Un om c-o vioară: David Garrett în concert la Sala Palatului

Cândva, pe vremea când căutam tot felul de legături între lucruri și praf, am decretat că joia e ziua mea norocoasă. Luam note bune la teste, primeam vești care mă făceau să zâmbesc, mi se întâmplau lucruri drăguțe. La urma urmei, m-am născut într-o joi, asta spune multe, nu? Acum, niște ani buni mai târziu, am mers la concertul lui David Garrett de la Sala Palatului într-o zi de joi. În caz că mai aveam nevoie de vreo confirmare.

Pe David Garrett l-am descoperit în facultate, nici nu mai știu exact când și cum, iar de atunci mi-a rămas în suflet și-n playlist-uri. Nu pentru pletele blonde sau zâmbetul fermecător, deși nici alea nu-s de lepădat, ci pentru felul în care face liniște în jur și în mintea mea atunci când ia vioara în mână și-ncepe să cânte piese de la Metallica, Michael Jackson, Coldplay, Nirvana, Guns N’ Roses, David Guetta, Paul McCartney sau Prince. David nu e în lista mea de favoriți pentru că a fost declarat cel mai rapid violonist din lume acum câțiva ani, ci pentru că reușește să șteargă puțin granițele dintre muzica clasică, pe care o reprezintă cu mândrie vioara lui, și muzica aia “cu versuri”, cu care rezonăm mulți dintre noi, pe care o fredonăm, pe care dansăm, pe care iubim, pe care am plâns sau am făcut promisiuni.

david garrett romania violin

Ce face David Garrett, ca și băieții de la 2Cellos, despre care am scris aici, este să ne arate cât de bine se poate încadra un instrument prin excelență clasic în peisajul muzicii rock, pop, dance, cât de bine îți pot corzile viorii sugera durerea și regretul din “nothing lasts forever and we both know hearts can change…”, cât de bine se pot armoniza stilurile muzicale diferite și cum pot să transmită sentimente parcă și mai puternice decât ar face-o separat.

Când mi-am cumpărat biletul la concert am fost atât de fericită! Îl ratasem deja o dată sau de două ori când ajunsese în România și îmi doream mult să ajung să-l ascult live. Mi-am cumpărat biletul pe ultima sută de metri, iar imediat după ce am pus mâna pe el, am aflat că au programat un alt concert, în ziua următoare, fiindcă toate biletele se vânduseră prea repede. Mă bucur așa de tare că am ajuns!

Deși abia recuperat după niște probleme medicale la coloană, David s-a ridicat la înălțimea așteptărilor mele și m-a deconectat câteva ore de la o grămadă de lucruri, conectându-mă la câteva altele, pe care nu le regăsesc mereu, nu ușor. Cam asta face muzica bună pentru mine. N-a cântat el “November rain” (sau piesa cu toamna, cum îi spune mama) sau “Smells like teen spirit”, însă m-a răsfățat cu multe altele. Mi-a trezit amintiri din liceu pe “Viva la vida”, mi-a derulat filmul studenției mele pe “Bittersweet Symphony”, aproape m-a ridicat în picioare pe “They don’t really care about us” și am aplaudat de m-au usturat palmele când a cântat concertul nr. 1 pentru pian al lui Ceaikovski. Ah, și m-am și închipuit într-o sală de bal, valsând pe “Midnight Waltz”, compoziție a lui proprie.

Sunt conștientă că muzica pe care o cântă David nu e pe placul tuturor sau că poate calitățile lui de violonist sunt puse mai bine în valoare în bucăți clasice. Asta nu mă împiedică să-l recomand. Trebuie încercat, ascultat măcar o dată, cine știe, poate vă intră și vouă la inimă. Iar dacă nu-i iese cu muzica, ei bine, poate măcar cu bunul simț și atenția la detalii. Omul știe cum să se poarte cu publicul. Când ești germano-american și vii și legi fraze întregi în limba română în fața a mii de oameni, o să primești o grămadă de respect pe lângă aplauze. Lucrurile mici contează și ele 🙂

David Garrett are o întreagă echipă pe scenă și, cel mai sigur, în afara ei. Însă uneori, când îl ascult, este pentru mine doar un om c-o vioară. Și face minuni.

