Listen to the listener

Când am împlinit 25 de ani am primit unul dintre cele mai frumoase cadouri din lume. Am primit încredere, încurajare, am primit imboldul de a încerca un lucru extrem de important pentru mine și siguranța că e cineva  să mă țină de mână în caz că mi se pare că mă duc la vale. Chiar la miezul nopții, într-o mansardă din centrul vechi al Brașovului, am primit pe Whatsapp un document PDF în care scria negru pe alb că-s așteptată să-mi revendic cele patru ședințe de canto. Îmi tremurau picioarele și-mi transpiraseră palmele, de parcă urma să urc pe scenă în fața unei săli întregi chiar în momentul ăla. Eram fericită și am adormit zâmbind.

Dar săptămânile treceau, iar eu nu sunam ca să-mi rezerv locul. În capul meu nu era loc de cântat, deși-mi doream asta mult, pentru că în capul meu era mare aglomerație, cam cum e în pasaj la Unirii luni dimineața la 8. Era plin de voci, care mai de care mai puternice, care răcneau, lipsite de orice fel de eleganță, că nu o să pot face asta. Că nu am voce bună, doar știu asta din copilărie, că oi avea eu ureche muzicală, dar nu-s în stare să fredonez o melodie ca lumea. Că îmi tremură vocea, că nu pot să cânt decât undeva sub nivelul mării, că pare ca și cum mă strânge cineva de gât atunci când încerc să cânt sus, că sunetul e nazal și fals, că îmi scapă vocea, că ar râde lumea de mine. Trafic intens, după cum puteți vedea.

Aseară am fost la cea de-a opta ședință de canto și ultima din sezonul ăsta. Din păcate, din motive organizatorice va trebui să iau pauză o perioadă, însă e greu de descris în cuvinte cam ce s-a întâmplat în perioada asta de două luni și un pic. În capul meu lucrurile se desfășoară acum ca pe străduțele din Cotroceni într-o după-amiază călduță de duminică. E liniște, e calm, foșnesc frunzele sub tălpi și din când în când se aud câteva păsărele cântând, iar tu ții căștile în urechi de design, căci îți asculți doar propriile gânduri.

”Baby it looks as though we’re running out of words to say…”

În camera mică din apartamentul de la Universitate au răsunat de o grămadă de ori versurile astea aseară. Nu pentru că nu mi-aș mai găsi cuvintele, ci pentru că melodia lui Jessie Ware îmi aglomerează sufletul doar ascultând-o, așa că mi-am dorit mult să o pot cânta și mi-am pus-o pe listă. Eram, desigur, emoționată, aveam un gol în stomac și mă așteptam ca profa să-mi spună ”nu, n-ai cum să ajungi acolo, îmi pare rău, să alegem altceva.”
Dar ce să vezi, am aflat încă o dată că în viață trebuie să ceri ca să poți primi, să încerci ca să poți reuși, să te miști din loc ca să ajungi undeva. După trei sferturi de oră de cântat și după câteva încurajări de genul ”te rog, hai, mai în față vocea, ai încredere”, am mai gustat încă o feliuță de fericire.

– Știi, dacă acum două luni mi-ar fi spus cineva că am să pot cânta o piesă 80% pe voce de cap, aș fi zis că râde de mine.
–  Ei, și vezi ce frumos sună?
– Nu știu, că eu nu mă aud. Dar îmi place să cânt și simt că mi-e bine. Și e suficient, oricum.

Cam asta discutam cu profesoara în timp ce-mi trăgeam fermoarul gecii și-mi înfășuram eșarfa la gât. I-am promis că mai exersez acasă și că o să merg la karaoke. Și-o să-mi țin promisiunea, chiar dacă acasă tehnologia mă ajută mult prea puțin. Până la urmă, nu cânt pentru performanță, ci pentru fericire și oricum de auzit eu nu prea mă aud, așa că de ce aș avea nevoie de un sistem audio de super bună calitate?

Eh, să fim serioși, că doar nici eu nu cred ce am zis, ci mai degrabă e o mostră bună de ”vulpea când n-ajunge la struguri, zice că sunt acri”. Mi-ar plăcea să am un living spațios, cu tavan înalt și doar câteva piese de mobilier, cu un pian într-un colț, chiar dacă nu știu să cânt, cu un ecran suficient de mare, pe care să curgă versurile melodiilor, și un sistem audio la care până la urmă să mă aud și eu. Și să mă aud bine. Sigur, trebuie și să arate frumos, nu neapărat să pară luxos, dar să se potrivească în peisaj.

edifier 1

   – Să știți că e un sistem cu adevărat profesionist. Suportă patru tipuri de input-uri, coaxial, optic, balance, AUX și Bluetooth, boxele au o putere de 130 watt și un bass cu diafragma de aluminiu, iar planarul magnetic…

