Vând tuciuri

Depănam zilele trecute amintiri din liceu cu o colegă de serviciu și, uitându-mă așa în urmă, realizez că au fost patru ani mai faini decât mi s-au apărut la vremea aia (și mi s-au părut și-atunci suficient de drăguți) și sunt convinsă acum că o să am ce povesti nepoților în serile de iarnă, când om sta la gura sobei să bem vin fiert și să mâncăm arahide în coajă, cum făceam eu cu colegii mei în centrul vechi din Târgoviște. M-a apucat, așadar, nostalgia și-am scotocit un pic prin pozele vechi pe care le aveam prin laptop, dar și prin cele de pe Facebook, ca să descopăr că nu degeaba există zicala aia românească: ”Cap ai, minte ce-ți  mai trebuie!” Eram mici și simpatici și încă nu știam cu ce se mănâncă treaba asta  cu maturizarea și responsabilitățile. Și era bine.

Tot frunzărind, deci, prin poze, mi-am dat seama că prin liceu am descoperit eu ce-s alea cadouri personalizate și importanța originalității când oferi ceva unui om drag. Pe drumul dinspre liceu spre casă aveam, n-o să uit vreodată, două patiserii și un magazin de personalizări. În ghereta albastră se imprimau poze siropoase pe pernuțe în formă de inimă și în vitrina mică se zăreau căni cu imagini cu animale, chipuri de oameni sau texte haioase. Eram convinsă că la un moment dat tot o să-mi fac și eu ceva acolo.

Pentru mine n-a fost să fie, am trecut în continuare pe trotuarul ăla, oprindu-mă  însă cu un metru mai în spate ca să cumpăr pateuri cu brânză sau melci cu nucă. Aveam însă un obicei la nivelul clasei: de fiecare dată când era ziua unuia dintre colegi mâncam bomboane pe săturate și îi cumpăram un mic cadou pe care să-l aibă amintire de la noi. La un moment dat, am venit cu ideea de a-i face uneia dintre colege un tricou personalizat, așa ca prim pas în construirea brand-ului ei personal. În mod evident e vorba de un inside joke; fiind mici și fără minte făceam mereu glume unii pe seama altora, iar în ce o privește pe colega în cauză, nu-mi amintesc în ce fel am ajuns noi la concluzia că ea va produce și vinde nimic altceva decât… tuciuri. Da, ați citit bine și vă rog să nu-mi cereți mai multe explicații. Sunt totuși niște limite ale memoriei și confidențialității pe care nu le pot depăși.

Noi, organizatoarele minunii, ne-am bătut capul câteva zile despre cum și în ce fel să-l facem, mai ales că pe atunci nu prinsese atât avânt treaba asta și nu aveam foarte multe informații. Știam noi de un alt magazin, mai mare și mai cu tradiție, în care se developau filme, se scoteau poze și, mai nou, se personalizau diverse obiecte. După ce ne-am bătut capul nu doar cu tricoul, dar și cu ascunsul și micile minciuni ca să putem ajunge fără ea la locul cu pricina, ne-am dus cu tricoul și cu poza pe un CD și l-am lăsat pentru marea transformare. Peste câteva zile am reușit să-l împachetăm frumos și să i-l dăruim cu tot dragul. Inutil să spun, fără falsă modestie, că a făcut ravagii. A fost apreciat, ne-am amuzat, am râs în hohote și îmi confirm cu ocazia asta, încă o dată, că uneori nu trebuie să-i iei omului ”ceva de care are nevoie, ceva pe care să-l folosească”, ci trebuie să-i faci un cadou care să-i spună ceva și atunci, dar și peste niște ani. Că-i ești drag, că te-ai gândit pe bune la el când ai luat lucrul ăla, că ai vrut să-l faci să râdă, că-ți pasă.

Ah, da, iată tricoul:
vand tuciuri original
În poză este purtat de o altă colegă pentru că da, a fost probat de jumătate de clasă și, dacă îmi amintesc bine, și-a făcut din nou apariția la un Halloween, dar n-aș putea să bag mâna în foc. Sigur, nu arată spectaculos, dar vă rog să vă amintiți că treaba asta se întâmpla undeva prin 2009 sau 2010, or în ultimii 5-6 ani industria asta s-a dezvoltat într-un mod fascinant. Cu siguranță că lucrurile ar fi stat altfel acum, când poți găsi ușor o grămaaaadă de tricouri personalizate la numai câteva minute și click-uri distanță. N-am mai fi pierdut timpul prin magazine căutând un tricou care să poată fi imprimat, nu ne-am mai fi  făcut griji cu privire la material, la felul în care să concepem poza, la cum să ne ascundem de Mihaela și să ajungem la magazin, nu ne mai stresam întrebându-ne dacă o să fie gata la timp și așa mai departe. Puteam, de exemplu, să intrăm lejer într-un magazin online, să creăm tricoul după bunul nostru plac, să scriem mesajul acesta într-un fel chiar mai fancy și să plasăm comanda în câteva minute, ca să ajungă direct acasă în câteva zile. Poate, cine știe, îi adăugam chiar și o poză:
vand tuciuri nou

Totuși, la momentul ăla am făcut senzație. Și am făcut un om drag să zâmbească, experiență pe care am mai repetat-o de atunci: am făcut cadou un tricou cu mesajul ”I think, therefore we have nothing in common” și altul pentru o prietenă pasionată de fotografie, cu mesajul ”I shoot people”. Pe ambele le-aș purta și eu cu drag (fără să-mi fie necesar aparatul foto) și-aș mai purta unul, pe care l-am găsit la cei de la Tshirts căutând tricouri haioase. Uite pe ăsta:antisocial

În caz că se întreba cineva ce cadou mi-ar plăcea de Crăciun.

