Mamă, ce șire(a)t(ă) sunt!

Una dintre activitățile mele preferate de weekend este să petrec o oră-două în dressing-ul meu walk-in, să-mi rearanjez toate hainele pe umerașe, să așez pantofii în funcție de culoare și mărimea tocului și să-mi creez mental ținute pentru toată săptămâna care urmează. Uhm, alo, Pământul către Ioana! Hai, domne, bine, sigur că n-am un dressing în care să intru cu totul, dar am auzit eu că dacă îți spui dorințele de suficient de multe ori, până la urmă se întâmplă. Ah, dar parcă trebuia să nu le spui cu voce tare. Eh, noi să fim sănătoși!

Lăsând glumițele, pe lângă citit, scris, învățat lucruri noi, băut cafea și uitat la seriale, mai am o activitate de weekend care mă relaxează: mă uit la poze. Din vacanță, din copilărie, din facultate, de la petreceri, de la lansări de carte, screenshot-uri uitate prin telefon, poze făcute unor pagini din cărți pe care voiam să le împart cu vreo prietenă sau cursurilor de econometrie, poze cu căței simpatici sau poze cu haine din magazine online. Ăăă, ce, am zis eu ceva?

Recomand sincer o astfel de plimbare pe culoarul amintirilor, garantez că provoacă multe zâmbete și chiar hohote de râs, iar dacă unele amintiri sunt mai puțin plăcute sau mai dureroase, eh… așa-i în tenis. Ca-n viață.
Ei bine, sâmbăta trecută am decis că e timpul pentru o astfel de incursiune, așa că am mișunat ceva timp printre poze vechiuțe și m-am surprins de câteva ori cu un zâmbet până la urechi. Mi-am amintit încă o dată cum foloseam ondulatorul de păr pe post de microfon pe vremea când voiam să mă fac reporter sau cum am plâns la grădiniță când toți copiii erau frumos îmbrăcați pentru poză, iar eu aveam pe mine puloverul gros de lână. Nicio grijă, mama mi-a adus în timp util rochia de catifea cu guler de dantelă, așa că m-am prezentat ca o adevărată fashion victim.

Apoi mi-am amintit cu nostalgie de sărbătorile în familie, pe vremea când încă mâncam ciorbă de miel de Paște, iar mamaie înroșea ouăle cu foi de ceapă. Cu ciorapi din dres nu-mi amintesc să fi operat vreodată, însă recunosc că mie treaba asta mi se pare și acum mindblowing, pentru că eu una nu prea-s bună la întrebuințat obiecte în alte scopuri decât alea pentru care au fost inventate. Sau, hm, ia stați așa un pic.
Da, stați un pic că parcă săptămâna trecută a fost ziua aia cu ploaie în București de nu-ți venea să lași nici un gândac afară. Tot atunci m-am trezit eu ieșind de la metrou la Aviatorilor într-un ditamai vârtejul, așa că umbrela ar fi făcut maxim act de prezență și și-ar fi dat obștescul sfârșit dacă aș fi încercat să o țin deschisă. Mi-am scos așadar eșarfa albastră de la gât, am simțit vântulețul cum se furișează în oase și mi-am înfășurat mini-păturica strâns pe cap, de zici că era văl, iar eu o tânără domniță orientală. Am traversat strada alergând ca o gazelă și am ajuns în stația de autobuz udă doar de la gât până-n picioare, fiindcă datorită eșarfei coafura rezistă!

Iar acum că tot am pășit pe tărâmul hainelor, îmi dau seama că mi-a sărit în ochi în poze o cămașă verde cu imprimeu floral, pe care obișnuiam să o îmbrac deseori cu o fustă mini gri și o pereche de dresuri colorate. Aceeași cămașa care s-a văzut ”ușurată” de cordonul din același material, subțire, drăguț, pus acolo de accesoriu. Asta fiindcă la un moment dat m-am trezit că n-am absolut nicio curea funcțională și voiam neapărat, obligatoriu, de nerefuzat să port o anumită pereche de pantaloni, cărora nici prin cap nu le trecea să meargă fără curea. Ce am făcut? Păi ce să fac, am răscolit maaarele dulap de 40 de cm lățime, s-a aprins beculețul și-am furat cordonul de la cămașă, l-am trecut prin găicile de la pantaloni și i-am făcut fain-frumos un nod și-o fundiță în față, cât să pară că așa am vrut eu să mă îmbrac, nu că e o soluție de criză. Și gata, problemă rezolvată.

Eh și cum mi-am aruncat eu privirea pe poza din ramă, de pe raft, m-a bufnit râsul când mi-am amintit prima seară în care am rămas să dorm cu jumătatea mea mai bună. Mă pregăteam să fac un duș când mi-am dat seama că nu am niciun fel de elastic de păr la mine. Îmi dau seama că nu pare sfârșitul lumii, dar, credeți-mă, e un pic. Mie îmi place să-mi port libere pletele de Cosînzeană, dar doar câtă vreme nu mă încurcă. Or eu nici măcar să mănânc nu-s capabilă fără să-mi prind părul. Nu pot și pace, simt că o să vină tot spre farfurie, o să-mi intre în gură sau în mâncare și o să se dezlănțuie iadul. Nu vreți să știți ce stresată stau la câte un eveniment când nu dă bine să-mi scot elasticul din geantă și să-mi prind părul, numai cu noduri intră mâncarea. Să știți că dacă mă vedeți vreodată la masă cu ochelarii pe cap, în loc să stea pe nas, probabil mi-am uitat elasticul de păr acasă și cumva încerc să-mi țin părul la respect. L-aș înnoda dacă aș putea, dar are personalitate, n-ar sta nici picat cu ceară.