Omului care mi-ar spune așa ceva i-aș zâmbi cald și netru, aș arunca o privire peste boxele la care se uită cu atâta drag când povestește, apoi mi-aș drege glasul:

   – Am un living luminos, cu parchet din lemn masiv pe jos și un pian într-un colț. Îmi place să stau pe canapea și să citesc, să mă uit la filme bune, să ascult Nocturnele lui Chopin și un vals de Șostakovici, Lara Fabian, Pink Floyd, Beth Hart și Peppino Gagliardi. În fiecare zi îmi place să cânt pentru plăcerea cântatului, iar în unele zile îmi place să cânt și apoi să mă ascult. Îmi place să aud fericirea sau durerea din voce.

 I-aș surprinde zâmbetul stânjenit și ochii sclipind.

   – Sistemul S2000 Pro de care vă zic, de la Edifier, a fost conceput pentru înregistrarea și mixarea la domiciliu, dar în același timp vă asigură o experiență acustică deosebită. Toate aspectele tehnice puse laolaltă garantează un sunet de o calitate superioară, având setări diferite pentru filme și jocuri, pentru Chopin și Șostakovici, pentru Lara Fabian, Pink Floyd și…dumneavoastră. În plus, design-ul boxelor e o combinație reușită între clasic și modern, având panourile laterale cu finisaje din lemn, care s-ar potrivi perfect în livingul dumneavoastră.
Vă pot oferi, desigur, o broșură cu detalii tehnice, imagini și prețuri, precum și garanția unui sunet de o calitate ireproșabilă. Însă pentru a fi sigură că faceți alegerea potrivită, vă invit în lounge-ul nostru, pentru a testa pentru câteva minute boxele. Sigur, muzica o alegeți dumneavoastră, puteți chiar să ne și cântați, dacă doriți. Să fie microfon cu stativ?

edifier 2 edifier 4 eq

Mai durează puțin până îmi voi odihni tălpile și sufletul în livingul ala spațios. Până una, alta, eu am să exersez în continuare acasă ”Say you love me” a lui Jessie Ware, doar cu Youtube-ul și Chromecast-ul, bazându-mă pe boxele de la televizor. N-am cine știe  ce sistem audio, nici microfon, nici pe cineva avizat care să mă mai tragă de mânecă atunci când îmi retrag vocea. Am în schimb pe cineva care să mă încurajeze, să zâmbească în timp ce eu îmi dau capul pe spate încercând să ajung la nota aia și mă aplaude nu doar pentru că a sunat bine, ci și pentru că am reușit să trec peste niște limite personale. Pentru că, de foarte multe ori, singurii oameni care stau în calea fericirii noastre suntem noi înșine.

Articol scris pentru SuperBlog 2017

Advertisements

La un dor distanță

E extrem de amuzant să cotrobăi prin ciorne, să mă uit în urmă la frânturile de articole pe care le-am pus pe hârtie acum ceva timp în ideea că o să le continui cândva și or să vadă lumina blogului. Începuturi de recenzii de cărți sau filme, numele unor personaje din seriale de mult uitate care mi-au venit în minte brusc în vreo dimineață, idei de discuții la ora de istorie, replici auzite prin cine știe ce ședințe la birou sau prin vreo piesă de teatru, ori chiar vreun gând profund ce mi-a încolțit în minte când eram în metrou și am simțit nevoia să-l notez și să-l dezvolt la un moment dat.

Toate firimiturile astea sunt cioturi de articole care n-au avut noroc în viață. N-au reușit să se afirme suficient, să-mi mențină interesul viu până când să mă avânt asupra lor și să mă pun pe reflectat. Printre fraze neterminate și cuvinte aruncate telegrafic, care nu reușesc acum decât să-mi mai smulgă un zâmbet, se mai ivesc însă și idei pe care am continuat să le frământ din când în când, la care nu am încetat să mă gândesc niciodată.

Acum câțiva ani am dat peste o poză cu o întrebare simplă. M-am și gândit atunci, Doamne ce subiect de blog, îl păstrez de bun, să îl scot de la naftalină cum scoate magicianul un iepure din joben când i-o veni vremea. Și vremea nu i-a mai venit. Am scris despre mine, despre cafea, despre aspiratoare și frigidere, am scris despre mine, am scris romantic și ironic, am scris încercând să aflu lucruri sau încercând să-mi impun punctul de vedere, am scris iar despre mine. Păi și atunci de ce n-am încercat să răspund la întrebarea asta oare?

move away miss

Dacă ar trebui să te muți la 3000 de mile depărtare, care ar fi lucrul care ți-ar lipsi cel mai mult?

