Care-i faza cu mușcatul din măr?

woman eating apple

Sursa: pixabay.com

Înainte să dați skip acestui articol fiindcă vă închipuiți că mă apuc să fabulez despre paradisul pierdut și înainte să vă frecați palmele gândindu-vă că vă povestesc cum de a ales Steve Jobs tocmai sigla aia pentru Apple, aveți puțintică răbdare.

Cred că au trecut vreo două luni de când n-am mai scris nimic despre aparatul dentar, cam de pe vremea când îmi împachetam costumul de baie pentru vacanță, însă e drept că nici n-am foarte multe de povestit. Bine, aș putea să vă spun că bracketul ăla cu probleme a căzut DIN NOU, că e cumva oaia neagră a clasei, însă am decis să iau această experiență ca pe una constructivă, să-mi exersez răbdarea și să sper că se va rezolva și treaba asta. Șiiii pare că s-ar fi rezolvat, abia aștept să merg miercuri la control și să-l laud.

Tratamentul merge de acum încet, dar sigur, după spusele medicului meu. Eu nu prea mai văd modificări semnificative cu ochiul meu liber și neantrenat, iar poze nu m-am mai gândit să fac în ultima vreme. Asta pentru că m-am obișnuit atât de tare cu aparatul, încât nu prea mi se mai pare ceva la care să mă gândesc intens în fiecare zi. Am să rezolv însă aspectul ăsta cât de curând, că parcă aș vrea să am o imagine a progresului la final.

Mi-e atât de poftă să mușc dintr-un măr!

Iar acum că am terminat cu scurtul update deloc plin de detalii siropoase, hai să vorim despre ce se întâmplă cu mărul ăsta. Înainte să-mi pun aparat, când tot citeam și mă informam, am văzut în multe locuri oameni care vorbeau despre pofta de a mușca dintr-un măr. Încercam să înțeleg, îmi închipuiam că probabil e un lucru care le place super mult și e normal să-ți lipsească, dar cam atât, nu mă gândeam că mi s-ar putea întâmpla mie așa ceva. Eu nu mâncam așa de multe mere și nici nu prea mușcam din ele, mai degrabă preferam să le feliez, pentru că mi se părea totul mai comod și mai puțin lipicios. Altfel pot mânca la birou un măr feliat, decât unul din care se scurge sucul pe tastatură.

Ei bine, dragi Adami și Eve, e ceva cu mărul ăsta, vă zic! Uneori mi-e așa de poftă de un măr din ăla Golden, dulce și crocant, pe care să-l mănânc din câteva mușcături, de nu vă puteți imagina. Ce se întâmplă? De unde pofta asta? Doar mere tăiate feliuțe am mâncat toată săptămâna, însă oricât ar părea, nu-i deloc același lucru! Oare o fi pentru că până să port aparat știam că pot oricând să fac asta dacă vreau, iar acum nu mai e valabil? Oare luam treaba asta for granted, așa cum facem cu toții, de fapt, cu o grămadă de alte lucruri din viață?

Nu știu, cert este că, deși nu mă trezesc prea des numărând lunile până termin tratamentul, cred că imediat ce îmi dau aparatul jos am să cumpăr două lucruri: o pizza mare de la pizzeria mea preferată și un kilogram de mere. Și-am să le mănânc pe toate mușcând din ele, că dacă de mușcatul din mere mi-e dor, ei bine, de mușcatul din pizza mi-e dor de nu mai pot!

Să-mi explice cineva, serios, ce-i cu mușcatul ăsta din măr? Eva, Steve Jobs, cineva?

Advertisements

6 luni cu aparat dentar

Știți vorba aia românească, timpul trece, leafa merge? Ei bine, cam așa mă simt eu acum cu aparatul dentar. Am avut o perioadă destul de zbuciumată, mi-am petrecut-o între zile pline la birou și seri în care încercam să mai pun câte o bucată de pânză la spălat, să nu merg chiar ca neomul la muncă, cu aceleași haine cu care am șters zidurile spitalelor câteva minute mai devreme. Și în toată nebunia asta, mi-am dat seama că n-am simțit cum a trecut o lună. M-am trezit că trebuie iar să merg la controlul ortodontic, deși puteam să jur că am fost abia acum o săptămână.

