DoR și Treizecizero – jurnalism pe bune

masina de scris

Trăim în era vitezei și parcă nimeni nu mai are răbdare. Vrem totul rapid, acum, cu efort minim, fără bătăi de cap. Parcă s-au și contractat zilele și uite așa azi e luni și mâine sâmbătă și nu-ți ajunge timpul nici măcar să mănânci la timp. Așa că e ușor să te lași prins în vârtejul ăsta și nu-i de mirare că efectele se văd și în felul în care ne informăm. Sigur, veți spune că ține și de educație, că nu prea-ți vine să răsfoiești Click și Libertatea când ai niște pretenții de la nivelul tău de educație. Și așa-i.

În același timp însă, petrecem o grămadă de timp dând scroll pe Facebook, iar o bună parte din informația peste care dăm acolo nu-i mereu cea mai documentată sau mai de neuroni solicitantă. Primim multe bucăți de informație deja mestecată, pe care nu mai suntem tentați să o trecem prin filtrul propriu, apoi ne obișnuim să primim asta și nu ne mai dorim neapărat altceva, iar cei care furnizează informația n-au nicio motivație să schimbe ceva ce merge. Atât de simplu.

Ei bine, în toată marea de informație, în tot vârtejul ăsta despre care vorbeam, există în continuare publicații în care putem citi materiale de calitate. În care articolele au mai mult de 100 de cuvinte, iar titlurile nu-s senzaționale, în care autorii nu-și bat joc de inteligența ta și nu te pun să dai degeaba scroll prin articol sperând că o să găsești totuși ceva, ceva în textul ăla. Eu citesc cu drag două dintre ele și-s sigură că sunt mult mai multe, pe care îmi doresc să le descopăr.

TREIZECIZERO

Am început acum patru ani să citesc Treizecizero, o publicație online dedicată tenisului. Articolele sunt consistente, cronicile meciurilor și turneelor sunt bine documentate, nu-s doar simple rezumate de genul: “Simona a pierdut în turul 2 la Wuhan, pentru reacția ei după înfrângere, dați click pe link”. Pentru iubitorii de tenis, site-ul este o oază în deșertul presei sportive din România. De asemenea, în comentarii e un adevărat forum, în caz că vă doriți să discutați cu alții despre tenis, site-ul facilitează cumva treaba asta, deși nu cred că și-au propus inițial.

Pe lângă site, echipa Treizecizero are deja și patru materiale tipărite: două ediții “Treizecizero Pe Curat”,  un album cu fotografii cu Simona Halep – “Simona de păstrat” și un material dedicat victoriei Simonei de la Roland Garros, numit “Simona. Povestea Primului Slam”. Mie momentan îmi lipsește din colecție albumul foto, însă am să-l pun pe lista de dorințe către Moș Crăciun probabil.

treizecizero

Toți autorii de pe site scriu bine, însă poate că dacă ar trebui să aleg, aș pune pe primul loc articolele Cameliei Butuligă, fiindcă au un je ne sais quoi, care mă face să nu vreau deloc să scanez prin text, ci să-l savurez de la cap la coadă. Cu ocazia, asta recomand cel mai recent articol al ei – Jurnalismul independent și tenisul. E cald, din cuptor 🙂

Extra: oamenii de la Treizecizero au creat și un site dedicat celorlalte sporturi, Lead.ro, un alt proiect de calitate în presa sportivă. Dacă sunteți interesați, aruncați o privire.

DoR

O altă publicație care merită citită, pe care atunci când o închizi simți că n-ai pierdut timpul degeaba și ești măcar cu un gram mai deștept și mai informat, este DoR sau Decât o Revistă.  Despre DoR știu de mult, de prin facultate. Mi-au intrat la suflet când au documentat atât de frumos povestea Andreei Avramescu, colega și prietena noastră din VIP România, în articolul “Echilibru” din DoR 11. Acest articol al Oanei Sandu a și câștigat în 2013 premiul Superscrierea Anului. Chiar asta este, o superscriere.N-aș putea să-i mulțumesc îndeajuns Oanei pentru cât de frumos a spus povestea Andreei.

Însă foarte multe alte articole ale lor sunt scrieri foarte super. Pe care le-am citit până acum în online, când apăreau, însă în vara asta mi-am făcut (după prea mult timp, sincer) abonament la varianta tipărită a revistei. Merită să susții publicația asta, are patru numere pe an și costă împreună până în 100 de lei. Credeți-mă, nu-s bani aruncați pe fereastră. Dacă nu ați citit încă nimic din DoR, vă pot recomanda acest articol dspre fake news, Dincolo de adevăr, care poate o să vă ajute și pe voi să vă clarificați măcar câteva aspecte despre știri, despre adevăr, despre neadevăr și despre bulele în care trăim cu toții, separat.
La fel de bun este un articol (din ultimul număr) despre două femei care fac jurnalism de opoziție în Teleorman. Interesant, nu? Libertate și furie în Teleorman se cheamă articolul și vi-l recomand cu drag.

