Exercițiu de elasticitate

De vreo săptămână tot urmăresc  știrile despre posibila revenire a Fetelor Gilmore, după ce serialul s-a încheiat cam trist acum vreo opt ani și tot stau să mă gândesc dacă o fi o idee bună, dacă n-ar fi mai bine să lăsăm lucrurile așa cum au picat, chiar dacă atunci ne-am fi dorit să se încheie altfel…. anyhow, chestii de astea de om care are și el câteva guilty pleasures și nu poate fi detașat când Netflix vine cu asemenea veste. Evident că e plin internetul de nenumăratele articole cu și despre Gilmore Girls, citate, replici, imagini, filmulețe și toate cele, ca lumea să reintre în atmosferă și să fie pregătită pentru eveniment (care oricum o să fie hăt departe dacă e să fie, dar e bine să ne pregătim din timp, sigur). Eu în schimb m-am trezit într-o dimineață în cap cu o scenă din vremea în care Rory se pregătește să aplice la colegii. Merg fetele la un prânz acasă la un alumn Harvard și cu ocazia asta apucă să-i mulțumească mamei ei că n-a pus-o on the conveyor belt (to college). Nu e cazul să intrăm în amănunte, interesant e că mi-a rămas mie în cap și mai interesant e că brusc m-am trezit că mă întreb cu totul alte lucruri. Cum ar fi, de exemplu, cum ne-am descurca fără cauciuc? Nu, nu am nici eu idee în ce fel se produc legăturile astea dubioase în capul meu, dar cert e sunt acolo și n-am ce face decât să-mi închipui.

Acum, că n-ar mai exista mănuși de alea galbene de menaj să zicem că n-ar fi sfârșitul lumii, deși-s tare bune, că nici nu ți se mai înroșesc mâinile de la Nufărul și nici oja nu mai sare de pe unghii când speli un morman de vase. Mai problematic ar fi totuși să nu mai existe mănușile sterile, alea utilizate în medicină; eu,  care în metrou mă țin de bare numai dacă e absolut necesar, deja îmi fac niște filme cu o ușoară tentă horror numai imaginându-mi toți microbii ăia care ar trece prin spitale de la un pacient la altul, de vii acolo cu durere de cap și pleci cel puțin cu o viroză intestinală. Nici nu vreau să mă gândesc la anii în care mănușile astea nu existau, e deja prea mult pentru mine.

Pe urmă, dacă m-am descurcat și până acum fără cizme de cauciuc și dacă ar fi să dispară până să ajung eu la Decathlon să-mi iau, asta e, aș trăi și fără ele, deși-s tare invidioasă pe oamenii care le au atunci când afară toarnă și în București are loc un mic sfârșit al lumii. Nu știu însă cum ar primi mamaie și tataie vestea că nu mai există cauciuc, nu cred că le-ar pica prea bine să nu mai aibă furtunul pentru pompa cu care scot apa din fântână și, mai ales, elasticele mici și colorate cu care își prind bănuții și punguțele cu acte foarte, foarte importante.
Sunt convinsă că odată ce ar dispărea cauciucul, m-ar apuca brusc dragul de făcut exerciții pe mingea mea roz de fitness sau de mers la sală fix la orele alea la care se lucrează cu benzi elastice. Ba parcă vezi că mi s-ar năzări să mă apuc și de alergat pe bandă, ce dacă eu n-am nici un fel de înclinație spre sportul ăsta și n-am alergat până acum decât ca să prind troleibuzul? Și atunci cu greu.

Dacă s-a zis cu cauciucul, gata cu baloanele colorate la petreceri, cu costumele de catwoman sau prezervativele din latex, gata cu perdelele de la duș sau covorașele de pus în cadă ca să nu aluneci și să-ți rupi gâtul și la revedere, gume de șters. Uhm, o secundă. Oare dacă nu existau radierele când eram eu în clasa I, mai făceam minunea  aia de pată pe pagina cu litera N și mai rescriam caietul Puișorul Moțat?! Da, am stat să măsor distanța dintre litere, am scris cu creionul, am șters bine cu radiera și apoi am scris cu stiloul peste. Da, s-a pătat și da, cu mama semăn perfecționistă, ea a vorbit cu învățătoarea să-mi rescriu caietul. Caiet pe care tot ea mi l-a pierdut, dar să ne oprim aici cu dezvăluirile.