Ei bine, ce să vezi, peste vreo câteva zile se fac deja 6 luni de când mi-am pus aparatul dentar! Pe de o parte, mi se pare că e cu mine dintotdeauna, m-am obișnuit cu el și chiar e nevoie să număr lunile pe degete ca să-mi amintesc când l-am pus. Pe de altă parte, evident că-mi doresc tot mai mult să vină ziua în care să am dinții așezați cum trebuie, să-l dau jos și să zâmbesc cu gura până la urechi (nu că acum nu aș face-o, să nu ne înțelegem greșit).

Cum stau lucrurile după șase luni, ce s-a mai întâmplat?

Dacă m-ați fi întrebat pe mine ieri dimineață, aș fi spus că nu mare lucru. Că eu nu prea mai văd modificările, sunt destul de greu de văzut cu ochiul liber de acum. Însă aseară am aflat că după mai puțin de patru luni, dinții de jos sunt deja aliniați (remember, aparatul de jos l-am pus cu două luni și zece zile mai târziu). Serios?! Da, înghesuirea a fost mai mică în cazul lor, așa că acum se pare că putem începe să lucrăm la ocluzie. Yay, mare bucurie! Atâta doar că m-am ales cu un arc diferit, rectangular cică. În fine, e mai lat, mai gros, nu știu cum să-i zic, cert e că azi-noapte am visat că-mi cad jumătate din brackets, de unde am dedus că m-au durut dinții toată nopticica. Și acum vă scriu de la umbra urechilor mele lungite de la atâta foame. Nu mă îmbuib eu așa nici în general, însă azi am ținut-o pe iaurt și supă, de-mi vine să mănânc și varul de pe pereți.

Recunosc că nu mă așteptam să fie deja aliniați (deși la ochi, așa îmi păreau și mie), mai ales pentru că la controlul anterior unul dintre canini era cam rotit, așa că a fost nevoie să-mi dea bracketul jos și să-mi pună altul, într-o altă poziție. Cu ocazia asta am aflat și de ce spune toată lumea că e mai greu să dai jos brackets din safir. Nu doare, să ne înțelegem, doar că bracketul e efectiv sfărâmat, în timp ce este lipit pe dinte, ceea ce te face să simți că cineva stă la tine în creier și sfărâmă o coajă de nucă. E absolut minunat și aștept cu nerăbdare ziua în care o să-i dau jos pe toți, hăhă. Chiar și doctorița mea, în timp ce ce se apropia de mine, mi-a zis:

Acum o să fac ceva ce nu o să-ți placă și când o să crezi că mă urăști, te rog să-ți amintești că tu de fapt mă iubești, da?!

Da, rămânem doar la sentimente pozitive, fără griji!

Cât mai durează?

Știți, cu aparatele dentare e cam cum e și cu nemții. Că pe nemți cică nu poți să știi că i-ai bătut decât când îi vezi urcați în autocar. Ei bine, cu aparatul dentar nu știi c-ai terminat-o decât atunci când fugi din cabinet fără sârme pe dinți și nu strigă nimeni după tine.
Cu toate astea, pare-se că dacă totul merge bine, dacă planetele se aliniază și zeul aparatelor dentare nu-mi face vreo figură, dacă bracketul ăla buclucaș nu mi se mai dezlipește de dinte (da, am avut un dinte care a stat mai mult fără bracket decât cu, dar asta e o poveste pentru altă zi), dacă sunt cuminte, îmi mănânc legumele și mă culc devreme, atunci cel mai probabil aș termina afacerea asta cam în 8 luni de zile! Asta ar însemna cam 1 an și 2 luni cu totul, ceea ce e mai puțin decât mă așteptam eu inițial. Dar să trăim până atunci, nu mă entuziasmez PREA mult.

Cam ăsta a fost update-ul pe astăzi, mă duc să mai beau un pahar cu apă, să mai iau un Nurofen și să intru în starea de vacanță. Da, da, luni plec în concediu și abia aștept!

Zâmbete sănătoase și fericite să avem, că perfecțiunea e overrated!

happy girl summer beach

Sursa: deviantart.com

Aparatul dentar: patru luni de zâmbete

A trecut ceva vreme de când n-am mai povestit pe blog despre cum merg lucrurile cu aparatul dentar. Bine, între noi fie vorba, mă mișc încă destul de în reluare cu scrisul pe blog, dar asta e o altă poveste, care e totuși în curs de rescriere, zic eu. Rămâne de văzut.