DOR revista

Din cel mai recent număr al DoR mai recomand și alte articole, ce n-au apărut încă în online: unul despre istoria cartierului Drumul Taberei, altul despre MagiCAMP, unul despre festivalul de teatru pentru adolescenți Ideo Ideis (care se ține în Alexandria, ce să vezi) sau altul despre parapantistul Toma Coconea.

Acestea fiind spuse, sper să vă ajute recomandările mele și mi-ar plăcea să-mi spuneți ce publicații nepierzătoare-de-timp-aiurea mai citiți voi și de ce vă plac. Sunt convinsă că mai sunt, mai știu și eu câteva nume, însă n-am apucat să le acord suficientă atenție, încât să pot să și scriu despre ele.

Lectură plăcută! 🙂

Dacă am fi cu noi înșine așa de exigenți cum suntem cu Simona…

Simona a pierdut aseară în primul tur la US Open. Dezastru, șoc, groază. Degeaba e numărul 1, uite cum a dat-o-n bară ca nr. 1. N-are mental, e slabă, a venit cu temele nefăcute, n-are serviciu, n-are joc la fileu, se enervează degeaba pe teren.

Oameni buni, are you for real?!

fucking kidding me

Simona Halep este un om care muncește, ca și noi, în fiecare zi. Ea joacă tenis, noi facem fiecare ce-am învățat. Prin prisma jobului pe care și l-a ales, ea e constant în lumina reflectoarelor, însă asta nu-l face mai puțin job pe jobul ăsta al ei. Și nici pe Simona nu o face mai puțin om. Simona nu e cea mai bună tenismenă din lume all-time. N-a bătut nu știu câte recorduri, n-are zeci de trofee de slam, n-are sute de săptămâni pe locul 1, nu bate absolut tot ce prinde.
Însă la momentul ăsta, Simona este numărul 1 în jobul ei. Realizați, da? La momentul ăsta, Simona e pe prima poziție la jobul pe care și l-a ales, repet. Job la care are zile minunate, zile bune și zile în care nimic nu iese. Știți voi zilele alea în care vă dați seama că pur și simplu n-aveți chef, că vă ia trei ore să completați un task de 10 minute, zilele în care un coleg care trebuia să vă ajute cu ceva pleacă din companie, în care puneți o virgulă aiurea și trebuie să refaceți un raport? Știți ședința aia săptămânală care vă stoarce mereu de energie, pentru că e acolo și un om cu care nu puteți comunica, pe care nu-l puteți convinge sub nicio formă că aveți și voi dreptate o dată, care nu acceptă să asculte sau mai știu eu ce? Le știți, le aveți? Newsflash!! Și sportivii de performanță au așa ceva. Newsflash, și Simona are așa ceva!

Zilele astea proaste la job nu au aceeași miză pentru toți. În vreme ce pentru noi e o zi proastă de marți, trei ceasuri rele, după care ne scuturăm rapid și rezolvăm problemele până la finalul săptămânii, pentru Simona sau alt tenismen o zi proastă de marți se traduce printr-o șansă de titlu ratată. Că așa e jobul ei. Doar pentru că miza e diferită, nu înseamnă că Simona e mai puțin om și n-are voie sau nu se poate să aibă zile proaste. Bașca, pentru noi o zi proastă la job, o greșeală într-un document, un email trimis aiurea… toate astea pot chiar să aibă consecințe nasoale asupra unei companii care nu-i a noastră, asupra unui om care nu suntem noi. Or, la urma urmei, zilele proaste ale Simonei o afectează doar pe ea, dacă e să fim complet sinceri. Și nu ne văd fiind la fel de exigenți cu noi, precum suntem cu Simona.

Hai să ne luăm câteva minute, să ne ridicăm din fotoliu, să lăsăm din mâna racheta imaginară pe care aparent cu toții știm să o mânuim și să ne gândim cum ar fi viețile noastre, performanțele noastre profesionale dacă am fi cu noi înșine la fel de exigenți cum suntem cu Simona. E un exercițiu de imaginație, vă rog să-l faceți.

Fata asta nu ne datorează absolut nimic, înțelegeți? Sigur,  poate o să spuneți că dacă n-ar fi spectatorii, tenisul n-ar mai fi spectacol, n-ar mai face atâția bani, statutul tenismenilor n-ar mai fi cel care e. Așa-i, dar asta nu înseamnă că ei ne datorează ceva. Noi ”cumpărăm” spectacolul ăsta cam tot așa cum se cumpără iPhone-urile. Dacă lumea nu le-ar mai vrea, nu s-ar mai vinde, iar Simona s-ar apuca de o facultate de croșetat becuri sau orice altceva s-ar vinde și-ar fi capabilă să facă pentru a-și câștiga existența.

