Dimineți de artistă

Nu mai e de mult un secret faptul că mie îmi place să cânt. Sigur, o fac doar în intimitatea camerei mele, la duș sau când sunt singură la volan, dar de cântat, cânt și recuperez prin capacitatea mea extrem de bine dezvoltată de a reține un milion de versuri, ceea ce pierd prin prisma talentului meu vocal sublim, încântător, dar care lipsește cu desăvârșire. Cred că asta mi-am dorit cel mai mult să fac în viață, dovadă stând ondulatorul de păr de la țară și spray-urile Impulse, care și-au jucat cu brio rolurile de microfoane, concertele pe care le dădeam în curte și playback-ul grațios pe care îl făceam pe piesele Nataliei Oreiro.

N-a fost să fie, am ajuns să mă joc cu cifre, norme și proceduri, în timp ce-mi îndes căștile în urechi, ca să mă concentrez mai bine, dar se pare că undeva în interiorul meu tot nu pot accepta această realitate. Motiv pentru care rețin versuri muuulte, ca să pot cânta piesele respective în momentele mele de exprimare artistică. Dacă aș reține materia pentru examene tot atât de repede și pe un termen tot atât de lung cum se întâmplă cu versurile din melodii… pfff, aș ajunge departe. Aș putea să fredonez acum lejer ”Eternal flame” a celor de la The Bangles, dar n-aș putea să-mi amintesc despre ce era al treilea capitol din materialul de la Audit Bancar, din care am avut examen acum o lună. Sounds familiar?

Problema mea nu e efectiv că țin minte prea multe versuri și-mi ocup spațiu pe hard așa aiurea. Problema e că nu înțeleg de ce și că aș vrea să știu cum funcționează mecanismele și cât de repede se pot adânci toate circumvoluțiunile alea responsabile cu muzica față de celelalte, responsabile cu sesiunea. Și mă mai macină ceva tare de tot: diminețile care încep cu mine cântând o melodie. Cât mai random posibil. Poate să fie ceva ce am ascultat seara, înainte să adorm, poate să fie ceva ce ascult pe repeat în ultima săptămână sau vreun cântec pe care îl asociez cu cartea de pe noptieră sau cu visul din noaptea trecută. Sau poate să fie o melodie complet random, atât de random încât să încep să râd cu poftă în vârful patului, la 7 dimineața și să mă întreb ce naiba s-o fi întâmplând în capul meu.

N-am zis nimic când m-am trezit în minte cu ”Eyes Shut”,  de la Years and Years. O ascultam pe repeat și tocmai îmi cumpărasem bilet la Summer Well, unde sper că o voi asculta live. Avea sens. N-am zis nici când odată ce am deschis ochii am început să cânt ”you’re my flashlight, light, you’re my flashligt, light, light, you’re my flashlight”, încercând să imit vocea lui Jessie J. Și, trebuie să fiu sinceră, nu am fost șocată nici de Drake, cu a lui ”Hotline Bling”, prea o auzisem peste tot zilele alea și-mi mai plăcuseră și jeansii fetelor din videoclip. Nu, accesul de râs n-a fost provocat nici măcar de ”What do you mean?” a inegalabilului Justin Bieber. Câștigătoare detașată la categoria ”cum să o zăpăcim pe Ioana” a fost Miki, cu a ei ”Jumătate”. Cum care Miki? Miki, fosta solistă de la K-pital. Miki, cea care a făcut împreună cu Pepe un cover după ”No me ames”, a cuplului J Lo – Marc Anthony. Miki, cea care se trezește serioasă, plină de înțelepciune și cu machiajul perfect pe față în videoclipul de la piesa asta, nu răvășită și amuzată până peste cap, cum m-am trezit eu în dimineața aia.