Revenind la oile noastre, doamnelor și domnilor, trecut-au patru luni de când mi-am pus aparatul de pe arcada superioară și aproape două luni de când am completat colecția și cu cel de jos. Cu riscul de a deveni extrem de plictisoare, trebuie să repet: a fost una dintre cele mai bune decizii din viața mea. Nu vreau să pară totul o plimbare în parc și să fac pe panseluța pe aici, să vă vorbesc despre nori roz și pufoși pe care m-am urcat odată ce mi-am pus brackeții și de pe care nu mă mai dă nimeni jos. Că nu e chiar așa. Dar când le pun pe toate pe foaie, ies mereu pe plus, iar asta e tot ce contează la finalul zilei.

După patru luni, dinții de sus s-au îndreptat mult, mult de tot, chiar dacă mai e de treabă, iar cei de jos s-au aliniat și ei foarte bine după doar două luni. Par să se așeze cum trebuie, iar eu mă uit la poze recente cu mine și-mi dau seama că rânjesc fasolea întruna, de zici că am făcut toată viața reclamă la pastă de dinți. Îmi vine să mă închin cu două mâini; dacă mi-ar fi zis cineva că eu am să zâmbesc așa larg la poze vreodată, i-aș fi zis să bea un pahar cu apă și să-și vină în fire. Poftiți poză pentru exemplificare, să nu credeți să vă vând gogoși (deși, vai, ce bună ar fi una):

paris arc de triumf

Desigur, sunt și zile mai proaste, că doar și pe strada mea mai plouă. Sunt zile în care îmi schimb arcul și elasticele, iar dinții mă dor când mănânc un iaurt de parcă aș sfărâma o nucă de cocos între ei. Tot în zilele alea, îmi apar brusc o sută treizeci de afte, iar Mega Image înregistrează out of stock la hummus, avocado și banane. Și sunt și zile în care mă aud zicând: ”vai, când o să îmi dau jos aparatul, o să plec în Italia și-o să mușc din toate feliile de pizza, am să-mi iau un platou enorm cu cicchetti în Mercato Rialto, am să mușc din toate, am să beau un pahar cu vin roșu și apoi, ca o rebelă, n-am să mă spăl pe dinți imediat, ci am să-mi cumpăr și un espresso!”

Dar sunt mai multe zilele alea în care zâmbesc larg în oglindă dimineața și în care mă gândesc ce lucruri faine am făcut pentru mine în ultimele 7-8 luni. Cu fiecare zi care trece, cu fiecare mică schimbare pe care o observ eu, cu fiecare control și fiecare ajustare, nivelul meu de fericire mai crește cu o liniuță. Și în zilele de după consult, când îmi vine să-mi smulg brackeții de pe dinți, mă uit la poze cu mine înainte și-mi amintesc de tot ce n-aș fi făcut niciodată până acum. Apoi iau un Nurofen, beau un pahar cu apă și-mi mai trag un selfie cu gura până la urechi. Pentru că pot 🙂

Da, merge bine expediția asta, e o investiție mare, dar cu un rezultat pe măsură. Și da, am să revin la un moment dat cu poze de genul înainte-în timpul-după. Dar mai dați-mi timp, nu e ușor să găsesc poze cu mine zâmbind larg înainte.

Până una-alta, zâmbete fericite să avem, că perfecțiunea e overrated 🙂

Trei beneficii colaterale ale aparatului dentar

smile mother theresa

Când mi-am pus aparatul dentar mă așteptam, desigur, la schimbări, că doar de asta l-am pus, nu? Mă așteptam să mi se îndrepte dinții văzând cu ochii (mă rog, mai mult văzând cu pozele, ca să fiu sinceră) și să-mi schimb anumite obiceiuri alimentare și de igienă. Însă nu am realizat la început cam cât de mare va fi impactul de fapt, pentru că, credeți-mă, este! Mi-am pus pe listă cele trei beneficii extra pe care le-am identificat în astea două luni de când port aparatul și-am zis să le împărtășesc aici, după cum am promis.

  1. Am renunțat aproape complet la cafea

Dacă ați văzut Gilmore Girls, v-a plăcut și aveți și memorie de elefant, poate vă amintiți o bucată din discursul de șefă de promoție pe care îl ține Rory la terminarea liceului. Zicea așa:

Welcome! We never thought this day would come.

