Douglas România îi ajută pe alții să ajute

Am intrat pe ultima sută de metri a anului și deja se întrezăresc bilanțuri pe 2015 și planurile pentru 2016. Ne notăm ce cărți am citit, câte filme am văzut, în câte locuri ne-am plimbat, ce milestones am trecut cu brio, câți oameni frumoși am cunoscut, ce frici ne-am învins și câte experiențe am acumulat, pe de o parte. Pe de altă parte, ne scriem cu bullet points ce visăm să ne aducă anul care vine, ce vrem să învățăm, când, cum și cât, ce ne dorim să (nu) uităm, cât să iertăm și cui să-i cerem iertare, pe cine să întrebăm ”Ce mai faci?” după o perioadă lungă și unde să ne întoarcem, încotro să pornim și ce să schimbăm la noi. Una peste alta, dacă printre ciocolată, cozonaci și goana după cadouri, ne mai găsim timp și pentru bilanțuri, n-ar strica să privim un pic mai departe de ușa casei noastre.

Sunt o grămadă de lucruri nu doar serioase, ci și extrem de dureroase, mai ales dacă te pui o secundă în pielea celor direct afectați. Că e vorba de numărul victimelor din Colectiv, de oamenii care și-au pierdut viața din cauza ISIS, de teroarea din Paris și ce urmează după sau de faptul că atacul din San Bernardino a primit în America numărul de ordine 352 când din 2015 se scurseseră abia 336 de zile, toate-s chestiuni mai sensibile decât cele 24 de cărți citite din lista de 25 sau faptul că vrem să mergem la echitație pentru prima dată în anul care vine.

Și mai e ceva. Ceva care se exprimă nu doar în durere, luptă și speranță, lacrimi și dezamăgire, eforturi și încrederea că va fi bine, ci și în cifre. În fiecare an, la nivel mondial se înregistrează aproximativ șapte milioane de cazuri noi de cancer. 7.000.000. Într-o aproximare grosieră, anual, în lume, un om dintr-o mie e diagnosticat cu cancer. Unii supraviețuiesc, alții nu, e o realitate. O realitate mai vizibilă, fiindcă e mai aproape, e aceea că în România riscul de a face cancer până la vârsta de 75 de ani este de 23%, iar din cei aproape 80.000 de oameni diagnosticați cu cancer în fiecare an, foarte mulți nu supraviețuiesc, în special pentru că boala nu este depistată în stadiile incipiente. Tot aici, acasă, aproximativ o mie şase sute de copii au fost diagnosticaţi în ultimii cinci ani. Am putea traduce asta așa: în fiecare săptămână șase copii află că au cancer, iar doi dintre ei mor în primii trei ani de tratament. Poftim statistici!* Parcă nu mai e așa o tragedie că n-am citit toate cărțile și n-am călătorit unde am vrut anul ăsta, nu?

Lăsând deoparte statisticile reci, pe lângă tratamentul dur la care sunt supuși, pacienții, mai ales cei micuți, au nevoie de extrem de mult sprijin psihosocial. Rata de supraviețuire nu e dată doar de operații, radiații și chimioterapie, ci și de iubire, atenție, încurajări și dorința de a trăi, de zâmbetele celor din jur, de contactul susținut cu ”exteriorul” pe perioada spitalizării, de motivația de a merge mai departe și de empatie. Și dacă nu ați văzut ce se întâmplă când Johnny Depp se îmbracă în Jack Sparrow și merge la o secție de oncologie pediatrică, o puteți face acum:

În România, astfel de acțiuni și multe altele, despre care puteți afla aici, se întâmplă prin Asociația Little People, care și-a început activitatea în 1996, iar în prezent oferă un program de suport psihosocial pentru copii și adolescenți din 10 secții oncopediatrice din România și Republica Moldova. 

Sub nicio formă nu îmi propun să minimizez importanța vieților noastre personale, a planurilor de viitor, a oamenilor noștri dragi pierduți poate într-un accident stupid sau plecați peste hotare, a pasiunilor noastre și a tristeților mici sau bucuriilor mărunte. Aș vrea doar să știți că cei de la Douglas România au lansat în rețeaua lor de magazine o campanie de strângere de fonduri pentru Asociația Little People, asta după ce încă din vară montaseră casete pentru donații în magazinele lor. Prin campania ”Beauty of Giving”, care se desfășoară în perioada 23 noiembrie – 20 decembrie, își propun să strângă 35.000 de lei, donând câte 10 lei din vânzarea fiecărei palete de machiaj Like.   

