Borg vs. McEnroe. Mental, rivalitate și feluri diferite de a fi campion

The fifth set is not about tennis. It’s about nerves.

Boris Becker

De când tenisul mi-a intrat încet, încet pe sub piele, de am ajuns să îmi fac uneori programul social în funcție de fazele superioare ale vreunui turneu interesant, am început să mai arunc priviri într-o parte și în alta, să mai citesc câte un material sau să mă bucur de o cronică de meci scrisă într-un mod inedit, una peste alta – să-mi alimentez pasiunea.
Așa că pe lângă meciuri per se sau bucăți din meciuri mai noi sau mai vechi vizionate pe Youtube, urmăresc conștiincios site-ul Treizecizero, citesc cronicile din timpul Grand Slam-urilor de pe mirceamester.ro și sunt prietenă bună și cu site-urile WTA și ATP sau cu cele ale turneelor, în perioada în care se desfășoară. Mi-am cumpărat cele două ediții Treizecizero Pe curat, pe care trebuie să recunosc că nu le-am parcurs încă din scoarță în scoarță (ce vreți, mai am și alte pasiuni, gen cititul de cărți), iar de curând mi-am propus să mai introduc în program din când în când și câte un film cu tematică tenisistică.

Am început acum vreo două săptămâni cu ”Borg vs. McEnroe”, un film care ilustrează rivalitatea dintre două nume mari ale tenisului, suedezul Björn Borg și americanul John McEnroe. Monumentul de disciplină și calmitate, the Ice-Borg, cum a mai fost poreclit – pe de o parte și bomba cu ceas, gata din clipă în clipă să explodeze pe teren certându-se cu publicul și arbitrii – pe de altă parte.
E adevărat că filmul îl are parcă în centru pe Borg și se concentrează într-o măsură mare asupra turneului de la Wimbledon din 1980, creând pas cu pas o atmosferă tot mai tensionată până în marea finală. Cu toate astea, ne transpune în mod repetat cu ani și ani în urmă, pe ambele continente, în Europa mai mult decât în America, pentru a ne arăta cam cum ajung marii campioni ceea ce sunt, care sunt mecanismele pe care și le construiesc pentru a-și putea îndeplini obiectivele, care sunt slăbiciunile și punctele lor forte, cum le depășesc și cum le valorifică, cum ajung până la urmă să se întâlnească în finala unuia dintre cele mai importante turnee din circuit.

În 1980, Borg avea 24 de ani, era lider mondial și câștigase trofeul de la Wimbledon timp de patru ani consecutiv. Părea un monument de calmitate, trata meciurile pe sistemul ”punct cu punct” și păstra constant pe buze un zâmbet concentrat. Își planifica, deși e mult spus ”își”, nunta cu Mariana Simionescu (da, s-au căsătorit în România, nu, nu mai sunt împreună) și se bucura de toată atenția presei și a publicului larg. Și a doamnelor. În 1980, singurul lucru care putea sta în calea celui de-al cincilea titlu consecutiv la Wimbledon era McEnroe. Americanul ambițios care, deși avea doar cu trei ani mai puțin, părea un adolescent răsfățat, care nu suporta ideea că greșește, care țipa la arbitri și se certa cu publicul.

Pe parcursul turneului, fiecare îi urmărește meciurile celuilalt, iar McEnroe pare că reușește să-i intre în minte lui Borg, care începe să-și pună întrebări și să resimtă presiunea tot mai mare.

Nimănui n-o să-i mai pese că am câștigat titlul de patru ori la rând. Toți își vor aminti că l-am pierdut acum.

Sigur, punctul culminant este însăși finala de pe iarba englezească, cele cinci seturi ce au rămas în memoria lumii tenisului. Nu vă spun cum se termină meciul, însă vă spun doar atât: McEnroe a salvat șapte (7!) mingi de meci în setul al patrulea, patru dintre ele în tie-break-ul epuizant de 34 de puncte, iar câștigătorul s-a stabilit în actul final. Acolo unde, așa cum bine spunea Boris Becker, nu mai e despre tenis, e despre minte.