Simt nevoia să menționez din start că am exclus din discuție oamenii. Nu doar că oamenii nu sunt lucruri, dar pur și simplu pentru mine personal discuția asta n-ar mai avea sensș cu siguranță nu mi-ar lipi nimic mai mult decât ar face-o oamenii, de aia prefer să zic că sunt la alt nivel, iar acum mă pot concentra pe următorul. Orice mai puțin oamenii.

Am avut perioade în care mă gândeam că mi-ar lipsi poate agitația din mijlocul Bucureștiului, dar și calmul pe care-l poți găsi într-o pădure la câțiva kilometri de oraș. Alteori mă gândeam că mi-ar lipsi Herăstrăul, lacul Floreasca sau Parcul Tineretului, iar alteori îmi trecea prin cap că eu cafea ca la Origo n-am să mai beau nicăieri.

Cu altă ocazie m-am convins că mi-ar lipsi casa bunicilor, cu curtea  mică și plină de iarbă, cu bolta de viță-de-vie înțesată de struguri negri și cu sunetul păsărilor la 5 dimineața. Și nu de puține ori mi-a trecut prin cap că mi-ar lipsi librăriile din zona Universității, cu albume și cărți din toate domeniile la prețuri perfect accesibile (deși-s conștientă de efectele asupra pieței de carte, e ok), în care nu de puțin ori am intrat pentru 5 minute și am ieșit peste două ore.

În facultate, nu o dată m-am gândit la cum m-aș fi descurcat fără pachetul trimis de mama prin microbuz. Și nu era vorba de șnițelele mamei sau de căpșunile pe care le spăla de acasă și le așeza frumos în caserolă. Nu, nu despre asta era, că mă descurcam și cu gătitul și cu mersul la piață, dar toate mărunțișurile pe care le aveam la Târgoviște au ajuns la căminul meu din strada Moxa pe rând, lent; nu le-am adus în cameră dintr-odată, nu doar ca să nu cadă toate peste noi într-o noapte, ci și pentru că nu știam care și când or să-mi trebuiască și am stat foarte liniștită știind că le pot primi oricând în schimbul unei taxe modice de transport.

Cu toate astea, privind cu mintea de acum îmi dau seama că n-aveam nevoie nici de atâtea lucrușoare, că ne atașăm degeaba de obiecte și că suntem perfect capabili să ne facem bocceluța și să plecăm în lumea mare. Ce mi-ar lipsi de fapt dacă ar fi să plec la 5000 de kilometri de aici? Mi-ar lipsi să aud în jurul meu vorbindu-se limba română. Nu ridicați din sprâncene încercând să mirosiți vreun (fals) patriotism, nu e cazul. Îmi place să vorbesc și să aud limba engleză, ba de multe ori o combin nemilos cu româna, de-mi vine și mie să mă strâmb. Îmi place să învăț alte limbi, să învăț să exprim cât mai multe, să le pot folosi în vacanțe fără să mă stresez că aș cere prostii în magazine. Dar limba română rămâne totuși prima mea iubire. Îmi place să o aud, să o citesc, să o văd cum se combină în fraze lungi și alambicate, doar ca să iasă la liman înainte de punct.  Și tresar, iar un zâmbet îmi apare pe buze de fiecare dată când aud un conațional minunându-se în română pe străduțele înguste din Italia, de exemplu.

Dacă mi-ar lipsi cafeaua la ibric, patul de acasă sau mămăliga făcută în tuci? Poate că da, dar am învățat deja să prefer espresso-ul, iar cu restul aș scoate-o eu la liman. M-ar apuca însă dorul atunci când aș auzi în jur non-stop vorbindu-se în altă limbă. M-aș simți stingheră și străină. Și, sigur, cum zicea Tolstoi, nu există condiții cu care omul să nu se obișnuiască, dar obișnuința și nu dorul nu se exclud reciproc.

Ție? Ție ce ți-ar lipsi cel mai mult dacă ai pleca la 5000 de kilometri de casă?

Analysis paralysis

Nu cred că e cine știe ce breaking news faptul că gânditul prea mult poate să favorizeze depresia. Dacă totuși e vreo noutate, spuneți-mi, că imediat pun bandă galbenă aici pe blog și scriu cu majuscule, mai ceva ca la canalele de știri de pe la noi. Sunt o mulțime de studii, unele mai superficiale, altele mai atent realizate, care arată că există în mod clar legături între depresie și ceea ce numim în termeni englezești overthinking. Dar deși avem acces la atâtea surse de informare și suntem conștienți de faptul că ne face mai nefericiți, ne oprim vreodată din gândit? Punem vreodată punct, oprim rotițele la timp și zicem ”gata, suficient pentru azi, mai gândim și mâine?”

