La Literary Death Match poemele se citesc de pe corp

La începutul lunii decembrie am fost la un eveniment tare fain în ultima zi a Festivalului Internațional de Literatură București, eveniment despre care îmi tot propun să scriu încă de pe atunci, dar am lăsat să treacă zi după zi, până când s-a și prăfuit draftul. L-am scos acum și l-am aranjat puțin, pentru că ar fi păcat să nu afle mai multă lume cum a fost la primul Literary Death Match din România.
Recunosc că atunci când am citit pe Facebook despre eveniment mi-a atras atenția mai întâi numele unuia dintre poeții care au participat la concurs și abia apoi concursul în sine, dar odată ce am aflat cu ce se mănâncă, spun sincer că mă mai duc dacă se mai face, chiar abia aștept.

Pe Răzvan Țupa, unul dintre cei patru participanți și ocupantul locului II, l-am cunoscut prima dată dintr-un filmuleț pe Youtube, în anul I de facultate, când unei bune prietene i s-a părut mai interesant să mă învețe să citesc poezie contemporană decât să lucrăm la un proiect despre Macedonia și Grecia. De atunci l-am mai ascultat și i-am mai citit versurile, iar când i-am văzut numele pe afișul de la FILB, am zis că sigur e ceva interesant și ar fi frumos să mergem să vedem. Și-așa am ajuns pe 4 decembrie să ne relaxăm la Muzeul Țăranului Român, ascultând poezie și râzând din tot sufletul.

Ce este de fapt Literary Death Match?

”Dacă scopul acestei seri a fost să creeze o atmosferă relaxantă și nebună, în care să poți să te bucuri de literatură bună, atunci Literary Death Match este un succes uriaș.” (Huffington Post)

Literary Death Match e un proiect inițiat de Adrian Todd Zuniga, care își propune să promoveze literatura într-un mod inedit și să transforme o simplă lectură într-un spectacol. E un show gândit sub forma unui ”meci de box”, chiar și scena arată ca un ring, iar concurenții sunt patru autori care își citesc creațiile proprii, urmând să fie evaluați de un juriu. Cei doi finaliști se duelează apoi într-un meci spumos, care nu mai ține de literatură, ci detensionează și amuză, în contrast cu primele două runde. Despre ce și cum este LDM, pe unde se întâmplă și unde se va mai întâmpla, puteți citi mai multe aici.

Cum a fost la primul Literary Death Match din București?

Fain de tot. razvan tupaCei patru concurenți, Tara Skurtu, Svetlana Cârstean, Răzvan Țupa și Mugur Grosu, și-au citit creațiile cum au știut mai frumos și au fost jurizați de Luiza Vasiliu – jurnalist cultural, Bogdan-Alexandru Stănescu – poet, critic literar și președinte FILB – și Andrei Gheorghe, cunoscutul om de radio și televiziune. În prima rundă, dacă Tara și-a turnat apă în cap, Mugur a citit cu o mască pe față, iar Svetlana m-a făcut să mă simt pe alocuri ca și când m-ar fi trimis în colțul meu să mă gândesc la ceva foarte serios, Răzvan a ales să-și arunce foile și să ne citească de pe trup. Da, avea versurile scrise pe corp și, dincolo de show, pe mine una m-a făcut să mă gândesc instant și la versurile unui alt domn poet, Iv cel Naiv, care zicea așa: “vezi că ți-am scris pe corp un poem/ cu privirea, pe sub rochia crem.”

Locul I a fost disputat intens de Tara și Răzvan, care au luat parte la un spelling contest, probabil ușor tensionat pentru ei, amuzant cu siguranță pentru toată lumea. În final, coroana a mers la Tara, iar nota 10 la toți organizatorii evenimentului. A fost poezie, au fost oameni faini, atmosferă minunată și mă mai duc cu prima ocazie.

razvan tupa tara skurtu

Cam așa a arătat, deci, ultima seară de FILB de anul ăsta și mă bucur taaare mult că nu am ratat-o, chiar mi-ar fi părut tare rău. Mă mai bucur și că am descoperit, cu ocazia asta, că-mi place ce și cum scrie Tara Skurtu și sper să mai auzim de ea, ceea ce nu e greu să se întâmple, dat fiind că urmează ca Radu Vancu să-i traducă volumul de debut, volum în care se regăsește, sper, și Morning Love Poem, din care mi-am notat eu în grabă în minte versul ăsta: ”It’s hard to say I need you enough”.