Mi-a plăcut foarte mult faptul că, deși cei doi sunt percepuți a fi două personalități complet opuse, filmul ne arată că lucrurile sunt mai complicate de atât. În fapt, Borg era și el un vulcan, doar că își construise în timp un mecanism complex prin care să-și controleze comportamentul și reacțiile. Avea un milion de fixuri (iar Mariana Simionescu chiar confirma treaba asta într-un interviu), de superstiții, voia să controleze lucrurile în cele mai mici detalii, iar toate astea doar ca să nu explodeze pe teren. Așa cum o făcea mai tânărul lui adversar, a cărui imagine a avut destul de suferit în primii ani ai carierei tocmai din pricina asta.

Actorii sunt EXTREM de bine aleși dacă mă întrebați pe mine. Shia LaBouef în rolul lui McEnroe face o treabă minunată, iar Sverrir Gudnason nu m-a lăsat niciun moment să cred că n-ar fi Borg. Pur și simplu am simțit pe tot parcursul filmului că de fapt anii nu au trecut, iar cel de pe ecran este însuși suedezul care a deschis moda backhand-ului cu două mâini.

borg mcenroe

Sursa: awfulannouncing.com

Scena de final, în care cei doi au o conversație în aeroport (din aia cu vorbe, nu cu mingi de tenis) este probabil în mod intenționat construită așa cum este. Ca să ne arate încă o dată cât de similari erau cei doi, deși pentru publicul larg constituiau două extreme, și ca să anticipeze prietenia care s-a legat în timp între cei doi. Cine ar fi zis, hm?

borg mcenroe friends

Sursa: cnn.com

Nu știu dacă filmul ar fi pe placul oricui, mai ales dacă nu sunteți împătimiți ai tenisului. Cu siguranță n-aș fi apreciat filmul acum 4-5 ani, când n-aveam nici în clin, nici în mânecă eu cu acest sport, însă da, îl recomand din suflet dacă vreți să intrați puțin în culisele vieții de campion, dacă nu vă așteptați la un film rapid, cu multă acțiune și răsturnări de situație. Bine, pe acestea din urmă le veți vedea totuși în meci. În acel meci de cinci seturi în care mentalul este cel care dictează ritmul în ultimul act și despre care se va vorbi probabil mulți ani de acum încolo.

The 1980 Wimbledon final with Borg – that’s the one I was most proud of to be part of. It’s talked about as one of the best matches people have seen so that certainly elevated me in a lot of different ways (…). (John McEnroe)

Vizionare plăcută!

Advertisements

De la zero la avantaj sau cum am descoperit tenisul

Prima dată când m-am uitat pe bune la un meci de tenis a fost la începutul verii lui 2014, când în loc să mă concentrez și să termin lucrarea de licență, am privit-o pe Simona Halep cum alunecă pe zgura de la Roland Garros, încercând să o întreacă pe Maria Sharapova în cursa pentru titlu. Pe atunci nu știam nici cum se ține scorul în tenis. Astăzi, trei ani și jumătate mai târziu, știu ordinea și statutul multor turnee de tenis din circuitele ATP și WTA și mă trezesc la 6 dimineața ca să mă uit la meciuri mari.

N-am avut niciodată contact real cu tenisul. Din motive diverse, n-am făcut sport în copilărie și am îmbinat orele de citit, de șah, de engleză, cu orele de dans și de jucat Monopoly, rummy și cărți pe iarbă, la umbra corcodușilor. Am avut o rachetă neagră de plastic, care probabil că se voia a fi de tenis, însă mama spune că n-am fost niciodată încântată să joc la perete. Când o scoteam totuși la joacă, o foloseau prietenele mele mai mari, eu rămâneam cumva mereu cu o rachetă mică, roșie, ”cu găurele”, însă de dimensiunea unei palete de tenis de masă. Nu mă prea supăram, mă bucuram că ne jucăm împreună, pentru mine tenisul nu însemna mai nimic. O dată, când jucam ”tenis” cu o piesă de lego pe post de minge, m-am ales cu o arcadă spartă și un ochi plin de sânge. De atunci, n-am mai pus mâna pe nicio rachetă de tenis decât în Decathlon, la raionul dedicat.