Mai multe poze de la concertele din 13-14 septembrie puteți găsi aici. Ah, și bonus, în caz că nu știați ce poate Nicole Scherzinger să cânte 🙂

Advertisements

Lara Fabian la București sau cum să faci o mamă fericită

Am așteptat concertul ăsta timp de opt luni de zile. Când am auzit că vine Lara Fabian în București, eram într-o perioadă în care cântam zilnic în casă ”Je suis malade” și ascultam obsesiv ”Caruso” în interpretarea ei. Când mi-am dat seama că se corelează așa frumos cu ziua mamei mele, am pus mâna pe laptop și-am cumpărat trei bilete, era cadoul perfect. Și chiar a fost cadoul perfect. O bucată dreptunghiulară de hârtie cartonată a smuls mai multe lacrimi și un zâmbet mai larg decât toate buchetele de flori din lume. Am ținut secret totul, am făcut lobby pentru schimbări în program, doar-doar să nu-i stricăm surpriza și să-i dăm cadoul de ziua ei. Ne-a reușit, în seara concertului eu am avut cea mai fericită mamă din lume.

Cum a fost de fapt?

Recunosc cu mâna pe inimă că a fost sub așteptările mele. Am ascultat cu câteva zile înainte și câteva melodii de pe albumul nou și numai una m-a făcut să dau replay, așa că eram cumva pregătită, însă tot n-am reușit să-mi reduc așteptările suficient.
Albumul nou al Larei Fabian, ”Camouflage”, nu este tocmai pe gustul meu. Pot aprecia efortul creativ, apreciez și îmi și plac unele versuri ale melodiilor, însă muzica efectiv nu mă atinge. Compoziția muzicală mi se pare mediocră (da, am zis-o) și, colac peste pupăză, în multe melodii vocea Larei nu este pusă în valoare la adevăratul potențial. Există, desigur și excepții, au fost vreo două melodii care chiar mi-au plăcut, dar per ansamblu, ”Camouflage” nu este un album care să-mi facă mie sufletul să vibreze.

Ce mi-a plăcut la concertul Larei Fabian?

Vocea ei și muzica veche, felul în care m-a făcut să mă simt pe anumite piese, cei mai dragi doi oameni de pe pământ la stânga și la dreapta mea, modul în care literalmente mi s-a ridicat părul pe mâini când a cântat ”Je suis malade”. Femeia asta are o voce pe care e greu să o descriu în cuvinte fără să abuzez de adjective și parcă simți cum își pune sufletul pe tavă în momentul în care cântă (anumite piese cel puțin).
Știam că nu va cânta ”Caruso”, deși în sufletul meu tot am mai sperat un pic, însă faptul că am ascultat live ”Je t’aime”, “Je suis malade”, “Pas sans toi” și ”Adagio” a fost suficient ca să plec de acolo fericită.

”Je suis malade” a fost piesa la care efectiv am simțit furnicături în picioare, parcă simțeam durerea din vocea Larei cum intră în sufletul meu și mă sfâșie. Poate veți crede că exagerez, însă vă rog să aveți încredere, muzica asta nu are doar un impact emoțional asupra mea, ci și unul fizic.

”Adagio” a fost piesa de la bis, pe care am ascultat-o în picioare,  cu mâinile strânse în fața pieptului și sufletul în gât și care m-a făcut să plec din sală cu un zâmbet mare pe față. Cumva, a fost confirmarea finală că, oricât de mult trece timpul, oricât și-ar schimba stilul, orice s-ar întâmpla, Lara îmi va transmite mereu aceleași emoții puternice în momentul în care voi asculta piesele vechi.

M-aș mai duce la un concert al Larei?

Da, m-aș mai duce. Mi-aș ajusta puțin mai  mult așteptările, dar m-aș duce din nou. Viața este despre experiențe și să asculți live ”Je suis malade” este o experiență în sine. Aș repeta-o fără regrete și aș asculta cu răbdare melodiile care mă atrag mai puțin, doar ca să mai simt din nou furnicături în picioare și goluri în stomac.