Să revenim însă la seara cu pricina. Când am realizat că n-am cu ce să-l prind, deja mă gândeam că asta e, ori rămân nespălată, ori mă spăl și pe cap, să știu o treabă. Da, dar vezi tu, băiatul n-are uscător de păr, o să mă apuce dimineața încercând să-l usuc sau o să mă culc așa și-o să mă trezesc cu durere de cap. Sfoară n-avea, papiotă de ață nu, cârlige de rufe nu, eu nu mai aveam speranță. M-am așezat pe fotoliu și mă uitam în jur pierdută, până când am zărit luminița de la capătul tunelului. Adidașii. Se prind cu șireturi. Evrika. L-am lămurit rapid că nu vreau să-l las desculț, dar am nevoie de un șiret, ca să fac duș și să dorm liniștită. Și mi l-a dat. Și ia uite ce bine ne-a mers. Un șiret, doar atât, un șiret, nimic mai mult…

Așadar, dacă nu știți cu ce să vă mai umpleți weekendul, recomand să vă apucați să vă uitați la poze mai vechi. O să fiți surprinși de câte lucruri ați uitat sau de ce ținute erați capabili să purtați acum niște ani. Iar dacă aveți chef de o sâmbătă mai condimentată, puteți să dați curs provocării celor de la Answear și să arătați lumii cum testați voi moda. E simplu, faceți un clip, îl încărcați în social media cu hashtag-ul #WeAreTheAnswear și puteți să câștigați puncte și vouchere cadou sau chiar un Fiat 500, în care să vă plimbați pe coasta Amalfi și să faceți poze noi de revăzut peste ani 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017

 

Advertisements

Invazia intergalactică și licoarea magică

În rarele ocazii în care apuc să discut despre galaxii îndepărtate, planete dubioase și locuitori și mai și, răspund dintr-o suflare cu da la întrebarea ”crezi în existența extratereștrilor?”. Bineînțeles, ar fi chiar culmea să cred că, în ditamai Universul, a căzut găleata cu viață, inteligență și noroc fix numai pe noi. Nu știu cum să zic, dar stele-n frunte n-am văzut să avem și nici nu ne-am lămurit vreodată ce e cu timpul, dimensiunile și alte nebunii dintr-astea. Suntem tot într-o ceață, așa că hai să ne calmăm, că trebuie să mai fie niște unii prin marea grădină spațială.

De multe ori discuțiile astea survin fie după ce am văzut un film cu ființe speciale, fie când știm că urmează să se lanseze încă unul din aceeași zonă și căutăm un trailer ca să beyond skylinedecidem dacă și când mergem să-l vedem. Odată cu discuțiile, vin și visele mele dubioase. Că doar ce scriitoare aș fi dacă imaginația mea s-ar opri vreodată din învârtit rotițe, nu? Pun capul pe pernă și imediat mintea mi-o ia pe câmpii și, credeți-mă, de muuulte ori nu sunt câmpii de pe Pământ.

S-a întâmplat după ce am văzut Arrival (probabil cel mai fain film cu extratereștri de până acum) și s-a întâmplat și zilele trecute, după ce am aflat că poimâine, dies dominus 3 noiembrie 2017, se lansează ”Beyond Skyline”. Ei bine, țin să-i transmit lui Frank Grillo că personajul lui ar face bine să se descurce onorabil cu extratereștrii ăia, nu de alta, dar riscă să primească lecții de la fata aia războinică din visul meu. Eu, desigur.  Luați-vă niște popcorn, să vă povestesc.

Eram în vacanță, îmi odihneam sufletul într-un balansoar, pe un balcon dintr-un castel vechi și priveam în zare apusul soarelui toscan. Vremea prietenoasă, atmosfera călduță, vinul sec, omul drag și balansoarul comod, toate premisele pentru o seară de vis. Dolce far niente, cum ar veni. La un moment dat, cum visam eu așa la nemurirea sufletului, la ce se întâmplă după ultima suflare, la ce rămâne, la unde mergem, văd că se face dintr-odată un întuneric albastru și începe să șuiere un vânt dubios. Zic, hait! Stai așa, că ăsta nu e apusul ăla mișto pe care îl marketează ăștia pe site-urile de travel. Mă ridic mai în capul oaselor și arunc o privire în curtea castelului, nici țipenie. În dreapta mea, omul dispăruse.

– Băi, nu e de glumă, vino înapoi, unde ești? încep să strig, întorcându-mă în cameră.

Panic moment off, omul dormea tolănit pe cearceafurile albe, cu muzica lui Peppino Gagliardi pe fundal.

Mă întorc pe balcon, mă uit preocupată peste balustradă și mă așez la loc, tastând un sms către mama personală: ”ce faci, totul bine acasă?”.  Când aud ce frumoasă e vremea și cum stă ea și-și bea cafeaua de după-amiază liniștită, înjur printre dinți. ”Păi normal, te pomenești că acasă e totul lapte și miere și aici au venit extratereștrii să-mi strice mie concediul. N-or fi proști, normal că e mai frumos în Chianti decât în Târgoviște, ăștia și-au făcut research-ul.”

Inutil să spun că ultimul cuvânt l-am țipat mai mult decât rostit, fiindcă mi-am întors privirea spre dreapta, de unde mă privea rânjind o ființă cel puțin hidoasă. Vedeți voi, extratereștrii pe care îi văzusem eu în ”Arrival” nu erau frumoși, dar nu erau din ăia de te băgau în sperieți. Ei bine, băiatul ăsta de pe balconul meu era în-fi-o-ră-tor! Niște ochi care ieșeau din orbite și se mișcau continuu, membre gelatinoase, care tocmai se lipiseră de cel mai frumos balansoar ever, o cutie-giroscop în loc de cap și un soi de sertar pe post de gură.
În timp ce eu mă uitam îngrozită la el, fără să mă mișc, peisajul de efect se transformase într-unul complet defect. Zeci și sute de ființe ca noul meu vecin se plimbau în voie pe dealurile din jur, iar în preajma lor erau mii de pământeni trecuți la cele sfinte. Sângele curgea șiroaie sub lumina albastră a soarelui stricat, iar musafirii mișunau, cu capetele învârtindu-li-se întruna, adulmecau zona și deschideau din când în când sertarul-gură, gustând din strugurii copți din podgorie.