Așadar, dacă și când aveți drum prin magazine, fie că sunteți în căutarea parfumului perfect pentru seara de Revelion sau a cadourilor potrivite pentru cei dragi, fie că vreți doar să vă clătiți ochii, poate dați o fugă până la Douglas. Și dacă vă bate gândul să vă răsfățați cu o trusă de machiaj sau aveți nevoie de un cadou inspirat, amintiți-vă (și spuneți mai departe) că dacă luați o paletă Like, 10 lei vor ajunge la Little People și-i vor ajuta să-i facă și pe alții să zâmbească, să se bucure și să-și scrie liste cu planuri pentru anul care vine.

douglas campanie beauty of giving

*Sursele statisticilor aici și aici.

Advertisements

Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate

Când eram mică, am fost tunsă cu două ocazii diferite, din două motive diferite. Prima dată, din speranța mamei mele că aveam să am un păr mai des. Bine, e greu să spunem că nu și-a îndeplinit visul, dat fiind că orice ar fi însemnat ”mai des” prin comparație cu cele trei fire rătăcite pe care le aveam în cap. Mai mult funda era de mine. Deja la grupa pregătitoare și la începutul clasei I aveam părul lunguț, îl puteam prinde sus cu un elastic de păr fancy, mare și cu biluțe colorate prin el. Și magia pletelor în vânt s-a spulberat odată cu rugămintea pe care învățătoarea i-a adresat-o mamei: să mă tundă, că, vezi Doamne, nu sunt atentă la ore fiindcă mă joc cu părul. Yep, guilty! Chiar mă jucam cu părul, dar o făceam la orele de citire și asta pentru că mă plictiseam. Din fericire, învățasem să citesc pe la vreo 4 ani și ceva.

Am început grădinița la sat, la doar 3 ani, așa că am stat doi ani în grupa mică, unde aveam o educatoare care a observat că rețin repede poeziile și că nu mi-e rușine să le spun în public. Așa că m-a lăsat să prezint o serbare, după care i-a pus mamei în brațe un manual de Grigore Vieru. După ce mi l-a citit de vreo mie de ori, explicându-mi care, ce literă e, m-am trezit într-o zi legând singură cuvintele. Și cam așa am învățat să citesc.
De atunci am avut perioade mai bune și mai puțin bune. Am citit uneori mai mult, alteori mai puțin, iar acum, din păcate, nu citesc atât de mult pe cât mi-aș dori. Am avut cărți pe care le-am cerut și pe care apoi nu le-am mai citit și am fost pedepsită, într-o anumită măsură, pentru asta. Dar așa am înțeles că parcă ceva nu e bine, nu e bine să-ți permiți cărți, să ai acces la ele și să le lași să se prăfuiască. Nu atunci când alții nu știu cum arată o carte ilustrată, cu foi lucioase, din care parcă acum stă să iasă Pinocchio cu nasul lui mare sau doamna și vagabondul mâncând spaghete. Nu atunci când alții nu doar că nu pot lua din bibliotecă ”Povești nemuritoare” sau ”La Medeleni”, dar nici de unde să le împrumute nu au. Eu am fost un copil norocos. Eu și mulți alții.

Sunt însă copii pentru care accesul la cărți este…mult spus limitat. În special în mediul rural, bibliotecile sunt atât de slab dotate (if any), iar cărțile vechi și deteriorate, încât n-ar trebui să ne mire de ce gradul de semi sau analfabetism e atât de ridicat în țara asta. Sunt copii care nu au nicio șansă să termine opt clase; e drept, unii nu au scuze, sunt pur și simplu leneși și nu fac niciun fel de efort, deși au capacități și oportunități, dar sunt alții care și-ar dori și efectiv nu au cum. Sunt copii care poate n-or să știe niciodată cum e să nu poți dormi noaptea fiindcă nu știi ce mai fac cavalerii florii de cireș.