Când Simona pierde, e înfrângerea ei, e slabă și nedemnă de locul pe care îl ocupă, e dezastru. Când Simona câștigă, de fapt câștigăm împreună, e victoria noastră, e ”mândria unei națiuni” (așa scria presa din România după parcursul Simonei de la Australian Open). Ce atitudine de rahat, scuzați franceza.

Am senzația că nu realizăm ce vremuri trăim pentru tenisul românesc. We take this for granted! Peste câțiva ani, când Simona o să pună racheta-n cui, o să ne dorim să avem astfel de probleme și n-o să mai aibă cine să ni le facă. O să ne dorim să avem un nr. 1 WTA din România care să joace pe cele mai mari terenuri de tenis din lume și să aibă și zile proaste în care să piardă. Și-o să rămânem cu dorința.

Cum am trăit victoria Simonei

Primul meci de tenis pe care eu l-am văzut integral a fost finala feminină de la Roland Garros din 2014. Atunci Simona Halep pierdea meciul în trei seturi în fața Mariei Sharapova și câștiga, probabil, mii de fani. Printre care și eu. În ăștia patru ani am devenit nu doar fan Simona, ci fan tenis. Eu, care până atunci nu înțelegeam de ce se uită oamenii atât de pasionați la sporturi (din 4 în 4 ani mă mai uitam și eu la gimnastică, na), am văzut în ăștia patru ani zeci, probabil sute de meciuri, ore întregi de tenis și-am căutat să-mi iau din treaba asta nu doar plăcerea de moment și relaxarea, ci și poveștile oamenilor din spatele rachetei, repere, modele, motivație și curaj.

Ieri Simona a jucat a patra finală de Grand Slam din carieră, iar eu n-am reușit să nu plâng. Au fost două săptămâni în care i-am văzut majoritatea meciurilor în reluare, dar pe toate pe livescore, în care am încercat să-mi temperez așteptările, dar în care m-am gândit că ar trebui să-mi las totuși liberă după-amiaza de sâmbătă, 9 iunie, dacă totuși ăsta e TURNEUL?
Așa că ieri, înainte de ora finalei, după ce am șters bine praful de pe televizor, ca nu cumva să văd dungi aiurea pe zgura de pe Philippe Chatrier, mi-am făcut o cafea, mi-am gonit demonul care începuse să se îndoiască de Simona, m-am așezat pe fotoliu și-am decretat: “nu prea mai am emoții, parcă a jucat finale de atâtea ori, încât ori o câștigă, ori, dacă nu, ne uităm la următoarea, asta e”.

Meciul a început așa cum deja știm cu toții. Simona nu juca rău, doar că Sloane juca al naibii de bine. Punea toate mingile înapoi în teren, în timp ce Simona încerca să facă o grămadă de lucruri, dar nimic nu mergea cum ar fi vrut. Ba un out, ba o minge în fileu, ba un winner al lui Sloane, iar mie îmi creștea un nod în stomac și după câteva game-uri deja băusem jumătate de cană de cafea.
Mă gândeam ce se întâmplă oare. Are tot ce-i trebuie ca să câștige și totuși ceva nu merge. În finala cu Sharapova îi lipsise experiența, în finala cu Ostapenko i-au lipsit curajul și inițiativa, iar în finala cu Wozniacki n-a mai avut, efectiv, forța fizică pentru a câștiga. Acum, însă, părea că le are pe toate, avea jocul, experiența, curajul, atitudinea și prospețimea fizică după două săptămâni cu meciuri nu prea lungi. Ce se întâmpla oare în căpșorul sau inima ei? Aș fi vrut să-i putem trimite cu toții energia noastră sau orice ar fi avut nevoie ca să câștige.
Pe când setul se îndrepta vertiginos spre final, la 5-3 pentru Sloane, m-am trezit zicând: “aș prefera să piardă setul aici, decât să-l ducă în tie-break și să-l piardă, ca pe cel din meciul cu Kerber, de ce să obosească aiurea?” Iar Sloane n-a clipit și a închis. La mingea în out a Simonei am strâns din ochi și mi-au transpirat palmele: “am zis că nu mai am emoții anul ăsta, ce vrăjeală!”