Cred că s-au împlinit 10 ani de când beau cafea și n-am crezut că voi ajunge vreodată spun asta, însă am ajuns să beau cafea numai în weekend. Obișnuiam să beau două cafele pe zi, iar acum beau o cafea pe zi în weekend. La un calcul simplu veți vedea că beau de 7 (șapte!!) ori mai puțină cafea. Mie încă nu-mi vine să cred, vă spun sincer. Nu credeam că am să reușesc așa ceva.
De ce am redus atât de drastic consumul meu de cafea? E foarte, foarte simplu. Cafeaua aia bună, caldă, aromată și îmbietoare la povești îmi îngălbenește dinții. Eu mi-am pus aparat dentar pentru că-mi doresc să-mi păstrez dinții cât se poate de sănătoși o perioadă cât mai lungă de timp, dar și să pot zâmbi cu gura până la urechi, fără să mă proptesc în ”vai, dar ce dinți galbeni am”. Ținând cont că am un smalț destul de slab și o căruță de plombe, o albire dentară nu prea e în plan, așa că am decis să mai renunț la factorii coloranți și să întârzii acest proces. Simplu, nu? N-a fost frustrant, am redus treptat, mai beau ceai verde, mă simt foarte bine cu alegerea asta și parcă simt că aș putea renunța și la cafeaua de weekend, doar că încă nu 🙂

Cu siguranță am să revin cu un articol special dedicat acestui proces, care a început totuși cu ceva timp înainte să-mi pun aparatul, dar care s-a concretizat frumos abia acum. Chiar dacă o beau doar în weekend, cafeaua va rămâne pentru totdeauna, probabil, mica mea plăcere vinovată.

2. Nu mai ronțăi așa de mult între mese

Aparatul dentar implică o igienă orală mult mai meticuloasă, asta știe toată lumea, iar periuța din geantă e acolo ca să fie folosită. Cam după fiecare masă. Și da, masă înseamnă și jumătatea aia de eugenie pe care o mănânci la nervi când nu-ți iese raportul ăla, și o prăjiturică aromată cu ciocolată sau un covrig din ăla bun și călduț cu stafide (covrig moale, da?!). Or când după fiecare gustărică trebuie să te duci iaaar să te speli pe dinți, te gândești de două ori dacă nu mai bine bei un pahar cu apă și dai o tură de birou când nu-ți iese ceva în loc să sfâșii ambalajul de la dulciuri.
Așa mi-am dat eu seama că ronțăiam într-adevăr o grămaaadă de chestii! Mult mai mult decât credeam. Și ce bine acum că am redus considerabil cantitatea asta, tare sper să-mi păstrez obiceiul și în era post-aparat și să nu mai iau gustări din 30 în 30 de minute. E bine și pentru dinți, și pentru stomac, și pentru șolduri. Ahem.

3. Am început să am mai multă grijă de coloana mea

Nu sunt genul de om care să-și neglijeze sănătatea, merg la doctor atunci când mă doare ceva și caut și soluții mai puțin medicamentoase, însă recunosc că de coloana mea nu am avut suficient de multă grijă în ultima perioadă. Nu așa cum ar fi trebuit, în orice caz. Mi-am făcut exercițiile tot mai pe sărite, cu perioade lungi de pauză, am uitat să mă ridic de pe scaun cu orele și am adoptat poziții deloc sănătoase. Însă în momentul în care mi-am pus aparatul, am stat așa cu mine la o cafea (haha!) și m-am gândit ce mutare majoră e asta, prin câte chestii am fost dispusă să trec, ce ușor am acceptat schimbările pe care le implică. Și asta în primul rând pentru sănătate. Păi și atunci, n-ar trebui să fac asta și cu celelate părți ale corpului meu?
M-am reapucat de exerciții (nu, încă nu am reușit să nu ratez vreo zi, dar mai încerc), mă ridic mai des și conștient de pe scaun și mă chinui să stau mai dreaptă mereu. Și aș fi zis că poate n-are treabă cu aparatul, ci cu faptul că atunci când stau mult jos sau merg mult pe jos, apar durerile de spate, însă nu e chiar așa. De fiecare dată când dau cu limba pe brackeți sau mă îndrept spre baie cu periuța în mână, mă surprind îndreptându-mi coloana sau ridicându-mă de pe scaun și plimbându-mă prin birou. E ceva!