It’s hard to say I need you enough.

Today I did. Walked into your morning
shower fully clothed. All the moments

we stop ourselves just because we might
feel embarrassed or impractical, or get wet.

Foto: Facebook

La crème de la crème

Nu e mult timp de când povesteam despre brânza pufoasă a lui Toni Delaco, brânză care s-ar apropia lejer de perfecțiune dacă pufoșenia ar fi unitatea de măsură. Dar când cauți brânza perfectă, când cauți cea mai bună brânză din lume, nu poți să te limitezi la asta. Trebuie să-ți faci un fel de fișă de scoring și să iei în calcul fiecare, fiecare aspect când faci notarea, trebuie să analizezi muuulte brânzeturi, ca să poți să faci toate comparațiile necesare… ehe, e multă muncă. Dar Toni știe asta, că de aia a și plecat în atâtea călătorii în ultimii ani, ca să vadă, să atingă, să guste, să miroasă, să analizeze, să noteze și să ne aducă acum, cadou de Crăciun, cea mai bună brânză din lume.

Unii ar zice că pe cea mai bună brânză din lume o găsești în frigider, la tine acasă sau la supermarket, atunci când mori de foame. Poa’ să fie de vacă, de capră, de oaie, de bivoliță, telemea, cremă, cașcaval, afumat sau nu, brânză cu mucegai sau fără, fondue, ementaller, șvaițer sau halumi. În fine, poa’ să fie de care o fi, doar să fie și e cea mai bună. Eh, nu știu ce să zic, nu cred că Toni ar fi tocmai de acord. Adică după câte drumuri a bătut el ca să caute la crème de la crème  în materie de brânză, să vii așa și să-i spui că na, știi ce, de fapt, oricare ar fi e tot aia? Parcă-l și văd cum se uit pe sub sprâncene și murmură aparent calm: ”Nu mă-nnebuni! I-auzi, oricare, aa?!”

Mi se pare normală reacția asta, dacă stau să mă gândesc bine. Adică el, cel mai mare fan brânză, a făcut atât research și încă n-a putut să decidă și să aleagă cui oferă distincția asta și venim noi, niște amatori, să-i spunem că oricum nu e așa mare lucru? Adică în căutarea perlei ăsteia el a stat cu stres și emoții prin Zucotti Park, în perioada aia nebună de Occupy Wall Street și noi venim să-i zicem că nu-i așa big deal? Sau minimizăm și lupta lui interioară și amintirile cu cea mai bună prietenă a lui din tinerețe? Alea care-l încercau teribil în călătoria prin Argentina când a stat să afle ce și cum e cu brânza halumi. Ori poate că nici chinul cu brânza tempura a japonezilor (aia proaaaastă, după spusele lui) nu ne e suficient și trebuie să ne amintim și de brânza aia puturoasă din Marea Britanie, Vieux Lille sau murătura împuțită. Și după toaaate astea și încă și-n plus, noi venim să-i zicem că nah, cea mai bună brânză din lume poate fi oricare?

Recunosc că-s tare curioasă să aflu care primește distincția supremă de la Toni. Mie una mi-ar plăcea să fie o brânză fină, poate dintr-o combinație de lapte și încă niște ingrediente secrete care să-i dea savoare, să simți că are consistență, dar în același timp să aibă o textură așa ca o mângâiere și să aibă un gust pregnant și, în același timp, fin. Să fie chiar așa, la crème de la crème. Și nu mă supăr deloc dacă îi dă chiar numele ăsta, ba dimpotrivă, o să mă simt flatată. Deci, Toni, ne mai ții mult în suspans?

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 21

Adevărul gol-goluț despre cum se spală vasele

Îmi făceam zilele trecute o listă de filme pe care trebuie neapărat să le văd, pentru că dacă de citit am mai citit câte ceva, în ce privește filmele sunt un pic cam pierdută în spațiu. Nu doar că am văzut puține, dar o parte dintre cele pe care le-am văzut sunt filme ușurele, simple, care nu impresionează prin ceva în mod special și din care nu-ți mai amintești aproape nimic peste un an, doi. Bine, asta dacă filmul respectiv nu-l are ca protagonist pe vreun domn sexy de la Hollywood, caz în care poți să îți mai amintești câte ceva. E drept însă că eu am văzut ”Closer”, cu Jude Law, din care nu-mi amintesc absolut nimic, abia dacă îmi amintesc că e cu Jude Law.