Acum, râdem noi, glumim, dar treaba asta e serioasă, sunt atât de obișnuiți cu binele, că nici nu ne dăm seama de adevăratul impact pe care îl aer materialul ăsta asupra noastră. Nici n-are sens să aducem în discuție anvelopele auto,  clar că fără cauciuc viața ar fi greu de imaginat din punctul ăsta de vedere, dar să ne gândim totuși la acele benzi transportoare de care ne amintea Rory Gilmore,  Le găsim peste tot și nici nu ne gândim că ar putea să nu mai existe într-o zi. Că am putea merge la supermarket cu coșul plin de cumpărături și să să stăm cu el în brațe până ne vine rândul, apoi să trântim în grabă câte unul-două produse și să le îngrămădim rapid în sacoșe. Că am putea să ne dăm sufletul în aeroporturi trăgând după  noi bagaje grele, în timp ce în fabrica noastră preferată de lactate, ciocolată sau pâine există cineva care plimbă fiecare bucată dintr-un loc în altul, ca să ajungă la noi frumos ambalată și cu etichete atent lipite. Mi-e greu să-mi închipui cum ar funcționa activitatea în fabricile mari, unde nici la toaletă nu poți merge fără să-ți ia locul cineva în spatele benzii sau cum ne-am descurca în magazinele mari fără niște ajutoare antiderapante, precum un covor de cauciuc.

Abia acum, când mă uit așa în urmă, îmi dau seama cam cât de dependenți suntem de fapt de materialul ăsta și cât de greu ne-ar fi să ne desfășurăm până și cele mai banale activități fără el. Din fericire, nu văd vreun motiv de panică, banda merge, producția continuă, iar cei de la Elastimpex România au cu siguranță grijă să nu cumva să rămânem în pană… de cauciuc 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – Proba 9

Zâmbet de Star

Știți momentele alea în care beculețul se aprinde, îți dorești dintr-odată ceva tare, tare, iar ideea se cuibărește într-un colțișor ascuns al sufletului și de atunci zâmbești mereu când îți fuge mintea acolo? Inevitabil există câte un trigger de ăsta pentru fiecare, fie că e vorba de o persoană, un lucru, o experiență sau toate trei deodată. Sunt lucruri de genul ăsta care apar ca din neant, de te întrebi și tu ce ți-a venit fix acum și cum ți s-a pus pata fix pe treaba asta, dar sunt și situații în care conștientizezi ceva ce știai dintotdeauna undeva în interiorul tău.

Un astfel de beculeț mi s-a aprins și mie acum vreo câteva luni când mă uitam la niște poze cu mine (yeah, call me self-centered), poze în care zâmbeam, dar în care nu lăsam să se vadă exact cam cât de fericită eram. Și am realizat că există, cu siguranță, o rezolvare pentru problema asta. Soluția nu e extrem de comodă, ba aș spune chiar că e un pic dureroasă, implică o evaluare atentă, un angajament serios, eforturi susținute, poate aduce mici-mari frustrări și, ghici ce, nici nu face minuni peste noapte. Are însă, după un an, poate chiar doi, poate și un pic mai mult, efectele scontate: un zâmbet larg, un dram de fericire și o tonă de încredere în sine. Dar, ca toate lucrurile bune, are un preț destul de mare. În cazul de față prețul se exprimă în euro și are destule zerouri cât să stai ceva timp să faci calcule și să vezi cam peste cât timp o să ajungi să ți-o permiți. Chiar zilele trecute vorbeam cu Ioana despre subiectul ăsta și despre cum punem noi bani deoparte pentru această investiție majoră. Pentru că sunt convinsă că în viitorul nu foarte îndepărtat o să se întâmple și asta.