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – Proba 5

Un an

Iulie. Luni dimineața. Eu stau în pat, îmi sorb cafeaua și îmi mănânc biscuiții cu ovăz. Din când în când mai arunc un ochi pe site-urile de știri, poate-poate aflu ce subiecte s-au dat la bac la română. Nu sunt. Eh, o să aflu eu mai târziu, nu e ca și cum nu mă pot uita la Sex And The City fără să știu. Dar sincer, vreau să văd dacă lor le dă ”Enigma Otiliei”. Mi-am dorit mult să-mi pice romanul ăsta anul trecut.
Anul trecut…

Când a trecut un an? Anul trecut aveam și eu emoții. Mă gândeam și eu dacă am destulă pastă la pix, dacă mi-am luat buletinul și dacă o să-mi pice poezie. Și mă mai gândeam la vacanță, la facultate și la București. Și au venit toate, chiar dacă nu deodată, că așa se spune, ”you can have it all, just not all at once”.

Și dacă e un lucru pe care nu o să-l fac niciodată, ăla va fi să le zic celor care dau bacul chestii de genul: ”Eh, mare chestie. Bacul e nimic pe lângă ce urmează, nu te mai stresa și văita atâta.” Da, bacul e nimic pe lângă ce urmează, dar așa cum eu am avut momentele mele în care simțeam că e prea mult, că nu mai pot, nu mai am chef, că vreau să mă vait, știu că așa au și ei. Da, am avut două sesiuni după care bacul mi se pare o simplă teză, dar când l-am dat eu era cel mai important examen de până atunci. Așa că lăsați oamenii să se vaite, să se streseze, să-și facă griji și dacă puteți, încurajați-i 🙂

P.S. Orice ați face la examen, nu uitați: show must go on! 😛

A treisprezecea oară

Azi mă simt ciudat. Mă simt ciudat pentru că e pentru prima dată după mult timp când şcoala nu începe şi pentru mine. Din ’99 până-n 2010 m-am dus conştiincioasă la fiecare deschidere de an şcolar: douăsprezece începuturi, douăsprezece zile cu emoţii mari la început şi din ce în ce mai relaxante în timp, opt buchete de flori – avantajul de a avea dirig în liceu 😀 -, trei “serii” de acomodare cu colegii şi nouă revederi. Doisprezece ani. O viaţă de om, nu? Şi eu pot să folosesc o replică pe care o aud deseori spusă ironic: “Am mai mulţi ani de şcoală decât ai tu de viaţă.” Da’ chiar e aşa, ce să facem?

Azi m-am întâlnit cu o parte din foştii colegi, am zis că dacă tot nu mai suntem direct implicaţi, măcar să dăm o fugă pe la şcoală şi apoi să respectăm ritualul din anii trecuţi, când imediat după deschidere mergeam să bem o cafea împreună, povestind despre vara care tocmai trecuse. Ei bine, eu n-am mai ajuns la şcoală în timp util, datorită unor dragi colege care m-au ţinut pe loc, dar n-am ratat reuniunea de la terasă. A fost drăguţ, ne-a mai alinat nostalgia, pentru că, deşi mulţi nu ne gândeam, ne-am simţit ciudat astăzi.

Am zâmbit singură pe stradă când mă uitam la toţi piticii gătiţi în uniforme care mai de care mai călcate şi mai apretate. În ochii liceenilor sau ai elevilor de gimnaziu vezi mai multă relaxare şi bucuria de a-şi revedea colegii, sau chiar frustrare pentru că n-au dormit destul după concertul de aseară, dar în ochii celor mici se vede emoţie, îngrijorare, dorinţa de a avea tot ce le trebuie încă din prima zi, dar şi dorinţa de a nu-şi dezamăgi părinţii. Numai astfel de priviri şi discuţii am prins pe stradă la puştii cu ghiozdan considerabil mai mare decât puteau duce. Unii ieşeau supăraţi pe părinţi din librării, reproşându-le că nu le-au cumpărat şi mine pentru creionul mecanic, alţii aveau grijă ca de ochii din cap de buchetul de flori, iar alţii, întorcându-se de la şcoală, transmiteau părinţilor indicaţiile învăţătorilor cu privire la rechizitele necesare.
Sincer vă zic că am zâmbit mult şi m-au binedispus încă de dimineaţă, în ciuda sentimentului cu care mă trezisem.

Eram cu o colegă când am trecut grăbite şi am auzit o replică: “Băi, a început şcoala azi?” Da, băi, a-nceput, dar nu şi pentru noi 🙂 O altă colegă a primit o întrebare în curtea şcolii:
– Tu eşti boboacă?
– Aaa? Da, la facultate! 😆

Deci da, azi m-am simţit ciudat şi mi-e greu să mă obişnuiesc momentan cu ideea asta 🙂 Până una-alta, tot o să zic că ăsta e al treisprezecelea început de şcoală pentru mine, până-n octombrie adică 🙂

La voi cum erau primele zile de şcoală? Sau cum sunt dacă încă sunt? 😀

Foto.