Listen to the listener

Când am împlinit 25 de ani am primit unul dintre cele mai frumoase cadouri din lume. Am primit încredere, încurajare, am primit imboldul de a încerca un lucru extrem de important pentru mine și siguranța că e cineva  să mă țină de mână în caz că mi se pare că mă duc la vale. Chiar la miezul nopții, într-o mansardă din centrul vechi al Brașovului, am primit pe Whatsapp un document PDF în care scria negru pe alb că-s așteptată să-mi revendic cele patru ședințe de canto. Îmi tremurau picioarele și-mi transpiraseră palmele, de parcă urma să urc pe scenă în fața unei săli întregi chiar în momentul ăla. Eram fericită și am adormit zâmbind.

Dar săptămânile treceau, iar eu nu sunam ca să-mi rezerv locul. În capul meu nu era loc de cântat, deși-mi doream asta mult, pentru că în capul meu era mare aglomerație, cam cum e în pasaj la Unirii luni dimineața la 8. Era plin de voci, care mai de care mai puternice, care răcneau, lipsite de orice fel de eleganță, că nu o să pot face asta. Că nu am voce bună, doar știu asta din copilărie, că oi avea eu ureche muzicală, dar nu-s în stare să fredonez o melodie ca lumea. Că îmi tremură vocea, că nu pot să cânt decât undeva sub nivelul mării, că pare ca și cum mă strânge cineva de gât atunci când încerc să cânt sus, că sunetul e nazal și fals, că îmi scapă vocea, că ar râde lumea de mine. Trafic intens, după cum puteți vedea.

Aseară am fost la cea de-a opta ședință de canto și ultima din sezonul ăsta. Din păcate, din motive organizatorice va trebui să iau pauză o perioadă, însă e greu de descris în cuvinte cam ce s-a întâmplat în perioada asta de două luni și un pic. În capul meu lucrurile se desfășoară acum ca pe străduțele din Cotroceni într-o după-amiază călduță de duminică. E liniște, e calm, foșnesc frunzele sub tălpi și din când în când se aud câteva păsărele cântând, iar tu ții căștile în urechi de design, căci îți asculți doar propriile gânduri.

”Baby it looks as though we’re running out of words to say…”

În camera mică din apartamentul de la Universitate au răsunat de o grămadă de ori versurile astea aseară. Nu pentru că nu mi-aș mai găsi cuvintele, ci pentru că melodia lui Jessie Ware îmi aglomerează sufletul doar ascultând-o, așa că mi-am dorit mult să o pot cânta și mi-am pus-o pe listă. Eram, desigur, emoționată, aveam un gol în stomac și mă așteptam ca profa să-mi spună ”nu, n-ai cum să ajungi acolo, îmi pare rău, să alegem altceva.”
Dar ce să vezi, am aflat încă o dată că în viață trebuie să ceri ca să poți primi, să încerci ca să poți reuși, să te miști din loc ca să ajungi undeva. După trei sferturi de oră de cântat și după câteva încurajări de genul ”te rog, hai, mai în față vocea, ai încredere”, am mai gustat încă o feliuță de fericire.

– Știi, dacă acum două luni mi-ar fi spus cineva că am să pot cânta o piesă 80% pe voce de cap, aș fi zis că râde de mine.
–  Ei, și vezi ce frumos sună?
– Nu știu, că eu nu mă aud. Dar îmi place să cânt și simt că mi-e bine. Și e suficient, oricum.

Cam asta discutam cu profesoara în timp ce-mi trăgeam fermoarul gecii și-mi înfășuram eșarfa la gât. I-am promis că mai exersez acasă și că o să merg la karaoke. Și-o să-mi țin promisiunea, chiar dacă acasă tehnologia mă ajută mult prea puțin. Până la urmă, nu cânt pentru performanță, ci pentru fericire și oricum de auzit eu nu prea mă aud, așa că de ce aș avea nevoie de un sistem audio de super bună calitate?

Eh, să fim serioși, că doar nici eu nu cred ce am zis, ci mai degrabă e o mostră bună de ”vulpea când n-ajunge la struguri, zice că sunt acri”. Mi-ar plăcea să am un living spațios, cu tavan înalt și doar câteva piese de mobilier, cu un pian într-un colț, chiar dacă nu știu să cânt, cu un ecran suficient de mare, pe care să curgă versurile melodiilor, și un sistem audio la care până la urmă să mă aud și eu. Și să mă aud bine. Sigur, trebuie și să arate frumos, nu neapărat să pară luxos, dar să se potrivească în peisaj.