Evident, dacă aș avea acum 5000 de euro, de exemplu, n-aș mai pierde deloc timpul făcând calcule. Aș termina de citit tot ce e de citit pe tema asta, nu doar chestiuni tehnice, ci și din cele privind implicațiile psihologice, emoționale și sociale ale unei astfel de decizii, i-aș căuta pe oamenii cei mai potriviți care să mă ajute în demersul ăsta și mi-aș nota pe o foaie toate motivele pentru care îmi doresc să fac asta și toate micile bucăți de impact pozitiv pe care o să le aibă asupra mea. Și mi-aș lipi foaia asta pe ușă (deși știu că aș învăța-o pe de rost până la urmă) pentru momentele alea mai dureroase, mai puțin sexy, mai cu lacrimi și frustrări și numărat zilele din calendar).

Dacă aș avea, deci, cei  5000 de euro, aș da un telefon la un cabinet atent ales, mi-aș face o programare și în cel mai scurt timp aș putea să mă mândresc aici cu noul meu aparat dentar Safir. Pentru că da, despre asta e vorba. Este acea baghetă magică care mi-ar aduce pe buze un zâmbet larg, ce ar putea să ilustreze fidel bucuria din sufletul meu; citeam undeva că, deseori, rupturile și ciocnirile puternice din adâncuri se văd la suprafață doar ca un tremur ușor. Ei bine, în momentul ăsta simt deseori că zâmbetele mele sunt ca un tremur ușor și nu e de ajuns, oamenii trebuie să zâmbească din tot sufletul, mai ales când au abia 23 de ani.

Totuși, nu m-aștept ca mâine dimineață să bată cineva la ușă, să mă îmbrățișeze, vai Ioana ce zâmbet minunat meriți, n-ai vrea tu niște bani? Nu m-aștept nici să câștig la loterie, e un pic pueril să ai asemenea așteptări când nici măcar nu cumperi bilete. Cu toate astea, o soluție există, o soluție mai rapidă decât strecuratul a câte o sută de lei pe lună sub saltea. Cei de la Banca Transilvania mi-ar putea veni în ajutor prin programul de loialitate STAR Card. Inutil să spun că încă de când eram mică și mă uitam la filmele și serialele americane, visam să am și eu un card de cumpărături, pe care să-l scot mândră din portofel și să cumpăr ce-mi poftește inimioara. E drept că pe atunci nu prea știam eu cu ce se mănâncă băncile, cardurile și creditele, dar pentru proiectul ăsta personal chiar mi-aș face un card de credit STAR, mai ales că aș putea să plătesc în rate fără dobândă, ceea ce e un mare, mare plus. Practic, dacă l-aș avea, aș suna frumos la Green Dental, că tot sunt parteneri BT și am citit numai de bine despre ei la Claudia Tocilă, m-aș pune pe treabă și în cel mai scurt timp aș avea jucăria. Ca să nu mai zic că apoi aș putea să mai fac o grămadă de alte cumpărături, ținând cont de lista kilometrică de parteneri, să tot fie vreo 7500 de magazine. Și cum nu există femei cu prea multe haine, prea multe parfumuri și, mai ales, prea mulți pantofi… ar fi doar o chestiune de timp până mi-aș reînnoi și garderoba. Și cum altfel, doar ar trebui să se asorteze cu noul zâmbet, nu? 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – Proba 7 

Cum să nu-ți pierzi energia

Într-o după-amiază obișnuită de vineri, cu câteva ore înainte de finalul săptămânii, în birou se aud zgomotele tastelor și click-urile mouse-urilor care mai de care mai hotărâte. Pe acest zgomot de fond atât de familiar mă cufund în două fișiere Excel, încercând din răsputeri să găsesc o insignifiantă sumă din șase cifre, ca să pot dormi liniștită până la prânz a doua zi. La fiecare 5 secunde apăs frenetic combinația Alt+Tab, poate, poate mi se aprinde beculețul și mă prind unde și cum am pus mai mult, iar la fiecare 5 minute telefonul mai vibrează o dată, semn că mama încă nu a descoperit cum să-și mute un număr din telefon în SIM și trebuie, până la urmă, să intervin cumva.