M-am scuzat politicos față de Billy, cum l-am botezat fără știrea lui pe musafirul nepoftit, am intrat în cameră și am realizat, ca într-un thriller, că jumătatea mea mai bună nu doarme, ci e leșinată! Naiba știe ce-i făcuseră Billy și ai lui, dar aveau să plătească. Omenirea ca omenirea, dar când te încurci cu Omul drag, ai încurcat-o!

Am fugit în baie, am apucat placa de păr și o soluție de spălat pe jos, uitată probabil de cei de la curățenie. Nu, n-aveam în plan să-i aranjez pleata, dar măcar să-l sugrum cu cablul aș fi sperat, deși nu eram sigură pe unde respiră.
M-am întors în balcon precum Xena, prințesa războinică, și imediat am făcut un lasou, l-am prins de 4 membre deodată, luându-l pe Billy pe nepregătite și l-am trântit pe podea. Ca să fiu sigură, am turnat niște soluție pe el, dar părea să n-aibă nici pe naiba. Țineam strâns de placă și mă gândeam că trebuie să găsesc o soluție să-l extermin pe Billy, el sigur e șeful, iar apoi restul or să moară de oftică sau or să plece de teamă. Doar că pe când stăteam eu așa și căutam soluții, am mai aruncat o privire panicată în jur. Neinvitații se tăvăleau pe jos de ceva ce părea a fi durere, iar în momentul ăla scânteia a apărut. Am apucat sticla de vin de pe măsuță, i-am deschis cu forța sertarul-gură lui Billy și am început să îi torn licoarea magică pe gât. În câteva secunde, Billy a început să urle de durere și imediat s-a dizolvat pe gresia din balcon.

Tot atunci a sunat și alarma, iar câmpurile din jur s-au colorat la loc într-un apus cald, înainte să se dizolve și ele complet. M-am trezit râzând, dar mândră de isprava mea și decisă să înfrunt orice haită de intergalactici ce va să vie 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017

”Eu beau, nu știu ce faci tu, dar eu beau, vezi?!”

”Nu mai bea atâta apă, că faci broaște-n burtă!” sau ”După ce bei apă, ce-ai mâncat și tu toată ziua? Nimic!”

N-aș putea să îmi amintesc cam de câte ori am auzit replicile astea de la bunica mea. O bună perioadă de timp am tot încercat să-mi închipui cum ar putea trăi broaștele acolo, eram sigură că e strâmt și aglomerat și n-ar avea nici loc, nici chef să-și facă ele căsuța fix la mine în burtă. Așa că ridicam din umeri, scufundam din nou cana albă de tablă în găleată, o puneam la gură și îmi potoleam setea aproape fără să respir.

Pe vremea aia nu știam eu ce e aia hidratare, n-auzisem de regula celor 8 pahare de apă pe zi și nici nu existau sute de bloguri, forumuri și conturi de instagram care să promoveze un stil de viață sănătos.
Pe vremea aia mergeam cu tataie la fântâna de pe uliță și mă aplecam ușor pe marginea ei, încercând să văd ochiul de apă din pământ, în timp ce el învârtea roata și umplea cele două găleți cu apă proaspătă, rece. Uneori îmi băgam buzele mici direct în găleată și-mi închipuiam că beau apă de izvor, de la munte, fiindcă tataie nu prea mă certa dacă făceam prostioare, la fel cum nici nu-mi zicea vreodată să nu mai beau atâta apă. Probabil că el știa mai multe despre broaște și despre preferințele lor în materie de locuințe, fiindcă obișnuia să bea, fără griji, la fel de multă apă ca mine. Când lăsa cana jos, îi vedeam zâmbetul satisfăcut pe față, îmi făcea cu ochiul și scotea un sunet de mulțumire: ”a-haaa, mmm, ce bună e!”

Între timp au mai trecut anii, părul blond mi s-a mai închis la culoare și am uitat complet de broaște. La fântâna de pe uliță n-am mai mers, fiindcă ne-am făcut și noi una în curte, iar la un moment dat am aflat și cum stă treaba cu nevoia de hidratare a organismului. Am văzut-o de-a lungul anilor de multe ori pe mamaie cum se strâmbă când bea apă, de parcă e oțet amestecat cu fiere, și am decretat că dacă unii oameni și-ar dori o pastilă care să-i scutească de grija mâncatului, ei bine, bunica mea ar fi fana numărul 1 a unei pastile care să o scutească de băutul apei.

Mie, pe de altă parte, îmi place în continuare să beau apă, e primul lucru pe care îl fac când mă trezesc, asta după ce mă rog mai întâi să fie o greșeală faptul că deja sună alarma de la telefon, că doar de-abia ce am închis ochii. Dar asta este, desigur, o altă poveste. Beau apă și când mi-e sete, beau apă și când mi-e foame, fiindcă îmi umple stomacul (da, mamaie, șoc și groază, beau apă deși n-am mâncat!) și beau apă și atunci când resimt o senzație continuă de foame, deși ronțăi întruna. Am citit eu la un moment dat că uneori organismul nostru e confuz și mai încurcă borcanele, așa că mai bine îi dăm un pahar cu apă, iar el va fi fericit, pe sistemul în-viață-nu-primești-mereu-lucrurile-pe-care-ți-le-dorești-ci-pe-cele-de-care-ai-nevoie.
E ușor de înțeles, deci, că au fost puține perioade în viață în care să trebuiască să am grijă în mod conștient de consumul meu de apă. Una dintre ele a fost în liceu, pe vremea când ajunsesem să am vreo câteva kilograme în plus față decât mi-ar fi stat bine și m-am apucat de dietă mâncat echilibrat și  de făcut sport, așa că aveam grijă să nu mă prindă vreo seară cu cele 8 pahare de apă nebăute, ferească cel de sus.

