Lacrima limbii noastre

Cândva, am întrebat-o pe mama cam la ce vârstă am mers în picioare și mi-a spus că destul de târziu. Nu mai știe exact, pentru că de la 9 luni am început să vorbesc și nu m-am mai oprit. Păi da, poate pentru că mama însăși îmi vorbea atât de mult și poate pentru că, fără să știu, iubeam limba asta dintotdeauna.

Am vorbit clar foarte devreme, n-am stâlcit prea mult cuvintele și am avut noroc de o mamă răbdătoare, care să-mi răspundă la toate întrebările (uneori repetitive) și să-mi repete la infinit poeziile. În primul an de grădiniță eram cea mai mică din grupă, dar cu toate astea doamna educatoare m-a pus să deschid serbarea. Doar pentru că iubeam poeziile și îmi plăcea atât de mult să le învăț și să mă aud spunându-le încât uitam de vreo emoție, deși aveam doar 3 ani și câteva luni. E interesant cum faptul că iubești o limbă, inconștient de altfel, poate să te ajute să treci în anii viitori peste teama de a vorbi în public.

Când am învățat să citesc, am făcut-o după Abecedarul lui Grigore Vieru și-mi amintesc că am avut un nod în gât atunci când am auzit la televizor știrea care ne anunța că omul ăsta a plecat dintre noi. Nu era vorba că știam mare lucru despre el, doar că simțeam că-i datorez cumva faptul că vorbesc bine limba asta. Lui și câtorva persoane cărora o să le fiu mereu recunoscătoare. Pentru că pot să mă exprim corect și coerent, pentru că mai pun mâna pe câte o carte din când în când, pentru că am trecut repede și fără consecințe de perioada ”scrisul ca pe mess”, pentru că nu arunc cu cratime în stânga și-n dreapta, ci le pun frumos acolo unde le e locul, pentru că nu fac niciodată confuzii majore sau greșeli gramaticale flagrante. Și pentru că știu să folosesc cuvântul ”flagrant”, cuvânt care, pentru informația multor așa-ziși jurnaliști, este un adjectiv.

Mi-ar fi plăcut să învăț germana din motive obiective, pentru că nu-mi place neapărat cum sună și, deși am studiat-o, franceza nu s-a lipit  de mine. Vorbesc engleză și cochetez puțin cu spaniola, iar cu limba lui Pușkin încă nu mi-am pierdut speranța, dar pentru mine niciuna nu sună la fel ca româna.
Pentru că acasă, dor și iubesc au un ecou absolut incomparabil. Pentru soare, dimineață, amintire, fior, țărm, vis, credpace, lacrimă și speranță. Pentru că de-a lungul timpului poeții (și nu numai) i-au mânuit cuvintele atât de bine și pentru că sunt sentimente pe care n-aș putea vreodată să le exprim mai bine în altă limbă.

Și pentru că au existat oameni care au iubit-o infinit mai mult decât mine:

Un pic de reclamă negativă

La sfârșitul lui decembrie m-am apucat de citit o carte pe care, la momentul ăla, nu puteam decât să sper că o voi termina în 2013 😛 E vorba de ”Shogun”, a lui James Clavell și acum sunt convinsă că am să o închei cu mult înainte de sfârșitul anului, nu doar pentru că aproape am terminat volumul I, ci și pentru că îmi place foarte mult, fiind plină de lucruri interesante despre Japonia, dar și despre oameni în general, despre diferențele între ei, despre valori și idealuri, despre moduri de a le atinge și așa mai departe. Nu mi-am propus însă ca în articolul ăsta să vorbesc despre carte, despre ce mă fascinează și ce mă intrigă, despre cum mă face să-mi doresc să știu cât mai multă istorie. Azi mi-am propus să nu vorbesc despre fond, ci despre formă, dacă pot să zic așa.

