Cea mai mare teamă a mea e că o să-mi pierd mințile

De curând am terminat de citit ”Și munții au ecou”, de Khaled Hosseini. Mai citisem acum vreo doi ani și ”Splendida cetate a celor o mie de sori”, așa că m-am avântat la o alte carte a lui, convinsă că n-are cum să nu-mi placă. Și așa a și fost: chiar mi-a plăcut mult, o recomand cu siguranță. Înlănțuirea poveștilor este foarte faină, iar scriitura bună, domnul ăsta știe cum să mânuiască bine cuvintele, în așa fel încât să ajungă acolo unde trebuie.
Povestea lui Abdullah și Pari, cea centrală, este frumoasă în sine, dar felul în care toate celelalte povești sunt împletite ilustrează foarte bine relațiile dintre părinți și copii și dintre frați, dar nu numai, greutățile și sacrificiile, indiferent de zona de pe glob în care se nasc. N-ai cum să nu oftezi pe măsură ce citești și îți dai seama că indiferent că locuiesc în Franța, Statele Unite sau Afghanistan, părinții se confruntă invariabil cu tot felul de frământări atunci când vine vorba de copiii lor, de exemplu. Iar relațiile dintre oameni sunt oricum, dar numai simple nu, indiferent de limba pe care o vorbesc.

În fine, nu mi-am propus să fac o recenzie de carte, deși cartea asta ar merita mai multă atenție, ba chiar îmi pare rău că nu i-am acordat mai mult timp ca s-o simt și mai bine. Am citit-o printre picături și e o bună candidată la o recitire. Așadar, tot citind eu așa, trecându-mi prin fața ochilor greutăți diverse, de la foame și lipsuri materiale, la boli care te macină sau te fac să fii diferit de restul și, cumva, o povară, până la pierderea oamenilor dragi, într-o formă sau alta, am ajuns la aceeași concluzie pe care am mai tras-o cândva: cea mai mare teamă a mea e că o să-mi pierd mințile.

brain wheels

Sursa: bipolarlemonade.com

Știți, toate bolile-s apăsătoare, nu-i ușor să fii bolnav în niciun fel, că de aia ne rugăm toți pe toate drumurile, mai pe față sau mai pe ascuns, să fim sănătoși. Doar că unele boli sunt mai egale decât altele, ca să-l parafrazăm pe George Orwell. Mi-ar plăcea să fiu ferită de o grămadă de boli, că-mi închipui cât de greu mi-ar fi să nu pot respira cum trebuie, să nu mă mai pot mișca, să nu mai văd, să nu mai pot mânca, să fiu dependentă fizic de altcineva,  să am dureri puternice non-stop, să…, să…, să…
Însă în momentele alea în care sunt doar eu cu mine și mă lovește gândul trecerii timpului, al bătrâneții, al bolii, al morții… atunci mă rog să nu-mi pierd mințile. Să-i recunosc pe oamenii dragi, să nu mă uit în gol când intră în salonul de spital sau în dormitorul meu. Și nu doar să-i recunosc, ci să pot fi prezentă acolo, cu toată ființa mea. Să știe, când se uită în ochii mei sau când îmi ating mâna, că-s acolo, că le simt iubirea și grija, că-i iubesc și eu, că nu mă doare corpul la fel de tare cum mă doare durerea lor.

Mi-e atât de teamă că o să-mi pierd mințile, încât nici nu pot descrie în cuvinte sentimentul care mă încearcă. De fapt nu e teamă, e groază! Mi se face un ghem în stomac și mă apucă greața de fiecare dacă când mă gândesc la asta. Da, mi-e groază să mă gândesc că aș putea să-mi pierd mințile și dacă aș câștiga un wildcard din partea divinității și aș putea alege o categorie de boli la care să fiu imună (știu, toți visăm), astea ar fi bolile mintale. Pentru că atunci când intru în camera bunicii mele, pe care de câteva săptămâni o macină o boală necruțătoare, văd durere și resemnare. Însă din ochi răzbat afecțiunea, grija și regretul că n-avem mai mult timp împreună. Răzbate iubirea. Or cu moartea ne întâlnim invariabil cu toții, pe când iubirea nu locuiește, din nefericire, în spatele oricărei uși.

Așa că da, de asta când zăresc vreo stea căzătoare pe cer, îmi doresc rar de tot vreo rochie nouă. Mai mereu mă rog să nu-mi pierd într-o zi mințile.