edifier 1

   – Să știți că e un sistem cu adevărat profesionist. Suportă patru tipuri de input-uri, coaxial, optic, balance, AUX și Bluetooth, boxele au o putere de 130 watt și un bass cu diafragma de aluminiu, iar planarul magnetic…

Omului care mi-ar spune așa ceva i-aș zâmbi cald și netru, aș arunca o privire peste boxele la care se uită cu atâta drag când povestește, apoi mi-aș drege glasul:

   – Am un living luminos, cu parchet din lemn masiv pe jos și un pian într-un colț. Îmi place să stau pe canapea și să citesc, să mă uit la filme bune, să ascult Nocturnele lui Chopin și un vals de Șostakovici, Lara Fabian, Pink Floyd, Beth Hart și Peppino Gagliardi. În fiecare zi îmi place să cânt pentru plăcerea cântatului, iar în unele zile îmi place să cânt și apoi să mă ascult. Îmi place să aud fericirea sau durerea din voce.

 I-aș surprinde zâmbetul stânjenit și ochii sclipind.

   – Sistemul S2000 Pro de care vă zic, de la Edifier, a fost conceput pentru înregistrarea și mixarea la domiciliu, dar în același timp vă asigură o experiență acustică deosebită. Toate aspectele tehnice puse laolaltă garantează un sunet de o calitate superioară, având setări diferite pentru filme și jocuri, pentru Chopin și Șostakovici, pentru Lara Fabian, Pink Floyd și…dumneavoastră. În plus, design-ul boxelor e o combinație reușită între clasic și modern, având panourile laterale cu finisaje din lemn, care s-ar potrivi perfect în livingul dumneavoastră.
Vă pot oferi, desigur, o broșură cu detalii tehnice, imagini și prețuri, precum și garanția unui sunet de o calitate ireproșabilă. Însă pentru a fi sigură că faceți alegerea potrivită, vă invit în lounge-ul nostru, pentru a testa pentru câteva minute boxele. Sigur, muzica o alegeți dumneavoastră, puteți chiar să ne și cântați, dacă doriți. Să fie microfon cu stativ?

edifier 2 edifier 4 eq

Mai durează puțin până îmi voi odihni tălpile și sufletul în livingul ala spațios. Până una, alta, eu am să exersez în continuare acasă ”Say you love me” a lui Jessie Ware, doar cu Youtube-ul și Chromecast-ul, bazându-mă pe boxele de la televizor. N-am cine știe  ce sistem audio, nici microfon, nici pe cineva avizat care să mă mai tragă de mânecă atunci când îmi retrag vocea. Am în schimb pe cineva care să mă încurajeze, să zâmbească în timp ce eu îmi dau capul pe spate încercând să ajung la nota aia și mă aplaude nu doar pentru că a sunat bine, ci și pentru că am reușit să trec peste niște limite personale. Pentru că, de foarte multe ori, singurii oameni care stau în calea fericirii noastre suntem noi înșine.

Articol scris pentru SuperBlog 2017

”Noi suntem ca un cântec, nu credeţi?”

Scriam acum ceva vreme despre cum m-am trezit într-o dimineață cu o melodie în cap, complet random și fără vreo legătură cu…orice. Nu mi se întâmplă rar să fredonez o piesă o zi întreagă, să o cânt încet în timp ce ea se aude tare în căști, să mă culc cu ea în minte și să mă trezesc a doua zi încă și mai fixată pe ea. Trebuie să admit că dacă nu-mi iau zilnic porția de cafea, iubire și muzică, viața mea e incompletă, iar dacă la cafea încă mai am o speranță că pot renunța, la restul e exclus, dependența e asumată. Bună, sunt Ioana și sunt dependentă. And proud, cum s-ar zice.

De foarte mult timp încerc să-mi dau seama când anume s-a aprins scânteia asta, de unde pasiunea mea pentru muzică. Nu mă pot lăuda că la noi în casă s-a ascultat în copilăria mea extrem de multă muzică de calitate, nu am primit o ”educație” în sensul ăsta și nici vreun sistem audio de la Edifier n-am avut. E adevărat că îmi amintesc și acum boxele din lemn de la magnetofon și cele câteva benzi din care o alegeam invariabil pe cea cu ”marinero” (e vorba de ”La bamba”, sper că v-ați prins). Dar e la fel de adevărat că pick-up-ul nu mai mergea, era acolo doar de design și pentru a avea încă un obiect de pe care să ștergem praful, iar discurile stăteau ascunse într-o cutie în care mai făceam eu inventarul din când în când.

