Orice revenire e, probabil, o iluzie

Am început școala de șoferi cu puțin timp înainte să împlinesc optsprezece ani, deși nu aveam mașină acasă și nici nu se întrezărea vreo astfel de posibilitate prea curând. A fost cu siguranță cel mai bun moment, nu aveam rețineri, nu mi-era teamă, eram încântată și sigură că pot să fac asta. Am făcut-o, am luat permisul din prima încercare, l-am pus în portofel și în următorii trei ani m-am urcat la volan de vreo două-trei ori.
În 2013, când în final a apărut Aimee în viața mea (da, mașina mea e fată și o cheamă Aimee, get over it), m-am trezit că mi-am trecut în cont și responsabilitatea a câteva sute de kilograme de fier și asta doar pentru că am într-un buzunar mic o bucată de plastic roz pe care am semnat mai frumos decât am făcut-o oriunde altundeva.

Sigur, la început a fost mai greu, roțile lui Aimee se mișcau bine și făceau fix ce le spuneam, dar rotițele mele erau ușor ruginite, reflexele nu existau încă iar toate lucrurile trebuia făcute în același timp, desigur. Mi-am amintit însă de mersul pe bicicletă și mi-am permis să extrapolez la mașini, n-aveam cum să fi uitat. Am mers mult pe banda 1 și puțin cu lămâia în geam, am oprit motorul, de câteva ori chiar în rampe, am luat toate gropile, am frânat brusc de prea multe ori, am schimbat vitezele prea devreme sau prea târziu, am visat la momentul în care să intru în depășiri și am încurcat câte puțin traficul. Până când n-am mai făcut-o. Până când am început mai degrabă să simt ce trebuie să fac, decât să gândesc fiecare pas în avans, până când rotițele mele s-au uns nu cu toate, dar cu multe alifii.

Vreau să cred că e la fel cu scrisul. Că, deși n-am mai scos la lumină un text de mai bine de un an, o să fiu capabilă să pedalez din nou cu pletele în vânt în curând. Am scris mult în capul meu în ultimul an. Mi-am notat idei și fraze pe telefon sau pe bucăți de hârtie rupte din agendele de la birou, am citit, am desprins idei care m-au urmărit obsesiv în anumite zile, le-am dezvoltat, am scris texte, le-am șters, le-am modificat și le-am aruncat în folderul ”Am să revin mai târziu”.
Am și simțit mult, am învățat în fiecare zi și mi-am făcut ordine într-o grămadă de gânduri în care abia dacă mă mai găseam pe mine. M-am plimbat, am râs, am adunat o găleată de amintiri și am trecut la a doua, am plâns, am adormit amintindu-mi zile fără griji și un om drag, am plâns și mai mult când m-am trezit și mi-am dat seama că e adevărat, nu mai e deloc și o să-mi ia o viață să mă obișnuiesc cu gândul. Mi-am șters lacrimile, am primit îmbrățișări, am crescut.

Sunt momente când nu știi exact ce o să se întâmple mai departe, încotro te îndrepți și dacă o să te dezumfli ca un balon de săpun, dacă va fi doar un text rătăcit, scăpat din mână într-o duminică târzie de vară sau va fi scânteia de care aveai nevoie pentru pasiunea asta mai veche. Sunt aceleași momente în care știi însă că e bine, că atâta timp cât îți face plăcere, ești fix pe drumul care trebuie, ăla spre tine, oricât de clișeic și puțin profund ar suna. Și că, din fericire, nu mergem decât înainte.

Cum am ajuns să-mi accept cicatricile

Ce-o fi, oare, de plăcut la cicatrici? Sunt aproape întotdeauna inestetice, chiar dacă nu sunt în zone vizibile pentru toți cei din jur, iar uneori pot să fie chiar ușor dureroase sau, în orice caz, să provoace o anume sensibilitate. Și pot, deseori, să te facă să fii self-conscious, ținând cont că trăim într-o societate în care aspectul fizic joacă încă un rol prea mare, și să eviți să porți un obiect vestimentar care ți-ar plăcea și te-ar face să te simți bine în alte condiții. Să nu mai zic că amintesc de momentele în care nu erau încă niște cicatrici, amintesc de durere, de nervi, de lacrimi, de frustrare.