O pauză. Am nevoie de o pauză. Mă ridic brusc de pe scaun și îmi trântesc elegant pe mocheta roșie mobilul care e încă la încărcat de azi dimineață. Of, la naiba, iar am uitat să-l deconectez, deși s-a încărcat și știu bine că se consumă energie degeaba dacă las încărcătorul în priză fără rost. Iau un post-it galben și scriu cu majuscule ”SCOATE ÎNCĂRCĂTORUL DIN PRIZĂ!”, îl lipesc de monitor, blochez calculatorul și ies la o gură de aer pe hol. Când mă întorc, cu mintea mai limpede și răbdare mai puțină, îmi dau seama că am lăsat pornit mp3 player-ul care mă anunță nonșalant că s-a terminat bateria și aș face bine să mă îngrijesc de asta. Minunat. După ce că am deadline-ul după colț, acum trebuie să-i ascult pe Connect-R și Randi cum mi se plâng, din boxele combinei muzicale din colțul biroului, de problemele lor cu vara – insomnia și iubirea neîmplinită.

Înainte să mă reapuc de treabă, mă gândesc că un pic de cafea în plus n-a omorât pe nimeni, așa că pornesc cafetiera verde praz, timp în care îmi recuperez din teancul de foi rămase în imprimantă cele câteva rapoarte pe care ar trebui să le trimit luni la prima oră. Ah, fir-ar să fie, iar am uitat să ajustez marginile, trebuie să dau print din nou. Doar că nici n-apuc bine să aranjez documentul, că dintr-odată se aude un zgomot scurt, apoi toată lumea e cuprinsă de o depresie generală, oftează și înjură în gând că nu a apucat să mai dea un Save înainte să se ia curentul.  Și până ca generatorul să-și facă treaba și noi să ne reluăm activitățile, mă uit puțin în jur și îmi dau seama abia atunci cam cât de mari consumatori de energie suntem.

Poate dacă am avea un gram de atenție în plus, am învăța să ne scoatem încărcătoarele din priză, să ne închidem monitoarele când plecăm acasă, să așezăm documentul în pagină din prima și să nu mai printăm sute de foi inutil. E drept că lucrăm într-o clădire destul  de bine pusă la punct, cu multe becuri cu LED în detrimentul celor incandescente, cu monitoare LCD, cu ferestre și uși termopan, care ajută semnificativ la diminuarea pierderilor de energie și cu un sistem de încălzire și răcire care funcționează în general bine. Și totuși. Sunt momente în timpul iernii în care parcă nu putem regla temperatura; de la încălzire și de la toate calculatoarele din birou se face atât de cald, încât ne vedem nevoiți să stăm cu căldura pornită și fereastra larg deschisă. Numai bine, nu pierdem (cred) prea multă energie prin ziduri, dar o aruncăm fain frumos pe geam. Și pentru că-s colege cărora li se face prea frig de la gerul care pătrunde îndrăzneț, pac, mai intră-n priză și un calorifer electric ca să țină picioarele calde. Zicem că trăim într-o epocă informatizată, dar avem încă sute de bibliorafturi cu mii de hârtii, rapoarte și raporțele care le-am putea păstra la fel de bine doar electronic dacă ni s-ar permite.