Cred totuși că întâlnirea cosmică a avut loc undeva pe la 5 ani, când am început să merg la cursuri de dans. Eram o grupă de copii zvăpăiați care învățam dansuri de societate într-o sală de balet, cu parchet pe jos și oglinzi cât un perete. Profesorul era exigent și avea multă experiență cu copiii, așa că ne strângea delicat de nas de fiecare dată când greșeam prea mult, până scoteam un sunet ascuțit și promiteam că nu mai facem, dar doamna care cânta la pian era în ochii mei un înger coborât din cer. Mi se părea fabulos cum poate să atingă cu atâta eleganță clapele pianului și să transforme (în ochii mei, cel puțin) dintr-odată sala aglomerată într-un salon de bal. Pianul mă atrăgea ca un magnet și mă închipuiam și eu mare pianistă și, în același timp, vocalistă pe o scenă mare, cu oameni care să mă aplaude și să mă vadă așa cum o vedeam eu pe doamna de la pian.

Da, cred că de atunci am simțit că indiferent ce voi face în viață, muzica va fi o parte esențială din mine. Scena mare la care visam a intrat la apă, am dat câteva spectacole, am făcut după show-ul de Crăciun poză cu Robert, partenerul meu, în timp ce mama mă căuta panicată prin sală, iar apoi am mers la școală și arta a căzut în plan secund. Cursurile de dans le-am reluat în liceu și acum, uitându-mă în urmă, îmi dau seama ce impact major au avut asupra mea. Muzica m-a făcut tot timpul mai fericită, m-a făcut să zâmbesc în zilele proaste, fie că am pus-o la căști și m-am refugiat în universul ăla paralel, fie că am dansat pe ea până n-am mai știut ce e aia tristețe sau durere.

În facultate, relația cu muzica a fost ca un roller-coaster. Pe de o parte, n-aș fi putut să trăiesc fără ea, pe de altă parte îmi venea să-l torturez pe cel care a inventat-o. Am reușit totuși să-mi stăvilesc impulsurile războinice, mai ales că dacă era cineva de torturat, era vorba de colegii de cămin care dădeau muzica atât de tare încât se auzea de la Moxa la Unirii.
Fără muzică însă sunt convinsă că n-aș fi reușit să termin facultatea la timp sau, în orice caz, nu cu rezultatele pe care mi le-aș fi dorit.
Fusese un an plin, sufeream deja că n-am putut pleca la Moscova cu bursa pentru studiul limbii ruse și nici pe plan personal, sentimental lucrurile nu erau tocmai ca o bezea roz cocoțată pe un nor de vată de zahăr. Nici măcar în primăvară licența nu se mișca deloc cum aș fi vrut, iar eu stăteam și citeam filosofie și ascultam Pink Floyd. Și, colac peste pupăză, cireașa de pe tort, bomboana de pe colivă, m-am și îmbolnăvit. Aș vrea să spun că numai eu știu câte antibiotice am luat, dar nu mai știu. Dormeam cu Oxacilina la cap, iar oamenii care îmi erau aproape atunci îmi pansau, la propriu, rănile în fiecare zi. Nici acum nu știu dacă le-am mulțumit suficient, dar îmi promit mie că o să o fac.

Când credeam că-s mai bine, că mă ridic, că lucrurile își revin și pot să-mi văd liniștită de treabă…poc, tura doi. De data asta s-a lăsat cu petrecere. A se citi cu spital, cu operație, pansamente și injecții multe, cu trezit la 6 dimineața zilnic și culcat mult după miezul nopții. Știți, sunt momente din viață care parcă ți se tatuează așa pe suflet, rămân acolo și sunt parte din tine, nu sunt doar experiențe, ci efectiv devin tu, într-o anumită măsură. Dac-am să uit vreodată cum stăteam în hol în Floreasca, cu căștile în urechi și cursurile de Negociere în brațe, în timp ce așteptam să înceapă vizita pe secția de Chirurgie Plastică? Nici într-un milion de ani. Mă întorceam apoi la cămin, puneam căștile din nou în urechi și reluam învățatul. Când pentru sesiune, când pentru admiterea la master, când pentru sesiune, când pentru admiterea la master. Roller-coaster. Dacă stau acum cu mine la o cafea și mă uit în urmă, hm! Nici nu știam eu atunci cât mă ajută de fapt Pink Floyd-ul ăla pe care îl ascultam obsesiv.