Mă macină atât de multe întrebări, încât nu știu la care să caut răspuns mai întâi. De ce mă trezesc fredonând? De ce și cum sunt alese anumite piese? De ce nu mă pot trezi și eu morocănoasă și fără chef de orice nu are cofeină, ci mă confrunt cu exprimarea asta artistică de cum deschid ochii? Și, mai ales, nu este oare un semn faptul că și eu m-am trezit într-o dimineață cântând piesa asta, la fel cum se trezește și Miki în videoclipul de mai sus? Cum ce semn? Semn că mi-am greșit cariera, dar că încă nu e timpul pierdut și că o dimineață rece de iarnă poate fi momentul perfect pentru a face o întoarcere la 180 de grade și de a-mi începe, în sfârșit, viața de artistă pentru care m-am născut.

beyonce lol gif

2Cellos la Sala Palatului – sau cum să dansezi la un concert de violoncel

Anul ăsta mi-am făcut cel mai fain cadou de Moș Nicolae, e clar. Pe băieții de la 2Cellos îi știam de ceva timp, iar când o prietenă m-a întrebat dacă n-aș vrea să merg pe 6 decembrie la concertul lor de la Sala Palatului, am aruncat un ochi în calendar, unul în cont și am zis da, sigur o să fie fain. Și-a fost atât de fain că mi s-a părut că a trecut imediat și că mai vreau și mai voiam și-a doua zi de dimineață, când mă întreba lumea la birou de ce par așa high.

Păi cum să nu fii high când pentru mai bine de o oră jumate asculți cu gura căscată doi oameni care fac din instrumentul ăla clasic pe care tu îl știi din școala primară, când l-a adus o colegă la cor (don’t ask), o poartă spre tine însăți? Pentru că la concertul 2Cellos n-a fost doar despre muzică și joc de lumini, despre muzica clasică îmbinată cu popul și rockul sau despre o sală plină (da, biletele au fost epuizate) care dansa și cânta aplaudând la un concert de violoncel. A fost și despre asta, e adevărat, pentru că băieții au început pe muzică clasică, pentru a trece apoi la Coldplay, Sting sau U2 și pentru a ne face să aplaudăm și să ne ridicăm în picioare odată ce din mâinile lor minunate se auzeau parcă Michael Jackson, The Prodigy, The Rolling Stones, Nirvana sau AC/DC. Da, niște mii de oameni s-au ridicat în picioare, au bătut din palme, au sărit și au dat din cap duminică seara în Sala Palatului, la concertul rock al celor de la 2Cellos.

Dar, cum ziceam, n-a fost doar despre asta duminică. Și n-a fost nici despre cum m-am dus eu cu ideea că vreau să-l iau acasă pe Stjepan Hauser (nu l-am luat, dar încă vreau, ceea ce cred că vrea și jumătate din publicul de acolo), n-a fost despre cum au împărțit ei arcușurile rupte norocoșilor din primele rânduri și nici despre cum Luka Šulić aduce gramul ăla de timiditate și calm, ca să contrabalanseze donjuanismele și aroganța lui Stjepan. Și n-a fost nici despre toboșarul lor fain, Dusan Kranjc, care face ca piesele rock să sune așa cum sună.

A fost despre toate astea, dar a fost și despre o discuție pe care am purtat-o eu în liniște cu mine însămi în timp ce în sală cânta Kurt Cobain, here we are now, entertain us. O discuție despre muzică și zbucium interior, despre căutări și regăsiri, despre  ce, de ce și cum, despre pasiune și, mai ales, un strop de nebunie. Și dacă aș vrea ca băieții de la 2 Cellos să știe ceva, nu e faptul că sunt niște muzicieni foarte faini, că îmi place zâmbetul lui Luka sau că l-aș lua acasă pe Stjepan și că l-am visat, așa cum ne-a rugat. Aș vrea să știe că ei și violoncelele lor alb-negru m-au făcut nu doar să vibrez și să aplaud până m-au usturat palmele, ci mi-au amintit niște lucruri pentru care aveam nevoie de reminder și altele pe care nu le-am uitat, dar a căror importanță o las să pălească uneori, precum și că mi-au pus niște întrebări, unele mai mici, altele mai mari, dar toate extrem de utile. Îmi caut răspunsurile.