certificat energeticNu e simplu să reduci consumul de energie, e adevărat, trebuie să depui efort și să ai și un management eficient al costurilor, dar pe termen lung merită și se simte, de asta sunt convinsă. Mi-ar plăcea, sincer, să aibă loc la noi un audit energetic  (că de ăla financiar ni s-o fi luat și nouă) , ca să aflăm exact care-s caracteristicile termice și energetice ale clădirii și ce soluții de îmbunătățire avem, ce strategie am putea adopta ca să economisim energie și, în mod clar, bani. Și poate în felul ăsta o să reușim să și ajungem într-o altă clasă energetică decât cea actuală. Nu am informații exacte, dar intuiția feminină îmi spune că nu suntem tocmai în clasa A, care presupune un consum de energie de până la 125 de kWh/m2/an.  E drept că aș putea afla măcar asta din acel certificat energetic al clădirii, cunoscut și sub numele de certificat de performanță energetică, despre care sunt convinsă că există, dat fiind că e obligatoriu și pentru clădirile care se închiriază, doar că deh, cine să-mi pună mie la dispoziție așa ceva?

De treburile astea serioase ar trebui să se ocupe băieții de la Administrativ. Ce pot eu să fac e să-mi închid monitorul când plec de la serviciu, să nu mai las încărcătorul în priză non-stop, să fiu atentă și să nu mai printez un raport de șapte ori, să nu mai las mp-3 player-ul mergând și, desigur, să nu mai beau atâta cafea. Ei hai, că doar pe asta ultima nu o crede nimeni, toate au o limită, chiar și când vine vorba de economisit energie 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – Proba 6

Fun facts

M-am obișnuit de mult să am destul de puține seri libere pe săptămână: ba o ședință, ba un training, ba un proiect. Încerc pe cât pot să le împac pe toate și îmi iese aproape bine, cred. Aseară a fost una din serile ne-libere, pentru că am fost la o întâlnire VIP, una din seria de patru pe care le desfășurăm pe parcursul unei luni. În fiecare săptămână o altă comunitate organizează așa cum dorește această întâlnire. Noi, Econosofia, urmăm săptămâna viitoare, dar aseară a fost rândul celor din International Affairs să ne arate ce fac ei și să ne învețe chestii. A fost interactiv, am mâncat prăjituri și am aflat câteva lucruri pe care nu le știam, cum ar fi:

  • Pokemon este o abreviere pentru ”pocket monster”. Eu am avut și album cu Pokemon când eram mică, dar asta nu știam.
  • Salata de boeuf a fost inventată în Rusia de către un bucătar francez și s-a numit pentru o perioadă de timp ”salată a la Olivier”. Când ne-au întrebat despre ce credem că e vorba, mulți dintre noi am zis ”salată a la russe”, că ne suna franțuzesc și rusesc în același timp 😆
  • Belgia deține recordul mondial în ceea ce privește timpul petrecut fără a avea un guvern: 400 de zile. Cine s-ar fi așteptat la asta?
  • În China sunt mai mulți oameni care învață engleza decât vorbitori de engleză în New York. Să zicem că era de așteptat, la cât îs de mulți 😀
  • Cel mai răspândit nume de pe planetă este Mohammed. Noi am fi zis tot unul chinezesc. După Maria, desigur 😆
  • ”Iugoslavia” înseamnă țara slavilor din sud. La partea cu ”slavia” ne-am prins și noi, cu ”iugo” a fost mai greu.
  • În New York trăiesc mai mulți italieni decât în Roma și mai mulți evrei decât în Tel Aviv.
  • ”Spania” înseamnă insula iepurilor. Eram convinși că afirmația asta e falsă, dar se pare că nu, iar eu am căutat și acasă și cu ajutorul lui tata Google am aflat ce și cum de aici.

În plus, am mai citit câteva statistici super interesante legate de voluntariat în Europa (și implicit în România), dar despre asta cu altă ocazie. Ee, ce ziceți, câte bulinuțe știați? 🙂

Cât mai valorează un dolar

Probabil că toată lumea a auzit ştirile sumbre legate de un nou val de criză, de situaţia tristă în care ne aflăm cu toţii şi de drama pe care o trăieşte America, fiindcă i s-a luat calificativul ăla AAA sau cum îi zice. Mă rog. Nu la cursul valutar de azi sau la modul în care s-a depreciat moneda lui Obama (faţă de francul elveţian mai nou) mă refer eu aici, ci la ceva mult mai “uşurel” şi mai amuzant. E vorba despre ce putem cumpăra cu un dolar în diverse locuri din lume.