Despre Roland Garros am aflat prima dată prin școala primară dintr-un joc de cultură generală pe care îl primisem cadou. Învârteai o rotiță, ajungeai pe o categorie, primeai o întrebare de pe un cartonaș, nu mai știu mai departe. ”Care este singurul turneu de mare șlem care se joacă pe zgură? Roland Garros”. Nu știam ce e ăla mare șlem, habar n-aveam cum arată zgura, însă țineam minte răspunsul la întrebarea asta ca pe tabla înmulțirii și încercam să-mi dau seama dacă pronunț corect Roland Garros. Tot pe atunci mă gândeam că e ciudat tenisul ăsta, e sportul ăla la care mereu TVR-ul filmează de undeva de sus, e mereu foarte soare, scorurile arată dubios și terenurile își schimbă periodic culorile, nu-s mereu verzi, ca la fotbal. Auzisem de Năstase, Țiriac și Federer. Și cam atât.

În 2014, Simona își făcea loc, încet-încet, pe buzele românilor. Mai aveam noi ceva fete cu rezultate bune în circuit, însă Simona părea să fie altceva. Câștiga tot mai multe meciuri, era prezentă tot mai des la turnee tot mai mari și, practic, își făcea în liniște intrarea în lumea tenisului mare, în timp ce eu căutam un model de avertizare a crizelor bancare. În ziua aia călduță de iunie nu prea aveam chef de interpretat rezultate, iar Simona reușise o mare performanță: era în finala singurului turneu de mare șlem care se joacă pe zgură. Am luat un kilogram de cireșe și ne-am strâns în camera mică de cămin să ne uităm la meci.

Cum se ține scorul la sportul ăsta? Ok, stai, cum adică out? Aaa, out serviciul. Ok, dar cum adică out, unde trebuia să fie? Aaaa, pfff, deci când servește trebuie să pună mingea în careul ăla mic, nu oriunde în teren. Dar de cât ori servește, frate, și ce înseamnă dublă greșeală? Și cum adică 15-0, 30-0, ce e asta? Și dacă ajung amândouă la 40? Ce e aia ”la avantaj”? Băăăăi, cum adică a fost IN mingeaaa aia? Ah, a prins tușa, păi eu habar n-aveam, credeam că trebuie să fie doar pe zgură, nicidecum să atingă linia. Ok, am înțeles.

Cam așa a decurs discuția din începutul meciului cu Alina, colega și prietena mea care mai avea cât de cât tangențe cu tenisul. La final, Simona a pierdut meciul, dar a câștigat o cu totul altă poziție în lumea tenisului, iar eu am pierdut câteva ore în care aș fi putut scrie la licență, însă am câștigat un nou hobby.

Încet, dar sigur, am făcut o pasiune pentru sportul ăsta. Am trecut de la stadiul în care nu știam ce e ăla careu de serviciu, la cel în care îmi pot da seama dacă jucătorul va servi prost după felul în care și-a aruncat mingea. Am petrecut ore întregi privind meciuri de tenis și am aplaudat până m-au usturat palmele la mingi ajunse din poziții incredibile și plasate încă și mai incredibil fix în colțul terenului, sub privirea pierdută a adversarului. Am înjurat, am fost bucuroasă, frustrată, încântată, șocată, am murit și-am înviat de câteva ori în timpul aceluiași punct, am privit pe Youtube meciuri sau bucăți din meciuri mai vechi și o fac în continuare.
În iunie 2014 nu știam cum se ține scorul și ce e aia o dublă greșeală. În ianurie 2018 m-am trezit la 6 dimineața, în concediu la Veneția, ca să văd semifinala de la Australian Open. Atât.
M-am bucurat mult, mult de tot de tenis în ultimii trei ani și jumătate. Și nu vorbesc doar despre tenisul Simonei, oh, nu! Simona doar a deschis o ușă pentru mine, iar eu am găsit în spatele ei un sport extrem de frumos și un hobby, cred, pentru totdeauna.

Deși nici până acum n-am pus mâna pe o rachetă altundeva decât în Decathlon, am învățat multe urmărind tenisul în anii ăștia. Despre pasiune, muncă, voință, determinare, demoni interiori și puterea de a o lua de la capăt. Despre cum nicio luptă nu e complet pierdută până când nu se strică ”game, set and match”, despre încredere și consecvență, despre strategiile pe termen lung, dar trăitul în prezent. Am învățat (pentru a câta oară?) că trebuie să te duci și să-ți câștigi meciul. Nu există altă variantă. Dar despre asta și multe altele, în episodul următor.

tennis quote navratilova