Și asta e doar așa, o listă scurtă, pe lângă faptul că zâmbesc tot mai mult. Despre rezervele necunoscute de încredere și energie, pe care am descoperit abia acum că le am, am să povestesc într-un episod viitor, când o să-mi ating niște obiective și o să le pot împărtăși 🙂

Până atunci, zâmbete sănătoase și fericite să avem, că perfecțiunea e overrated!

Cine m-a ajutat să scap de fobia de stomatolog?

Uneori, când sună alarma dimineața, mi se pare că prea repede a trecut noaptea și prea greu trece săptămâna, să vină odată sâmbăta aia și să dorm până când vreau eu! Apoi trece weekendul într-o clipită, deși de el trag cât pot de mult și încerc să bifez cât mai multe lucruri de pe listă. Și în toată goana asta, în care ba mă fugărește timpul, ba îl fugăresc eu pe el, am realizat că au trecut DEJA șase săptămâni de când mi-am pus aparatul dentar! Aproape că nu-mi vine să cred. Parcă mai ieri încercam să mă obișnuiesc cu senzația aia ciudată de ”ceva e în plus aici”, cu noile obiceiuri alimentare, noua rutină de igienă și, implicit, cu periuța din geantă.

Da, au trecut șase săptămâni de când mi-am montat aparatul pe arcada superioară, am fost deja la primul control și m-am ales cu aplauze și un arc un pic mai grosuț, dar și cu certitudinea că data viitoare plec de acolo și cu aparatul de jos. Yay! Sigur, asta implică o nouă tură de ajustări personale, dar cu toate astea, abia aștept. Dinții se mișcă, lucrurile se întâmplă, totul e mai bine decât speram.

Dar nu despre progresul tratamentului meu voiam să vorbesc astăzi, ci despre oamenii care m-au ajutat să ajung în punctul ăsta. Povesteam atunci când am scris primul articol despre aparatul dentar că am reușit să ajung pe mâna unor oameni care m-au ajutat extrem, extrem de mult în ultimele șase luni. Astăzi, când mai am doar o ședință de tratament (pentru carii zic) programată, este momentul să vorbesc despre ei, să le mulțumesc public. În ordinea numerelor de pe tricou, adică cea în care i-am cunoscut, iată-i:

Miruna Ioani este omul bun din spatele blogului Și Blondele Gândesc. Deși Miruna e medic dentist, eu n-am avut ocazia să-i fiu pacientă, însă dacă n-ar fi fost ea, nu cred că aș fi mers la clinica la care merg acum. Practic, îi datorez Mirunei întâlnirea cu medicii-oameni pe care îi am aproape. Mulțumesc, Miruna!

Elvira Pătroi este medicul meu ortodont, partenerul meu de nădejde pe drumul către un zâmbet sănătos, oricât de sappy ar suna treaba asta. Este omul pe scaunul căruia m-am așezat aproape plângând, care mi-a zâmbit și mi-a spus calm: ”veștile nu sunt bune, sunt foarte bune!” și m-a făcut să mă ridic de acolo plină de speranța și încrederea că o să pot. E pasionată și atentă, zâmbește, îmi explică, glumește, îmi răspunde la tot ce întreb și mă încurajează să îi scriu pentru orice întrebare, oricât de stupidă mi-ar părea. Mă ajută să simt că practic toată treaba asta cu aparatul e ceva nu atât de complicat pe cât părea la început. Important e să am răbdare și să iau lucrurile pas cu pas, având totuși în cap obiectivul final. Mulțumesc din suflet!

– Mai ții minte, Ioana, când ai venit prima dată și aproape plângeai? Și acum uită-te la tine cum zâmbești cu toată fața!
– Dar vreți să vă spun ceva? Acum, cu aparat cu tot, zâmbesc mult mai mult decât înainte! Mă așteptam să fiu rezervată, să zâmbesc discret, cu gura închisă și când colo, ce să vezi, râd cu gura până la urechi de când îl am, muuult mai mult decât înainte, nu-mi vine să cred!
– Păi nu e normal?! Acum ai niște motive în plus să zâmbești, de-acum doar așa o s-o ții!

Cam așa a decurs scurta noastră discuție de dinaintea controlului de la 5 săptămâni, în timp ce eu mă așezam confortabil pe scaun. E bine, vă zic, să simți așa ceva!