Dacă vă doriţi să călătoriţi prin locurile astea, e bine de ştiut că preţurile erau valabile la sfârşitul lui 2010, mă gândesc sincer că acum e posibil să valoreze mai puţin hârtia cu George Washington.

Să purcedem. În Viena, de exemplu, vă puteţi cumpăra un Kornspitz proaspăt, dar nu v-ar ajunge pentru un bilet de transport public pe o distanţă scurtă.
În Tenerife puteţi bea o cafea cu un dolar dacă sunteţi în Santa Cruz, capitala, dar nu şi dacă alegeţi zona turistică, acolo v-aţi mulţumi cu o jumătate de ceaşcă.
În Filipine plătiţi un dolar şi vă relaxaţi timp de 30-45 de minute la o şedinţă de masaj la picioare. Sună bine, ăă?
În Regatul Unit, un dolar ne poate aduce ori trei sferturi de litru de lapte, ori o  jumătate de litru de combustibil, ori două ţigări. Dacă nu fumaţi şi vreţi să ţineţi cont de proverbul “An apple a day, keeps the doctor away.”, puteţi să vă luaţi trei mere de banii ăştia.
Ei bine, Budapesta e mai ieftină, aici putem cumpăra patru mere, e drept – mici. Ne-ar ajunge şi pentru o “bilă” de îngheţată, un hamburger de la McD. sau o jumătate de oră de parcare în centru.
Dacă plecaţi în Vietnam (poate nu pare atractiv, dar am avut o profă care a fost acolo vara trecută şi a zis că a fost impresionată), daţi un dolar şi luaţi o pălărie sau un DVD, una-două reviste sau trei perechi de sandale gen flip-flop. E ceva parcă.
În Italia ne-ar ajunge de un kg de spaghetti sau un litru de vin ieftin. Am mai avea nevoie de încă un dolar ca să ne luăm o pastilă de Ibuprofen, asta dacă bem vinul ăla ieftin 😛
Eu mă duc în Columbia, că acolo mi-aş lua o cafea şi două prăjiturele proaspete, mie îmi convine.
În Costa Rica mâncăm fructe: putem să ne luăm ori un pepene, ori un ananas, ori o papaya. Eu aş lua papaya, că n-am mâncat până acum.
Dacă la Paris ne ajunge doar pentru 40% dintr-un espresso de la Starbucks, în India am mânca pe săturate de banii ăştia dintr-un fel de mâncare cu orez, legume, murături şi alte cele. Pe bune că pe săturate, dai dolarul şi mănânci până nu mai poţi.
Cu un dolar parcăm o oră în Los Angeles, după care mergem în Australia că-s băieţi frumoşi cu accent drăguţ şi ne luăm un bilet la loterie. Poate câştigăm mulţi bani şi nu mai avem nevoie să ştim la ce ne ajunge un dolar. Că doar vom avea mulţi 😛

Nu că-i interesant? Eu chiar m-am distrat când am aflat. Puteţi citi articolul integral aici pentru că mai sunt câteva locuri pe care le-am omis în al meu. Deci, unde plecaţi în călătorie? 🙂

Femeie, fii bărbată!

Oficial a venit vara! Sigur, eu cu un ochi râd şi cu unul plâng, dar sper că la începutul lunii viitoare o să fiu tare pozitivă şi o să mă bucur cu toate simţurile de vacanţă. Până atunci însă, sfidez temperaturile ridicate cu un frappé şi nişte variante .