Libertate, frate!

Fuse şi se duse! Bacul, that is. Gata, totul s-a-ncheiat şi toată clasa a XII-a mi se pare un vis. A fost un an mai mult plin decât greu, la un moment dat părea că nu se mai termină, dar acum constat că n-a fost chiar aşa lung. De acum pot spune că a început vacanţa pentru că, în cazul meu, tot ceea ce urmează reprezintă formalităţi. Aşa noroc am avut să nu mai dau admitere la facultate şi, dat fiind faptul că am medie mare, nu-mi mai fac griji că îmi iau locul cei care-s total paraleli cu matematica/economia sau orice altă materie care are legătură cu ştiinţele economice.

Poate că unii vreţi să ştiţi ce notă am luat, pe unii poate nu vă interesează. Pentru că oricum ştiţi cum mă cheamă, iar rezultatele-s publice, vă voi scuti de efortul de a mă căuta pe site-ul ministerului (ăla care e pe un server aşa bun, de faci rugăciuni până se deschide) şi vă zic eu de la capul locului: 9.90 am media. Venerabilul Trahanache şi paritatea funcţiilor mi-au adus câte un 10, iar Tratatul de la Maastricht mi-a luat 30 de sutimi. Toate împreună îmi aduc un loc în ASE şi, cel mai probabil, în Moxa D. Aşadar, din toamnă îmi schimb amprentele, vor fi de alea de capitală 🙂

Şi pentru că tot e duminică, vă las o melodie pe care o cânt (în suflet, nu vă speriaţi, că n-am spart niciun geam!) de la prânz şi despre care un prieten a anticipat că va fi muzica de weekend!

Libertate, frateee….!

Să aveţi o duminică la fel de frumoasă ca a mea! 😀

Drama zilelor noastre

Am început să scriu articolul ăsta aseară, dar pe urmă mi-am zis: măi fată, tu ai băut gaz? La ceas târziu în noapte tu-ţi verşi năduful pe blog în loc să dormi frumuşel şi să laşi formulele de mate să se aşeze pe neuroni? M-am ridicat cătinel de pe scaun şi m-am postat cu capul pe pernă, încercând să visez subiectele. Nu pot să vă spun ce profund am dormit. Ca şi duminică seara, de altfel. Mi-amintesc că în clasa a opta m-am foit toată noaptea, pe când acum am dormit dusă, nu alta! Ce înseamnă vârsta, domnule, te calmezi, te linişteşti, le laşi în durerea lor de subiecte că oricum nu le poţi schimba telepatic.

Aaaanyway. Azi a fost bine. Bine, bine. A fost destul de accesibil, deşi nu prea previzibil,  am avut timp, am scris frumos şi sigur n-am dat-o în bară pe la vreun 2+3=7.  N-am ce să vă zic de proba la mate, în schimb recuperez pentru aia de luni, că este cel mai controversat subiect săptămâna asta.

Mai ştiţi voi acum nişte ani când proaspăt absolvenţii de liceu l-au cadorisit pe Moromete cu condiţia de intelectual? Nu vă amintiţi? Când le-a dat să prezinte condiţia intelectualului şi au avut de ales între nişte autori, printre care şi Marin Preda, iar ei nu s-au gândit nicio secundă că poate Preda a scris şi alte romane, d-alea cu intelectuali şi că nu Moromete era the one? Atunci a fost amuzant şi mulţi au început să militeze pentru schimbarea baremului. Păi sigur, dacă juma’ dintre candidaţi îs proşti nepregătiţi ne luăm după ei, doar nu-i depunctăm pe toţi! Sigur, că doar ăsta e raţionamentul logic.

Ei bine, povestea se cam repetă anul ăsta, iar mărul discordiei îl reprezintă definiţia de dicţionar a cuvântului “dramatic”. Da, da, că noi am avut personajul dintr-un text dramatic studiat, aparţinând lui I. L. Caragiale, Camil Petrescu sau Marin Sorescu. În mare, era vorba ori de comedie, ori de drama interbelică, ori de drama postbelică. Doar nu vă aşteptaţi ca toată lumea să se prindă ce să scrie, nu? E bine, că nici nu s-a prins toată lumea. Mulţi l-au ales pe Gheorghidiu, pentru că e al lui C. Petrescu şi pentru că are şi el o dramă, nu? Ce, viaţa lui nu e dramatică? Haide să vă zic eu ceva! Cerinţa era foarte clară, deloc ambiguă cum susţin cei care speră să li se puncteze eseurile pe lângă subiect. Cunosc şi eu persoane care au făcut chestia asta şi puteţi să mă consideraţi rea sau cum vreţi voi, îmi asum tot ce scriu aici, am şi argumente ca să susţin, deci nu mă jenez să o spun.