Le țin minte însă pe cele două cu Gerard Butler, ceea ce ar putea să însemne că au fost mai bune. Sau că m-a prins cumva subiectul. Mă rog, hai să fim serioși, nu astea sunt explicațiile, Gerard e Gerard, fiecare cu slăbiciunile lui. Eh, și trecând peste cel cu scrisorile lui trimise din lumea de dincolo, mai are un film cu Katherine Heigl, că de asta l-am și ținut mine pe ăsta, în care îi explică el de ce nu-și găsește ea iubit și o ajută să caute până, well, evident, îl găsește pe el, oh, so beautiful. Nu, nu e spoiler, faci câteva legături și din primele minute știi ce se întâmplă.

Eh, și e în The Ugly Truth, că despre el vorbim, o scenă destul de amuzantă, în care protagonista primește un compliment de la un potențial iubit, care, nu-mi amintesc în ce context, vine la ea la ușă. Cert e că tipul îi zice că arată foarte bine, iar domnișoara, încercând să pară mega casual, îi zice ceva de genul: ”Oh thanks, yeah… I was just doing the dishes”. Siiiigur, că toate arătăm așa când spălăm vasele, ne stau perfect rochiile negre scurte, mulate, buclele blonde și zâmbetul rujat.

Adevărul gol-goluț e că, deși nu-mi amintesc exact, cel mai probabil se pregătise intens înainte ca să fie așa casually perfect, cum facem toate. O fi stat și ea niște minute bune într-o baie caldă cu spumă, să se relaxeze, și-o fi dat cu o loțiune hidratantă cu miros drăguț, ca să aibă pielea catifelată, o fi înjurat puțin când s-a ars pe gât cu placa sau ondulatorul încercând să facă bucla perfectă, poate a dat și cu degetul mic de la picior în pragul de la ușă și de aia avea bujorii ăia în obrăjori. Ca să nu mai vorbim de cât timp o fi petrecut înainte de toate astea cu epilatul, cu programări ratate la salon, cu strâns din dinți, iritații și fire sub piele apărute după. Ah, nu, stai, că astea cred că-s doar problemele noastre, ale muritoarelor de rând, care încă doar visăm la epilare definitivă.

aparat epilare definitva

Silk’n Glide

Dacă stau bine să mă gândesc totuși, poate că nu mai e chiar așa un vis ăsta, în orice caz nu unul așa de greu de atins. În ultima vreme, și-a pus atâta lume mintea la contribuție ca să țintească problema asta teribilă a epilatului, încât cu doar câteva click-uri ne putem cadorisi și noi cu un aparat de epilat cu laser care să ne scape de tot de grija asta. Gata cu programările, cu ceara fierbinte, cu plecatul de la salon cu lacrimi în ochi și gata cu lama de ras care are efect fix o zi, după care părul crește mai mândru decât înainte. Cu un aparat de ăsta, pe lângă că firul de păr devine mult mai casant, nici nu mai primește ”de mâncare” de la rădăcină și nu-i mai rămâne decât să-și dea obștescul sfârșit. Ca să nu mai spun că Silk’n Glide 300k se poate folosi și după expunerea la soare.

Long story short, un pic bronzate, epilate fără prea mult stres și fără urme, putem și noi să facem o baie călduță, să ne cremuim și parfumăm,  să ne punem o rochie sexy și un ruj roșu și să ne apucăm de spălat vase. Că na, adevărul gol-goluț ni-l spune Gerard mai jos, pare-se:

The Ugly Truth

The Ugly Truth

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 22

Splendidă catastrofă

Să nu mă votaţi…fiindcă nu merit să intru în Parlament, pentru că eu n-am făcut nimic pentru voi şi nici n-am să pot să fac. De ce să vă mint şi să vă înşel buna voastră credinţă?

Nu vă panicați, n-am cules citatul din discursul vreunui politician român, candidat la parlamentarele din 2012. Cuvintele pline de sinceritate îi aparțin lui Spirache Necșulescu, candidat forțat pentru un fotoliu de deputat și tată de familie în piesa Titanic Vals, a lui Tudor Mușatescu.