Între o problemă de costuri şi o integrală, îmi fac timp sa mai citesc un blog, să mai ascult o muzică sau să mai văd/ascult o ştire tâmpită. Cum ar fi cea a româncei care a devenit român prin schimbare de sex. De ce tâmpită? Păi staţi să vedeţi. Eu n-am o problemă cu chestia asta: ok, vrei să fii altceva decât ai fost declarat la naştere? Foarte bine, go ahead! Fă câte tratamente vrei şi îţi permiţi, du-te la câţi medici vrei, schimbă-ţi garderoba, fă ce vrei!

Şi atunci de ce-s nervoasă? Pentru că operaţia de schimbare de sex este decontată de Casa de Asigurări de Sănătate! Sunt eu nebună, sau asta chiar e o aberaţie? Nu vă puteţi închipui cât mi-s de intrigată pe tema asta. Adică există oameni distruşi de cancer, care mor pentru că nu există fonduri destule pentru tratamente adecvate şi se decontează schimbarea de sex? Adică sunt fetiţe cărora mamele nu le pot împleti părul pentru că au făcut patru ani de chimioterapie din cei cinci pe care îi au şi se decontează schimbarea de sex? Adică doar un procent foarte mic din bebeluşii născuţi prematur reuşesc să se dezvolte normal din lipsă de aparatură şi se decontează schimbarea de sex?! În ce ţară trăim?!

Simt nevoia să îi iau la palme pe toţi ăia care fac legile, care au puterea şi care nu se gândesc la porumbeii pe care îi scot pe gură şi la cretinismele din actele normative! Şi mai au tupeul să iasă la televizor şi să spună că e nevoie să plătească şi pensionarii asigurări de sănătate, fiindcă nu sunt bani! Păi nu-ţi vine să-ţi bagi picioarele în el de sistemu’ lu’ peşte? Şi-aşa în spitalele noastre eşti abia tolerat, nu se pune problema de respect sau grijă faţă de pacient. Bine, poate că nu în toate, dar atât timp cât am fost pusă în situaţia să cumpăr seringi fiindcă în spital nu existau, cât am plătit pentru o ambulanţă din Târgovişte până la Spitalul Floreasca, fiindcă n-am vrut să-i lăsăm pe chirurgii de aici să facă încercări, pe sistemul “Nu ştim sigur, dar îl deschidem şi vedem ce are!”, cât timp se întâmplă astea, rămân la părerea asta!

Şi după ce că nu există bani nici de seringi, noi decontăm operaţia de schimbare de sex? Adică mama plăteşte asigurări de sănătate ca să poată Gheorghiţa să devină Gheorghe? Păi, dragă Gheorghiţa, ştii ceva?! Poate că nu-mi convine! Dacă tot plătesc asigurările alea şi fortunately nu o să am nevoie să beneficiez de servicii medicale, aş vrea ca banii ăia să fie folosiţi ca să salveze o viaţă! Nu ca să-ţi pui tu penis!

Gh. Ce m-am enervat! Dar ziceţi şi voi, nu-i aşa?!

Caviarul, aurul şi ciocolata?

ciocolată neagrăPermiteţi-mi o secundă să mă şochez, vă rog! N-am mai scris pe blog de opt zile. Opt! Cum naiba trece timpul aşa repede? Parcă ieri am scris despre ideea mirobolanto-fantastică a lui mister domnului Socaciu şi acum realizez că o săptămână zici c-am fost în silenzio stampa. Nu am fost, să ştiţi!

OK. Şi acum că am terminat-o cu şocul, să ne întoarcem la lucruri serioase, că n-am scris titlul ăsta doar ca să dea bine în motoarele de căutare. Cum ziceam, trece aşa repede timpul şi noi o să intrăm în curând în vacanţă (mai am fix două sătămâni de şcoală! asta e chiar trist, serios!), aşa că e nevoie de multe teste, fişe de lucru şi proiecte, pentru liniştea catalogului şi a profesorilor stresaţi. Mi-am petrecut, deci, multe ore din săptămâna asta cu ochii în interneturi, căutând idei inovatoare de produse şi sloganuri infailibile, asigurându-mi probabil o vizită iminentă la oftalmolog. Mai iminentă decât aia anuală obişnuită.