Celelalte perioade, răzlețe și de mici dimensiuni, au început odată cu intrarea mea în câmpul muncii, cu program full-time, responsabilități și un dozator de apă aflat la câțiva metri buni de biroul meu. Mă cufundam în taskuri și proceduri și uitam de licoarea vieții, iar când îmi aminteam totuși… ei bine, se întâmpla deseori să găsesc bidonul gol, așa că mă întorceam pe scaun cu coada între picioare și-mi făceam curaj să umblu pe la celelalte etaje în căutare de noroc.
Până la urmă mi-am luat o sticlă de trei sferturi pe care o umpleam dimineața și undeva după prânz și-am rezolvat astfel problema serioasă a hidratării.

apa de izvor

Dacă pe vremea aia cei de La Fântâna ar fi adus la birouri și apă îmbuteliată, nu doar dozatoare, probabil că altfel ar fi stat treaba. Mi-aș fi luat dimineața din frigider 2-3 PET-uri de 0,5l, le-aș fi așezat ca la armată pe cutia cu sertare și le-aș fi luat pe rând la întrebări. Lasă că ar fi fost mai comod pentru noi să avem frigiderul aranjat cu sticluțe, să-l consultăm din când în când, o ocazie numai bună să ne mai îndreptăm și oasele ridicându-ne de pe scaune, dar am senzația și că recipientele la 0,5l mă ajută pe mine, personal, să beau mai multă apă. Probabil e o chestie pe care creierul meu o administrează ca pe un task: e mai simplu să fragmentezi un task mare în câteva sarcini mai micuțe și să le duci pe alea la capăt. Cam așa și cu sticlele de apă.

Nici la locul actual de muncă n-am scăpat de perioadele mai secetoase, ca să zic așa. Ajunsesem la un moment dat în punctul în care îmi pusesem alarme pe telefon, care sunau la intervale regulate de timp și-mi aminteau să beau apă, doar că deseori plecam în ședințe, îmi lăsam telefonul pe masă și acolo rămânea câteva ore bune, cu tot cu reminder-ele mele. Până într-o zi când m-am trezit cu o fază amuzantă din partea unor colege. Eu eram plecată, cum vă zic, alarma suna în disperare, iar fetele mi-au făcut un filmuleț pe care l-au și trimis pe un grup intern de Whatsapp, să mă știe toată lumea. În film apărea întâi ecranul telefonului meu, pe care scria mare ”bea apă”!, iar apoi chipul uneia dintre colege, care bea tacticoasă dintr-un pahar cu apă, ca mai apoi să-mi zâmbească și să-mi spună: ”eu beau, nu știu ce faci tu, dar eu beau, vezi?!”
Când am ajuns la telefon, lumea deja râdea uitându-se la mine și eu habar n-aveam de ce. A fost amuzant, să știți, am dat pe gât instant două pahare de apă, mi-am promis să nu mai las telefonul pe birou și am început să fiu și mai conștientă că nu e ok ce mi se întâmplă și să-i redau apei locul important pe care l-a ocupat dintotdeauna în viața mea. Pe scurt: mi-am băgat mințile în cap!

Ehe, bine, mamaie n-ar zice același lucru dacă ar citi ce vă povestesc eu aici, ci mai degrabă cred că s-ar închina cu ambele mâini. Dar voi n-ascultați la ea, broaște-n burtă nu faceți, pe cuvânt, așa că, hai, treceți la al optulea pahar, că deja e târziu! 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Viața este un voiaj spre acasă

Până acum ceva timp, acasă era la Târgoviște.  Doar acolo. Mi-am petrecut copilăria și multe vacanțe de mai târziu în casa bunicilor și. deși sunt extrem de legată de ea, am avut dese discuții cu mama despre acasă. Eu veneam în câte un weekend de la facultate, intram în apartamentul nostru mic, mă cuibăream în cearceafurile foșnitoare, proaspăt spălate, îmi regăseam biroul, calculatorul vechi, cărțile, jucăriile de pluș cocoțate și îngrămădite pe un raft și magnetul de pe frigider, pe care scrie ”home is where your mom is”, iar mama îmi zicea: ”trebuie să ajungem și noi pe acasă.” Pentru ea, asta însemna la țară. Eu râdeam. Eram deja acasă.

Abia de curând am înțeles cu adevărat că, pentru mine, acasă înseamnă oameni. Acasă însemna reîntâlnirea cu mama după săptămâni întregi de dormit la cămin, sentimentul de confort pe care apropierea de ea mi-l dădea. Acasă însemna, în copilărie, halvița pe care tataie mi-o cumpăra pe furiș de mama și mirosul de dovleac pe care mamaie mi-l cocea în cuptorul de la sobă; acasă însemna aceeași poveste despre un moș și o babă pe care mamaie mi-o spunea ca să adorm și tot acasă era tabinetul jucat cu tataie în camera răcoroasă, atunci când afară erau 35 de grade la umbră.

Am aflat asta acum, fiindcă spun că mă întorc seara acasă, deși pereții și mobila-s toate ale altcuiva. Am aflat asta, de fapt, atunci când m-a strâns prima dată în brațe și-am știut că pot să-mi scot rucsacul cu griji, să-l trântesc pe jos, să-mi pun capul pe umărul lui și să respir ușurată. Ajunsesem acasă. Oamenii dragi, cei cu care ai putea să mergi până la capătul lumii și-napoi, ei sunt cei care îi dau unei case energia necesară ca să devină acasă.

