. Și când își amintește de tine, să te uiți la ceas și să-ți dai seama că e deja noapte și că ai și lăsat o pată pe o cămașă albă. Deh, poate altfel era cu un Perfect Care, de la Philips Să nu exagerăm și să ne închipuim cum ar fi viața fără frigidere, toate lucrurile au o limită.

Apoi, în weekend, pe lângă categoria pot-să-aștepte-până sâmbătă rămasă restantă, trebuie făcută curățenie. O bucurie ar fi să te apuci de dat cu mătura peste tot, să te apuce toți nervii când vezi că plimbi praful dintr-o parte în alta pe parchet și în colțuri tot nu ajungi cum trebuie, deci n-ai nicio șansă să fie și la tine măcar o zi podelele fără fir de praf. Și după niște minute bune, să te auzi scrâșnind din dinți: ”argh, ce bun era un aspirator acum!”
Pe urmă să intri în bucătărie. Păi parcă una e să te apuci de tocat la zarzavaturi până îți amorțește mâna și ți se înroșesc ochii și altfel îți vine să gătești, de exemplu, o ciorbă când ai un robot de bucătătărie profesional și în câteva minute sunt gata pregătite toate, iar tu aranjezi în aparatul de gătit cu aburi, după caz, legumele pentru cel mic sau conopida ce urmează a fi tăvălită printr-un sos iute, iute și rumenită un pic la cuptor, drept garnitură pentru prânzul în familie. În felul ăsta, îți faci timp să pregătești și un desert, dar să bați atâââtea albușuri cu telul parcă nu e tocmai distractiv, nu? Bine, dacă ai avea robotul ăla de care ziceam mai sus, nu te-ai mai gândi la asta, dar măcar un mixer și tot ar fi bine.

Cu toate instrumentele astea, după-amiaza de sâmbătă ar fi liberă. Cu prăjitura călduță scoasă din cuptor și cu câte o cană de cafea sau un smoothie pentru copii, dacă e cazul, e numai bine de stat la povești, de râs, de jucat, de citit, de pupat și de plimbat. Asta dacă nu plouă, că dacă plouă, poți sta la fel de bine în casă și aștepta dimineața de duminică. Poate primești un mic-dejun la pat, cu pâine prăjită, unt și dulceață, cu cafea la espressor și un film văzut sub pătură. Și uite așa te binedispui și te duci luni la serviciu de cinci ori mai productivă, cu zâmbetul pe buze și chef de viață, că n-ai stat tot weekendul să robotești, trezindu-te duminică seara că nici nu se vede mare lucru din ce ai făcut.

Deci ce ziceați? Că timpul nu se cumpără? Vă rog, mai gândiți-vă un pic, căutați-l bine și luați un hint: uneori se găsește în magazine la categoria electrocasnice profesionale. Și scrieți-i lui Moșu’ chiar dacă sunteți ditamai oamenii, o să se descurce el cumva și poate o să aveți o supriză sub brad, o cutie cu un bilet: ”o seară cu iubitul în oraș”, ”o cină cu ai tăi”, sau ”o excursie cu copiii”.

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 23

Prăjituri, cafea și amprente

În zilele ploioase de toamnă în calendar și iarnă în șosete, parcă îți vine să te prefaci că nu știi ce e ăla job și să stai toată dimineața în pat, cu pătura până la gât și ochii într-o carte. Să-ți faci o cafea tare la ibric, să-ți încălzești mâinile pe cana cu mesaj alb-negru și din când în când să te oprești din citit ca să-ți mai notezi câte un pasaj sau ca să-ți mai iei niște prăjiturele de casă din frigider. Probabil că dacă m-ar întreba cineva cum arată o dimineață perfectă de luni, cam așa ar suna descrierea.

Până una, alta însă, lunea rămâne pentru mers la serviciu, acolo unde cuvintele rămân pe locul doi ca să facă loc bazelor de date, cifrelor jucăușe, tabelelor și hârtiilor frumos capsate, semnate și pline de ștampile. Acolo, o buburuză verde îmi toarnă cafeaua în cana albastră cu fluturi, prăjiturelele  vin în ambalaje colorate fix de pe raftul vreunui supermarket aglomerat, iar pasajele ce ajung în agendă sunt fragmente din proceduri, nume greu de pronunțat și coduri kilometrice. O asemenea dimineață e o alternativă mai mult decât acceptabilă; e călduț, miroase frumos și glazura de ciocolată a biscuitelui se topește (de emoție, ai zice) la atingerea cafelei fierbinți.