A fost ca și când ei doi mi-au organizat o întâlnire intimă cu mine însămi, într-un loc extrem de aglomerat, dar cu cea mai bună coloană sonoră. Mi-a plăcut, mai vreau și o să le zic să-mi organizeze și anul viitor.

P.S. Puteți să găsiți aici o recenzie a concertului, iar aici mai multe poze.

luka sulic 2cellos

Luka Šulić

stjepan hauser 2cellos

Stjepan Hauser

 

 

 

doar suflând, ea poate împinge vapoare împotriva furtunii

Sunt momente în care ne certăm, în care fiecare își zice în gând că de acum încolo nici că-i mai pasă și cealaltă n-are decât să fie sănătoasă și să facă ce-o vrea. Și apoi mai trec o zi, două și deja avem prea multe să ne spunem, așa că cel puțin una din noi cedează, fiindcă timpul e scurt și nu merită să-l lăsăm să treacă stând supărate una pe alta. E și-așa suficient gândul îngrozitor că viața poate fi atât de nedreaptă încât…dar nu.

Azi este despre omul drag fără de care nu știu ce s-ar fi ales de copila blondă cu ochi albaștri și sensibilă ca o mimoză, dar în mod cert n-ar fi fost ceea ce este azi. N-ar fi învățat poate să aprecieze oamenii așa cum o face și nici să rămână indiferentă la părerile celor care nu contează, să-și vadă de viață și să se bucure de o cafea bună chiar și atunci când lucrurile nu sunt nici pe departe roz. Poate n-ar fi înțeles că în viață e bine să citești și altceva decât etichete, că nu trebuie să te oprești niciodată din învățat și că ideal ar fi să fii atent în jurul tău mereu, nu se știe de la cine poți învăța ceva într-un moment absolut neașteptat.

Pentru nopțile albe la capul meu, în mirosul de oțet și ceai de tei cu lămâie, pentru cărțile citite și poeziile repetate cu intonație, pentru toate deceurile care au primit răspunsuri calme, pentru faptul că m-ai apreciat și m-ai tratat ca pe un om mare în momentele în care știu că probabil ți se rupea inima, pentru zecile de caiete scrise și pentru toate problemele cu segmente pe care le-ai învățat mai întâi tu, pentru orele de engleză, de dans, de teatru, de șah și pentru toți anii în care am fost convinsă că mamele nu plâng…

Pentru tot ceea ce sunt astăzi, îți mulțumesc! La mulți ani, Mama!

Sta passando novembre

Un an. Un an de când îmi făceam entuziastă bagajele pentru ceea ce credeam că are să fie un weekend de neuitat. Și un an de când am înțeles că ”de neuitat” poate avea un cu totul alt sens decât mi-aș fi dorit.

Sunt unele zile pe care ai vrea să le ștergi din calendar, să nu mai existe și apoi, ca și cum ai pocni din degete, totul să revină la normal. Să afli că a fost doar un semnal de alarmă, ca nu cumva să uiți că nimic nu e veșnic și că oamenii, din păcate, pleacă. Dar nu poți. Și din ziua aia or să-ți rămână pentru totdeauna amintirile (așa incomplete cum știi că sunt) și lecția de viață mult prea dureros predată.

Un an de zile în care mi-aș fi dorit să o pot vedea crescând și mai mult și să-i pot mulțumi pentru toate felurile în care m-a ajutat și motivat fără ca măcar să știe. În care să-i fi putut spune cât de tare m-am bucurat atunci când mi-am dat seama că rochia neagră, pantofii roșii și ”Vii, Ioana, nu?” spuneau de fapt ”Am câștigat!”. Un an de zile în care ar fi trebuit să ne crească și pe noi, să ne asculte și să ne certe, să ne ajute și să ne pună cu picioarele pe pământ. Un an de zile în care am realizat cât e de greu, de fapt, să nu le spui oamenilor la timp ceea ce simți pentru ei și în care mi-am dat seama că unii oameni  îți vor fi modele și vor rămâne acolo, în sufletul și mintea ta, pentru totdeauna.