În garsoniera noastră micuță n-au loc decât energiile pozitive. Sigur, oameni suntem, uneori mai dăm un genunchi în colțul de la pat sau scăpăm oul pe aragaz, caz în care înjurăm printre dinți și se cam zăpăcesc puțin energiile, iar alteori uităm geamul deschis la baie o noapte întreagă și se fac -35 de grade dimineața. E adevărat, nu suntem perfecți, dar am putea totuși să primim bile albe pentru faptul că nu ne trezim să facem dușuri extrem de târziu în noapte, ca să consumăm apă cât pentru treizeci de elefanți însetați până se încălzește suficient. La fel de albe ar trebui să fie și cele pentru cât de puține becuri aprinse avem în același timp, deși recunosc că uneori televizorul merge deși nu se uită nimeni la el. Doar că nu știi niciodată când apare câte un cățel drăguț pe Viasat Nature, numai bun de îmbrățiat așa de la distanță.

Știți, noi suntem acasă mereu, indiferent de unde ne întindem capul la finalul zilei, dar când o să ne mutăm în casa aia cu curte verde, lavandă, cireș și doi Retrieveri…ei bine, atunci lucrurile or să stea un pic altfel. N-o să mai stăm cu aeroterma pornită în octombrie, când afară-s 6 grade, iar calorifere-s bocnă, ca aici. Și nici n-o să mai ținem geamurile larg deschise când caloriferele ard, deși afară s-a încălzit iar la 20 de grade.
Casa noastră cu living spațios o să aibă la parter ferestre suficient de mari și bine poziționate, în așa fel încât o să avem lumină naturală o bună parte din zi. O să pot sta tolănită pe canapeaua confortabilă, cu o carte în brațe și o să-mi pot vedea curtea pe oriunde aș privi, râzând de cum celălalt stăpân al casei se chinuie să-l învețe pe Ares, labradorul nostru auriu, cum să aștepte liniștit până când musafirii chiar intră în curte și abia apoi să îi ia la joacă.

couple new home kiss

*Sursa: pinterest.com

Când o să coborâm dimineața în picioarele goale să ne bem ceaiul și cafeaua, o să ne felicităm unul pe altul că am ales încălzirea în pardoseală, în vreme ce afară ninge like there’s no tomorrow, iar panourile solare cel mai probabil ne vor face extrem de fericiți când vom citi facturile la energie electrică. Cu siguranță că jumătatea mea mai bună va ști mult mai multe despre toate lucrurile astea tehnice, gen izolații termice ca să nu ardem gazul de pomană, cum s-ar zice, sau cum trebuie să fie caloriferele din dormitoarele și băile de la etaj. Tot el se va asigura, în mod clar, și că avem acel certificat energetic despre care până și eu știu că e necesar în cazul în care vrem vreodată să ne strângem bocceluța și să ne mutăm acasa în alt colț de lume.

Pe mine am să vă rog să nu mă întrebați de termografie, termoviziune sau alte din astea cu temperaturi. Puteți să mă întrebați maxim cu ce auditor energetic am colaborat noi, că memorie bună, slavă Domnului, am, o să știu.
Eu am să mă asigur, în schimb, că perdelele se potrivesc cu covoarele, că lampadarul e poziționat unde trebuie și că tablourile completează feng-shui-ul, acoperind locul ăla unde am zgâriat zugrăveala. Știți, o casă e ca o femeie, nu e suficient să fie sănătoasă și puternică, trebuie să se simtă frumoasă, să-i stea accesoriile bine, să-i scoată în evidență părțile bune și să-i mascheze neajunsurile. Doar așa poate să emane energie pozitivă, să-i facă mereu pe cei din jurul ei să zâmbească, să se simtă în largul lor, să se simtă acasă.

Ca în orice echipă, fiecare are rolul lui bine delimitat, însă sunt și task-uri de care ne vom ocupa împreună. Vom umple casa cu râsete zgomotoase, cu muzică bună și prăjituri frumos mirositoare, cu albume cu poze din toate călătoriile și amintiri imposibil de uitat vreodată. Cu timp de calitate petrecut împreună, cu cărți frumoase și filme bune, cu jocuri și glume, cu seri de karaoke sau sesiuni de dans improptu.Și tot împreună ne vom asigura că energia micilor alergători la proba ”tu-o-prinzi-pe-mami-și-eu-îl-blochez-pe-tati” va completa, fără prea multe lacrimi și alunecări neprevăzute, zen-ul întregului nostru acasă.

Articol scris pentru SuperBlog 2017

 

Un fel de semnificație a viselor

Azi-noapte am visat că muream și eram foarte împăcată cu ideea asta. Să tot fie vreo câteva luni de când am aproape numai și numai vise dubioase, de altfel. Unele n-au niciun fel de sens în universul ăsta, posibil să fie niște frânturi dintr-o existență anterioară, care s-au găsit să mă bântuie acum și să-mi spună că e cazul să urmăresc scopuri mai înalte, gen să descopăr nemurirea sufletului, desigur. Altele sunt în mod clar strâns legate de ce fac eu pe timpul zilei în dimensiunea asta în care (credem că) trăim pentru moment.
De exemplu, când visez că mă trezesc într-o țară complet străină în care nu-nțeleg o boabă din ce vorbesc ăia acolo și nimeni nu știe engleză, nu e pentru că simt chemarea spiritului meu care încă experimentează bucăți din vieți anterioare. Nu, nu, e pentru că sunt frustrată că am parcurs toate lecțiile din cursul de italiană de pe Duolingo, însă mi-au decolorat nesimțiții capitolele din urmă, așa că trebuie să le refac de încă niște zeci de ori, ca să ajung și eu la fluența dorită. Știți cum e să suspini în somn când îți zic ăia ceva la magazin în vis, tu nu înțelegi un cuvânt, dar știi că zic ceva de genul: ”ne pare rău, nu ai fluență 60% pe Duolingo, de aia nu ne înțelegi, fraiero!”