Da, dar amintesc și de emoție, de așteptare, de speranță, de ajutor și sunt acolo ca mărturie de necontestat pentru toate hopurile pe care le-ai trecut. Sunt acolo și ca să-ți arate că n-ai murit de durere, că ești puternic și că limita o atingi abia cu mult după ce ai spus prima dată că nu mai poți. Sunt acolo ca să-ți amintească poate, pe când vei fi obosită și plină de nervi și te vei răsti inutil la copilul tău, că era o vreme când abia așteptai să-l ții în brațe și că ți-ai promis atunci că nu vei face asta, oricât de obosită și plină de nervi ai fi. Sunt acolo ca să-ți amintești că ba da, se poate mai rău, că tu ești aici, iar alții nu mai sunt, că tu încă mai poți să faci un milion de lucruri și că ar trebui, cumva, să fii recunoscător pentru asta.

Sunt dimineți în care mă uit în oglindă și tresar când îmi ating cicatricea fină de sub ochiul stâng. Știu că oamenii din jurul meu nu o observă, unii nici măcar atunci când le spun și le arăt că e acolo. Și mai știu și că peste niște ani, când colagenul se va fi dus pe apa sâmbetei și nopțile nedormite își vor spune și ele cuvântul, nu va mai fi nevoie să le-o arăt. Până atunci, însă, e acolo ca să-mi amintească mie de teamă, de durere, de panică, de speranță, de medicii care n-au uitat să fie umani, de oamenii care m-au ținut de mână și de cei care mi-au spus, fiecare în stilul caracteristic, că o să fiu bine.

Pe urmă, privirea îmi scapă spre arcada ochiului drept, de unde o urmă discretă mă face să zâmbesc nostalgic. Îmi amintește de copilărie, de jocurile de tenis cu piese de lego pe post de minge, de țipetele noastre ascuțite și de gustul acrișor al zarzărelor culese de prietena mea, înainte să-mi trântească piciorul drept în ochi. De panica din suflețelul meu mic și de compresele cu ceai de mușețel aplicate cu grijă de mama, nu înainte să-mi spună ”Vezi dacă nu ești cuminte?!”
De aceeași atenție și iubire îmi amintește și dunga subtilă, de o culoare ușor diferită, paralelă cu coloana vertebrală. Când te lovești cu spatele de ușa de la sobă și-ți mai rupi și tricoul preferat, e mare lucru să simți că nu e sfârșitul lumii și că e cineva acolo care să stea cu tine când te doare și când te plictisești, pentru că nu te mai poți juca în voie o perioadă.

Vara, când îmi pun pe mine pantalonii scurți sau costumul de baie, nu mă mai gândesc atât de mult la cum se vede cerculețul de pe coapsa mea stângă și am uitat, cred, și cât de intensă era durerea. Parcă simt însă mirosul de rivanol, senzația pe care o dă apa oxigenată și pansamentele strânse bine, ca să nu se desfacă în timpul nopții. Și-mi amintesc ce înseamnă empatia, prietenia și norocul de a fi înconjurat de oameni. Îmi pun pantalonii scurți, zâmbesc și sunt recunoscătoare.

Clișeic sau nu, cicatricile sunt mărturii despre locurile în care am fost, despre provocări cărora le-am făcut față cu brio, despre greșeli din care, sperăm, am învățat lecții prețioase și despre a doua șansă, indiferent de forma în care se prezintă. We’re so much more than our bodies, let’s embrace our scars!