Așa cum spuneam mai demult, am avut cândva șansa să câștig un pachet de cărți alese de mine, iar eu am cerut, printre altele, și ”Shogun”, fiindcă nu o aveam în bibliotecă și știam clar că e pe lista mea de lecturi. Dat fiind că premiul a venit de la fundația unui om de afaceri tare cunoscut (și controversat în același timp), am primit un exemplar din Colecția de Lux de la Adevărul. Ei bine, nu știu cum sunt celelalte cărți din colecție, dar dacă-s tot așa…atunci numai numele e de colecția asta. Am zis!

Când citesc o carte, mă interesează în primul rând ce și cum scrie în ea, și abia apoi cum arată. Sigur, îmi place că volumul meu arată bine,  că e legat frumos în piele (?) roșie și are scris auriu pe copertă, că îmi dă o senzație plăcută când citesc din el, DAR toate astea pălesc în fața nenumăratelor greșeli gramaticale și de punctuație din carte. Prima dată când am văzut un cuvânt scris legat, deși ar fi trebuit să aibă o cratimă, am zis „mhm, fie, s-a întâmplat”. Am mai închis ochii și a doua oară, dar la un moment dat nu am mai putut ignora. Aveți cuvântul meu de onoare că sunt atââââtea greșeli, atâtea cratime în minus sau în plus și atâtea virgule acolo unde n-au ce căuta (alea dintre subiect și predicat conduc lejer în topul preferatelor mele), încât chiar simt că-și bat joc de cititori. Am mai citit cărți din colecția 100 de la Adevărul și nu-mi amintesc să fi găsit asemenea greșeli flagrante, așa că mă gândesc: oare s-au concentrat mai mult pe felul în care arată cartea, decât pe ce e în interiorul ei? Și mă mai gândesc, pe ce anume și-au luat salariul responsabilii de cartea asta? Nu știu exact a cui e responsabilitatea, dar bănuiesc că toate cele trei nume care apar pe carte, al redactorului, al tehnoredactorului și al corectorului, toate ar merita menționate la rubrica „Așa nu”. Și, îndrăznesc să spun, mai ales numele corectorului. Nu de alta, dar dacă ăia primii doi au mai greșit că, deh, sunt oameni, tu ar trebui să ai grijă și să-i corectezi, că de-aia îți spune corector, nu? Zic și eu.
Domnișoara/doamna corector, credeți că aspectul plăcut și coperta din piele roșie mă mai ajută cu ceva atunci când citesc că ”miai spus” sau ”a-i mâncat”? Ei bine, aflați că nu mă ajută deloc, ci doar mă simt jignită. Și îmi pare sincer rău că nu mi-am notat toate paginile la care grammar nazi-ul din mine a simțit cum i se urcă sângele la cap, fiindcă aș fi putut să dau acum mai multe exemple.

Așadar, dacă tot vrem să facem o treabă, de ce nu o facem bine? Vrem cărți de lux? Foarte bine, dar asta înseamnă că trebuie să fie mai arătoase, pe lângă bine redactate, nu în loc de. Că dacă îmi cumpăr o haină de blană, vreau să îmi dea un aspect plăcut și prestanță, dar și să-mi țină de cald, nu?

JB

Mi-am făcut cândva un test de personalitate și am obținut că sunt INFJ. Ca Amélie. Și Goethe. În fine, fiecare literă vine de la o caracteristică anume, iar J-ul ăla din coadă de la judging. Sau poate judgemental. Pentru că da, te judec și-mi asum asta.

Dar nu te judec pentru că ești alb, negru sau galben, nici pentru că ai ochii mari și rotunzi sau mici și oblici. Nu mă interesează că ești gay sau bisexual, adept al evoluționismului sau creaționismului, vegetarian sau nu. Mă respecți? Nu-mi râzi în nas pentru că-s mai albă decât tine? Nici pentru că nu știu ce mișto e să faci sex cu o femeie, femeie fiind? Nu te dai în spectacol la paradele alea inutile care arată mai mult a bal-mascat? Nu-mi spui că-s proastă și limitată pentru că am ales să cred într-o ceva forță superioară, iar tu deții adevărul absolut moștenit de la Darwin? Nu-ncerci să mă convingi că trebuie să o dau doar pe salate și chestii raw? Super, te respect și accept cu ușurință faptul că suntem diferiți. Dacă accepți și tu, că altfel n-are rost să ne pierdem timpul stând de vorbă.