Advertisements

Răspunsul este că nu există un răspuns

parents bad news

Nu mi se mai întâmplase de mult să citesc o carte care să-mi provoace atâtea goluri în stomac. M-am surprins deseori lăsând Kindle-ul din mână, privind în gol, încercând să mă pun în pielea vreunuia dintre personaje și revenind la carte doar ca să exclam: ”Oh, Doamneee!” Pe Jodi Picoult o descoperisem odată cu ”Small Great Things”, o carte pe care am citit-o anul trecut și care spune o poveste tristă despre sacul de prejudecăți pe care îl cărăm încă după noi. Nu mă așteptam ca ”My sister’s keeper” să-mi placă la fel de mult și cu atât mai puțin mă așteptam să aibă impactul ăsta asupra mea. Însă citiți mai departe și-o să înțelegeți.

Anna are 13 ani, toată viața înainte și o soră bolnavă de o formă gravă de leucemie. Anna e sănătoasă, însă nu e străină deloc de paturile de spital, de ace mari și intervenții mai mult sau mai puțin invazive. Știți de ce? Pentru că Anna a fost concepută în mod supravegheat, în laborator, pentru a fi donatorul perfect de măduvă (și nu numai) pentru sora ei, Kate. Și Anna n-a pus niciodată la îndoială acest status quo. Până acum. Decizia pe care o ia într-o zi  îi va schimba complet viața și va trasa noi coordonate în familia Fitzgerald.

Sunt atât de multe probleme etice ridicate în cartea asta, care nu-i nici pe departe vreun mare roman dostoievskian, încât nu te mai lasă să învârți liniștită în oala cu mâncare fără să te gândești la Anna, Kate, părinții lor și toți ceilalți oameni implicați în poveste. Când Anna decide că vrea să ia ea însăși deciziile medicale care o privesc, chiar atunci când Kate riscă să moară dacă nu primește un rinichi, echilibrul și-așa precar al familiei Fitzgerald este zdruncinat.

Ce faci când ai un copil extrem de bolnav și afli că niciunul dintre membrii familiei nu este un match perfect pentru a fi donator, însă un membru nou ar putea fi? Ai face un copil pentru a fi ”rezervă” pentru fratele sau sora lui? Cum te raportezi la noul născut, cât de drept este față de el și câtă atenție îi poți acorda de fapt? Eu ce aș face în locul Sarei, mama copiilor? Nu, eu sigur nu m-aș purta așa, n-aș face AȘA CEVA niciodată. Părinții nu-și iubesc unii copii mai mult, cum ai putea acționezi așa? Doamne, dar e mamă, e normal, cum poți trăi văzându-ți copilul murind în fața ta și tu să nu faci nimic? Chiar dacă asta înseamnă să-ți supui un alt copil unor intervenții care nu-s deloc o plimbare în parc și care îi vor schimba indiscutabil viața.

Mi-e greu să explic în cuvinte cât de mult m-a frământat cartea asta. Am întors-o pe toate părțile, atât pe poveste în sine, dar mai ales pe Sara, mama în ai cărei papuci am încercat constant să mă pun. E greu, vă zic, e greu de tot să te gândești ce ai face tu într-o situație de asta. Iar plânsul și luatul câmpilor nu sunt soluții valabile, astea nu-ți țin copilul lângă tine. Sigur, suntem toți plini de valori morale, de principii, de ”eu n-aș face așa ceva niciodată”-uri, de judecăți, de idei privind egalitatea dintre copii și felul în care problemele noastre nu-s neapărat și ale celorlalți și noi acceptăm asta. Dar dacă am avea un copil grav bolnav, iar soluțiile s-ar împuțina văzând cu ochii, putem să știm cum am reacționa la urma urmei?

Despre cartea asta unii vor spune că-i minunată, că doare rău de tot, că te răscolește și te frământă și te ține treaz noaptea. Alții spune-vor că-i îngrozitoare, că prea multă dramă nu face bine, că are prea multe clișee și că la tot pasul dai de coincidențe. La urma urmei, nu despre carte în sine mi-am dorit să scriu de fapt, ci despre ideea asta care, de când am deschis cartea, nu mi-a dat pace: cum știi, ca părinte, că iei cele mai bune decizii pentru TOȚI copiii tăi? Cum știi, ca părinte, că nu-i refuzi niciunuia din ei dreptul de a avea o viață normală? Și, mai important, cum iei tu, ca OM, decizii atât de mari pentru un alt om? Nu despre pediatrul potrivit, despre meniul din diversificare, despre școala, liceul sau facultatea alese, ci despre dacă ar trebui să renunțe la un rinichi sau nu.
Și ce faci dacă, la un moment dat în viață, copilul copilului tău va avea nevoie de un rinichi de la mama sau tatăl lui, iar acesta nu i-l poate da? Pentru că ți-a salvat ție copilul cu ani în urmă și-acum nu-l poate salva pe al lui.