Prăjituri, cafea și amprente

În zilele ploioase de toamnă în calendar și iarnă în șosete, parcă îți vine să te prefaci că nu știi ce e ăla job și să stai toată dimineața în pat, cu pătura până la gât și ochii într-o carte. Să-ți faci o cafea tare la ibric, să-ți încălzești mâinile pe cana cu mesaj alb-negru și din când în când să te oprești din citit ca să-ți mai notezi câte un pasaj sau ca să-ți mai iei niște prăjiturele de casă din frigider. Probabil că dacă m-ar întreba cineva cum arată o dimineață perfectă de luni, cam așa ar suna descrierea.

Până una, alta însă, lunea rămâne pentru mers la serviciu, acolo unde cuvintele rămân pe locul doi ca să facă loc bazelor de date, cifrelor jucăușe, tabelelor și hârtiilor frumos capsate, semnate și pline de ștampile. Acolo, o buburuză verde îmi toarnă cafeaua în cana albastră cu fluturi, prăjiturelele  vin în ambalaje colorate fix de pe raftul vreunui supermarket aglomerat, iar pasajele ce ajung în agendă sunt fragmente din proceduri, nume greu de pronunțat și coduri kilometrice. O asemenea dimineață e o alternativă mai mult decât acceptabilă; e călduț, miroase frumos și glazura de ciocolată a biscuitelui se topește (de emoție, ai zice) la atingerea cafelei fierbinți.

Totuși, o alternativă mai fericită chiar și decât cea în care mi-aș petrece dimineața în pat ar fi să încep ziua la o măsuță mică, retrasă, dar în același timp aproape de o fereastră, dintr-o cafenea-cofetărie. A mea. Puțină lume știe că visez de mult timp, de pe vremea când descopeream plăcerea gătitului de dulciuri, la o cofetărie a mea, cu prăjituri frumoase și pline de ciocolată, cu muzică drăguță și aromă îmbietoare. Și, hopefully, cu oameni care citesc, zâmbesc și pleacă de acolo cu un strop de fericire în buzunar.Ar avea mese mici, cu fotolii moi și un raft cu cărți de răsfoit timp de o cafea pentru doritori. Pe pereți ar atârna câteva tablouri și niște colaje: fotografii de la noi și poate de la vizitatori, decupaje și alte lucrușoare pe care ne dorim să nu le uităm și să le revedem din când în când.

Mi-ar plăcea să reușesc un grad mare de personalizare, să-i fac pe cei care i-ar trece pragul să simtă că într-adevăr sunt într-un loc din care merită să nu mai pleci. De fapt, ba să pleci, dar să revii cu drag și dor de fiecare dată. Să simtă că prăjiturile sunt aproape la fel de bune ca acelea făcute de mama sau bunica și cafeaua e în fiecare dimineață așa cum și-o doresc. Și să simtă că oamenilor care se ocupă de locul ăsta chiar le pasă de ei. Să găsească pe masă selecția de dulciuri și băuturi disponibile, alături de un mesaj care să le facă ziua mai bună și, în majoritatea dimineților, pe mine la măsuța din colț, cu o cană în față și tastând de zor, cufundată în cealaltă pasiune a mea, cuvintele, dar cu un zâmbet pe buze și dispusă oricând să fiu partener de discuții interesante.