În sensul ăsta, World Vision România își propune să facă rost de cărți pentru a dota  bibliotecile din peste 53 de comunități rurale, pentru că, zic ei și au dreptate, cu o carte poți schimba o viață.  Pentru cei care doresc să se implice în campania asta, să contribuie cât de puțin, se găsesc pe site toate detaliile. Se pot face atât donații în bani, cât și în cărți. Pentru cele în cărți este de ajuns să mergeți la unul din următorii parteneri: librăriile Cărturești (Verona, Muzeul Țăranului Român, AFI Palace Cotroceni),  librăria Mihai Eminescu din Piața Universității și librăria Bastiliei de la Piața Romană.

Nu e de ajuns, cu siguranță, dar e ceva ce chiar se poate. Până acum s-au strâns 4503 cărți, de la beletristică la enciclopedii și atlase și, hopefully, se vor mai strânge.  Și poate așa vor fi mai mulți copii care vor împrumuta de la bibliotecă ”Spărgătorul de nuci” și-l vor citi sub brad, doar cu luminile de la instalație și cu halatul pe cap, ca să nu-i vadă Moșul când vine 🙂

Conştientizează!

Probabil că toată lumea ştie ce înseamnă 1 Aprilie, dar sunt convinsă că e multă lume care habar nu are ce înseamnă 2 Aprilie la nivel internaţional. Asta poate pentru că multă lume încă nu ştie ce este autismul, ce presupune el şi cum putem să facem ceva în sensul ăsta. Pentru că da, “sărbătoarea” de astăzi are legătură cu această afecţiune din ce în ce mai răspândită, din păcate, în zilele noastre.

Astăzi este Ziua Internaţională pentru Conştientizarea Autismului. Pentru autism există multe definiţii, mulţi spun chiar că e un spectru ce cuprinde mai multe afecţiuni, dar în principal este o tulburare a creierului care afectează abilitatea de a comunica şi de a interacţiona cu cei din jur. Simptomele sunt multiple şi, pentru că nu mai suntem în Evul Mediu, părinţii ar trebui să-şi poată da seama dacă este ceva în neregulă cu copilul lor. Cu cât e descoperit mai repede, cu atât tratamentul şi terapia pot avea un efect mai mare, evident. Din păcate, terapia costă mult, poate ajunge şi la 2000 de Euro pe lună şi ca şi cum toate astea nu ar fi de ajuns, copiii cu autism sunt de cele mai multe ori respinşi, iar părinţii lor sunt uneori consideraţi a fi excesiv de grijulii.

Din păcate, oamenii judecă mult prea repede şi nu sunt capabili să stea o clipă, să reflecteze şi să-şi dea seama că poate copilul ăla care lor li se pare că se poartă ciudat, nu este răsfăţat şi răutăcios pentru că nu vorbeşte cu al lor. Poate că în creierul lui micuţ nu-s toate aşa cum ar trebui să fie, dar asta nu înseamnă că suferă de o boală psihică.Pentru că nu, autismul nu este o boală psihică, aşa cum crede multă lume, ci doar o tulburare de dezvoltare de natură neurobiologică. Autiştii pot fi ajutaţi şi scoşi încet, încet din lumea lor, pot învăţa să se ataşeze de oameni şi nu de obiecte, pot ajunge să se întoarcă atunci când le rosteşti numele, pot ajunge să-ţi zâmbească, să se uite în ochii tăi şi să te strângă în braţe, pot ajunge să se joace cu jucăriile, nu doar să le alinieze, pot ajunge să aibă şi alte activităţi decât cele stereotipe şi pot ajunge să-ţi vorbească.

Nu este imposibil, dar e nevoie de bani şi deschidere din partea celor din jur. Eu sper sincer că tot mai multă lume va înţelege ce înseamnă autismul şi vom încerca să fim mai toleranţi cu cei din jur şi să-i ajutăm pe cât posibil. E păcat să-i izolăm şi să le punem o etichetă, mai ales că nu ştim ce se ascunde în spatele acelei priviri pierdute. Poate că este un om cu totul special, aşa cum poate fi oricare dintre noi, sau poate fi un spirit superior, poate un mic geniu. Nu se ştie niciodată.