Când a început setul al doilea mi-am șters palmele pe tricou, am mai băut o gură de cafea și am început să vorbesc către televizor: “hai, Simona, hai în trei seturi, orice ar fi, victorie, înfrângere, dar hai în trei, luptă!” 
S-a făcut însă rapid 2-0 pentru americancă și m-am îndoit de Simona. M-am gândit că poate asta e, e o zi din aia în care adversara joacă tot ce trebuie, iar din terenul Simonei nu se văd soluțiile, până la urmă e un alt meci pierdut, ca-n viață, și n-o să moară nimeni, așa cum a zis chiar ea. Radu îmi șoptea din stânga: “măi, dacă se face 3-0 acum, eu mă duc și mă joc, să știi”. Și atunci speranța și-a făcut iar loc în mintea mea: “stai că nu e dracul așa negru, doar și ea a avut set, 3-0 și minge de 4-0 anul trecut și știm cu toții cum s-a terminat. Uite, servește bine, vai și ce unghi a prins, haide, fată dragă, așa, măăăăi a închis cu voleul, daaaaa!”

Și de aici am început să cred și mai puternic. Am văzut-o conducând, am văzut-o egalată la 4, mi-am amintit atunci de game-ul enorm de la 4-4 din semifinala cu Muguruza și-am știut că dacă ia game-ul, noi vom mai avea un set de tenis, iar ea șansa la cupă. Când a făcut break și a luat setul am strigat de atâtea ori “da” încât mi-am petrecut pauza într-un acces de tuse greu de descris. Pur și simplu uitasem de dureri, de tuse, de sirop, am uitat că încerc să-mi menajez gâtul. Urma decisivul, iar tensiunea mea era probabil 23.

În decisiv, Simona a venit ca un tăvălug peste Sloane, care nu mai juca nici ea tenisul de la început, iar când a făcut break-ul pentru 4-0 și a câștigat mingea aia minunată, absolut fabuloasă, am strigat din nou. Da, da, da, trebuie să fie meciul ei, trebuie! Uită-te și la Darren, nu l-am văzut nicicând așa, e ce trebuie! M-am bucurat enorm când am văzut cum atacă la 5-0, cum dă totul, pentru că știe că n-are nimic de pierdut, are atâtea game-uri avans, încât ăsta e momentul să forțeze, indiferent că-i iese sau nu.

Aveam palmele ude și îmi simțeam inima cum bate, am băut ultimele guri de cafea, chestie care nu m-a ajutat deloc cu inima, ca să fiu sinceră, apoi în stânga ecranului a apărut mesajul: ”Serving For The Championship”. Dumnezeule, Simona servea pentru meci! La prima minge de meci Simona a adus serviciul ăla bun, care a rămas fără răspuns în terenul lui Sloane, Simona a trântit racheta din mână, iar eu am sărit din fotoliu și am țipat, m-am învârtit și-am ratat momentul în care și-a pus mâinile pe față. Apoi m-am așezat la loc și-am încercat să nu plâng. Am încercat, dar sunt doar un om, până la urmă.

halep slam paris

Photo : Corinne Dubreuil / FFT

M-am bucurat pentru Simona așa cum n-am crezut vreodată că este posibil să te bucuri pentru cineva care nu-ți este familie sau prieten apropiat. Cu gura până la urechi și ochii împăienjeniți, cu mâinile reci de emoție și o căldură în piept. Pentru că Simona este o inspirație, pentru că putem doar să ne închipuim cât muncește, pentru că se deschide în fața noastră și pentru că și-a pus de fiecare dată sufletul pe farfuriile alea pe care le-a primit la celelalte finale și ne-a arătat cât de vulnerabilă și de puternică e în același timp. Pentru că ne-a arătat că e posibil să cazi de 99 de ori și să te ridici de 100, trebuie doar să crezi, să îți propui și să muncești întruna, întruna, întruna. Și, desigur, să ai niște oameni care să-ți întindă mâinile, să te ajute și să-ți amintească mereu că se poate!

halep hug cahill

Photo : Cameron Spencer / Getty Images

Și cred că atât de multe lume se bucură AȘA de victoria Simonei fiindcă e “de-a noastră”. Dar Simona nu e de noastră prin prisma faptului că e româncă. E de-a noastră fiindcă e atât de umană și atât de vulnerabilă și a avut atât de mulți demoni. Simona e de-a noastră indiferent de limba pe care o vorbim, Simona e un om care crede până în pânzele albe în visul lui și care muncește de dimineața până seara pentru a-l atinge. Așa cum am putea, la urma urmei, să fim și noi. Desigur că mulți dintre noi nu o vom face probabil niciodată, pentru că e al dracului de greu, de aceea Simona e campioana care e, iar noi… ei bine, om vedea.

halep grand slam

Photo : Raed Krishan

Mulțumesc, Simona, pentru tenis, pentru lecții, pentru inspirație, pentru că ești atât de ca noi și totuși atât de model. Și ăsta, doamnelor și domnilor, este motivul pentru care oamenii se uită la sport!