N-am avut noi, în camera noastră de la etajul 1 din căminul Moxa, cine știe ce sistem audio. De fapt, nici măcar niște boxe mai de Doamne-ajută n-am avut, cum am mai tot auzit pe la vecinii de palier. Nici nu cred că ne-a trecut prin cap să pierdem timpul pe vreun magazin online ca să ne uităm de vreunele, din moment ce oricum n-aveam de gând să investim în așa ceva. Ne descurcam fiecare cu boxele de la laptopul personal și cu o pereche de căști in-ear, iar gadget-urile mai complicate, precum boxele de mai jos, le-am lăsat în grija altora sau pe mai târziu, într-o altă etapă a vieții noastre, când o să avem suficient spațiu în casele personale încât să nu ne mai respirăm în ceafă una alteia.

   edifier1                       edifier2

Da, am terminat cu bine facultatea, mi-am luat toate examenele, am luat 10 la licență și-am intrat la master. Mi-am petrecut vara încercând să-mi așez bucățile într-o ordine cât de cât satisfăcătoare, am continuat să mă caut și să mă reconstruiesc începând de atunci. Am luat pauze, am întâlnit oameni de la care am învățat în câteva ore cât n-am învățat vreodată dintr-o carte, am învățat să mă iert.
Au trecut trei ani de atunci, iar acum mă bucur de fiecare zi pe care o trăiesc în echilibrul la care am ajuns. Nu e perfect, dar nici nu caut asta. E bine, e cald, am cafea, iubire și muzică în fiecare zi, iar joia în special, pentru că atunci pătrund pentru o oră într-o mică oază: e lecția mea de canto săptămânală, e momentul în care mă bucur de efectele terapeutice ale muzicii la un alt nivel. Și nu, nu mă veți întâlni prea curând pe vreo scenă mare, poate nici la karaoke n-o să ne găsim, dar dacă o să vedeți în vreo joi vreo fată cu un zâmbet până la urechi coborând dintr-un bloc de lângă Universitate și cântând obsesiv același refren, să știți că-s eu. Și că-s fericită.

Articol scris pentru SuperBlog 2017

Notă: titlul este un citat din ”Viața pe un peron”, de Octavian Paler

Dimineți de artistă

Nu mai e de mult un secret faptul că mie îmi place să cânt. Sigur, o fac doar în intimitatea camerei mele, la duș sau când sunt singură la volan, dar de cântat, cânt și recuperez prin capacitatea mea extrem de bine dezvoltată de a reține un milion de versuri, ceea ce pierd prin prisma talentului meu vocal sublim, încântător, dar care lipsește cu desăvârșire. Cred că asta mi-am dorit cel mai mult să fac în viață, dovadă stând ondulatorul de păr de la țară și spray-urile Impulse, care și-au jucat cu brio rolurile de microfoane, concertele pe care le dădeam în curte și playback-ul grațios pe care îl făceam pe piesele Nataliei Oreiro.

N-a fost să fie, am ajuns să mă joc cu cifre, norme și proceduri, în timp ce-mi îndes căștile în urechi, ca să mă concentrez mai bine, dar se pare că undeva în interiorul meu tot nu pot accepta această realitate. Motiv pentru care rețin versuri muuulte, ca să pot cânta piesele respective în momentele mele de exprimare artistică. Dacă aș reține materia pentru examene tot atât de repede și pe un termen tot atât de lung cum se întâmplă cu versurile din melodii… pfff, aș ajunge departe. Aș putea să fredonez acum lejer ”Eternal flame” a celor de la The Bangles, dar n-aș putea să-mi amintesc despre ce era al treilea capitol din materialul de la Audit Bancar, din care am avut examen acum o lună. Sounds familiar?