stampila colopLângă ușă ar exista un panou în care am colecta zilnic părerile vizitatorilor, ca să știm ce le-a plăcut și ce-ar fi vrut să fie altfel, mai frumos, mai bine în ziua respectivă. Titlul ”Te-am făcut să zâmbești astăzi?” ar fi urmat de un tabel în care ei ne-ar putea evalua. O linie pentru cafea, alta pentru prăjituri, alta pentru muzică și încă altele pentru atmosferă și ce ne-ar mai trece prin cap pe parcurs. Notele ar fi simplu de dat: le-am lăsa la dispoziție o ștampilă cu o față zâmbitoare și una cu o față tristă, pe care să le pună cum consideră de cuviință în dreptul elementului care i-a bucurat sau, dimpotrivă, i-a lăsat puțin dezamăgiți în ziua respectivă. M-aș asigura că există hârtie și pixuri și o cutiuță în care să ne lase eventualele mesaje, în caz că vor să detalieze, cam așa cum ne scriau profesorii pe teze motivele pentru sutimile scăzute la fiecare exercițiu sau felicitările de sub zecele curat.
Și dacă stau puțin să mă gândesc, ștampilele astea ar fi într-un fel încă o părticică din mine lăsată acolo. Nu doar că de multe ori mă trezesc categorisind oamenii, locurile sau experiențele în funcție de capacitatea lor de a mă face să zâmbesc, dar, în plus, unul dintre lucrurile pe care mi le doresc cel mai mult în viața asta este să-mi las la rândul meu amprenta asupra unor oameni și locuri. Să știu că e cineva
care zâmbește datorită mie.

În după-amiezele mohorâte de toamnă, când ploaia se oprește puțin și vântul nu bate tare, când ai ieși la o plimbare scurtă ca să iei o gură de aer proaspăt, dar parcă ai sta și înăuntru ca să citești sau să povestești cu un om drag, în după-amiezele astea ar fi călduț și liniște și mult bine la mine în cafenea.

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – Proba 3

Viața începe după cafea

Era o după-amiază ploioasă de toamnă, cu nori grei, cenușii, picături mici și dese și un vânt care sfida fără niciun fel de jenă scopul oricărei umbrele. Eșarfele colorate, strânse bine la gât sau trase ușor peste urechi, erau singura pată de culoare într-un peisaj tern, în care trecătorii se mișcau în virtutea unui mecanism rudimentar, cu capul în jos, ocolind bălțile și scăpând printre dinți câte o înjurătură la adresa șoferilor cărora nu le păsa de trecerile de pietoni sau canalizarea proastă din preajma trotuarului.

Stătea în fața clădirii de sticlă, privind fără să vadă mașinile grăbite și oamenii iritați, pierdută probabil printre gânduri și visând la un calorifer călduț, o cană de ceai și la cartea pe care o lăsase neterminată și aseară, când ochii i se închiseseră în ciuda eforturilor ei de a mai întoarce măcar o pagină, cât să termine capitolul. Mai trase un fum din țigara pe jumătate arsă, o aruncă elegant pe jos și se grăbi prin ploaie spre taxi-ul care tocmai oprise vizavi. Reuși să articuleze adresa și își cufundă trupul cuprins de răceală în bancheta mașinii care se mișca amețitor, în încercarea de a ocoli gropile. Un fior rece îi săgetă șira spinării și își strânse și mai tare pardesiul roșu, după care îl rugă pe taximetrist să dea drumul la căldură.

– Domnișoară, dar este la maxim, v-am văzut înfrigurată, cred că vă ia o răceală de toată frumusețea. Să faceți un ceai fierbinte și să stați în pat, că dumneavoastră, tinerii de azi, munciți prea mult și nu mai aveți grijă, nu mai mâncați ce trebuie, n-aveți vitamine, sistemul imunitar e vai de capul lui și…

Diana nu-l mai auzea, iar drumul până acasă s-a scurs greu, cu multe frâne bruște, semafoare roșii și o durere de cap aproape insuportabilă. A coborât din mașină fără să mai aștepte restul, deși nu-i stătea în fire să lase atâta bacșiș, a urcat în fugă cele 4 etaje și a trântit în urma ei ușa de la apartamentul în care semiîntunericul mirosea a cafea și a acasă.