La fel se întâmplă când mă uit seara la episoade dintr-un serial cu ucigași în serie sau când încep să citesc cărți în care naratorul este nimeni altul decât moartea. Așa am ajuns azi-noapte să visez că mă împușcă cineva în coloană (I know, weird, right?) după ceva urmărire antrenantă, eu îl rog frumos să sune la ambulanță, iar persoana îmi zice calmă că trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că o să mor, că oricum o să sângerez până la moarte până ar veni salvarea. Așa că eu dau din cap că bine și stau acolo și aștept să mor liniștită. Sigur, după aia mă trezesc transpirată, cu părul răvășit și încercând să-mi opresc inima din galop, dar acolo în vis eram liniștită ca o panseluță.

Cel mai amuzant a fost, în schimb, acum vreo câteva săptămâni când am visat că eram încă în facultate și într-o zi îmi cădeau dinții din față. Mă rog, doar unul de fapt, de sus, dacă vreți detalii. Nu știu dacă participam la vreun maraton și dădeam cu capul în vreun stâlp de înaltă tensiune sau dacă sufeream de vreun sindrom dubios care te face să rămâi știrb dintr-odată, cert e că mi se activa în sistem modul ”Avarie” imediat. Știu, o să ziceți că e la fel de amuzant ca atunci când rămâi cu prea multă lună la sfârșitul salariului, dar nu zâmbetul meu de bunicuță mă face acum să râd, ci felul în care mintea mea de economist a început imediat să caute soluții. Nu mi-am acordat nici măcar câteva minute acolo să pufnesc și eu în plâns, să mă vait, să-mi întind rimelul și rujul cel roșu sau să îmi sun o prietenă.

Am apucat rapid o foaie și un pix și am început să fac un tabel și niște calcule. Știe toată lumea că mersul la stomatolog poate fi oricum, numai ieftin nu, mai ales când te trezești brusc cu un noroc ca ăsta-n drum, așa că scriam frenetic variantele posibile și costurile aferente. Nu, nu mergeam înainte la doctor, cine are timp de vizite la doctor într-un vis? Să fim serioși. Oricum eu deja știam de ce am nevoie (probabil sunt medic într-o altă dimensiune) și-mi lipseau fix vreo 500 de lei. Simțeam cum mi se formează pe frunte broboane de transpirație și de emoție. Știți cum e, când mergi să cumperi ceva nu contează că-ți mai lipsesc 1000 de euro sau 500 de lei, oamenii ăia nu-ți vând până nu ai toți banii

Începusem să caut soluții alternative de finanțare, cu puncte pro și contra. Sigur, videochat-ul nu era o variantă, deși îmi apare și-n viața de zi cu zi în feed-ul de pe Facebook ca un fel de soluție universală la toate problemele planetei. Nici să cumpăr un bilet la loto nu m-ar ajuta cu mare lucru, că noroc cu carul n-am avut niciodată, mereu când am câștigat ceva am făcut-o muncind pentru lucrul respectiv. Mi s-a aprins un beculeț și m-am gândit că aș putea să mă apuc să fac proiecte pentru colegii mei de facultate mai puțin conștiincioși. Calculam eu că pe un proiect mai complex la econometrie, frumos aranjat și cu câteva nopți nedormite, aș putea să iau chiar și 100 de lei. Dacă-mi găsesc 7-8 studenți și o găleată de cafea, aș putea deja să strâng banii care-mi lipsesc și să-mi cumpăr și-o pereche de pantofi după. Ahem, ce, am zis ceva?

După aia m-am gândit că ar mai fi și varianta să mă angajez ca promoter la ciocolată sau iaurturi, part time, pentru câteva promoții. La 20 de lei pe oră, în maxim două săptămâni aș strânge mai mult decât necesarul. Vorba aia, am aproape un metru șaptezeci, prea urâtă nu-s, m-oi pricepe și eu să zâmbesc un pic clienților și să le dau să guste din noul sortiment cu fructe. Uhm, Ioana, alo? Ah, da, stai că n-am un dinte! Așa m-a bușit râsul și am realizat că trebuie să cânt la altă masă. Aș vrea să vă spun că am rezolvat cumva, însă, ca în orice vis care se respectă, m-am trezit brusc fiindcă am dat cu un genunchi în perete. Mi-am verificat dinții, erau toți acolo și am adormit râzând la loc.

Dimineața, la cafea, mă gândeam cum naiba de nu mi-o fi trecut prin cap un credit? Măcar să fi adus vorba de vreo bancă sau să apară acolo în vreun ungher de minte varianta unui împrumut rapid. Ziceai că mi-a luat vreun spirit rău mințile. Bine, eu știu, subconștientul meu e conștient (pun intended) că nu-mi place să mă știu datoare, așa că-mi construiește visele cum știe mai bine, dar totuși, aveam nevoie doar de cinci sute de lei. În ziua de azi găsești chiar și credite online pe sume de genul ăsta, iar avantajul e că poți să ai banii în portofel super rapid.
Când nu poți să deschizi gura să vorbești cum trebuie, faptul că apeși niște taste pe telefon sau laptop și te trezești cu cardul mai rotund în aceeași zi…ei bine, e mare lucru. Când mai adaugi că există și varianta să dai peste un credit fără costuri, deja parcă ți-a pus Dumnezeu mâna-n cap.
Și, desigur, poți să folosești soluția asta rapidă și când găsești pantofii ăia, fix ăia, la reducere, ultima pereche, fix, dar fix măsura ta și ai nevoie de un împrumut până la salariu, dar deja asta e altă discuție.Eh, dar până la sezonul reducerilor, eu mă bucur de faptul că pot încă să zâmbesc fix ca fata asta din poză și mă pregătesc de culcare încă o aventură pe tărâmul lui Morfeu 🙂

telecredit_credit_rapid_online

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

 

 

Spovedanie la ceas de seară

”Bună, sunt Ioana și car după mine în fiecare zi o grămadă de prostii.”
Cam așa ar suna introducerea mea la o întâlnire a ODRPP – Organizația Dependenților de Rucsacuri sau Poșete Pline. Scurt, clar, la obiect, asumat și, în plus, cu o mică rimă la final, să sune poetic. Aș sta acolo în fața sălii cu tot curajul strâns la piept și emoția în glas, gata oricând să-mi golesc geanta ce-mi atârnă greu pe umărul drept, ca să fac un al doilea pas spre vindecare.