Livia Buruiană este medicul care m-a vindecat de fobia de stomatolog. Nu există mulțumesc suficient de mare care să transmită recunoștința pe care i-o port. Este omul care mi-a fost atât medic dentist, cât și psiholog în ultimele șase luni. Este calmă, atentă la nevoile pacientului, perfecționistă, sinceră și deschisă, preocupată și are o răbdare pe care mi-e greu să înțeleg de unde o scoate.
La prima consultație îmi tremurau brațele și picioarele și nu eram sigură că aud tot ce-mi spune. Auzeam doar numerele dinților și cuvântul carie de atât de multe ori încât îmi venea să plâng. Mi-a zâmbit și mi-a zis că e ok, avem ceva de lucru, dar nu e nimic de nerezolvat, le luăm încet-încet și va fi bine. Mi-a explicat tot, ordinea priorităților, gravitatea și modul de lucru.
La următoarea întâlnire, doar pentru un detartraj și un periaj, am ajuns cu mâinile transpirate, o stare de greață, dureri de burtă și certitudinea că n-o să reușesc să stau atâta pe scaunul ăla. Am supraviețuit.
Timp de șase luni ne-am văzut aproape în fiecare săptămână, în majoritatea săptămânilor aveam câte 2-3 întâlniri, au fost chiar și 4 dacă îmi amintesc bine.

Totul în regulă? Doare ceva? Îmi faceți un semn când vreți să mă opresc, da? Oricând. Acum fac asta, acum e posibil să simțiți ceva totuși. Totul bine? Mai pot un pic, îmi mai dați voie? Aș vrea să termin aici, dar mă opresc dacă vreți o pauză.

Doamna doctor m-a sunat a doua zi după ce mi-a tratat o carie mai complicată ca să mă întrebe cum mă simt, dacă mă doare sau mă deranjează ceva, dacă a intervenit vreo problemă. A continuat să-mi finiseze plombe chiar și atunci când eu deja nu mai simțeam nimic deranjant, dar ”nu, nu e 100% cum trebuie, îmi mai dați voie puțin, vă rog?”. Mi-a tratat și dinții strâmbi care ar fi fost mult mai ușor de rezolvat după tratametul ortodontic, iar acum au necesitat un efort suplimentar și poziții de lucru deloc comode, spunându-mi ”nu, nu aș fi putut să stau liniștită să îi las așa; sigur că e mai ușor după ce se îndreaptă, dar prefer să facem efortul ăsta, decât să veniți peste un an-doi, când dați jos aparatul, cu caria ajunsă la nerv”

Am simțit nevoia să scriu toate astea, pentru că am învățat în timp că e important să le spui oamenilor cât de mult te-au ajutat și să-i lași și pe alții să afle. Ne fac bine lucrurile astea și nu-mi pare rău că va ieși un articol lung. Aș fi putut însă să sumarizez astfel:

Acum șase luni mi-era frică de un detartraj și-aș fi cerut orice doar să nu simt nimic, acum două săptămâni am rugat-o să-mi trateze o carie fără anestezie, iar acum două seri mai că îmi părea rău când mi-a zis că ne mai vedem doar o dată! Cam așa s-ar rezuma într-o frază ce a reușit doamna dr. Livia Buruiană să facă din mine 🙂 Nu există mulțumesc suficient de mare!

Georgiana Croitoru este medicul endodont care mi-a tratat dinții mai puțin norocoși, cei ai căror nervi și-au dat obștescul sfârșit după o viață plină de dulciuri și frică de stomatolog. Din fericire, am petrecut mult mai puțin timp cu dumneaei, însă m-am simțit liniștită și foarte în siguranță, am avut parte de aceeași răbdare, de încurajări și același zâmbet cald și, bașca, are o bonetă cu pisici atât, dar atât de simpatică, care mă făcea să mă gândesc la Derek din Grey’s Anatomy. Și cred că nu-s singura, fiindcă am văzut pe pagina de instagram a clinicii DP Dental o poză cu doamna doctor și copy-ul: ”It’s a beautiful day to save smiles.” Rings any bells, Grey’s fans? 🙂

Nu ne mai vedem decât pe holuri, da? Să nu-mi mai dați ocazia să vă tratez!

Am plecat din cabinet cu mult mai puțini nervi, atât la propriu, dar mai ales la figurat! Iar liniștea asta pe care ți-o dă încrederea în medicul tău e greu de descris. Mulțumesc!!!