O baie caldă, un paracetamol și o cană de ceai mai târziu, răceala fusese cel puțin speriată pentru moment, dacă nu alungată complet; și-a turnat în cana preferată cafeaua făcută după rețeta mamei, la ibric, cu un strop de miere în loc de zahăr, și s-a cuibărit între pernele canapelei de lângă fereastră.  ”Da, mama, știu, am promis că nu mai beau cafea seara, dar vezi tu, dacă am renunța la toate lucrurile care ne fac plăcere am ajunge niște marionete care se mișcă mecanic după cheful unui păpușar abil și nemilos. Nu suntem făcuți pentru renunțări și tu ar trebui să știi mai bine…”

Îi vorbelogo market onlinea deseori mamei sale de când o pierduse, poate mai des și mai atent decât atunci când era încă la un telefon distanță și o suna să-i amintească de oala cu apă de pe foc sau checul cu nuci și cacao din cuptor. Și încă nu-și găsise curajul să despacheteze acea  Arzum Okka pe care i-o cumpărase cadou dintr-un magazin online de cafetiere chiar de acel Crăciun.  Un zâmbet amar i s-a ivit în colțul gurii, ca de fiecare dată când își amintea ultima lor conversație, pe vremea când nici prin cap nu i-ar fi trecut că într-o dimineață pur și simplu n-o să mai fie acolo, dar îl înlocui imediat cu unul nostalgic, mai cald și care îi sublinia trăsăturile fine și ochii mari, negri. A deschis laptopul și a notat dintr-o suflare ultimele fraze ale capitolului lăsat neterminat în seara de dinainte:  ”Și după ce termină de citit cele 79 de scrisori din cutia de argint a mamei sale, Nadia rămase cu ochii ațintiți pe fereastră și cu sufletul plin de îndoieli, dezamăgiri, speranțe și întrebări. Sute de întrebări la care, probabil, un singur om ar mai fi putut să încerce să-i răspundă. Puse mâna pe telefon și, cu lacrimi în ochi și un nod în gât, formă numărul notat apăsat pe hârtia mototolită.”

Cu buzele ușor strânse, așa cum le ținea de fiecare dată când stătea concentrată, Diana s-a ridicat de pe canapea, s-a întins după cana roșie pe care o lăsase pe calorifer, a oprit muzica și s-a așezat la birou, reluând povestea.

”Capitolul VII – Întâlnirea

Aeroportul din Dubai era un du-te-vino interminabil; oameni obosiți își așteptau nerăbdători bagajele, în timp ce alții se despărțeau cu tristețe de vacanța pe care tocmai o încheiaseră, iar angajații împărțeau în stânga și-n dreapta zâmbete parcă inepuizabile. Zărindu-și numele pe o foaie de hârtie, Nadia l-a urmat pe domnul la costum care, a dedus fără să se gândească însă prea mult, era șoferul lui. În mașină au schimbat câteva cuvinte de complezență,  dar engleza lui era atât de obositoare, încât a decis să nu-i mai pună întrebări, avea în mod clar nevoie de energie pentru ziua care abia începea.

A intrat timid în apartamentul luxos, decorat în mod evident pentru un celibatar modern, dar în care găseai ici și colo puternice accente orientale, cât să nu-și uite originile, și a fost condusă în living. Bărbatul înalt, atletic, care tocmai se ridica de pe divan, avea ochii ei și mai multe emoții decât ar fi crezut ea că se poate. El i-a întins mâna și a încercat o îmbrățișare stângace, care nu-și avea locul încă. Nu, chiar și după atâția ani nu era încă momentul.

-Bine ai venit, Nadia! Cum a fost zborul, e totul în regulă?

– Da, a fost ok, mulțumesc.