Nu, nu e despre cum a scris Jodi Picoult cartea asta, din câte perspective, cu câte clișee, cu câtă emoție sau despre cum a construit personajele ori despre finalul șocant. E despre mai puțin și despre mai mult de atât. E despre cele mai grele decizii pe care le poate lua vreun om în viața asta, despre principii, valori morale și cum supraviețuiesc ele în situații de criză. Una peste alta, e despre viață și lupte mai importante decât alea de pe câmpurile de bătălie. Și despre niște răspunsuri pe care n-are nimeni de unde să le scoată.

Concluzii? Nu, n-am, cartea asta nu mi-a adus decât întrebări și frământări. În loc de concluzii, las câteva fragmente (am citit cartea în engleză) și o recomandare. Mie mi-a plăcut și o recomand din tot sufletul, dar e grea și doare.

You know how the tightrope guy at the circus wants everyone to believe his act is an art, but deep down you can see that he’s really just hoping he makes it all the way across?
Traditionally, parents made decisions for a child, because presumably they are looking out for his or her best interests. But if they are blinded, instead, by the best interests of another one of their children, the system breaks down.
The answer is that there is no good answer. So as parents, as doctors, as judges, and as a society, we fumble through and make decisions that allow us to sleep at night–because morals are more important than ethics, and love is more important than law.
You can stay up all night and still not count all the ways to lose the people you love.
We are not the first parents to lose a child. But we are the first parents to lose our child. And that makes all the difference.
Half the grown-ups on this planet have no idea who they are, but they get to make decisions for themselves every day.
Life sometimes gets so bogged down in the details, you forget you are living it.

Listen to the listener

Când am împlinit 25 de ani am primit unul dintre cele mai frumoase cadouri din lume. Am primit încredere, încurajare, am primit imboldul de a încerca un lucru extrem de important pentru mine și siguranța că e cineva  să mă țină de mână în caz că mi se pare că mă duc la vale. Chiar la miezul nopții, într-o mansardă din centrul vechi al Brașovului, am primit pe Whatsapp un document PDF în care scria negru pe alb că-s așteptată să-mi revendic cele patru ședințe de canto. Îmi tremurau picioarele și-mi transpiraseră palmele, de parcă urma să urc pe scenă în fața unei săli întregi chiar în momentul ăla. Eram fericită și am adormit zâmbind.

Dar săptămânile treceau, iar eu nu sunam ca să-mi rezerv locul. În capul meu nu era loc de cântat, deși-mi doream asta mult, pentru că în capul meu era mare aglomerație, cam cum e în pasaj la Unirii luni dimineața la 8. Era plin de voci, care mai de care mai puternice, care răcneau, lipsite de orice fel de eleganță, că nu o să pot face asta. Că nu am voce bună, doar știu asta din copilărie, că oi avea eu ureche muzicală, dar nu-s în stare să fredonez o melodie ca lumea. Că îmi tremură vocea, că nu pot să cânt decât undeva sub nivelul mării, că pare ca și cum mă strânge cineva de gât atunci când încerc să cânt sus, că sunetul e nazal și fals, că îmi scapă vocea, că ar râde lumea de mine. Trafic intens, după cum puteți vedea.

Aseară am fost la cea de-a opta ședință de canto și ultima din sezonul ăsta. Din păcate, din motive organizatorice va trebui să iau pauză o perioadă, însă e greu de descris în cuvinte cam ce s-a întâmplat în perioada asta de două luni și un pic. În capul meu lucrurile se desfășoară acum ca pe străduțele din Cotroceni într-o după-amiază călduță de duminică. E liniște, e calm, foșnesc frunzele sub tălpi și din când în când se aud câteva păsărele cântând, iar tu ții căștile în urechi de design, căci îți asculți doar propriile gânduri.