Poate că uneori da, dar aș zice mai degrabă că nu. Pentru că noi trebuie să aflăm, să analizăm, să știm, să punem pe hârtie și aia, și aia, și pe cealaltă, iar apoi încă o dată pe prima. Apoi să le schimbăm între ele și să întoarcem foaia la 90 de grade, iar pe urmă să ne mutăm cu scaunul în așa fel încât să o privim din unghiul potrivit, cu un ochi acoperit, ca să avem o imagine cât mai clară. Să vedem cum stau lucrurile, care-s problemele. Ce n-a mers, ce-a lipsit, cum ar zice un tânăr actor și cantautor român.

De aici căutăm soluții. Una, două, șapte. Apoi ne mai gândim la una, de rezervă. Facem vreo trei scenarii, le așezăm separat, pe o foaie mare, A3. Acum știm ce urmează, trebuie să luăm o decizie, să facem ceva, să rezolvăm problema. Oh, but “there’s a difference between knowing the path and walking the path”, iar drăcușorul gânditului atâta așteaptă: să-i arunci chiar și cea mai nevinovată privire. Când crezi că ai pus piciorul pe cărare, te împinge înapoi și țipă la tine: ”neah, neah, neah, error! 90 de grade, 90 de grade, dar vezi că ai întors foaia în sensul acelor de ceasornic, or toată lumea știe că trebuia să o întorci în sens trigonometric! Stai jos și ia-o de la capăt. 4!”

În ”Eseu despre orbire”, Jose Saramago spunea că ”dacă înainte de fiecare gest am încerca să-i prevedem toate consecințele, să le cântărim serios, mai întâi pe cele imediate, apoi pe cele probabile, posibile, cele imaginabile, n-am reuși să ne urnim măcar un pas din locul unde primul gând ne-a făcut să ne oprim.” În viața de zi cu zi noi îi zicem mai scurt, mai cu rimă, dar și mai fancy: analysis paralysis.
Stăm într-un loc până ne uită Dumnezeu acolo, deși ne dorim mult, mult să ne mutăm măcar și un centimetru, dar teama că am putea alege direcția sau sensul greșite ne paralizează. Ne taie respirația și ne înmoaie genunchii. Ne umple stomacul de goluri și ne leagă mâinile la spate. Și rămânem acolo unde eram, să mai gândim un pic. Și încă un pic. E ok, noi nu putem intra în depresie, că o să o analizăm de n-o să mai știe de ea, se sperie și pleacă.

De trei săptămâni încerc să mă conving să public un articol pe blog. Oare are rost? Oare mai intră cineva pe aici? Că dacă nu intră, ce rost are să vorbesc ca televizorul? Mai bine scriu în continuare în caietele mele, ca până acum. Și cu ce să încep? Că am atâtea lucruri de spus, încât mi-e greu să aleg pe care să-l împărtășesc primul. Și dacă mă reapuc de scris pe blog, cu ce mă ajută? Sau cu ce îi ajută pe alții? Îmi pierd timpul? Stop!

Și uite așa am ajuns ca după trei săptămâni să scriu un articol despre cum am reușit să scriu un articol. Până una, alta măcar am rezolvat problema alegerii subiectului și am ieșit din paralizie. Așa s-ar spune.
In your face, overthinking!
squirrel decision quote

Orice revenire e, probabil, o iluzie

Am început școala de șoferi cu puțin timp înainte să împlinesc optsprezece ani, deși nu aveam mașină acasă și nici nu se întrezărea vreo astfel de posibilitate prea curând. A fost cu siguranță cel mai bun moment, nu aveam rețineri, nu mi-era teamă, eram încântată și sigură că pot să fac asta. Am făcut-o, am luat permisul din prima încercare, l-am pus în portofel și în următorii trei ani m-am urcat la volan de vreo două-trei ori.
În 2013, când în final a apărut Aimee în viața mea (da, mașina mea e fată și o cheamă Aimee, get over it), m-am trezit că mi-am trecut în cont și responsabilitatea a câteva sute de kilograme de fier și asta doar pentru că am într-un buzunar mic o bucată de plastic roz pe care am semnat mai frumos decât am făcut-o oriunde altundeva.

Sigur, la început a fost mai greu, roțile lui Aimee se mișcau bine și făceau fix ce le spuneam, dar rotițele mele erau ușor ruginite, reflexele nu existau încă iar toate lucrurile trebuia făcute în același timp, desigur. Mi-am amintit însă de mersul pe bicicletă și mi-am permis să extrapolez la mașini, n-aveam cum să fi uitat. Am mers mult pe banda 1 și puțin cu lămâia în geam, am oprit motorul, de câteva ori chiar în rampe, am luat toate gropile, am frânat brusc de prea multe ori, am schimbat vitezele prea devreme sau prea târziu, am visat la momentul în care să intru în depășiri și am încurcat câte puțin traficul. Până când n-am mai făcut-o. Până când am început mai degrabă să simt ce trebuie să fac, decât să gândesc fiecare pas în avans, până când rotițele mele s-au uns nu cu toate, dar cu multe alifii.