Totuși, o alternativă mai fericită chiar și decât cea în care mi-aș petrece dimineața în pat ar fi să încep ziua la o măsuță mică, retrasă, dar în același timp aproape de o fereastră, dintr-o cafenea-cofetărie. A mea. Puțină lume știe că visez de mult timp, de pe vremea când descopeream plăcerea gătitului de dulciuri, la o cofetărie a mea, cu prăjituri frumoase și pline de ciocolată, cu muzică drăguță și aromă îmbietoare. Și, hopefully, cu oameni care citesc, zâmbesc și pleacă de acolo cu un strop de fericire în buzunar.Ar avea mese mici, cu fotolii moi și un raft cu cărți de răsfoit timp de o cafea pentru doritori. Pe pereți ar atârna câteva tablouri și niște colaje: fotografii de la noi și poate de la vizitatori, decupaje și alte lucrușoare pe care ne dorim să nu le uităm și să le revedem din când în când.

Mi-ar plăcea să reușesc un grad mare de personalizare, să-i fac pe cei care i-ar trece pragul să simtă că într-adevăr sunt într-un loc din care merită să nu mai pleci. De fapt, ba să pleci, dar să revii cu drag și dor de fiecare dată. Să simtă că prăjiturile sunt aproape la fel de bune ca acelea făcute de mama sau bunica și cafeaua e în fiecare dimineață așa cum și-o doresc. Și să simtă că oamenilor care se ocupă de locul ăsta chiar le pasă de ei. Să găsească pe masă selecția de dulciuri și băuturi disponibile, alături de un mesaj care să le facă ziua mai bună și, în majoritatea dimineților, pe mine la măsuța din colț, cu o cană în față și tastând de zor, cufundată în cealaltă pasiune a mea, cuvintele, dar cu un zâmbet pe buze și dispusă oricând să fiu partener de discuții interesante.

stampila colopLângă ușă ar exista un panou în care am colecta zilnic părerile vizitatorilor, ca să știm ce le-a plăcut și ce-ar fi vrut să fie altfel, mai frumos, mai bine în ziua respectivă. Titlul ”Te-am făcut să zâmbești astăzi?” ar fi urmat de un tabel în care ei ne-ar putea evalua. O linie pentru cafea, alta pentru prăjituri, alta pentru muzică și încă altele pentru atmosferă și ce ne-ar mai trece prin cap pe parcurs. Notele ar fi simplu de dat: le-am lăsa la dispoziție o ștampilă cu o față zâmbitoare și una cu o față tristă, pe care să le pună cum consideră de cuviință în dreptul elementului care i-a bucurat sau, dimpotrivă, i-a lăsat puțin dezamăgiți în ziua respectivă. M-aș asigura că există hârtie și pixuri și o cutiuță în care să ne lase eventualele mesaje, în caz că vor să detalieze, cam așa cum ne scriau profesorii pe teze motivele pentru sutimile scăzute la fiecare exercițiu sau felicitările de sub zecele curat.
Și dacă stau puțin să mă gândesc, ștampilele astea ar fi într-un fel încă o părticică din mine lăsată acolo. Nu doar că de multe ori mă trezesc categorisind oamenii, locurile sau experiențele în funcție de capacitatea lor de a mă face să zâmbesc, dar, în plus, unul dintre lucrurile pe care mi le doresc cel mai mult în viața asta este să-mi las la rândul meu amprenta asupra unor oameni și locuri. Să știu că e cineva
care zâmbește datorită mie.

În după-amiezele mohorâte de toamnă, când ploaia se oprește puțin și vântul nu bate tare, când ai ieși la o plimbare scurtă ca să iei o gură de aer proaspăt, dar parcă ai sta și înăuntru ca să citești sau să povestești cu un om drag, în după-amiezele astea ar fi călduț și liniște și mult bine la mine în cafenea.

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – Proba 3