”Baby it looks as though we’re running out of words to say…”

În camera mică din apartamentul de la Universitate au răsunat de o grămadă de ori versurile astea aseară. Nu pentru că nu mi-aș mai găsi cuvintele, ci pentru că melodia lui Jessie Ware îmi aglomerează sufletul doar ascultând-o, așa că mi-am dorit mult să o pot cânta și mi-am pus-o pe listă. Eram, desigur, emoționată, aveam un gol în stomac și mă așteptam ca profa să-mi spună ”nu, n-ai cum să ajungi acolo, îmi pare rău, să alegem altceva.”
Dar ce să vezi, am aflat încă o dată că în viață trebuie să ceri ca să poți primi, să încerci ca să poți reuși, să te miști din loc ca să ajungi undeva. După trei sferturi de oră de cântat și după câteva încurajări de genul ”te rog, hai, mai în față vocea, ai încredere”, am mai gustat încă o feliuță de fericire.

– Știi, dacă acum două luni mi-ar fi spus cineva că am să pot cânta o piesă 80% pe voce de cap, aș fi zis că râde de mine.
–  Ei, și vezi ce frumos sună?
– Nu știu, că eu nu mă aud. Dar îmi place să cânt și simt că mi-e bine. Și e suficient, oricum.

Cam asta discutam cu profesoara în timp ce-mi trăgeam fermoarul gecii și-mi înfășuram eșarfa la gât. I-am promis că mai exersez acasă și că o să merg la karaoke. Și-o să-mi țin promisiunea, chiar dacă acasă tehnologia mă ajută mult prea puțin. Până la urmă, nu cânt pentru performanță, ci pentru fericire și oricum de auzit eu nu prea mă aud, așa că de ce aș avea nevoie de un sistem audio de super bună calitate?

Eh, să fim serioși, că doar nici eu nu cred ce am zis, ci mai degrabă e o mostră bună de ”vulpea când n-ajunge la struguri, zice că sunt acri”. Mi-ar plăcea să am un living spațios, cu tavan înalt și doar câteva piese de mobilier, cu un pian într-un colț, chiar dacă nu știu să cânt, cu un ecran suficient de mare, pe care să curgă versurile melodiilor, și un sistem audio la care până la urmă să mă aud și eu. Și să mă aud bine. Sigur, trebuie și să arate frumos, nu neapărat să pară luxos, dar să se potrivească în peisaj.

edifier 1

   – Să știți că e un sistem cu adevărat profesionist. Suportă patru tipuri de input-uri, coaxial, optic, balance, AUX și Bluetooth, boxele au o putere de 130 watt și un bass cu diafragma de aluminiu, iar planarul magnetic…

Omului care mi-ar spune așa ceva i-aș zâmbi cald și netru, aș arunca o privire peste boxele la care se uită cu atâta drag când povestește, apoi mi-aș drege glasul:

   – Am un living luminos, cu parchet din lemn masiv pe jos și un pian într-un colț. Îmi place să stau pe canapea și să citesc, să mă uit la filme bune, să ascult Nocturnele lui Chopin și un vals de Șostakovici, Lara Fabian, Pink Floyd, Beth Hart și Peppino Gagliardi. În fiecare zi îmi place să cânt pentru plăcerea cântatului, iar în unele zile îmi place să cânt și apoi să mă ascult. Îmi place să aud fericirea sau durerea din voce.

 I-aș surprinde zâmbetul stânjenit și ochii sclipind.

   – Sistemul S2000 Pro de care vă zic, de la Edifier, a fost conceput pentru înregistrarea și mixarea la domiciliu, dar în același timp vă asigură o experiență acustică deosebită. Toate aspectele tehnice puse laolaltă garantează un sunet de o calitate superioară, având setări diferite pentru filme și jocuri, pentru Chopin și Șostakovici, pentru Lara Fabian, Pink Floyd și…dumneavoastră. În plus, design-ul boxelor e o combinație reușită între clasic și modern, având panourile laterale cu finisaje din lemn, care s-ar potrivi perfect în livingul dumneavoastră.
Vă pot oferi, desigur, o broșură cu detalii tehnice, imagini și prețuri, precum și garanția unui sunet de o calitate ireproșabilă. Însă pentru a fi sigură că faceți alegerea potrivită, vă invit în lounge-ul nostru, pentru a testa pentru câteva minute boxele. Sigur, muzica o alegeți dumneavoastră, puteți chiar să ne și cântați, dacă doriți. Să fie microfon cu stativ?

edifier 2 edifier 4 eq

Mai durează puțin până îmi voi odihni tălpile și sufletul în livingul ala spațios. Până una, alta, eu am să exersez în continuare acasă ”Say you love me” a lui Jessie Ware, doar cu Youtube-ul și Chromecast-ul, bazându-mă pe boxele de la televizor. N-am cine știe  ce sistem audio, nici microfon, nici pe cineva avizat care să mă mai tragă de mânecă atunci când îmi retrag vocea. Am în schimb pe cineva care să mă încurajeze, să zâmbească în timp ce eu îmi dau capul pe spate încercând să ajung la nota aia și mă aplaude nu doar pentru că a sunat bine, ci și pentru că am reușit să trec peste niște limite personale. Pentru că, de foarte multe ori, singurii oameni care stau în calea fericirii noastre suntem noi înșine.