Te judec însă după remarcile răutăcioase gratuite și  pentru ipocrizia frapantă. Și-mi place atunci când te dezarmează calmul meu, deși tu veniseși pregătit să-mi arunci două-trei săgeți. Te judec după modul în care le vorbești celor din jur și după felul în care îți asumi sau nu responsabilitățile. Te judec pentru că nu-ți vezi lungul nasului și nu știi când să taci, pentru că tu singur vrei să-mi spulberi orice îndoială legată de cât de ignorant ești. Te judec pentru că ți-e rușine să spui ”nu știu” sau ”da, am nevoie de ajutor” și preferi să o dai în bară. Te judec pentru că te mândrești cu faptul că n-ai mai pus mâna pe o carte de la ultimul sfârșit al lumii.
Și da, îți convine sau nu, te judec după cum te exprimi. Te judec pentru că, deși ai avut ocazia să înveți, nu știi unde să pui o cratimă și pentru că n-ai aflat până acum că repercuRsiunile nu există. Și nu-mi spune că din greșeală. Te judec fiindcă mă faci să-mi doresc să știu să patinez și să-ți stric toate piruetele când te împing ”din greșeală”, până înveți că se spune patinoar, nu patinuar. Te judec fiindcă îmi spui că nu se pune virgulă înainte de ”și”, dar tu o pui între subiect și predicat.

Când nu sunt ocupată să-mi fac asta mie însămi, te judec pe tine. Pentru că așa scrie în profilul personalității mele. Și la horoscop. Și pentru că pot.
Judgemental Bitch. That’s me!

Fiindcă nu mai pot

cum sa ti o ora de dirigentie

Mai întâi înveți limba română și pe urmă.

carti da spaniola

Fă-mi plăcerea și ia una de română întâi.

am invata sa innot putin

Ce zici, acum înveți și niște gramatică?

luciafarul poeziei romanesti

De ce să-i citești poeziile în situația ta? N-o să înțelegi.
P.S. E „patinoar”, nu ”patinuar”, FYI 🙂

melodia tea antalnit an cimitir

Tu nu ar trebui să ai internet. Seriously. Mi-e frică de tine.

 

Lecția de gramatică

Așa cum știu cei care mă cunosc și cum am menționat și în pagina Despre mine, mie îmi place să vorbesc cât mai corect românește și, deși  destul de rar atrag atenția în conversații persoanelor din jur, se întâmplă să îmi apară un zâmbetuț ușor ironic în colțul gurii când e vorba de greșeli flagrante sau să oftez în sinea mea atunci când e vorba de o chestiuță mai sensibilă, pe care cea mai mare parte a oamenilor o neglijează parțial sau complet. Nu susțin niciun moment că știu și aplic în mod corect toate normele gramaticii limbii române; cu toate astea, las modestia de o parte și știu că vorbesc destul de corect în general. Când nu sunt sigură de o chestie, încerc să o evit, iar dacă nu pot, atunci menționez că nu stăpânesc destul de bine cuvântul/expresia/regula și accept cu mintea deschisă să mă lumineze cineva dacă se poate.

Am observat de-a lungul timpului că oamenii au o problemă atunci când vine vorba să exprime posesia în situații de genul ”a/al cărui/cărei”. Și eu mai stau uneori 30 de secunde și zic în minte ceea ce vreau, ca să fiu sigură că am făcut acordul corect, poate nu e cea mai simpluță chestie și mă gândesc că dacă articolul ăsta ajută măcar o persoană să înțeleagă cum se face acordul, tot e bine 😀 Nu de alta, dar am văzut greșeala asta și în anumite articole din ziare online etc. Nu se face, ok ? 🙂