Există momente în care cuvintele sunt în plus, în care între oameni e nevoie doar de timp și de liniște, de răbdare și de speranța că acea căutare nu va mai dura mult. Voiau amândoi să creadă că trăiau unul din acele momente, așa că s-au așezat unul lângă celălalt și au tăcut; s-au privit timid, suficient cât ea să-și dea seama de unde are gropița aia cu care a furat câteva zâmbete și să-și amintească de ce venise aici.
– Hai să-mi arăți unde-mi pot lăsa lucrurile și o să fiu gata cât pot de repede ca să luăm masa. Dar crezi că aș putea bea o cafea înainte? Simt că-mi plesnește capul.
– Da, te rog, hai în bucătărie. Am o cafetiera profesionala pe care abia am învățat cum să o folosesc, dar, crede-mă, cafeaua iese la fel de bună ca aceea pe care o făcea bunica ta după rețeta clasică.

Pentru o secundă s-au blocat amândoi, dar aroma puternică a licorii negre i-a trezit și au început o conversație banală despre vreme, turism și business, prelungind de data asta în mod necesar,cei 25 de ani de așteptări.”

Sorbind ultimele guri din cafeaua aproape rece, își șopti cu voce tare:

– Acum e acum, Diana, cum o scoți la capăt? O să vedem de aici câtă imaginație ai de fapt.

Salvă modificările, închise laptopul și se ridică de pe scaun; ieși pe balcon și își aprinse o țigară. Mirosul ploii o ducea undeva departe, în Bucureștiul anilor ’80, din care un tânăr proaspăt licențiat avea să se întoarcă acasă fără să știe ce a lăsat în urmă. Se sprijini ușor de balustradă și privi absentă în zare, iar din buzunarul halatului scoase un bilet de pe care citi pentru a suta oară un număr de telefon…

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – Proba 1

These streets

universitatea bucurestiÎn unele dimineți de toamnă, nici prea calde, nici prea reci, cu câteva raze de soare timide și miros de cafea proaspăt măcinată care gâdilă nările, mă așez pe o bancă în fața Teatrului Național și stau să privesc cum Bucureștiul se trezește la viață. Sorbind ușor din cafeaua fierbinte, cu privirea pierdută în aglomerația matinală, stau și mă gândesc oare de ce-mi place atât de mult.

E gălăgie, deși la ora asta se face în mod vizibil economie de cuvinte; oamenii se grăbesc să ajungă în locuri în care mulți dintre ei nu-și doresc să fie, iar interacțiunile se limitează la scuze, îmbrânceli, priviri fugare și frunți încruntate. Domni la costum, cu cămașa bine călcată și cravata asortată, își fac loc printre liceeni în blugi și tricouri cu imprimeuri haioase sau studenți în anul I care se grăbesc să ajungă la cursurile de la prima oră, iar cadența tocurilor cui pe cimentul deja călduț mă trimite pentru ceva timp într-un mic univers  distinct. Sute de mașini trec în fiecare dimineață prin intersecția de la Universitate de parcă ar fi un fel de checkpoint care trebuie neapărat trecut pentru a putea continua aventura, iar de pe băncuța de lângă Caragiale toate par teleghidate, în timp ce aceia care le conduc sunt pierduți în propriile lor universuri paralele.

Ceva mai târziu, când adolescenții sar peste ora de română de la 8:00 și fumează pe ascuns într-o cafenea din jurul liceului, când într-un amfiteatru rece se discută literatură universală, iar doamnele cu tocuri cui își beau cafeaua la birou frunzărind un ziar online, eu mă îndrept încet spre Intercontinental, arunc o privire la Braseria Corso, trec lejer mai departe să-mi cumpăr un covrig cu ciocolată și, zâmbindu-i larg fetiței care probabil a întârziat la grădiniță, traversez și îmi continui drumul spre Cișmigiu. E liniște și soarele își face și mai mult curaj, iar mirosul de cafea e înlocuit de cel al ierbii proaspăt tunse, în timp ce glasurile colorate ale copiilor ieșiți la plimbare cu bunicii iau locul claxoanelor și al fluierelor polițiștilor de la kilometrul 0. Îmi deschid cartea și las minutele să curgă, întorcând pagină cu pagină și având grijă să fotografiez și să păstrez în memorie imaginea acestei dimineți în care mi-aș fi dorit ca timpul să se oprească pentru câteva ore.