Vreau să cred că e la fel cu scrisul. Că, deși n-am mai scos la lumină un text de mai bine de un an, o să fiu capabilă să pedalez din nou cu pletele în vânt în curând. Am scris mult în capul meu în ultimul an. Mi-am notat idei și fraze pe telefon sau pe bucăți de hârtie rupte din agendele de la birou, am citit, am desprins idei care m-au urmărit obsesiv în anumite zile, le-am dezvoltat, am scris texte, le-am șters, le-am modificat și le-am aruncat în folderul ”Am să revin mai târziu”.
Am și simțit mult, am învățat în fiecare zi și mi-am făcut ordine într-o grămadă de gânduri în care abia dacă mă mai găseam pe mine. M-am plimbat, am râs, am adunat o găleată de amintiri și am trecut la a doua, am plâns, am adormit amintindu-mi zile fără griji și un om drag, am plâns și mai mult când m-am trezit și mi-am dat seama că e adevărat, nu mai e deloc și o să-mi ia o viață să mă obișnuiesc cu gândul. Mi-am șters lacrimile, am primit îmbrățișări, am crescut.

Sunt momente când nu știi exact ce o să se întâmple mai departe, încotro te îndrepți și dacă o să te dezumfli ca un balon de săpun, dacă va fi doar un text rătăcit, scăpat din mână într-o duminică târzie de vară sau va fi scânteia de care aveai nevoie pentru pasiunea asta mai veche. Sunt aceleași momente în care știi însă că e bine, că atâta timp cât îți face plăcere, ești fix pe drumul care trebuie, ăla spre tine, oricât de clișeic și puțin profund ar suna. Și că, din fericire, nu mergem decât înainte.

Cum am ajuns să-mi accept cicatricile

Ce-o fi, oare, de plăcut la cicatrici? Sunt aproape întotdeauna inestetice, chiar dacă nu sunt în zone vizibile pentru toți cei din jur, iar uneori pot să fie chiar ușor dureroase sau, în orice caz, să provoace o anume sensibilitate. Și pot, deseori, să te facă să fii self-conscious, ținând cont că trăim într-o societate în care aspectul fizic joacă încă un rol prea mare, și să eviți să porți un obiect vestimentar care ți-ar plăcea și te-ar face să te simți bine în alte condiții. Să nu mai zic că amintesc de momentele în care nu erau încă niște cicatrici, amintesc de durere, de nervi, de lacrimi, de frustrare.

Da, dar amintesc și de emoție, de așteptare, de speranță, de ajutor și sunt acolo ca mărturie de necontestat pentru toate hopurile pe care le-ai trecut. Sunt acolo și ca să-ți arate că n-ai murit de durere, că ești puternic și că limita o atingi abia cu mult după ce ai spus prima dată că nu mai poți. Sunt acolo ca să-ți amintească poate, pe când vei fi obosită și plină de nervi și te vei răsti inutil la copilul tău, că era o vreme când abia așteptai să-l ții în brațe și că ți-ai promis atunci că nu vei face asta, oricât de obosită și plină de nervi ai fi. Sunt acolo ca să-ți amintești că ba da, se poate mai rău, că tu ești aici, iar alții nu mai sunt, că tu încă mai poți să faci un milion de lucruri și că ar trebui, cumva, să fii recunoscător pentru asta.

Sunt dimineți în care mă uit în oglindă și tresar când îmi ating cicatricea fină de sub ochiul stâng. Știu că oamenii din jurul meu nu o observă, unii nici măcar atunci când le spun și le arăt că e acolo. Și mai știu și că peste niște ani, când colagenul se va fi dus pe apa sâmbetei și nopțile nedormite își vor spune și ele cuvântul, nu va mai fi nevoie să le-o arăt. Până atunci, însă, e acolo ca să-mi amintească mie de teamă, de durere, de panică, de speranță, de medicii care n-au uitat să fie umani, de oamenii care m-au ținut de mână și de cei care mi-au spus, fiecare în stilul caracteristic, că o să fiu bine.

Pe urmă, privirea îmi scapă spre arcada ochiului drept, de unde o urmă discretă mă face să zâmbesc nostalgic. Îmi amintește de copilărie, de jocurile de tenis cu piese de lego pe post de minge, de țipetele noastre ascuțite și de gustul acrișor al zarzărelor culese de prietena mea, înainte să-mi trântească piciorul drept în ochi. De panica din suflețelul meu mic și de compresele cu ceai de mușețel aplicate cu grijă de mama, nu înainte să-mi spună ”Vezi dacă nu ești cuminte?!”
De aceeași atenție și iubire îmi amintește și dunga subtilă, de o culoare ușor diferită, paralelă cu coloana vertebrală. Când te lovești cu spatele de ușa de la sobă și-ți mai rupi și tricoul preferat, e mare lucru să simți că nu e sfârșitul lumii și că e cineva acolo care să stea cu tine când te doare și când te plictisești, pentru că nu te mai poți juca în voie o perioadă.