Articol scris pentru SuperBlog 2017

La un dor distanță

E extrem de amuzant să cotrobăi prin ciorne, să mă uit în urmă la frânturile de articole pe care le-am pus pe hârtie acum ceva timp în ideea că o să le continui cândva și or să vadă lumina blogului. Începuturi de recenzii de cărți sau filme, numele unor personaje din seriale de mult uitate care mi-au venit în minte brusc în vreo dimineață, idei de discuții la ora de istorie, replici auzite prin cine știe ce ședințe la birou sau prin vreo piesă de teatru, ori chiar vreun gând profund ce mi-a încolțit în minte când eram în metrou și am simțit nevoia să-l notez și să-l dezvolt la un moment dat.

Toate firimiturile astea sunt cioturi de articole care n-au avut noroc în viață. N-au reușit să se afirme suficient, să-mi mențină interesul viu până când să mă avânt asupra lor și să mă pun pe reflectat. Printre fraze neterminate și cuvinte aruncate telegrafic, care nu reușesc acum decât să-mi mai smulgă un zâmbet, se mai ivesc însă și idei pe care am continuat să le frământ din când în când, la care nu am încetat să mă gândesc niciodată.

Acum câțiva ani am dat peste o poză cu o întrebare simplă. M-am și gândit atunci, Doamne ce subiect de blog, îl păstrez de bun, să îl scot de la naftalină cum scoate magicianul un iepure din joben când i-o veni vremea. Și vremea nu i-a mai venit. Am scris despre mine, despre cafea, despre aspiratoare și frigidere, am scris despre mine, am scris romantic și ironic, am scris încercând să aflu lucruri sau încercând să-mi impun punctul de vedere, am scris iar despre mine. Păi și atunci de ce n-am încercat să răspund la întrebarea asta oare?

move away miss

Dacă ar trebui să te muți la 3000 de mile depărtare, care ar fi lucrul care ți-ar lipsi cel mai mult?

Simt nevoia să menționez din start că am exclus din discuție oamenii. Nu doar că oamenii nu sunt lucruri, dar pur și simplu pentru mine personal discuția asta n-ar mai avea sensș cu siguranță nu mi-ar lipi nimic mai mult decât ar face-o oamenii, de aia prefer să zic că sunt la alt nivel, iar acum mă pot concentra pe următorul. Orice mai puțin oamenii.

Am avut perioade în care mă gândeam că mi-ar lipsi poate agitația din mijlocul Bucureștiului, dar și calmul pe care-l poți găsi într-o pădure la câțiva kilometri de oraș. Alteori mă gândeam că mi-ar lipsi Herăstrăul, lacul Floreasca sau Parcul Tineretului, iar alteori îmi trecea prin cap că eu cafea ca la Origo n-am să mai beau nicăieri.

Cu altă ocazie m-am convins că mi-ar lipsi casa bunicilor, cu curtea  mică și plină de iarbă, cu bolta de viță-de-vie înțesată de struguri negri și cu sunetul păsărilor la 5 dimineața. Și nu de puține ori mi-a trecut prin cap că mi-ar lipsi librăriile din zona Universității, cu albume și cărți din toate domeniile la prețuri perfect accesibile (deși-s conștientă de efectele asupra pieței de carte, e ok), în care nu de puțin ori am intrat pentru 5 minute și am ieșit peste două ore.

În facultate, nu o dată m-am gândit la cum m-aș fi descurcat fără pachetul trimis de mama prin microbuz. Și nu era vorba de șnițelele mamei sau de căpșunile pe care le spăla de acasă și le așeza frumos în caserolă. Nu, nu despre asta era, că mă descurcam și cu gătitul și cu mersul la piață, dar toate mărunțișurile pe care le aveam la Târgoviște au ajuns la căminul meu din strada Moxa pe rând, lent; nu le-am adus în cameră dintr-odată, nu doar ca să nu cadă toate peste noi într-o noapte, ci și pentru că nu știam care și când or să-mi trebuiască și am stat foarte liniștită știind că le pot primi oricând în schimbul unei taxe modice de transport.