Mai acum ceva timp mă uitam la Gilmore Girls și mă cruceam când o vedeam pe Rory cum cară în spate rucsacul ăla de ‘jde kile, burdușit în mare parte cu cărți și completat cu tot felul de prostioare. Mă rog, pe parcurs îi mai vine și ei mintea la cap (o fi fost la vreo întâlnire ODRPP?), dar ce vreau să zic e că acum mă uit la mine și îmi vine să-i zic: ”îmi pare rău, nu înțelegeam, acum înțeleg, îmi pare rău.”

Ziceam mai sus că o ședință din asta de ”exorcizare” la ODRPP ar fi deja al doilea pas spre vindecare, asta pentru că pe primul l-am făcut  când am cam renunțat la poșetele mari. A trebuit să folosesc metoda asta cold turkey, că altfel nu-s capabilă. Eu nupotnupotnupot să am o geantă mare și să nu pun în ea un sfert de sertar și toate secretele planetei. Nu pot și gata! Așa că le-am făcut frumos pachet, le-am trimis la Târgoviște și duse au fost. Acum folosesc niște poșete și gentuțe medii și mici, într-o încercare disperată de a-mi lua cu mine doar strictul necesar. Dar vedeți voi, totul, dar absolut totul este relativ. Ce înseamnă strictul necesar?

Păi când ies în oraș sau la o plimbare în parc sau până la Mega să-mi cumpăr struguri și pâine, sigur că pot să iau gentuțele mici. Trântesc în ele niște bani, cardul, buletinul (da, nu ies fără carte de identitate pe stradă, ce să vezi, mai am un pitic), cârpița de șters ochelarii, un balsam de buze, un ruj, cheile, telefonul și cartela de metrou. Toate astea știu să le recit dintr-o singură respirație și mai că-mi vine să mă pup când îmi dau seama că eu așa aș putea fi chiar eficientă, atât ca timp, cât și ca spațiu. Păcat că am piticii ăștia. Nimeni nu-i perfect.

Când în schimb plec dimineața la birou și știu că drumul vieții mă va mai purta prin diverse locuri până când ajung seara acasă, ei bine, atunci deja vorbim în cu totul alți termeni. În poșetă sau trăistuță (știți, textile, cu imprimeuri drăguțe,zici că te duci cu ele la piață, dar de fapt le poți pune pe umăr și să cari dulapul în ele?) există niște adevărate ecosisteme. Le mut de la o zi la alta, în funcție de ce aleg să port în ziua respectivă, dar am grijă să nu uit nimic esențial.

În primul rând, nelipsit e portofelul meu cel roșu, ticsit cu bonuri fiscale, carduri de fidelitate de la două farmacii și o librărie, rețete de la dermatolog și monede de 10 și 50 de bani. Mai am buletinul, permisul, cardurile bancare, cartela de metrou, cardul de acces la sală (nu am mai fost de mai bine de un an și jumătate), un talon răzuibil de la CinemaCity care a expirat de o lună și jumătate și un card de reduceri la H&M valabil până la 31 martie. 2017. Păstrez amintire legitimația de student de la licență, expirată de trei ani, câteva cărți de vizită, permisele de la biblioteca din Târgoviște (unul expirat, da) și o pastilă de Trachisan. Apoi mă întreb de ce e așa umflat și greu, deși eu am trei, maxim patru bancnote la mine. Lasă, știu că oamenii de la ODRPP m-ar înțelege, m-ar accepta și m-ar ajuta să-mi revin.

Acum că am scos pe masă portofelul, să trecem la restul ecosistemului. Badge-ul de acces la birou este, desigur, nelipsit. Am ajuns să-l prind de vreo curea ca să-l găsesc mai ușor dimineața, mai ales când se face mai frig, vin înfofolită și mă încălzesc acolo la recepție de intru într-un cerc vicios: nu găsesc badge-ul, mi se face cald, mă enervez că nu-l găsesc și mă încălzesc mai tare, așa că mi-e mai greu să-l caut eficient și simt că intru într-o buclă infinită. De câteva ori l-am uitat acasă pentru că nu era prins de nimic și nu l-am găsit când am schimbat poșetele, așa că am dedus că vreo forță divină l-a pus deja în aia pe care o voi lua. N-a fost să fie, m-a rugat colegul de la Security să-ncerc să nu-l mai uit. Aș fi vrut să-i explic că lucrurile nu-s așa simple cum par, dar mi-era cald.

Pe lângă portofel și badge, mai am chei, nelipsitul telefon, căștile, minim un balsam de buze (rar se întâmplă să fie toate cinci în aceeași geantă, încerc să nu-mi țin toate ouăle în același coș), un ruj, nelipsita cârpiță de ochelari, un tub de suplimente alimentare împotriva căderii părului pe care tot uit să le iau, dar le țin, că poate îmi amintesc într-o zi, diverse obiecte de igienă feminină și minim o folie de analgezice. Mai am un pix pe care îl scot rar, e pixul de rezervă, în caz că vine iar marea criză la noi la birou și rămânem fără resurse, dar și vreun pliant pe care îl primesc la metrou dimineața și nu găsesc un coș în care să-l arunc.