Mi se pare trist că termini liceul şi ori nu ştii că o cerinţă se citeşte complet (inclusiv reperele, în care erau menţionate “indicaţiile scenice”, aproape mură-n gură), ori n-ai învăţat până acum că sintagma “un text dramatic” se referă la genul literar căruia îi aparţine textul. Nu era vorba de situaţii dramatice sau dramele personajelor, ci de textul în sine. Fără echivoc. Punct! Şi vin victimele şi zic să primească punctajul pentru redactare. Păi, dragilor, ăla se primeşte dacă dezvolţi subiectul propus, or’ romanul modern subiectiv n-are-a face cu textul dramatic. Alţii au idei mai strălucite: “Să nu se puncteze, dar să se reia proba!” că cică au fost induşi în eroare. Hăăăă? Adică să vin eu, proasta care s-a chinuit să scrie comedia la examen, să mai dau o dată proba pentru că tu, săracul de tine, ai fost indus în eroare de lipsa ta de pregătire? Ne-am dat naiba!

Mai sunt unii care zic că n-avea Camil Petrescu ce căuta acolo, că drama interbelică nu e în programa de bac. Hai s-o lămurim pe asta! Nu, drama interbelică nu e în programă. C.P. însă e autor canonic, deci poate fi menţionat la III şi doar de drag; poate sunt unii care n-au studiat romanul lui la modern, subiectiv, de analiză psihologică  şi atunci au studiat o operă dramatică, pentru că tot trebuie să aibă ceva de C.P. în “palmares”. Cu alte cuvinte, era un element de ajutor pentru cei care l-au preferat şi au învăţat şi “Jocul ielelor” sau altceva. Aveau dreptul să-i scrie numele acolo, punct!

Părerea mea (deloc umilă în cazul de faţă) este că ar trebui să încetaţi cu scuzele penibile! Nu, sistemul nostru nu e cel mai sănătos! Nu, stricteţea care se dorea nu a existat peste tot! Nu, nu ne îndreptăm spre mai bine! Dar asta nu înseamnă că aveţi dreptul să primiţi vreun punct pentru inepţiile pe care le-aţi scris dacă n-aţi ales operă dramatică. O să susţin chestia asta până în pânzele albe, să ştiţi!

Sunt convinsă că mulţi dintre cei care au ales “Ultima noapte…” (sau “În vreme de război” as a matter of fact!) sunt şi cei care habar n-au că Nichita Stănescu e bărbat (nici nu mă gândesc că-i ştiu poeziile sau ceva), ce e aia o perspectivă narativă sau că unele cuvinte se mai folosesc şi cu sens conotativ. Exemple? Poftim.

“Perspectiva narativă din text ne arată că cei doi au perspective diferite asupra vieţii.”

“Se stie că femeilor le place să se uite în oglindă, de aceea Nichita ne îndeamnă idealurile spre achiziția unui astfel de instrument reflectorizant.”

“Personal nu este de acord cu acest citat, deoarece nu sunt femeie ca Nichita să stau să mă cochetez, aranjez și fardez în oglindă ca o matrahulă.”

“Oglinda trebuie să fie nelipsită din garderoba oricărui idealist.”

Continuarea aici.

Aşadar şi prin urmare, drama asta pe care o trăiesc aproape juma’te din proaspăt absolvenţii de liceu ar trebui să ia sfârşit acum, pentru că deja devine un subiect agasant. Ai dat-o-n bară? Asumă-ţi consecinţele faptelor tale şi nu mai da cu roşii când nu e cazul. Că acum chiar nu e!

Ştiu că într-o soţietate fără moral şi fără prinţipuri…trebuie să ai şi puţintică diplomaţie, dar azi chiar n-am avut chef să fiu diplomată! Deal with it!

Two down, one to go! 🙂

Febră

Oricine a avut măcar un examen în viaţă ştie că atunci când trebuie să te apuci de învăţat se ivesc câteva zeci de lucruri urgente. E ceva inexplicabil, se pare că tot Universul conspiră şi aşa se face că în loc să deschizi caietele/cursurile, trebuie neapărat să faci curat pe birou. Şi în birou. Şi să schimbi aşternuturile. Asta după ce duci gunoiul, evident. Şi cum i se întâmplă oricărei fiinţe umane, cu consum de energie şi sistem digestiv, te apucă foamea după toate activităţile casnice. Şi îţi pregăteşti masa, mănânci şi te aşezi frumos să înveţi: “Acum gata, acum chiar da!”. Ei bine, şi aici apare problema roşiilor. A lipsei lor, mai exact. Cum poţi să înveţi dacă n-ai roşii?! Şi tot farmecul romanelor interbelice ş.a.m.d. se dizolvă brusc, vraja se rupe şi nu mai are niciun rost să începi a învăţa astăzi, la juma’tea zilei. Începem de mâine!

Aşa mă lupt şi eu cu astfel de simţăminte de vreo câteva zile, dar, din fericire, am reuşit să mă mobilizez şi să-mi înfrâng instinctele primare de a da foc materialelor de studiu. Aşadar, de ieri învăţ şi mai cu spor şi caut noi metode de a face învăţatul cât mai schematic şi mai simplu, fiind în acelaşi timp eficient. Desigur, nu-mi prea iese, că nu există minuni atât de mari încât toate porcăriile pe care le avem de învăţat să se contracte subit. Dar eu depun eforturi şi ştiu că peste două săptămâni totul o să fie much pinker. Să sperăm.