Cu toate astea, privind cu mintea de acum îmi dau seama că n-aveam nevoie nici de atâtea lucrușoare, că ne atașăm degeaba de obiecte și că suntem perfect capabili să ne facem bocceluța și să plecăm în lumea mare. Ce mi-ar lipsi de fapt dacă ar fi să plec la 5000 de kilometri de aici? Mi-ar lipsi să aud în jurul meu vorbindu-se limba română. Nu ridicați din sprâncene încercând să mirosiți vreun (fals) patriotism, nu e cazul. Îmi place să vorbesc și să aud limba engleză, ba de multe ori o combin nemilos cu româna, de-mi vine și mie să mă strâmb. Îmi place să învăț alte limbi, să învăț să exprim cât mai multe, să le pot folosi în vacanțe fără să mă stresez că aș cere prostii în magazine. Dar limba română rămâne totuși prima mea iubire. Îmi place să o aud, să o citesc, să o văd cum se combină în fraze lungi și alambicate, doar ca să iasă la liman înainte de punct.  Și tresar, iar un zâmbet îmi apare pe buze de fiecare dată când aud un conațional minunându-se în română pe străduțele înguste din Italia, de exemplu.

Dacă mi-ar lipsi cafeaua la ibric, patul de acasă sau mămăliga făcută în tuci? Poate că da, dar am învățat deja să prefer espresso-ul, iar cu restul aș scoate-o eu la liman. M-ar apuca însă dorul atunci când aș auzi în jur non-stop vorbindu-se în altă limbă. M-aș simți stingheră și străină. Și, sigur, cum zicea Tolstoi, nu există condiții cu care omul să nu se obișnuiască, dar obișnuința și nu dorul nu se exclud reciproc.

Ție? Ție ce ți-ar lipsi cel mai mult dacă ai pleca la 5000 de kilometri de casă?

Analysis paralysis

Nu cred că e cine știe ce breaking news faptul că gânditul prea mult poate să favorizeze depresia. Dacă totuși e vreo noutate, spuneți-mi, că imediat pun bandă galbenă aici pe blog și scriu cu majuscule, mai ceva ca la canalele de știri de pe la noi. Sunt o mulțime de studii, unele mai superficiale, altele mai atent realizate, care arată că există în mod clar legături între depresie și ceea ce numim în termeni englezești overthinking. Dar deși avem acces la atâtea surse de informare și suntem conștienți de faptul că ne face mai nefericiți, ne oprim vreodată din gândit? Punem vreodată punct, oprim rotițele la timp și zicem ”gata, suficient pentru azi, mai gândim și mâine?”

Poate că uneori da, dar aș zice mai degrabă că nu. Pentru că noi trebuie să aflăm, să analizăm, să știm, să punem pe hârtie și aia, și aia, și pe cealaltă, iar apoi încă o dată pe prima. Apoi să le schimbăm între ele și să întoarcem foaia la 90 de grade, iar pe urmă să ne mutăm cu scaunul în așa fel încât să o privim din unghiul potrivit, cu un ochi acoperit, ca să avem o imagine cât mai clară. Să vedem cum stau lucrurile, care-s problemele. Ce n-a mers, ce-a lipsit, cum ar zice un tânăr actor și cantautor român.

De aici căutăm soluții. Una, două, șapte. Apoi ne mai gândim la una, de rezervă. Facem vreo trei scenarii, le așezăm separat, pe o foaie mare, A3. Acum știm ce urmează, trebuie să luăm o decizie, să facem ceva, să rezolvăm problema. Oh, but “there’s a difference between knowing the path and walking the path”, iar drăcușorul gânditului atâta așteaptă: să-i arunci chiar și cea mai nevinovată privire. Când crezi că ai pus piciorul pe cărare, te împinge înapoi și țipă la tine: ”neah, neah, neah, error! 90 de grade, 90 de grade, dar vezi că ai întors foaia în sensul acelor de ceasornic, or toată lumea știe că trebuia să o întorci în sens trigonometric! Stai jos și ia-o de la capăt. 4!”