Aşadar, tot săpând eu, am dat peste un articol care a venit ca un duş rece. A fost ca o mână ieşită din monitor ca să-mi dea o palmă şi să mă determine să-mi vizualizez viitorul. Sumbru, de altfel. Spunea articolul respectiv, pe care nu-mi mai amintesc unde l-am văzut, că există o posibilitate uriaşă ca în următorii douăzeci de ani ciocolata să devină un lux. Da, da, tabletele alea minunate, indiferent că-s cu lapte sau amărui. (Notă: nu sunt fana ciocolatei cu cremă, aşa că pentru mine e doar o vestă de salvare, să zicem.)  Se preconizează că our dear choco o să devină unul din cele mai scumpe bunuri, alături de binecunoscutele icre negre şi unul din cele mai preţioase metale, în speţă aurul. Motivul? Foarte mulţi cultivatori de cacao, ingredientul principal al alimentului-minune, renunţă la această activitate, fiindcă munca este istovitoare, iar susţinerea pe care o primesc din partea guvernelor este aproape inexistentă.

Nu ştiu cum să vă spun, dar eu simt deja că intru în sevraj, deşi am ingerat o porţie de ciocolată neagră pe ziua de azi. Da, pentru mine ciocolata este cu atât mai adevărată, cu cât este mai neagră. Ştiţi cum se spune: “Coffee, men, chocolate – some things are better rich.” Pe lângă alte câteva veşti care mi-ar schimba viaţa radical, cocoa shortage m-ar dărâma psihic. Pentru că asta nu înseamnă doar “la revedere, cioco!”, ci şi “la revedere, negrese, batoane cu ciocolată şi nucă, chec cu cacao, ciocolată caldă, nutella, îngheţată de ciocolată şi ness frappe-uri cu sos de ciocolată”. Are you kidding me?

Îmi rămân la dispoziţie vreo douăzeci de ani în care să-mi fac provizii. Dar ciocolata nu are valabilitate permanentă, aşa că va trebui să-mi fac doar provizii psihologice, să rămân cu senzaţia că am mâncat destulă ciocolată pentru vreo 248 de ani, deci nu o să mai am nevoie de ea în viaţa asta. Ceea ce, sincer, nu cred că va da rezultate. Îmi controlez mintea destul de bine, dar nu pe terenul minat al ciocolatei.

Să facem un exerciţiu de imaginaţie. Dacă astăzi cumpărăm o tabletă de 100 g, 80%+, cu 5-6 lei, prin 2031 o să o cumpărăm la infimul preţ de 13000 lei, asta dacă presupunem constant preţul aurului, undeva la vreo 130 de lei / gram, ceea ce este o utopie. În condiţiile în care eu nu sunt vreo Bill Gates în varianta feminină, nu cred că-mi voi mai permite să degust acest desert devenit delicatesă, dacă nu se găsesc soluţii până atunci. Eu întrevăd numai două soluţii viabile: fie ne trezim cu arbori de cacao în toate zonele lumii şi care, de preferinţă, rodesc fără cele mai mici eforturi, fie cei la Organizaţia Mondială a Comerţului iau o iniţiativă. Aşa zic cei de la Cadbury, că ei ar putea, deşi eu nu-mi dau seama ce ar face mai exact.

Întrebarea mea e: oare câtă lume este în asentimentul meu? Câţi vom fi cei care vom înfiinţa asociaţia “Chocoholicii anonimi”, atunci când va trebui, vrem-nu vrem, să renunţăm la una din cele mai vinovate plăceri ale noastre?

Acestea fiind spuse, am plecat să savurez câteva pătrăţele de ciocolată neagră, să profit din plin de faptul că m-am născut în anii ’90 şi nu în acea perioadă de penurie care se întrevede. 😀

Cheers!

Sursa foto.