Totuşi, indiferent de cât de mult spor avem sau nu, oamenii mai au nevoie şi de pauze; dacă nu ştiaţi, informaţia nu se consolidează când o înveţi, ci după, în pauză.  Şi pe lângă toate chestiile interesante pe care le-aş putea face , eu am ales ieri să “consum” o pauză pe site-ul Ministerului Educaţiei, să mă mai uit la modelele subiectelor de bac. Am avut un şoc, a trebuit practic să mă culeg de pe tastatură când m-am convins încă o dată ce mare porcărie e bacul. No offence pentru cei de la uman, dar hai să fim serioşi, să iei 80 de sutimi pentru că ai găsit cuvintele”Mihai Viteazul” în primul text şi pentru că ţi-ai dat seama că numele Moldovei şi al Ţării Româneşti apar în ambele texte? Păi pentru 80 de sutimi eu trebuie să rezolv o inecuaţie de gradul al II-lea (50 de sutimi) şi să ştiu să scriu şi ecuaţia unei drepte care trece prin două puncte (tot 50 de sutimi, dar să presupunem că greşesc la calcule, ceea ce e imposibil când trebuie să găseşti cuvinte în text). Asta ca să nu-i mai aduc în discuţie pe cei care dau M1 şi pentru care lucrurile sunt şi mai “roz”, au chiar şi picăţele.

Şi acum că v-am mărturisit această frustrare a mea, precum şi părerea mea subtilă despre sistemul nostru de învăţământ care e de-a dreptul de căcat tâmpit, nu mai trag aiurea de timp, am plecat să încerc să învăţ 🙂

Weekend plăcut!

Sursa foto.

Ultima oră de dirigenţie

Mi-e încă un pic greu să spun: “Am terminat liceul.” Am fost ieri la şcoală ca să iau 39 de lei (ca bursă, da) şi am aşteptat la noi în clasă în fosta noastră clasă. M-am simţit destul de ciudat, mai ales când m-am gândit că din toamnă nu va mai scrie deasupra uşii “XII B”, dar ştiu că aşa trebuie să fie, trebuie să creştem, să “ne facem mari” şi să ne amintim cu drag de ăştia patru ani.

De când am scris articolul “Impresii la cald”, multă lume s-a perindat pe aici căutând idei şi impresii legate de ultima oră de dirigenţie. Mulţi se întreabă ce ar trebui să spună ei la această oră, cum ar trebui să decurgă sau vor, poate, doar să afle cum a fost la alţii. Pentru că eram şi datoare cu nişte poze şi pentru că ştiu că uneori inspiraţia pare să ne ocolească şi mulţi ne aflăm în pană de idei când vine vorba de organizat astfel de chestii festive, m-am gândit să relatez cam cum s-a întâmplat la noi toată chestia.

Bun. Să o luăm cu începutul. Ăsta a fost destul de formal, fiindcă dirigu’ a vrut să pornim cu “Gaudeamus igitur”, ceva ce pentru mine e sinonim cu “facultate”, dar am zis să-i facem pe plac. Aşadar, am aşteptat în clasă profesorii, iar când au ajuns am ascultat solemn “Să ne bucurăm”, după care l-am rugat pe dirigu’ să strige catalogul pentru ultima dată (nici nu mai ştiu de când nu mai fusesem toţi prezenţi). L-am surprins emoţionat şi cele câteva cuvinte pe care a reuşit să le spună despre noi au fost tare drăguţe;  mărturisesc că nu mă aşteptam, mai ales după anul...agitat, să-i zicem, pe care l-am avut. Imediat după asta, una din colegele mele a ţinut un miniminidiscurs, un mesaj pentru dirigu’, că aşa e frumos, na.

De aici a început partea mai veselă a orei, i-am anunţat pe profesori că: unu la mână – dacă ei ne-au ascultat în anii ăştia, de data asta avea să fie altfel, noi urma să punem întrebările, iar ei să răspundă – şi doi la mână – pentru că e ultima noastră oră de liceeni, o să încercăm să ne amintim de copilărie şi de cât de drăguţi eram atunci. Le-am testat, deci, abilităţile; am pus o prezentare cu pozele noastre de acum aproximativ 15 ani şi i-am provocat să ne ghicească, urmând ca pentru fiecare răspuns corect să primească un cadouţ de la elevul ghicit (noi le-am dat câte un Kinder Surprise şi, deşi era cam cald şi s-au deformat puţin, i-am văzut tare animaţi, se luau la întrecere, trăgeau cu ochiul la vecinul să vadă cine are mai multe). Partea asta a fost tare haioasă, profii erau tare concentraţi şi cea mai interesantă parte era “varianta de rezervă”: la fiecare poză era un nume care apărea mereu, gen “dacă nici acum nu e X…” 😛

Următoarea chestie  pe care am făcut-o a fost să ne exprimăm succint sentimentele faţă de toţi profii prezenţi şi, în acelaşi timp, să vedem dacă au idee cam ce simţim noi pentru fiecare. Le-am făcut câte o miniprezentare în care nu le-am dezvăluit numele, dar am dat indicii şi am adus în discuţie elemente definitorii pentru ora fiecăruia, în aşa fel încât fiecare să se recunoască. Pentru că s-au prins, au primit câte o diplomă onorifică ( însoţită de o floare pentru doamne), dar şi un bileţel cu o întrebare/cerinţă. Au avut timp să-şi pregătească răspunsul cât timp colegii lor şi-au primit diplomele şi a urmat a treia şi ultima “probă”.