În ”Eseu despre orbire”, Jose Saramago spunea că ”dacă înainte de fiecare gest am încerca să-i prevedem toate consecințele, să le cântărim serios, mai întâi pe cele imediate, apoi pe cele probabile, posibile, cele imaginabile, n-am reuși să ne urnim măcar un pas din locul unde primul gând ne-a făcut să ne oprim.” În viața de zi cu zi noi îi zicem mai scurt, mai cu rimă, dar și mai fancy: analysis paralysis.
Stăm într-un loc până ne uită Dumnezeu acolo, deși ne dorim mult, mult să ne mutăm măcar și un centimetru, dar teama că am putea alege direcția sau sensul greșite ne paralizează. Ne taie respirația și ne înmoaie genunchii. Ne umple stomacul de goluri și ne leagă mâinile la spate. Și rămânem acolo unde eram, să mai gândim un pic. Și încă un pic. E ok, noi nu putem intra în depresie, că o să o analizăm de n-o să mai știe de ea, se sperie și pleacă.

De trei săptămâni încerc să mă conving să public un articol pe blog. Oare are rost? Oare mai intră cineva pe aici? Că dacă nu intră, ce rost are să vorbesc ca televizorul? Mai bine scriu în continuare în caietele mele, ca până acum. Și cu ce să încep? Că am atâtea lucruri de spus, încât mi-e greu să aleg pe care să-l împărtășesc primul. Și dacă mă reapuc de scris pe blog, cu ce mă ajută? Sau cu ce îi ajută pe alții? Îmi pierd timpul? Stop!

Și uite așa am ajuns ca după trei săptămâni să scriu un articol despre cum am reușit să scriu un articol. Până una, alta măcar am rezolvat problema alegerii subiectului și am ieșit din paralizie. Așa s-ar spune.
In your face, overthinking!
squirrel decision quote

Orice revenire e, probabil, o iluzie

Am început școala de șoferi cu puțin timp înainte să împlinesc optsprezece ani, deși nu aveam mașină acasă și nici nu se întrezărea vreo astfel de posibilitate prea curând. A fost cu siguranță cel mai bun moment, nu aveam rețineri, nu mi-era teamă, eram încântată și sigură că pot să fac asta. Am făcut-o, am luat permisul din prima încercare, l-am pus în portofel și în următorii trei ani m-am urcat la volan de vreo două-trei ori.
În 2013, când în final a apărut Aimee în viața mea (da, mașina mea e fată și o cheamă Aimee, get over it), m-am trezit că mi-am trecut în cont și responsabilitatea a câteva sute de kilograme de fier și asta doar pentru că am într-un buzunar mic o bucată de plastic roz pe care am semnat mai frumos decât am făcut-o oriunde altundeva.

Sigur, la început a fost mai greu, roțile lui Aimee se mișcau bine și făceau fix ce le spuneam, dar rotițele mele erau ușor ruginite, reflexele nu existau încă iar toate lucrurile trebuia făcute în același timp, desigur. Mi-am amintit însă de mersul pe bicicletă și mi-am permis să extrapolez la mașini, n-aveam cum să fi uitat. Am mers mult pe banda 1 și puțin cu lămâia în geam, am oprit motorul, de câteva ori chiar în rampe, am luat toate gropile, am frânat brusc de prea multe ori, am schimbat vitezele prea devreme sau prea târziu, am visat la momentul în care să intru în depășiri și am încurcat câte puțin traficul. Până când n-am mai făcut-o. Până când am început mai degrabă să simt ce trebuie să fac, decât să gândesc fiecare pas în avans, până când rotițele mele s-au uns nu cu toate, dar cu multe alifii.

Vreau să cred că e la fel cu scrisul. Că, deși n-am mai scos la lumină un text de mai bine de un an, o să fiu capabilă să pedalez din nou cu pletele în vânt în curând. Am scris mult în capul meu în ultimul an. Mi-am notat idei și fraze pe telefon sau pe bucăți de hârtie rupte din agendele de la birou, am citit, am desprins idei care m-au urmărit obsesiv în anumite zile, le-am dezvoltat, am scris texte, le-am șters, le-am modificat și le-am aruncat în folderul ”Am să revin mai târziu”.
Am și simțit mult, am învățat în fiecare zi și mi-am făcut ordine într-o grămadă de gânduri în care abia dacă mă mai găseam pe mine. M-am plimbat, am râs, am adunat o găleată de amintiri și am trecut la a doua, am plâns, am adormit amintindu-mi zile fără griji și un om drag, am plâns și mai mult când m-am trezit și mi-am dat seama că e adevărat, nu mai e deloc și o să-mi ia o viață să mă obișnuiesc cu gândul. Mi-am șters lacrimile, am primit îmbrățișări, am crescut.