Cam asta este echipa de succes care, alături de toate asistenele al căror ajutor e neprețuit, m-a ajutat să scap de fobia de stomatolog, să merg la clinică relaxată și să am încredere că, din fericire, trăim niște vremuri în care avem acces la o grămadă de soluții pentru problemele cu dinții. De acum nici nu prea am nevoie de motive suplimentare ca să zâmbesc cu gura până la urechi. Însuși faptul că mi-am depășit frica asta, că m-am mai vindecat și am mai crescut un pic e un motiv bun să zâmbesc în fiecare zi.

Zâmbete sănătoase și fericite să avem, că perfecțiunea e overrated!

 

Cum mi-am pus aparat dentar la 25 de ani

braces

Sursa: greatsydneysmiles.com.au

Nu-mi amintesc când m-am uitat ultima dată în oglindă și mi-am văzut dinții aliniați. De fapt, nici nu știu dacă i-am avut vreodată drepți, dacă stau bine să mă gândesc. C-o fi de la moștenirea genetică, de la faptul că mi-am ros cu insistență unghiile sau de la toate la un loc și de la încă ceva în plus, nici nu mai contează la urma urmei. Cert e că de când am amintiri cu dinții mei cei definitivi, n-am altă imagine decât cu ei înghesuiți.
Dacă m-a deranjat? Mult mai puțin decât ați crede. Sigur, mi-ar fi plăcut și mie un zâmbet din ăla până la urechi, cu dinți albi și parcă așezați cu mâna, dar dacă n-a fost să fie, m-am obișnuit și așa.

Cum am ajuns totuși să-mi doresc aparat dentar?

Dacă am visat vreodată în copilărie sau adolescență să-mi pun aparat dentar? Hmm, da și nu prea. Cu toții ne amintim, cred, perioadele alea în care părea horror să ai sârme în gură, iar când am prins o frântură din conversația mamei cu stomatologul, care cumva nu-i recomanda să-mi pună aparat, m-am bucurat mult în sinea mea că nu trebuie să trec prin asta. Oh, youth is wasted on the young, vorba cântecului. Am trecut, deci, cu brio prin adolescență fără să zâmbesc ca în reclamele de la pastă de dinți și fără să-mi doresc fierbinte să o fac.

Am început totuși să nutresc dorința de a-mi îndrepta dinții acum vreo câțiva ani, poate vreo 5 așa. Vedeam în jurul meu și pe bloguri tot mai mulți oameni care își puneau aparate dentare la vârstă adultă, eram tot mai aproape de a-mi permite singură costurile pe care le implică și chiar îmi amintesc că i-am zis mamei: “știi, după ce o să am banii mei, ai să vezi că-mi pun aparat dentar”. Însă fobia de dentist și teama că voi face carii de la purtarea aparatului erau mult, mult prea mari, așa că mi-am împachetat visul și l-am azvârlit elegant sub pat.

Când a început visul să se transforme în plan?

În vara asta. Când după multe, multe lupte interioare, am decis că e cazul să-mi înfrunt pentru totdeauna fobia, altfel risc să rămân fără dinți de la 25 de ani. Mă rog, acum exagerez, dar simțeam eu cumva că dinții mei slab mineralizați, poziția lor înghesuită și zahărul, oh zahărul, formează un cocktail perfect pentru carii. Și am avut dreptate, desigur. Când medicul stomatolog la care m-am dus ca să-mi spună cât de multă treabă am, mi-a spus din capul locului că în primul rând am mare nevoie de aparat dentar, am rămas un pic fără cuvinte. Vedeți voi, imaginea unui zâmbet de reclamă era una , dar cu totul alta a fost nevoia asta stringentă pe care mi-o expunea medicul. I-am mulțumit pentru întâlnire, mi-am luat frumos jucăriile, am plecat acasă și am început să caut visul prăfuit pe sub pat, să-l analizez, să-l lustruiesc și să-l așez la loc de cinste, pe o etajeră curată.