Știi, sunt aici de patru ani și câteva zile. Simțeam c-o să-mi placi, am știut-o de la primele plimbări pe Calea Victoriei, dar n-aș fi crezut c-ai să-mi ajungi atât de drag. N-aș fi crezut că o să vină o zi în care o să am atâta nevoie de gălăgia și nebunia ta, doar ca să-mi dai ocazia, câteva minute și sute de metri mai departe, să-mi odihnesc mintea și sufletul într-un colț de natură care, chiar și pe final de septembrie, îmi va mirosi mereu a primăvară.

Sursa foto

doar suflând, ea poate împinge vapoare împotriva furtunii

Sunt momente în care ne certăm, în care fiecare își zice în gând că de acum încolo nici că-i mai pasă și cealaltă n-are decât să fie sănătoasă și să facă ce-o vrea. Și apoi mai trec o zi, două și deja avem prea multe să ne spunem, așa că cel puțin una din noi cedează, fiindcă timpul e scurt și nu merită să-l lăsăm să treacă stând supărate una pe alta. E și-așa suficient gândul îngrozitor că viața poate fi atât de nedreaptă încât…dar nu.

Azi este despre omul drag fără de care nu știu ce s-ar fi ales de copila blondă cu ochi albaștri și sensibilă ca o mimoză, dar în mod cert n-ar fi fost ceea ce este azi. N-ar fi învățat poate să aprecieze oamenii așa cum o face și nici să rămână indiferentă la părerile celor care nu contează, să-și vadă de viață și să se bucure de o cafea bună chiar și atunci când lucrurile nu sunt nici pe departe roz. Poate n-ar fi înțeles că în viață e bine să citești și altceva decât etichete, că nu trebuie să te oprești niciodată din învățat și că ideal ar fi să fii atent în jurul tău mereu, nu se știe de la cine poți învăța ceva într-un moment absolut neașteptat.

Pentru nopțile albe la capul meu, în mirosul de oțet și ceai de tei cu lămâie, pentru cărțile citite și poeziile repetate cu intonație, pentru toate deceurile care au primit răspunsuri calme, pentru faptul că m-ai apreciat și m-ai tratat ca pe un om mare în momentele în care știu că probabil ți se rupea inima, pentru zecile de caiete scrise și pentru toate problemele cu segmente pe care le-ai învățat mai întâi tu, pentru orele de engleză, de dans, de teatru, de șah și pentru toți anii în care am fost convinsă că mamele nu plâng…

Pentru tot ceea ce sunt astăzi, îți mulțumesc! La mulți ani, Mama!

Paradoxul alegerii

Viața noastră e guvernată de alegeri. Și e adevărat că devenim cu adevărat conștienți de aspectul ăsta abia când pricepem cum stă treaba cu liberul arbitru, dar doar pentru că pentru o bună perioadă de timp iau alții deciziile pentru noi asta nu le face mai puțin alegeri. Așa că de dimineața până seara ne confruntăm cu variante, procese decizionale și alegeri, unele mai simple, altele mai complicate. Mă trezesc acum sau mai dorm 15 minute și sar peste micul dejun? Omletă sau lapte cu cereale, fustă sau pantaloni, tocuri sau balerini, pe jos sau cu metroul? Uman sau real, medic sau jurnalist, postliceală sau facultate, master sau cursuri de specializare, România sau străinătate? Și, desigur, cea mai serioasă: la examen – a, b, c, d sau e?

Eu una m-am gândit de câteva ori bune că, în ultima vreme (a se citi ani), oamenii au fost puși din ce în ce mai des în fața unor alegeri din ce în ce mai complicate, nu atât prin complexitatea lor, ci printr-un aspect absolut banal, care pare (și este totuși) de altfel benefic: multitudinea variantelor. În magazine găsești zeci de feluri de cereale, sute de sortimente de dulciuri, nu știu câte feluri de lapte și ai putea lejer să-ți deschizi un laborator de chimie la câte produse de curățat se află pe rafturi.