Prima dată am văzut piesa asta jucată de colegii mei mai mari din trupa de teatru a liceului, în regia profei de română și încă de atunci am zis că trebuie să o văd cândva și în variantă profesionistă, cu toată aprecierea cuvenită amatorilor mai sus amintiți. Când l-am auzit pe Pavel Bartoș lăudându-se că are premieră la Odeon în decembrie, am zis că neapărat ajung la începutul ăsta de an. Și minunea s-a întâmplat: vineri seara m-am instalat comod într-unul din fotoliile teatrului (minunată sală, apropo) și pentru două ore m-am cufundat în povestea familiei Necșulescu, atât de actuală și astăzi, pe o scenă politică guvernată de ipocrizie crasă, corupție cât cuprinde și, mai ales, eterna demagogie. De altfel, însuși dramaturgul ne clarifica faptul că „acțiunea se petrece în zilele noastre, în orice oraş unde există soacre, neveste şi prefecturi.”

Spirache Necșulescu este un funcționar public dintr-un oraș de provincie, cu un salariu modest și absolut nicio ambiție politică. Soarta l-a cadorisit însă cu o familie dornică să parvină, să scape de monotonia orașului mic și să ajungă în capitală. Mult visata ascensiune pe scara socială are loc odată cu moartea într-un naufragiu a lui Tache, fratele lui Necșulescu, a cărui avere le revine prin moștenire personajelor noastre. Așadar, Spirache se vede împins în politică de Dacia, soția autoritară, și Chiriachița, soacra, care este de fapt adevăratul cap al familiei, fiind o venerabilă reprezentare a matriarhatului.
Pe fundalul parvenirii și al luptei duse de femeile casei pentru scaunul de parlamentar și, implicit, privilegiile aduse de acesta, se desfășoară și două povești de dragoste ale fetelor lui Spirache, Gena, fiica infirmă din prima căsnicie, și răsfățata Sarmisegetuza, alias Miza, cu tinerii Dinu, respectiv Stamatescu.

Un testament misterios care dă planurile peste cap, răsturnări de situație, un discurs politic atipic și probleme sentimentale, se regăsesc toate pe scena de la Odeon și, deși pe alocuri aș fi avut câte ceva de comentat, spectacolul e unul care te ridică în picioare imediat ce se aprind luminile și te face să aplauzi minute în șir. Și poate că succesul pe care îl are (se joacă cu casa închisă) și îl va avea, sunt convinsă, se datorează și unei abordări interesante a regizorului Alexandru Dabija, care aduce în piesă un alt personaj: canapeaua. O canapea care devine practic un simbol al opulenței și statutului social.

O dramă cu tușe pregnante de comedie, o radiografie a scenei politice, dar și a defectelor umane, Titanic Vals e un spectacol care nu merită să fie ocolit dacă sunteți consumatori de teatru. Și dacă vreți să cugetați pentru o clipă la cuvintele lui Spirache, să-l aprobați sau să-l combateți: ”Eu aşa judec… familia şi liniştea în casă sunt cele mai bune lucruri pe care le-a dat Dumnezeu pe pământ…”

P.S. O abordare mai detaliată și mai critică puteți găsi aici.

Back to basics

Îți place să iei parte la activități culturale, chiar dacă asta nu se întâmplă așa des precum ai vrea.  De fapt, să fim serioși, se întâmplă chiar prea rar; din lipsă de timp și uneori, din comoditate, n-ai prea reușit să ajungi nici măcar la teatru în ultimii ani.
Dar se mai întâmplă. Primești bilete la balet, la ”Spărgătorul de nuci” și abia aștepți, mai ales că e fix înainte de sesiune, cât să fie un mic productivity boost. Îți amintești și acum de biblioteca din școala primară, de unde ai împrumutat cartea pe perioada vacanței de iarnă, și de halatul cu dungi colorate sub care te-ai ascuns, la lumina instalației din brad, ca să creezi atmosfera potrivită lecturii.

Bun. Aștepți ziua și te gândești cu ce să te îmbraci. Nu, nu te gândești la vreo rochie lungă, cu spatele gol, niște pantofi strălucitori și un machiaj prețios. Dar așa cât să arăți ok, să demonstrezi că ai acordat un pic de atenție, că ai respect pentru tine, pentru domnul de lângă, care se îmbracă în costum, dar și pentru oamenii de pe scenă.  De bine, de rău, reușești să încropești o ținută, zici tu, decentă și onorabilă, deși nu ești pe deplin mulțumită. Când o să fii o super doamnă și o să-ți permiți mai multe, o să-ți iei bilet din categoria I și o să te îmbraci și mai bine. Până una, alta, e ok.