Problema mea nu e efectiv că țin minte prea multe versuri și-mi ocup spațiu pe hard așa aiurea. Problema e că nu înțeleg de ce și că aș vrea să știu cum funcționează mecanismele și cât de repede se pot adânci toate circumvoluțiunile alea responsabile cu muzica față de celelalte, responsabile cu sesiunea. Și mă mai macină ceva tare de tot: diminețile care încep cu mine cântând o melodie. Cât mai random posibil. Poate să fie ceva ce am ascultat seara, înainte să adorm, poate să fie ceva ce ascult pe repeat în ultima săptămână sau vreun cântec pe care îl asociez cu cartea de pe noptieră sau cu visul din noaptea trecută. Sau poate să fie o melodie complet random, atât de random încât să încep să râd cu poftă în vârful patului, la 7 dimineața și să mă întreb ce naiba s-o fi întâmplând în capul meu.

N-am zis nimic când m-am trezit în minte cu ”Eyes Shut”,  de la Years and Years. O ascultam pe repeat și tocmai îmi cumpărasem bilet la Summer Well, unde sper că o voi asculta live. Avea sens. N-am zis nici când odată ce am deschis ochii am început să cânt ”you’re my flashlight, light, you’re my flashligt, light, light, you’re my flashlight”, încercând să imit vocea lui Jessie J. Și, trebuie să fiu sinceră, nu am fost șocată nici de Drake, cu a lui ”Hotline Bling”, prea o auzisem peste tot zilele alea și-mi mai plăcuseră și jeansii fetelor din videoclip. Nu, accesul de râs n-a fost provocat nici măcar de ”What do you mean?” a inegalabilului Justin Bieber. Câștigătoare detașată la categoria ”cum să o zăpăcim pe Ioana” a fost Miki, cu a ei ”Jumătate”. Cum care Miki? Miki, fosta solistă de la K-pital. Miki, cea care a făcut împreună cu Pepe un cover după ”No me ames”, a cuplului J Lo – Marc Anthony. Miki, cea care se trezește serioasă, plină de înțelepciune și cu machiajul perfect pe față în videoclipul de la piesa asta, nu răvășită și amuzată până peste cap, cum m-am trezit eu în dimineața aia.

Mă macină atât de multe întrebări, încât nu știu la care să caut răspuns mai întâi. De ce mă trezesc fredonând? De ce și cum sunt alese anumite piese? De ce nu mă pot trezi și eu morocănoasă și fără chef de orice nu are cofeină, ci mă confrunt cu exprimarea asta artistică de cum deschid ochii? Și, mai ales, nu este oare un semn faptul că și eu m-am trezit într-o dimineață cântând piesa asta, la fel cum se trezește și Miki în videoclipul de mai sus? Cum ce semn? Semn că mi-am greșit cariera, dar că încă nu e timpul pierdut și că o dimineață rece de iarnă poate fi momentul perfect pentru a face o întoarcere la 180 de grade și de a-mi începe, în sfârșit, viața de artistă pentru care m-am născut.

beyonce lol gif

2Cellos la Sala Palatului – sau cum să dansezi la un concert de violoncel

Anul ăsta mi-am făcut cel mai fain cadou de Moș Nicolae, e clar. Pe băieții de la 2Cellos îi știam de ceva timp, iar când o prietenă m-a întrebat dacă n-aș vrea să merg pe 6 decembrie la concertul lor de la Sala Palatului, am aruncat un ochi în calendar, unul în cont și am zis da, sigur o să fie fain. Și-a fost atât de fain că mi s-a părut că a trecut imediat și că mai vreau și mai voiam și-a doua zi de dimineață, când mă întreba lumea la birou de ce par așa high.

Păi cum să nu fii high când pentru mai bine de o oră jumate asculți cu gura căscată doi oameni care fac din instrumentul ăla clasic pe care tu îl știi din școala primară, când l-a adus o colegă la cor (don’t ask), o poartă spre tine însăți? Pentru că la concertul 2Cellos n-a fost doar despre muzică și joc de lumini, despre muzica clasică îmbinată cu popul și rockul sau despre o sală plină (da, biletele au fost epuizate) care dansa și cânta aplaudând la un concert de violoncel. A fost și despre asta, e adevărat, pentru că băieții au început pe muzică clasică, pentru a trece apoi la Coldplay, Sting sau U2 și pentru a ne face să aplaudăm și să ne ridicăm în picioare odată ce din mâinile lor minunate se auzeau parcă Michael Jackson, The Prodigy, The Rolling Stones, Nirvana sau AC/DC. Da, niște mii de oameni s-au ridicat în picioare, au bătut din palme, au sărit și au dat din cap duminică seara în Sala Palatului, la concertul rock al celor de la 2Cellos.