Ştiţi câte personalităţi, câte nume celebre au fost considerate a avea cel puţin manifestări autiste? Mozart, Beethoven, Einstein, Jung, Kafka, Jane Austen, Mark Twain, Graham Bell, Emily Dickinson sau Isaac Newton vă spun ceva? Poate Bob Dylan, Keanu Reeves, Al Gore, Woody Allen sau Bill Gates atunci? Asta ca să nu mai spun câte persoane publice au copii care suferă de autism.

Hai să să conştientizăm autismul! Şi să nu mai etichetăm!

Ca bonus, “Viaţa ca o curvă”, o melodie de pe noul album al lui Florin Chilian, intitulat “Autistul. Nu-l mai goniţi pe Brâncuşi”, pe care am ascultat-o prima dată la Ancuţa. Mulţumesc! 🙂

Sursa foto.

Pastile împotriva durerii altora

Vorbeam zilele trecute cu o prietenă şi îmi spunea că unul din lucrurile care îi plac la mine este muzica pe care o ascult şi se bucură că mereu când mă vizitează descoperă o melodie nouă. Normal că m-am bucurat, mai ales că îmi place să împart cu alţii lucrurile drăguţe pe care le ştiu. Ei bine, în ziua respectivă i-am recomandat câteva melodii ale lui Alejandro Sanz. Da, da, tipul care a cântat “La Tortura” cu Shakira. De când am început să răsfoiesc Youtube-ul căutându-l, m-am îndrăgostit atât de vocea, cât şi de accentul lui, care îl trădează şi n-ai cum să nu-ţi dai seama că e spaniol get-beget. Personal, prefer accentul lor, în detrimentul sudamericanilor. Dac ar fi să recomand câteva melodii, aş spune: A la primera persona, Amiga mía, Te lo agradezcó, pero no, Cuando nadie me ve, Una noche.

Am ajuns, din aproape în aproape, pe site-ul lui şi acolo am dat peste un filmuleţ interesant, în care el făcea reclamă unor pastile neobişnuite, pe numele lor: Pastillas contra el dolor ajeno, în traducere: Pastile împotriva durerii altora. Despre ce e vorba? Este o iniţiativă a Medicos sin fronteras (Medici fără frontiere) pentru a trata oamenii bolnavi uitaţi de lume, pentru că în fiecare zi, în zone mai puţin privilegiate de pe planetă, mor oameni din cauza unor boli care se pot vindeca. Aşadar, acestea sunt nişte pastile pe care le consumă oamenii sănătoşi, dar care îi vindecă pe cei bolnavi şi mai puţin ajutaţi de soartă.

Ce sunt ele mai exact?  Sunt 6 pastile mentolate, simple pastile-caramele, care au preţul unic de 1 Euro (vorbesc despre Spania) şi care asigură, prin banii strânşi din comercializarea lor, banii necesari pentru diagnosticarea şi tratamentul oamenilor bolnavi, din zone defavorizate. De ce fix 6 pastile? Pentru că în fiecare zi mor în lume 8000 de oameni din cauza unor boli care, în majoritatea cazurilor, sunt curabile, boli precum: Kala-Azar, Chagas, boala somnului, tuberculoză, malarie sau SIDA infantilă, şase dintre bolile considerate “uitate” de OMS.

Pe mine personal mă bucură iniţiativa asta, mi se pare mai mult decât necesară şi îmi pare rău că nu există Medici fără frontiere în România. E trist şi nedrept că în lumea “întâi” oamenii nu ştiu ce să mai inventeze, iar cei din lumea a treia nu au acces nici măcar la un tratament care să îi ţină în viaţă. Mi-ar plăcea să se întâmple şi la noi ceva asemănător, eu aş cumpăra pastilele şi sper că proiectul o să aibă succes măcar în Spania.  În cazul în care doriţi să aflaţi mai multe, puteţi să consultaţi:

Medicos sin fronteras – Pastillas contra el dolor ajeno

Patillas contra el dolor ajeno – ¿Qué son? (Eu nu am reuşit să găsesc informaţii în engleză pentru proiectul ăsta, îmi pare rău.)

Doctors without borders – site-ul MSF – SUA

Pentru că nimeni nu merită să fie bolnav!