Descriere succintă profesori

Cerinţele respective presupuneau ca ei să ne spună ce impresie le-am lăsat după timpul în care ne-au predat, dar nu aşa oricum, ci personalizat. De exemplu, pe profa de română am întrebat-o ce operă ar scrie despre noi (gen literar, specie) şi cum s-ar numi. Pe profa de geografie am provocat-o să ne asemene cu o destinaţie turistică, motivând răspunsul, iar pe proful de istorie – să asocieze perioada petrecută la noi la clasă cu o perioadă sau eveniment din istorie. S-au descurcat onorabil cu toţii şi, deşi au avut emoţii (ştim noi!), le-a ieşit media 10. Le mulţumesc pe această cale, deşi ştiu că nu-mi citesc blogul, pentru urările de bine şi ne bucurăm că le-am lăsat o părere atât de bună. O să ne fie dor de toţi şi o să ne amintim zâmbind şi de tezele amuzante de la economie, dar şi de zilele în care ora de istorie se făcea cu zece-doişpe elevi, care îşi rodeau unghiile rugându-se să nu-i asculte tocmai pe ei.

Profesorii răspund la întrebări

Ca să mai ştergem lacrimile din ochii noştri, dar şi din ai câtorva profesori, spre final i-am citit lu’ dirigu’ Balada Mioriţa în varianta matematică (internet rulz), toată lumea s-a amuzat şi profa de română ne-a felicitat că l-am înţeles pe Ion Barbu, matematicianul – poet. Doamna director a fost şi ea prezentă şi îi mulţumim pentru ceea ce a spus despre noi, precum şi pentru sfatul pe care ni l-a dat.

La final, i-am servit cu o bucăţică de plăcintă sârbească home-made şi un pahar de suc şi am mers afară să ne împozăm cu profii şi dirigu’. Noi ne-am întors în clasă, am ascultat “Ani de liceu”, am cântat şi am dansat, am făcut poze, ne-am pupat, ne-am îmbrăţişat, ne-am promis că ăsta nu e sfârşitul, unii unele au plâns până s-au înnegrit la ochi şi până s-au trezit cu dâre pe fondul de ten, alţii doar am lăcrimat puţin, dar abia am putut să mai vorbim din cauza nodului din gât. După asta am plecat să mâncăm o îngheţată şi să ne mai scriem în albume, dar nu s-a prelungit prea mult relaxarea, fiindcă trebuia să ne pregătim pentru seara.

Poză de grup

Fete, fete

Powerpuff girls 1

Powerpuff girls 2

Seara am făcut un minibanchet personal, ne-am întâlnit aproape toţi, ne-am simţit bine şi am dansat, iar unii din noi am plecat când n-am mai rezistat din cauza boxelor care erau la zece centimetri de noi. Am dat o fugă să ne zbânţuim puţin pe club music, după care am rămas să ne uităm la filmuleţe din clasa a IX-a până pe la 4 (AM, da),  când ne-am deplasat spre casele personale, ne-am demachiat, ne-am îmbrăcat în pijamale şi am pus punct unei zile pline şi frumoase. The end, cum s-ar zice!

Minibanchet

Powerpuff girls 3

Asta am făcut noi în ultima zi de şcoală. Pentru noi a fost frumos şi emoţionant şi ştiu că n-o să uităm curând ziua asta. Plănuim să ne mai vedem după bac, să petrecem ori de bucurie, ori de supărare şi ştim că o să venim în vizită la şcoală în toamnă (măcar să ne vindem manualele, dacă nu de drag).

Sper că articolul îi ajută pe cei mulţi gugălitori şi dă idei celor care vor organiza la anul ora asta şi nu ştiu ce să facă, pentru că ştiu că e un stres în plus, dar merită şi rămâi cu amintiri plăcute. Şi citeam pe un blog că ăsta e cel mai important lucru: să-ţi creezi amintiri!

Voi ce aţi făcut la ultima oră de dirigenţie din liceu? Aţi plâns, aţi fost bucuroşi că scăpaţi? Aţi avut o clasă unită sau a fost fiecare cu persoana personală?

Kiss, kiss, bye-bye! 🙂

Impresii la cald

S-a terminat! Astăzi a fost ultima zi din anii de liceu, ultima oră de dirigenţie,  iar eu încerc cu greu să exprim în cuvinte tot ceea ce simt.Am şters un rând de vreo patru ori, pentru că mi se pare că orice aş încerca să scriu e prea puţin pentru ceea ce s-a întâmplat astăzi şi în aceşti patru ani. Nu am plâns, aşa cum mă aşteptam, tocmai pentru că încă nu-mi vine să cred, de abia acum realizez şi, ascultând “Ani de liceu” şi “Friends Forever” (Vitamin C), mă cam încearcă nişte lacrimi. Şi mă trec nişte fiori reci.