Vara, când îmi pun pe mine pantalonii scurți sau costumul de baie, nu mă mai gândesc atât de mult la cum se vede cerculețul de pe coapsa mea stângă și am uitat, cred, și cât de intensă era durerea. Parcă simt însă mirosul de rivanol, senzația pe care o dă apa oxigenată și pansamentele strânse bine, ca să nu se desfacă în timpul nopții. Și-mi amintesc ce înseamnă empatia, prietenia și norocul de a fi înconjurat de oameni. Îmi pun pantalonii scurți, zâmbesc și sunt recunoscătoare.

Clișeic sau nu, cicatricile sunt mărturii despre locurile în care am fost, despre provocări cărora le-am făcut față cu brio, despre greșeli din care, sperăm, am învățat lecții prețioase și despre a doua șansă, indiferent de forma în care se prezintă. We’re so much more than our bodies, let’s embrace our scars!

Prăjituri, cafea și amprente

În zilele ploioase de toamnă în calendar și iarnă în șosete, parcă îți vine să te prefaci că nu știi ce e ăla job și să stai toată dimineața în pat, cu pătura până la gât și ochii într-o carte. Să-ți faci o cafea tare la ibric, să-ți încălzești mâinile pe cana cu mesaj alb-negru și din când în când să te oprești din citit ca să-ți mai notezi câte un pasaj sau ca să-ți mai iei niște prăjiturele de casă din frigider. Probabil că dacă m-ar întreba cineva cum arată o dimineață perfectă de luni, cam așa ar suna descrierea.

Până una, alta însă, lunea rămâne pentru mers la serviciu, acolo unde cuvintele rămân pe locul doi ca să facă loc bazelor de date, cifrelor jucăușe, tabelelor și hârtiilor frumos capsate, semnate și pline de ștampile. Acolo, o buburuză verde îmi toarnă cafeaua în cana albastră cu fluturi, prăjiturelele  vin în ambalaje colorate fix de pe raftul vreunui supermarket aglomerat, iar pasajele ce ajung în agendă sunt fragmente din proceduri, nume greu de pronunțat și coduri kilometrice. O asemenea dimineață e o alternativă mai mult decât acceptabilă; e călduț, miroase frumos și glazura de ciocolată a biscuitelui se topește (de emoție, ai zice) la atingerea cafelei fierbinți.

Totuși, o alternativă mai fericită chiar și decât cea în care mi-aș petrece dimineața în pat ar fi să încep ziua la o măsuță mică, retrasă, dar în același timp aproape de o fereastră, dintr-o cafenea-cofetărie. A mea. Puțină lume știe că visez de mult timp, de pe vremea când descopeream plăcerea gătitului de dulciuri, la o cofetărie a mea, cu prăjituri frumoase și pline de ciocolată, cu muzică drăguță și aromă îmbietoare. Și, hopefully, cu oameni care citesc, zâmbesc și pleacă de acolo cu un strop de fericire în buzunar.Ar avea mese mici, cu fotolii moi și un raft cu cărți de răsfoit timp de o cafea pentru doritori. Pe pereți ar atârna câteva tablouri și niște colaje: fotografii de la noi și poate de la vizitatori, decupaje și alte lucrușoare pe care ne dorim să nu le uităm și să le revedem din când în când.

Mi-ar plăcea să reușesc un grad mare de personalizare, să-i fac pe cei care i-ar trece pragul să simtă că într-adevăr sunt într-un loc din care merită să nu mai pleci. De fapt, ba să pleci, dar să revii cu drag și dor de fiecare dată. Să simtă că prăjiturile sunt aproape la fel de bune ca acelea făcute de mama sau bunica și cafeaua e în fiecare dimineață așa cum și-o doresc. Și să simtă că oamenilor care se ocupă de locul ăsta chiar le pasă de ei. Să găsească pe masă selecția de dulciuri și băuturi disponibile, alături de un mesaj care să le facă ziua mai bună și, în majoritatea dimineților, pe mine la măsuța din colț, cu o cană în față și tastând de zor, cufundată în cealaltă pasiune a mea, cuvintele, dar cu un zâmbet pe buze și dispusă oricând să fiu partener de discuții interesante.