Dar, cum ziceam, n-a fost doar despre asta duminică. Și n-a fost nici despre cum m-am dus eu cu ideea că vreau să-l iau acasă pe Stjepan Hauser (nu l-am luat, dar încă vreau, ceea ce cred că vrea și jumătate din publicul de acolo), n-a fost despre cum au împărțit ei arcușurile rupte norocoșilor din primele rânduri și nici despre cum Luka Šulić aduce gramul ăla de timiditate și calm, ca să contrabalanseze donjuanismele și aroganța lui Stjepan. Și n-a fost nici despre toboșarul lor fain, Dusan Kranjc, care face ca piesele rock să sune așa cum sună.

A fost despre toate astea, dar a fost și despre o discuție pe care am purtat-o eu în liniște cu mine însămi în timp ce în sală cânta Kurt Cobain, here we are now, entertain us. O discuție despre muzică și zbucium interior, despre căutări și regăsiri, despre  ce, de ce și cum, despre pasiune și, mai ales, un strop de nebunie. Și dacă aș vrea ca băieții de la 2 Cellos să știe ceva, nu e faptul că sunt niște muzicieni foarte faini, că îmi place zâmbetul lui Luka sau că l-aș lua acasă pe Stjepan și că l-am visat, așa cum ne-a rugat. Aș vrea să știe că ei și violoncelele lor alb-negru m-au făcut nu doar să vibrez și să aplaud până m-au usturat palmele, ci mi-au amintit niște lucruri pentru care aveam nevoie de reminder și altele pe care nu le-am uitat, dar a căror importanță o las să pălească uneori, precum și că mi-au pus niște întrebări, unele mai mici, altele mai mari, dar toate extrem de utile. Îmi caut răspunsurile.

A fost ca și când ei doi mi-au organizat o întâlnire intimă cu mine însămi, într-un loc extrem de aglomerat, dar cu cea mai bună coloană sonoră. Mi-a plăcut, mai vreau și o să le zic să-mi organizeze și anul viitor.

P.S. Puteți să găsiți aici o recenzie a concertului, iar aici mai multe poze.

luka sulic 2cellos

Luka Šulić

stjepan hauser 2cellos

Stjepan Hauser

 

 

 

doar suflând, ea poate împinge vapoare împotriva furtunii

Sunt momente în care ne certăm, în care fiecare își zice în gând că de acum încolo nici că-i mai pasă și cealaltă n-are decât să fie sănătoasă și să facă ce-o vrea. Și apoi mai trec o zi, două și deja avem prea multe să ne spunem, așa că cel puțin una din noi cedează, fiindcă timpul e scurt și nu merită să-l lăsăm să treacă stând supărate una pe alta. E și-așa suficient gândul îngrozitor că viața poate fi atât de nedreaptă încât…dar nu.

Azi este despre omul drag fără de care nu știu ce s-ar fi ales de copila blondă cu ochi albaștri și sensibilă ca o mimoză, dar în mod cert n-ar fi fost ceea ce este azi. N-ar fi învățat poate să aprecieze oamenii așa cum o face și nici să rămână indiferentă la părerile celor care nu contează, să-și vadă de viață și să se bucure de o cafea bună chiar și atunci când lucrurile nu sunt nici pe departe roz. Poate n-ar fi înțeles că în viață e bine să citești și altceva decât etichete, că nu trebuie să te oprești niciodată din învățat și că ideal ar fi să fii atent în jurul tău mereu, nu se știe de la cine poți învăța ceva într-un moment absolut neașteptat.

Pentru nopțile albe la capul meu, în mirosul de oțet și ceai de tei cu lămâie, pentru cărțile citite și poeziile repetate cu intonație, pentru toate deceurile care au primit răspunsuri calme, pentru faptul că m-ai apreciat și m-ai tratat ca pe un om mare în momentele în care știu că probabil ți se rupea inima, pentru zecile de caiete scrise și pentru toate problemele cu segmente pe care le-ai învățat mai întâi tu, pentru orele de engleză, de dans, de teatru, de șah și pentru toți anii în care am fost convinsă că mamele nu plâng…

Pentru tot ceea ce sunt astăzi, îți mulțumesc! La mulți ani, Mama!