Sunt, în primul rând, mândră de noi toţi pentru că am reuşit să organizăm ultima oră de dirigenţie într-o  singură zi. A fost frumos şi emoţionant. L-am văzut pe dirigu’ gata să plângă şi i-am savurat replica “Ia uite, bă, am emoţii!”, am râs alături de profesori şi ne-am amintit de momentele frumoase prin care am trecut împreună, ne-am amuzat pe seama lor când încercau să ne recunoască în pozele de acum 15 ani, le-am dat câte o diplomă şi o prăjitură, am făcut poze, am cântat, am dansat şi am plecat împreună la o terasă. În seara asta mergem împreună în oraş şi mi se pare că niciodată nu am fost atât de uniţi ca zilele astea. E frustrarea aia când ştii că peste o lună şi juma’te o sî fii liber şi nimic nu o sa te mai oblige să-ţi vezi colegii 5/7, încât ai vrea să-i ţii aproape de tine cât poţi de mult. Exact cum spune cântecul: “Timp, nu fi hain,/ Să mai fim liceeni măcar puţin!!”. Tragem de timp, da! Orice moment petrecut împreună înseamnă un fel de “Dar hai că parcă nu s-a terminat! Uite, mai avem timp!”

O să-mi fie dor, teribil de dor şi ştiu că, oricât am zice noi şi oricât am scrie în albumele alea de promoţie, nu o să ţinem legătura atât de strâns. Pentru că eu-s realistă, o să vină altă perioadă, toate au timpul lor şi nu ai cum să ţii legătura cu atâţia oameni. Dar dor îmi va fi, pentru că îmi sunteţi dragi toţi într-o măsură sau alta şi mă bucur că aţi fost colegii mei!

Marţi avem atestatul. Tare prevăd o tură bună de plâns. Atunci cred că o să mă alătur colegelor mele plângăcioase, printre care şi Miha (m-a rugat special să pomenesc de ea pe blog; uite, am pomenit!), care au vărsat atâtea lacrimi încât a fost nevoie să se machieze din nou.  O să încerc să mă bucur de toate zilele pe care le voi mai petrece în liceu şi promit că bat pe oricine plânge diseară. Breee, diseară ne distrăm, nu dăm apă la şoricei!

Gata! XII B 2010-2011, we did it!

P.S. 1. Tot am plâns astăzi, pentru că în timp ce scriam articolul am dat un picior în birou de era să-mi mut degetul din loc. Nu e o chestie tristă, dar durerea cauzată mi-a sensibilizat glandele lacrimale…oh, stai, că pe proful de bio nu l-am invitat azi, de ce o dau în din astea? 😛

P.S. 2. Revin cu poze mâine!

Salată

Nu ştiţi de când mă chinui să-mi pun ordine în idei şi degetele în mişcare pe taste.  Mi-am amintit de o glumă sau nici nu ştiu ce era, o discuţie amuzantă şi nu prea:

-Hey, do you have a second?

-A second what?

– …

– Oh, you mean tiiiiime! No, I don´t HAVE time. I don’t own time!

Eh, cam aşa şi eu. Din păcate nu am timp, deşi aş avea atâtea de făcut. În plus, tare aş vrea să mai am vreo două luni la dispoziţie, că, recunosc, domnule, o să-mi fie al naibii de dor de şcoală şi de colegi.  Nu ştiu dacă eu conştientizez o sută de procente în minţişoara asta a mea că asta e ultima săptămână de şcoală. Ultima! Mă rog, faptul că mâine avem inspecţie (!!!) la franceză sau că ultima oră de dirigenţie este un fel de ideal superior, pe care e foarte probabil să nu-l mai atingem în secolul ăsta, nu înseamnă mare lucru, problema cu adevărat mare e că intrăm pe ultimele sute de metri.

Bun. Şi zic: ce fac eu cu timpul? Aş fi vrut şi eu să scriu despre cum am aşteptat sfârşitul lumii cu masa întinsă şi el mi-a tras ţeapă, dar acum e cam târziu, nu mai are acelaşi farmec, că deja mi-au cam trecut nervii pe el. Cică s-a reprogramat, dacă nici acum nu se ţine de cuvânt, cu mine a terminat-o! Am zis! Aş fi vrut să vă povestesc şi despre cât de mult îmi plac mie bujorii, dar nici asta n-am reuşit să mă mobilizez să fac. Eh, uite că vă spun acum. Dacă ar fi să răspund acum la întrebarea “Care sunt florile tale preferate?”, sigur aş spune că bujorii, urmaţi îndeaproape de lalele. Sâmbătă a fost ziua mamei mele şi a primit, printre altele, şi un buchet de bujori superbi, pe care mi i-am cam adjudecat şi o să-i şi pozez ca să pot să-i pun pe desktop şi să mă uit la ei şi când or să se ofileasscă şi n-o să-mi mai miroase casa aşa frumos!