Regula e de fapt clară: acordul se face încrucișat (albastru cu albastru, roșu cu roșu :P) . Să luăm un exemplu simplu: avem o fată care are prietene și prieteni, ok? Este corect să spunem:

–  fata a cărei prietenă, fata al cărei prieten, fata ale cărei prietene, fata ai cărei prieteni – ”cărei” este forma de genitiv, feminin, singular a lui ”care”, deci rămâne nemodificat dacă nu am schimbat substantivul ”fata”, căci ea e posesoarea; a – feminin, singular,  al – masculin, singular, ale – feminin, plural, ai – masculin, plural

Acum, dacă avem mai multe fete care au prieteni și prietene, vom spune:

–  fetele a căror prietenă, fetele al căror prieten, fetele ale căror prietene, fetele ai căror prieteni – ”căror” este forma de genitiv, masculin/feminin, plural a lui ”care”; cu a/al/ale/ai ne-am lămurit mai sus 🙂

Să trecem și la un băiat/ mai mulți băieți.

băiatul a cărui prietenă, băiatul al cărui prieten, băiatul ale cărui prietene, băiatul ai cărui prieteni  –  ”cărui” e forma de genitiv, masculin, singular a lui ”care”; idem 🙂

băieții a căror prietenă, băieții al căror prieten, băieții ale căror prietene, băieții ai căror prieteni – identic ca și la fete, pentru că avem aceeași formă a lui ”care” și pentru feminin și pentru masculin, iar a/al/ale/ai nu depind de posesor, ci de obiectul posesiei 🙂

Nu știu cât de bine am explicat logica, dar sistemul ”încrucișat” e destul de eficient, zic eu. Sigur că fiecare poate să-nvețe ”algoritmul” în alt mod, poate mai comod, nici nu mai contează, atâta timp cât încercăm să ne exprimăm corect. Acum serios, vouă nu vă sună ca naiba mama a cărui băiat”? 😦

Sper că articolul o să ajute persoanele care ajung zilnic la mine pe blog căutând ”cum se scrie corect” și nu numai 😀

P.S. Sper să nu fi amețit vreuna din variante, atrageți-mi atenția dacă s-a întâmplat!

Fail aseist

S-au emoţionat până la rândul următor şi au dat-o şi ei un pic în bară. Îmi imaginez că ştiu să scrie, dat fiind că prima dată le-a ieşit bine, dar indiferent care e motivul e tot un fail. Nu se face aşa ceva, nu de către ditamai instituţia şi mai ales într-un document oficial, că asta-i metodologia de cazare în cămine.
Dar na, se întâmplă şi la case mai mari (vezi Casa Poporului)…

Când îţi exprimi durerea greşit

De ceva timp s-au cam dus bateriile la telecomandă, dar din comoditate, precum şi pentru că nu mă uit prea mult la televizor, nu le-am schimbat, aşa că merge cam greu să fac zapping şi deseori stă cam mult pe un program. Uneori îl las însă în mod deliberat pe diverse discuţii mai mult sau mai puţin intelectuale, precum cele de pe Realitatea TV din această seară.

Mă rog, discuţia despre mortul din Parlament se purta atunci, n-am stat să ascult cine ştie ce, dar am prins o fază. Un invitat din platou, care nu ştiu ce hram poartă, nici ce nume are, nici ce meserie, îşi începe intervenţia într-un mod solemn: “În primul rând aş vrea să transmit şi eu condoleanţe colegului nostru care nu mai e printre noi.”

Seriously? Condoleanţe pentru ce, că i-a murit pisica înainte să se prăpădească şi el, dar n-ai apucat să-i spui înainte? Aaaa, îţi pare rău de el că a murit? Păi zi, mă, aşa. Transmite condoleanţe familiei sau câinelui care e încă viu!
Băi oamenilor, mai puneţi dracului mâna şi pe o carte şi mai ascultaţi-vă-n gând înainte să scoateţi perle pe gură la televizor. Filozofaţi aiurea în faţa a mii de oameni şi-abia legaţi două cuvinte coerent şi alea chinuite!