Ei bine, există un domn, pe numele lui Barry Schwartz, care acum câțiva ani ținea un discurs tare frumușel la TED despre cum multitudinea de variante de alegere îi face pe oameni mai nefericiți, mai nemulțumiți și îi determină să ia (sau să creadă că au luat) decizii greșite, fenomen pe care îl numea chiar așa, the paradox of choice. El spunea că societatea pleacă în mod greșit de la ideea că un număr mai mare de opțiuni și o libertate mai mare de alegere vor conduce la un nivel mai ridicat al bunăstării. În cele 20 de minute și-a ilustrat teoria prin câteva exemple amuzante și niște cifre care sar un pic în ochi: 285 de sortimente de prăjiturele, 75 de ceaiuri cu gheață, 230 de feluri de supă, 175 de sosuri pentru salată și 40 de tipuri de pastă de dinți.
Ce se întâmplă, spune el, atunci când oamenii sunt obligați să aleagă între prea multe variante? Apar îndoiala, nemulțumirea, sentimentul că ar fi trebuit să se descurce mai bine și vinovăția pentru că nu au fost capabili să aleagă cea mai potrivită opțiune. În plus, sunt momente în care decizia ar trebui să aparțină unei persoane cu mai multe cunoștințe în domeniu, cum ar fi în cazul problemelor de natură medicală, când medicul îți prezintă variantele de tratament, posibilele rezultate și riscuri și te pune să alegi. Pe tine, persoana panicată și stresată, fără cunoștințe (decât cele acumulate de pe minunatele site-uri în care analizezi simptomele și de autodiagnostichezi cu cancer), care nu-și dorește decât o explicație avizată și un plan de atac clar, ca să scape mai repede de boală și să-și vadă liniștită de…celelalte alegeri. Omul mai aduce în discuția și așa-zisa nouă perspectivă, aceea de a ne inventa pe noi, ca persoane, ceea ce înseamnă o nouă alegere, comparativ cu abordarea tradițională, cea de genul ”asta sunt, cu asta defilez”. Angajații care ajung să refuze contribuția companiilor angajatoare la un fond privat de pensii doar pentru că le e mult prea greu să-și aleagă singuri fondul (din cauză că, ați ghicit, au prea multe variante) îi servesc drept exemplu pentru ceea ce el numește ”paralizie”. Un fel de blocaj, de lipsă a reacției, ca a unui copil care în fața a 7 jucării noi nu mai știe pe care să o aleagă.

Personal, sunt și nu sunt de acord cu teoria asta, înțeleg și rezonez cu anumite aspecte (da, e posibil ca eu să ajung persoana care să întrebe în magazin: aveți un telefon care nu face mare lucru?), dar mi se par ușor exagerate altele, cum că motivul pentru care ajungem să fim nefericiți este că ne-am ridicat mult prea mult standardele sau că dacă am avea mai puține opțiuni am putea da vina pe lume pentru un eventual eșec, pe când așa trebuie să ne recunoaștem incapacitatea de a alege cea mai bună variantă. Cu toate astea, recomand filmulețul, nu e așa lung și pune o problemă interesantă, la care eu mă gândesc uneori, dar despre care sunt convinsă că oameni mult mai deștepți ca mine discută așa, la ordinea zilei 🙂

Tare curioasă aș fi să văd cam cum reacționează mintea umană când vine vorba de alegeri, cam ce procese au loc prin acea minunată mașinărie numită creier și cam care e cu adevărat impactul psihologic și, de ce nu, social al tuturor schimbărilor ăstora. Ah, da, și mai am o curiozitate: bărbații chiar se gândesc la golf când sunt la calculator, la sex când joacă golf și la calculatoare când fac sex?