Am zis că duminica o să postez una sau mai multe melodii care mă urmăresc, iar săptămâna trecută au fost două. Una din ele este, poate inevitabil în perioada asta, “Ani de liceu”  –  Stela Enache & Florin Bogardo, mai ales că ieri dimineaţă am mai văzut şi câteva secvenţe din film la TV. Să vă mai spun că eu sunt tocmai la clasa a XII-a B, întocmai ca liceenii? Hai că mă apucă plânsul, lăsaţi-mă, că nu vă mai zic!! 😦

Iar cea de-a doua melodie este a Rihannei. Probabil că aţi văzut reclama aniversară de la Nivea. Ei bine, eu după ce am văzut-o de vreo două ori am rămas în cap cu muzica de pe fundal şi pentru că am recunoscut vocea lui Riri, am căutat frumuşel melodiuţa, care se cheamă “California King Bed”. Piesa nu e vreo frumuseţe neapărat, dar dacă mi-a rămas acolo undeva, numai cu cleştele o mai scot, plus că videoclipul e chiar drăguţ (la câţi bani o fi costat, zic şi eu!), deşi se termină cam brusc. Ete, poftiţi:

V-aş mai spune despre ceva, sau mai bine spus cineva, care m-a surprins astăzi, dar vă spun mai încolo, că mă duc să mă pregătesc pentru inspecţia la franceză învăţ la română! 🙂

Kiss, kiss, bye-bye!

Oraşul lalelelor

V-a fost dor de mine? Gândiţi-vă înainte să răspundeţi, că am vorbit cu Iepuraşul şi a rămas că nu mai trimite cadouri cui spune că nu, aveţi grijă! Acest aspect fiind clarificat, pot să vă spun pe unde m-am plimbat eu zilele astea şi să vă traduc telegrama trimisă ieri 🙂

Am părăsit ieri un oraş superb, unul din cele mai frumoase din ţara asta, Iaşul marilor iubiri. Aş fi vrut să zic şi despre cele şapte coline, dar nu vreau să stârnesc controverse, am auzit că unii reclamă vreo nouă-zece, aşa că nu zic. Din păcate, nu am fost în scop turistic, aşa că nu am reuşit să văd mare lucru, dar trebuie să spun că a urcat pe primul loc în topul oraşelor de vizitat în viitorul cât mai apropiat. Dacă nu a fost în scop turistic, atunci poate vă întrebaţi de ce m-am dus. Păi am fost la concurs de mate, dragilor, şi cu toată modestia vă anunţ că am luat premiul al III-lea (mi se pare că aud aplauze? hmmm…). Acum îmi pare rău, recunosc, că n-am participat şi în anii anteriori (ce bine că nu citeşte dirigu’ blogul meu!), pentru că mi-ar fi plăcut să văd oraşul ăsta anual. Acum asta e, o să mai am ocazia, ştiu; adică o să-mi fac ocazia 🙂

Excursia a fost superscurtă, dar am reuşit măcar să văd Copoul şi Grădina Botanică şi pe ieşeni la plimbarea de duminică seara. Parcul este superb şi înţeleg de ce Eminescu şi-a ales teiul ăla frumos ca loc de meditaţie şi creaţie, aş putea să-mi petrec ore întregi pe o bancă lângă el, cu o carte în mână eventual. Cât despre Grădină, am hotărât vizintând-o că Iaşul este pentru mine oraşul lalelelor. Le-am văzut cam prin toate zonele verzi din oraş, apoi în Copou şi în final în Grădină, deci aşa o să-l păstrez în minte, cel puţin până la următoarea întâlnire.

Dacă mi-am cumpărat ceva care să-mi amintească de Iaşi? Da, mi-am cumpărat două cărţi pe care mi le doream de mai mult timp şi un semn  în formă de agrafă de birou, cu o văcuţă drăguţă care să-mi amintească unde am rămas cu cititul. N-o să vă fotografiez Fragmentarium, de Mircea Eliade şi Despre omul frumos, de Dan Puric, dar promit că o să vă arăt semnul meu în altă zi, ca să mă invidiaţi. Sâc!

Acestea fiind spuse, nu regret nicio  secundă cele şaisprezece ore petrecute în microbuz şi sper că mă voi întoarce curând ca să pot vedea cum se cuvine oraşul. Cu tot cu Bojdeuca lui Creangă, Casa Mihail Sadoveanu, Sala Paşilor Pierduţi din Universitatea “Al. I. Cuza”, Mănăstirea Sf. Trei Ierarhi şi multe alte obiective, cu siguranţă. Pentru că o imagine face cât o mie de cuvinte, puteţi considera că aţi citit azi un articol de vreo 11500 de cuvinte, fiindcă urmează experienţa ieşeană în imagini 🙂 Enjoy!

Întâi şi întâi, Palatul Roznovanu, primăria mai exact:

Apoi, în plan îndepărtat Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” (cu o istorie tare interesantă, despre care puteţi citi aici) şi în plan apropiat ieşeni la ceas de seară în duminica Floriilor:

Catedrala Mitropolitană (din păcate, doar de afară, în fugă, ca şi toate celelalte obiective :()

O încercare de a fotografia de la distanţă Palatul Culturii (funcţia zoom rocks!), că de ajuns la el n-am reuşit:

Urmează Parcul Copou. Mai întâi Teiul lui Eminescu, apoi Eminescu, Teiul, eu şi Dorinţa 🙂

Homer al nostru (observaţi, vă rog, lalelele!)

Şi un cer superb, care mi-a atras atenţia, ce să fac?…

Nu în ultimul rând, Grădina Botanică “Anastasie Fătu”

Lalele…

…lalele

Şi Miss I. 🙂

Gata. Mă bucur sincer că am participat la concursul ăsta, fiindcă altfel nu ajungeam în Iaşi prea curând şi sper să revin în cel mai scurt timp posibil.

Cheers!