Și-ajungi la Operă și te umpli de dezamăgire, deși, cumva, te așteptai. Acum, nu zic, n-o fi ea Opera din Viena sau mai știu eu ce alt loc cu atâta tradiție și atâta prestanță, dar chiar și așa, un minim de respect și educație se cere peste tot. Nu, doamnelor și domnilor, la operă nu se vine în blugi. Nu, nu, nu și de un milion de ori nu. Poate să-mi sară tot internetul în cap (deși, norocul meu, n-am șanse), dar nu. Poate sunt eu prea conservatoare, dar  încă mai cred că libertatea și democrația pe care le invocăm constant, sunt de multe ori prea prost înțelese. Da, am și eu piticii mei, la care nu sunt dispusă să renunț, dar dacă ar fi după mine, la operă ar fi ținuta obligatorie, pentru că dacă nu suntem capabili să facem asta din proprie inițiativă, măcar din constrângere.

Am văzut doamne femei în blugi, teniși, bluză, vestă de blugi și geacă și domni bărbați în pantofi sport,  blugi și pulover . La fel cum am văzut băieței de 7-8 ani îmbrăcați în costum și cu papion sau fetițe de aceeași vârstă purtând rochiță. Pentru că părinții lor știu că la operă nu te duci îmbrăcat ca la piață. Pentru că grija în alegerea unei ținute puțin mai speciale și, desigur, comportamentul adecvat pe timpul spectacolului denotă, până la urmă, aprecierea ta pentru oamenii de pe scenă și pentru activitatea lor, la urma urmei, pentru artă.

Despre cei care nu au răbdarea necesară să rămână în sală cât timp restul spectatorilor aplaudă, la finalul spectacolului, am o părere la fel de bună. Dragilor, pentru artiști aplauzele sunt confirmarea că și-au făcut treaba bine, că au reușit pentru două ore să vă îndepărteze puțin de grijile zilnice, să vă capteze atenția și să vă hrănească puțin spiritul și intelectul. Dacă ați avut răbdare două ore, de ce nu mai aveți încă 5 minute, cât durează aplauzele, să dați înapoi un gram din bucuria pe care ei v-au oferit-o cât timp ați stat pe scaune? Nici nu mai cer respect pentru ceilalți spectatori, care nu pot să se bucure de moment, fiindcă trebuie să vă facă vouă loc acum să ieșiți acum, fiindcă voi acum trebuie să plecați, fiindcă altfel se sfârșește lumea acum.

Nu, nu mi se pare că am niște idei absurde și pretenții nefondate. Chiar nu. Și până la urmă, chiar așa, de ce nu ne place să ”dress up”? Câte atâtea ocazii avem zilnic, încât e o corvoadă să mai facem asta și când mergem la un spectacol de genul acesta? Chiar așa de complicat e? Nu zice nimeni să venim în rochii de seară sau frac și mănuși albe. Dar chiar în blugi și pantofi sport? Serios? Chiar nu e extrem de greu de atins un echilibru. Și dacă totuși chiar e, în fond, it’s better to be overdressed, than underdressed.

Let the strongest live and the weakest die

oprh13-710x400

Am zis că nu mai încep seriale. Eram hotărâtă să mă rezum la Suits (da, da, da, azi începe sezonul 3, yay!), The Big Bang Theory, Grey’s Anatomy (oricât de telenovelistic ar fi, am să mă uit la serialul ăsta till the end, am zis) și, desigur, the-one-and-only Gilmore Girls, acesta din urmă fiind serialul meu de suflet, despre care cu siguranță am mai vorbit eu pe aici, nu are sens să reiau. Am zis clar că vara asta e pentru o relaxare scurtă și apoi pentru pus gânduri în ordine, făcut planuri de învățare și pus efectiv mâna pe carte, inclusiv pe beletristică în pauze.
Dar cum socoteala de acasă nu se potrivește nicicum cu cea din târg, m-am trezit frunzărind bloguri și dând peste o recomandare de serial la Mihaela. Când am văzut că  are momentan doar un  sezon de 10 episoade, am zis că nu e chiar așa mare pierdere de timp, iar odată ce am văzut primul episod, nu prea m-am mai putut opri.