stampila colopLângă ușă ar exista un panou în care am colecta zilnic părerile vizitatorilor, ca să știm ce le-a plăcut și ce-ar fi vrut să fie altfel, mai frumos, mai bine în ziua respectivă. Titlul ”Te-am făcut să zâmbești astăzi?” ar fi urmat de un tabel în care ei ne-ar putea evalua. O linie pentru cafea, alta pentru prăjituri, alta pentru muzică și încă altele pentru atmosferă și ce ne-ar mai trece prin cap pe parcurs. Notele ar fi simplu de dat: le-am lăsa la dispoziție o ștampilă cu o față zâmbitoare și una cu o față tristă, pe care să le pună cum consideră de cuviință în dreptul elementului care i-a bucurat sau, dimpotrivă, i-a lăsat puțin dezamăgiți în ziua respectivă. M-aș asigura că există hârtie și pixuri și o cutiuță în care să ne lase eventualele mesaje, în caz că vor să detalieze, cam așa cum ne scriau profesorii pe teze motivele pentru sutimile scăzute la fiecare exercițiu sau felicitările de sub zecele curat.
Și dacă stau puțin să mă gândesc, ștampilele astea ar fi într-un fel încă o părticică din mine lăsată acolo. Nu doar că de multe ori mă trezesc categorisind oamenii, locurile sau experiențele în funcție de capacitatea lor de a mă face să zâmbesc, dar, în plus, unul dintre lucrurile pe care mi le doresc cel mai mult în viața asta este să-mi las la rândul meu amprenta asupra unor oameni și locuri. Să știu că e cineva
care zâmbește datorită mie.

În după-amiezele mohorâte de toamnă, când ploaia se oprește puțin și vântul nu bate tare, când ai ieși la o plimbare scurtă ca să iei o gură de aer proaspăt, dar parcă ai sta și înăuntru ca să citești sau să povestești cu un om drag, în după-amiezele astea ar fi călduț și liniște și mult bine la mine în cafenea.

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – Proba 3

Viața începe după cafea

Era o după-amiază ploioasă de toamnă, cu nori grei, cenușii, picături mici și dese și un vânt care sfida fără niciun fel de jenă scopul oricărei umbrele. Eșarfele colorate, strânse bine la gât sau trase ușor peste urechi, erau singura pată de culoare într-un peisaj tern, în care trecătorii se mișcau în virtutea unui mecanism rudimentar, cu capul în jos, ocolind bălțile și scăpând printre dinți câte o înjurătură la adresa șoferilor cărora nu le păsa de trecerile de pietoni sau canalizarea proastă din preajma trotuarului.

Stătea în fața clădirii de sticlă, privind fără să vadă mașinile grăbite și oamenii iritați, pierdută probabil printre gânduri și visând la un calorifer călduț, o cană de ceai și la cartea pe care o lăsase neterminată și aseară, când ochii i se închiseseră în ciuda eforturilor ei de a mai întoarce măcar o pagină, cât să termine capitolul. Mai trase un fum din țigara pe jumătate arsă, o aruncă elegant pe jos și se grăbi prin ploaie spre taxi-ul care tocmai oprise vizavi. Reuși să articuleze adresa și își cufundă trupul cuprins de răceală în bancheta mașinii care se mișca amețitor, în încercarea de a ocoli gropile. Un fior rece îi săgetă șira spinării și își strânse și mai tare pardesiul roșu, după care îl rugă pe taximetrist să dea drumul la căldură.

– Domnișoară, dar este la maxim, v-am văzut înfrigurată, cred că vă ia o răceală de toată frumusețea. Să faceți un ceai fierbinte și să stați în pat, că dumneavoastră, tinerii de azi, munciți prea mult și nu mai aveți grijă, nu mai mâncați ce trebuie, n-aveți vitamine, sistemul imunitar e vai de capul lui și…

Diana nu-l mai auzea, iar drumul până acasă s-a scurs greu, cu multe frâne bruște, semafoare roșii și o durere de cap aproape insuportabilă. A coborât din mașină fără să mai aștepte restul, deși nu-i stătea în fire să lase atâta bacșiș, a urcat în fugă cele 4 etaje și a trântit în urma ei ușa de la apartamentul în care semiîntunericul mirosea a cafea și a acasă.

O baie caldă, un paracetamol și o cană de ceai mai târziu, răceala fusese cel puțin speriată pentru moment, dacă nu alungată complet; și-a turnat în cana preferată cafeaua făcută după rețeta mamei, la ibric, cu un strop de miere în loc de zahăr, și s-a cuibărit între pernele canapelei de lângă fereastră.  ”Da, mama, știu, am promis că nu mai beau cafea seara, dar vezi tu, dacă am renunța la toate lucrurile care ne fac plăcere am ajunge niște marionete care se mișcă mecanic după cheful unui păpușar abil și nemilos. Nu suntem făcuți pentru renunțări și tu ar trebui să știi mai bine…”