M-am învârtit, m-am sucit, am tocit butonul de ”search” de la Google și cred că am istoricul căutărilor plin de ”viața cu aparat dentar”, ”pro și contra aparat dentar”, ”what to know before getting braces”, ”before and after braces” și altele asemănătoare. Apoi într-o zi i-am scris Mirunei, pe care o citesc deja de atâția ani și la care mi-ar fi plăcut să merg să-mi scoată piticii din cap.
Știam însă și că nu s-a întors la cabinet, așa că i-am spus doar ce aveam pe suflet și am rugat-o să-mi spună părerea ei și să-mi recomande pe cineva. Știți, eu nu-i cerusem recomandare de ortodont, eu voiam să mai văd un stomatolog, să mai aud o opinie, însă în viață nu primești mereu lucrurile pe care le vrei, ci și pe cele de care ai nevoie. Miruna mi-a spus părerea ei, mi-a zis ce se întâmplă când dinții stau așa ca ai mei și m-a trimis la un specialist. “Scrie-i pe Facebook, mi-a zis, și spune-i că te-am trimis eu.” Și eu am ridicat o sprânceană. Și-apoi am amânat. Am tot amânat. Am fost și la lansarea de carte a Ioanei – Prințesa Urbană, am zărit-o pe Miruna și mi-a fost jenă să merg să o salut, pentru că tot amânasem. Până într-o zi când am pus piciorul în prag și mi-am făcut programarea.

Cât timp a trecut de la primul consult până la montarea aparatului?

Drumul până aici a fost destul de lung și nu chiar ca o plimbare prin parc. Am avut prima consultație la începutul lui octombrie și la câteva zile după mi-am făcut dosarul ortodontic (radiografii, fotografii, modele), dar abia pe 18 ianuarie mi-a fost montat aparatul pe arcada superioară. Am avut multe lucruri de reparat și de pus la punct înainte, multe ore de stat pe scaunul ăla și gândit la un milion de lucruri, am avut săptămâni în care am mers și de 3-4 ori la stomatolog, zile în care nu mai aveam niciun chef de încă o anestezie, de încă o seară petrecută în cabinet, în loc să stau în fotoliu și să citesc.

Am ales să merg la aceeași clinică și la ortodont și la stomatolog, pentru că m-am simțit bine de când am pus piciorul acolo, deși tremuram de emoții. Am cerut ortodontului (cu care am rezonat din prima clipă) și o recomandare de stomatolog și am ajuns la un medic cu un zâmbet la fel de cald, care m-a încurajat și a avut toată răbdarea cu mine, mi-a explicat de fiecare dată ce urmează să facem și, vă spun din toată inima, m-a vindecat de fobia de stomatolog.
Știți, fobia de stomatolog este o realitate, nu o fiță, nu sunt povești de adormit copiii ce vă spun eu aici, nu vă doresc să simțiți vreodată ce simțeam eu când auzeam sunetul frezei apropiindu-se de capul meu, cum îmi transpirau palmele și mi se făcea rău de la stomac când doar ce intram în sala de așteptare, cum mă apuca greața și-mi venea să mă închid în baie sau să fug mâncând pământul. Din cauza asta am și ajuns să am nevoie de 4 luni de tratamente înainte să pot să-mi pun aparatul.

Cum m-am obișnuit cu aparatul?

Acum, după trei săptămâni de la montarea aparatului, am început să mă obișnuiesc din ce în ce mai mult cu el. E deja o parte din mine, deși doar temporar, e acolo să mă ajute să am un zâmbet mai sănătos și deja au apărut primele schimbări vizibile, se mișcăăă! Și încă nu mi-am pus și jos!

Dacă aveți nevoie de aparat dentar, dacă vă doriți să zâmbiți cu toți dinții ca-n reclamele de la pastă de dinți, puneți mâna pe Google, căutați câteva informații, dar nu le luați pe toate de bune. Căutați un ortodont sau mai mulți, cereți păreri avizate, alegeți un medic cu care simțiti că rezonați și în care aveți încredere, apoi lăsați Google-ul în pace și lăsați-l pe medic să vă trateze 🙂 Sigur, puteți să vă uitați la câte video-uri de ”înainte și după” vreți pe Youtube, sunt motivante, știu!

Acum că știți cum mi-am pus eu aparat dentar, promit să revin și cu alte articole pe tema asta, am să împărtășesc tot ce cred că i-ar putea ajuta și pe alții și da, am să revin într-o zi și cu numele medicilor datorită cărora merg acum la dentist ca la salon.

Până una, alta însă, zâmbete sănătoase și fericite să avem, că perfecțiunea e overrated!