Un an de zile în care am înțeles ce înseamnă un blocaj emoțional și cum un șoc te poate face să uiți efectiv o parte dintr-o zi. Cum o anumită piesă te poate face să zâmbești de fiecare dată, mulțumind în gând că ai cunoscut-o, iar pe alta să nu o poți asculta sub nicio formă. Un an de zile în care am ajuns să fiu de n ori mai recunoscătoare pentru că am avut șansa să aflu de VIP și să am un interviu pe care n-am să-l uit vreodată. Cu un om pe care n-am să-l uit vreodată.

Un an de zile de când, pentru a învăța tot ce am învățat, a trebuit să pierdem un om. Un om minunat. Mulțumesc, A.A. !

Soyez humains !

Lacrima limbii noastre

Cândva, am întrebat-o pe mama cam la ce vârstă am mers în picioare și mi-a spus că destul de târziu. Nu mai știe exact, pentru că de la 9 luni am început să vorbesc și nu m-am mai oprit. Păi da, poate pentru că mama însăși îmi vorbea atât de mult și poate pentru că, fără să știu, iubeam limba asta dintotdeauna.

Am vorbit clar foarte devreme, n-am stâlcit prea mult cuvintele și am avut noroc de o mamă răbdătoare, care să-mi răspundă la toate întrebările (uneori repetitive) și să-mi repete la infinit poeziile. În primul an de grădiniță eram cea mai mică din grupă, dar cu toate astea doamna educatoare m-a pus să deschid serbarea. Doar pentru că iubeam poeziile și îmi plăcea atât de mult să le învăț și să mă aud spunându-le încât uitam de vreo emoție, deși aveam doar 3 ani și câteva luni. E interesant cum faptul că iubești o limbă, inconștient de altfel, poate să te ajute să treci în anii viitori peste teama de a vorbi în public.

Când am învățat să citesc, am făcut-o după Abecedarul lui Grigore Vieru și-mi amintesc că am avut un nod în gât atunci când am auzit la televizor știrea care ne anunța că omul ăsta a plecat dintre noi. Nu era vorba că știam mare lucru despre el, doar că simțeam că-i datorez cumva faptul că vorbesc bine limba asta. Lui și câtorva persoane cărora o să le fiu mereu recunoscătoare. Pentru că pot să mă exprim corect și coerent, pentru că mai pun mâna pe câte o carte din când în când, pentru că am trecut repede și fără consecințe de perioada ”scrisul ca pe mess”, pentru că nu arunc cu cratime în stânga și-n dreapta, ci le pun frumos acolo unde le e locul, pentru că nu fac niciodată confuzii majore sau greșeli gramaticale flagrante. Și pentru că știu să folosesc cuvântul ”flagrant”, cuvânt care, pentru informația multor așa-ziși jurnaliști, este un adjectiv.

Mi-ar fi plăcut să învăț germana din motive obiective, pentru că nu-mi place neapărat cum sună și, deși am studiat-o, franceza nu s-a lipit  de mine. Vorbesc engleză și cochetez puțin cu spaniola, iar cu limba lui Pușkin încă nu mi-am pierdut speranța, dar pentru mine niciuna nu sună la fel ca româna.
Pentru că acasă, dor și iubesc au un ecou absolut incomparabil. Pentru soare, dimineață, amintire, fior, țărm, vis, credpace, lacrimă și speranță. Pentru că de-a lungul timpului poeții (și nu numai) i-au mânuit cuvintele atât de bine și pentru că sunt sentimente pe care n-aș putea vreodată să le exprim mai bine în altă limbă.