Sunt momente când nu știi exact ce o să se întâmple mai departe, încotro te îndrepți și dacă o să te dezumfli ca un balon de săpun, dacă va fi doar un text rătăcit, scăpat din mână într-o duminică târzie de vară sau va fi scânteia de care aveai nevoie pentru pasiunea asta mai veche. Sunt aceleași momente în care știi însă că e bine, că atâta timp cât îți face plăcere, ești fix pe drumul care trebuie, ăla spre tine, oricât de clișeic și puțin profund ar suna. Și că, din fericire, nu mergem decât înainte.

Cum am ajuns să-mi accept cicatricile

Ce-o fi, oare, de plăcut la cicatrici? Sunt aproape întotdeauna inestetice, chiar dacă nu sunt în zone vizibile pentru toți cei din jur, iar uneori pot să fie chiar ușor dureroase sau, în orice caz, să provoace o anume sensibilitate. Și pot, deseori, să te facă să fii self-conscious, ținând cont că trăim într-o societate în care aspectul fizic joacă încă un rol prea mare, și să eviți să porți un obiect vestimentar care ți-ar plăcea și te-ar face să te simți bine în alte condiții. Să nu mai zic că amintesc de momentele în care nu erau încă niște cicatrici, amintesc de durere, de nervi, de lacrimi, de frustrare.

Da, dar amintesc și de emoție, de așteptare, de speranță, de ajutor și sunt acolo ca mărturie de necontestat pentru toate hopurile pe care le-ai trecut. Sunt acolo și ca să-ți arate că n-ai murit de durere, că ești puternic și că limita o atingi abia cu mult după ce ai spus prima dată că nu mai poți. Sunt acolo ca să-ți amintească poate, pe când vei fi obosită și plină de nervi și te vei răsti inutil la copilul tău, că era o vreme când abia așteptai să-l ții în brațe și că ți-ai promis atunci că nu vei face asta, oricât de obosită și plină de nervi ai fi. Sunt acolo ca să-ți amintești că ba da, se poate mai rău, că tu ești aici, iar alții nu mai sunt, că tu încă mai poți să faci un milion de lucruri și că ar trebui, cumva, să fii recunoscător pentru asta.

Sunt dimineți în care mă uit în oglindă și tresar când îmi ating cicatricea fină de sub ochiul stâng. Știu că oamenii din jurul meu nu o observă, unii nici măcar atunci când le spun și le arăt că e acolo. Și mai știu și că peste niște ani, când colagenul se va fi dus pe apa sâmbetei și nopțile nedormite își vor spune și ele cuvântul, nu va mai fi nevoie să le-o arăt. Până atunci, însă, e acolo ca să-mi amintească mie de teamă, de durere, de panică, de speranță, de medicii care n-au uitat să fie umani, de oamenii care m-au ținut de mână și de cei care mi-au spus, fiecare în stilul caracteristic, că o să fiu bine.

Pe urmă, privirea îmi scapă spre arcada ochiului drept, de unde o urmă discretă mă face să zâmbesc nostalgic. Îmi amintește de copilărie, de jocurile de tenis cu piese de lego pe post de minge, de țipetele noastre ascuțite și de gustul acrișor al zarzărelor culese de prietena mea, înainte să-mi trântească piciorul drept în ochi. De panica din suflețelul meu mic și de compresele cu ceai de mușețel aplicate cu grijă de mama, nu înainte să-mi spună ”Vezi dacă nu ești cuminte?!”
De aceeași atenție și iubire îmi amintește și dunga subtilă, de o culoare ușor diferită, paralelă cu coloana vertebrală. Când te lovești cu spatele de ușa de la sobă și-ți mai rupi și tricoul preferat, e mare lucru să simți că nu e sfârșitul lumii și că e cineva acolo care să stea cu tine când te doare și când te plictisești, pentru că nu te mai poți juca în voie o perioadă.

Vara, când îmi pun pe mine pantalonii scurți sau costumul de baie, nu mă mai gândesc atât de mult la cum se vede cerculețul de pe coapsa mea stângă și am uitat, cred, și cât de intensă era durerea. Parcă simt însă mirosul de rivanol, senzația pe care o dă apa oxigenată și pansamentele strânse bine, ca să nu se desfacă în timpul nopții. Și-mi amintesc ce înseamnă empatia, prietenia și norocul de a fi înconjurat de oameni. Îmi pun pantalonii scurți, zâmbesc și sunt recunoscătoare.

Clișeic sau nu, cicatricile sunt mărturii despre locurile în care am fost, despre provocări cărora le-am făcut față cu brio, despre greșeli din care, sperăm, am învățat lecții prețioase și despre a doua șansă, indiferent de forma în care se prezintă. We’re so much more than our bodies, let’s embrace our scars!