Serialul care mi-a umplut ultimele seri se numește Orphan Black și este diferit de cam tot ce am văzut eu până acum. Trebuie să spun din start că este dramă SF, deci dacă aveți chef de comedii și seriale light, de vară, nu e neapărat o recomandare.
Dai play primului episod și te trezești într-o gară fictivă, Huxley  Station (Huxley, hm). Acolo, o tânără îmbrăcată în stil punk și despre care poți anticipa că are multe probleme atunci când dă un telefon și rămâne fără bani, este martora unei sinucideri. O tipă elegantă își dă jos pantofii cu toc înalt, își lasă geanta pe peron și se aruncă în fața trenului, dar nu înainte ca Sarah Manning, personajul principal, să-i vadă fața și să constate că sunt identice. În acest moment, Sarah face exact ceea ce ne așteptăm, ia geanta și pleacă, în mintea ei încolțind deja ideea să se folosească de identitatea sinucigașei pentru a-și rezolva problemele și a pleca departe cu fratele și fiica ei.
Sigur, nici viața lui Beth nu e așa simplă, că doar altfel nu s-ar mai fi aruncat în fața trenului, nu? Ei bine, Sarah are să afle foarte curând despre ce e vorba, între timp ținându-ne și pe noi în suspans. Surori gemene? Nu, e cu mult mai interesant de atât, garantez.

Pe lângă suspans și acțiune, serialul te face să-ți pui ceva întrebări, să te gândești cam care e faza cu viața asta și, cum ar zice în glumă colega mea de cameră, ”a cui este planeta aceasta? cine suntem noi, oamenii?”
Aparent, titlul acestui articol n-are nicio treabă cu conținutul. În esență, el este un citat din ”On the Origin of Species” a lui Charles Darwin, ca și toate titlurile episoadelor acestui serial 🙂 Vă zic, chiar e fain și merită. Iar Tatiana Maslany joacă impecabil. Just my two cents 🙂

Fun facts

M-am obișnuit de mult să am destul de puține seri libere pe săptămână: ba o ședință, ba un training, ba un proiect. Încerc pe cât pot să le împac pe toate și îmi iese aproape bine, cred. Aseară a fost una din serile ne-libere, pentru că am fost la o întâlnire VIP, una din seria de patru pe care le desfășurăm pe parcursul unei luni. În fiecare săptămână o altă comunitate organizează așa cum dorește această întâlnire. Noi, Econosofia, urmăm săptămâna viitoare, dar aseară a fost rândul celor din International Affairs să ne arate ce fac ei și să ne învețe chestii. A fost interactiv, am mâncat prăjituri și am aflat câteva lucruri pe care nu le știam, cum ar fi:

  • Pokemon este o abreviere pentru ”pocket monster”. Eu am avut și album cu Pokemon când eram mică, dar asta nu știam.
  • Salata de boeuf a fost inventată în Rusia de către un bucătar francez și s-a numit pentru o perioadă de timp ”salată a la Olivier”. Când ne-au întrebat despre ce credem că e vorba, mulți dintre noi am zis ”salată a la russe”, că ne suna franțuzesc și rusesc în același timp 😆
  • Belgia deține recordul mondial în ceea ce privește timpul petrecut fără a avea un guvern: 400 de zile. Cine s-ar fi așteptat la asta?
  • În China sunt mai mulți oameni care învață engleza decât vorbitori de engleză în New York. Să zicem că era de așteptat, la cât îs de mulți 😀
  • Cel mai răspândit nume de pe planetă este Mohammed. Noi am fi zis tot unul chinezesc. După Maria, desigur 😆
  • ”Iugoslavia” înseamnă țara slavilor din sud. La partea cu ”slavia” ne-am prins și noi, cu ”iugo” a fost mai greu.
  • În New York trăiesc mai mulți italieni decât în Roma și mai mulți evrei decât în Tel Aviv.
  • ”Spania” înseamnă insula iepurilor. Eram convinși că afirmația asta e falsă, dar se pare că nu, iar eu am căutat și acasă și cu ajutorul lui tata Google am aflat ce și cum de aici.

În plus, am mai citit câteva statistici super interesante legate de voluntariat în Europa (și implicit în România), dar despre asta cu altă ocazie. Ee, ce ziceți, câte bulinuțe știați? 🙂