Și pentru că au existat oameni care au iubit-o infinit mai mult decât mine:

Welcome, dear summer!

Mă întrebam cum să-mi petrec seara asta liniștită de duminică și apoi mi-a venit ideea: scriu pe blog. N-am mai făcut asta de atâta timp, că nici nu mai știu cum se face. Dar, vorba aia, pofta vine mâncând, așa că sper să-mi amintesc pe parcurs.

S-a terminat și ăsta. S-au dus doi ani de facultate, doi ani plini: de oameni, de amintiri, de zâmbete și hohote de râs, de lacrimi, de frustrări și de chestii învățate. Patru sesiuni cât patru BACuri și nopți în care soarele m-a prins fie cu markerele în mână și cursurile în față, fie ștergându-mi rimelul de la ochi și făcând promisiuni de genul ”lasă, că noaptea viitoare dorm 5 ore”. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost viața mea în altă facultate din universitatea asta. Și nu, nu e vorba doar de oamenii pe care i-am întâlnit în perioada asta și pe care, sunt sigură, dacă aș fi ales altceva nu i-aș mai fi cunoscut. E vorba de atât de multe lucruri mici și de lucruri pe care le simți, de faptul că ai emoții când te gândești că, deși nu e nici pe departe cea mai importantă și mai complicată chestie din viața ta, abia aștepți să te apuci de lucrarea aia de licență. Asta deși nu știi mare lucru și nu știi de unde ai să o începi.

E prima vară, după 14 ani de școală, când, deși sunt atât, dar atât de obosită, am atâta energie. Pentru că mi-am făcut planuri și visuri și pentru că-mi doresc ca anul viitor pe vremea asta să aștept cu nerăbdare nu examenul de licență sau admiterea la master, ci altceva, mult mai mult de atât. Și pentru că uneori stau și mă gândesc cât de norocoasă sunt, uitându-mă în urmă nu doar la deciziile pe care le-am luat eu, ci și la unele pe care, într-o anumită măsură, le-au luat alții pentru mine. Pentru că îmi dau seama că de atât de multe ori n-am primit ceea ce aș fi vrut, dar am primit ceea ce am avut nevoie, încât mă gândesc că numai unui om super norocos i se poate întâmpla asta.

Și acum, după două luni nebune, în care am sacrificat timp cu persoane dragi, în care am dormit puțin și am mâncat dezordonat, acum e momentul pentru o pauză. Scurtă. În care să mă bucur de muzică, și de filme, și de cărți, și de ieșiri, și de o vacanță mică undeva, departe. Și apoi gata, back in business, că niciun lucru mișto nu s-a făcut doar gândindu-te la el 🙂

Până una, alta, să fie vară!

Hold on tight

Sunt seri în care în mintea ta e liniște, deși conversații interesante se poartă în jur, în care zâmbești fără să pricepi de ce și în care nici nu mai contează dacă ești la etajul 5 sau 15, fiindcă ți-e totuna. Indiferent de priveliște și de vântul care îți bate prin păr, tu nu ești acolo. Și seri în care afli că jazz-ul poate să doară , lucru pe care mintea ta nu l-ar fi putut concepe până atunci. Și revelația asta în sine doare. Seri în care ți-e dor de un om care stă fix lângă tine și în care te întrebi, tot așa ca Paolo Nutini, why can’t we just rewind?

Și dimineți în care bei cafeaua la prânz și speri să fie doar o zi obișnuită de sâmbătă, să reușești tot ce ți-ai propus și să îți ții mintea ocupată. Dar nici măcar muzica nu mai are atâta ecou atunci când îți dai seama că mâine urmează episodul doi. Și îți pui același zâmbet pe față, deschizi cărțile și-ți vezi de treabă, pentru că până mâine mai e o viață și există lucruri mai grave în lume decât jazz-ul care doare.