Îi vorbelogo market onlinea deseori mamei sale de când o pierduse, poate mai des și mai atent decât atunci când era încă la un telefon distanță și o suna să-i amintească de oala cu apă de pe foc sau checul cu nuci și cacao din cuptor. Și încă nu-și găsise curajul să despacheteze acea  Arzum Okka pe care i-o cumpărase cadou dintr-un magazin online de cafetiere chiar de acel Crăciun.  Un zâmbet amar i s-a ivit în colțul gurii, ca de fiecare dată când își amintea ultima lor conversație, pe vremea când nici prin cap nu i-ar fi trecut că într-o dimineață pur și simplu n-o să mai fie acolo, dar îl înlocui imediat cu unul nostalgic, mai cald și care îi sublinia trăsăturile fine și ochii mari, negri. A deschis laptopul și a notat dintr-o suflare ultimele fraze ale capitolului lăsat neterminat în seara de dinainte:  ”Și după ce termină de citit cele 79 de scrisori din cutia de argint a mamei sale, Nadia rămase cu ochii ațintiți pe fereastră și cu sufletul plin de îndoieli, dezamăgiri, speranțe și întrebări. Sute de întrebări la care, probabil, un singur om ar mai fi putut să încerce să-i răspundă. Puse mâna pe telefon și, cu lacrimi în ochi și un nod în gât, formă numărul notat apăsat pe hârtia mototolită.”

Cu buzele ușor strânse, așa cum le ținea de fiecare dată când stătea concentrată, Diana s-a ridicat de pe canapea, s-a întins după cana roșie pe care o lăsase pe calorifer, a oprit muzica și s-a așezat la birou, reluând povestea.

”Capitolul VII – Întâlnirea

Aeroportul din Dubai era un du-te-vino interminabil; oameni obosiți își așteptau nerăbdători bagajele, în timp ce alții se despărțeau cu tristețe de vacanța pe care tocmai o încheiaseră, iar angajații împărțeau în stânga și-n dreapta zâmbete parcă inepuizabile. Zărindu-și numele pe o foaie de hârtie, Nadia l-a urmat pe domnul la costum care, a dedus fără să se gândească însă prea mult, era șoferul lui. În mașină au schimbat câteva cuvinte de complezență,  dar engleza lui era atât de obositoare, încât a decis să nu-i mai pună întrebări, avea în mod clar nevoie de energie pentru ziua care abia începea.

A intrat timid în apartamentul luxos, decorat în mod evident pentru un celibatar modern, dar în care găseai ici și colo puternice accente orientale, cât să nu-și uite originile, și a fost condusă în living. Bărbatul înalt, atletic, care tocmai se ridica de pe divan, avea ochii ei și mai multe emoții decât ar fi crezut ea că se poate. El i-a întins mâna și a încercat o îmbrățișare stângace, care nu-și avea locul încă. Nu, chiar și după atâția ani nu era încă momentul.

-Bine ai venit, Nadia! Cum a fost zborul, e totul în regulă?

– Da, a fost ok, mulțumesc.

Există momente în care cuvintele sunt în plus, în care între oameni e nevoie doar de timp și de liniște, de răbdare și de speranța că acea căutare nu va mai dura mult. Voiau amândoi să creadă că trăiau unul din acele momente, așa că s-au așezat unul lângă celălalt și au tăcut; s-au privit timid, suficient cât ea să-și dea seama de unde are gropița aia cu care a furat câteva zâmbete și să-și amintească de ce venise aici.
– Hai să-mi arăți unde-mi pot lăsa lucrurile și o să fiu gata cât pot de repede ca să luăm masa. Dar crezi că aș putea bea o cafea înainte? Simt că-mi plesnește capul.
– Da, te rog, hai în bucătărie. Am o cafetiera profesionala pe care abia am învățat cum să o folosesc, dar, crede-mă, cafeaua iese la fel de bună ca aceea pe care o făcea bunica ta după rețeta clasică.

Pentru o secundă s-au blocat amândoi, dar aroma puternică a licorii negre i-a trezit și au început o conversație banală despre vreme, turism și business, prelungind de data asta în mod necesar,cei 25 de ani de așteptări.”

Sorbind ultimele guri din cafeaua aproape rece, își șopti cu voce tare:

– Acum e acum, Diana, cum o scoți la capăt? O să vedem de aici câtă imaginație ai de fapt.

Salvă modificările, închise laptopul și se ridică de pe scaun; ieși pe balcon și își aprinse o țigară. Mirosul ploii o ducea undeva departe, în Bucureștiul anilor ’80, din care un tânăr proaspăt licențiat avea să se întoarcă acasă fără să știe ce a lăsat în urmă. Se sprijini ușor de balustradă și privi absentă în zare, iar din buzunarul halatului scoase un bilet de pe care citi pentru a suta oară un număr de telefon…

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – Proba 1