În ultima vreme, ecosistemul meu s-a îmbogățit și cu un tub de pastă de dinți, o periuță și câteva foi cu versuri pentru orele de canto.
Ocazional mai adaug umbrela mea roșie cu buline albe și dantelă pe margine, o carte dacă știu că am de așteptat pe undeva, o eșarfă în caz că se lasă rece, o cremă de mâini  și, desigur, diverse chestii de ronțăit pe care mi le iau înainte să ajung la birou. Uneori plec cu umbrelă și mă întorc fără, dacă uit să o iau de la uscat și nu mai plouă; alteori plec cu o carte și mă întoc cu două, se pare că ecosistemul meu lucrează și la variante de reproducere. Eh, noi să fim sănătoși.

”Bună, sunt Ioana și car după mine în fiecare zi o grămadă de prostii, iar acum că vi le-am scos pe toate pe masă, vă rog frumos să mă ajutați să uit de legăturile emoționale și să-mi fac curat măcar în portofelul cel roșu care nu se mai închide. Dau la schimb sugestii de prindere a badge-ului pentru o găsire rapidă sau de plasare a pliantelor în așa fel încât să nu se șifoneze înainte de aruncarea la gunoi.”

Până la următoarea ședință ODRPP, vă mulțumesc din suflet pentru susținere, înțelegere și nejudecare. 

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Chef Ioana și logodna anului

A fost o perioadă în viața mea când mi-am dorit să devin cofetăreasă. A început prin liceu, când îmi plăcea să fac tot felul de deserturi atunci când aveam timp liber, apoi a continuat și în facultate, deși făceam asta tot mai rar și începusem să cochetez și cu alte idei de business-uri. Era o activitate care mă relaxa era un spațiu în care să-mi manifest creativitatea, cu un rezultat mai mult decât satisfăcător. La un moment dat chiar glumeam cu două prietene pe seama hobby-urilor noastre și ziceam că o să fim la un moment dat o super echipă pentru organizat nunți. Una își dorea un restaurant, eu o cofetărie, iar cealaltă o florărie. Numai bine, nu?

Eh, timpul a trecut, acum gătesc din ce în ce mai rar, nu doar pentru că în timpul liber prefer să mai citesc și, după cum bine se vede, să scriu, ci și pentru că tendința mea naturală ar fi să pregătesc dulciuri și dacă tot le fac, cineva trebuie să le mănânce, nu? E adevărat că față de cele din comerț, ale mele sunt fără aditivi și conservanți, dar zahărul rămâne totuși unul dintre dușmanii de seamă ai generației noastre. Mai bine îmi iau o carte, o cană de ceai, mă așez în fotoliu și las gătitul pe seama altora.

Cu toate astea, îmi place din când în când să revin la pasiuni mai vechi, să închid ușa la bucătărie și să umblu prin oale și boluri, să gust, să ridic capacul și să miros, să fac pe interesanta, să mai adaug un praf de piper sau să mai verific o dată focul. Sigur, în general nu fac lucruri foarte complicate, dar alteori mă visez așa un soi de Chef, într-un restaurant pretențios, cu invitați de seamă. La un moment dat am gătit un mușchiuleț de porc la cuptor, cu garnitură de fasole verde trasă în unt și asezonat cu un sos de ciuperci cu smântână, pentru care mai că-mi venea să-mi dau un premiu. Fără falsă modestie, a fost o combinație așa bună, încât îmi plouă în gură și acum. Însă recunosc că meritul este în parte al uleiului de măsline pe care l-am folosit, realizând atunci cam cât de important e de fapt uleiul pe care îl folosești la gătit.

Eh, și pe când amestecam eu în sos mă gândeam cum ar fi să fiu pe bune un mare Chef la un restaurant cu stele Michelin și să-mi treacă pragul tot felul de oameni stilați, care să aprecieze arta culinară la adevărata ei valoare. Să mă văd, de exemplu, în bucătăria de LaPergola, restaurantul de deasupra Romei, în care i-aș urma la tron lui Heinz Beck, iar într-o zi să mă anunțe cineva că Leonardo DiCaprio s-a hotărât în sfârșit să lase deoparte grijile planetei și să se însoare. Sigur, am fost îndrăgostită de el, ca probabil multe adolescente, dar aș fi flatată să vină împreună cu iubita și inelul fix  la mine în restaurant.

Le-aș pregăti un meniu de degustare din 7 feluri, că doar 7 e număr magic și cine nu are nevoie de un strop de magie în viață? Aș începe cu un tartar de amberjack, cu căpșune înghețate, spumă de migdale și finger lime. Sigur, ar putea părea o provocare pentru Leo, încă niște gheață de spart? În realitate însă, știu că le va trezi simțurile amândurora, o să-i facă să fie mult mai prezenți la ce se întâmplă în jurul lor. Felul II ar fi ceva special, nu numai prin gustul deosebit, dar și prin așezare: scrumbie marinată servită pe pat de caponata siciliană.

Aș continua apoi cu sandvișuri cu barbun roșu, fistic, roșii uscate, oțet balsamic din Modena și, bineînțeles, stropite cu ingredientul meu secret: uleiul din fistic obținut chiar la noi în bucătărie cu cea mai eficientă presă de ulei la rece. Aroma uleiului de fistic potențează gustului peștelui, iar combinația cu oțetul special din Modena fac din acest preparat un răsfăț pentru palat. yoda-2

Felul următor ar consta într-o porție de ravioli cu mozzarella de bivoliță și fileuri mici de anșoa, iar al cincilea platou ar fi compus din scoici sotate, servite pe mangold (sfeclă elvețiană), cu măsline și legume sotate, stropite cu ulei de argan, la fel de home-made și el. Spre final, i-aș lăsa să-și odihnească simțurile cu un platou de brânzeturi uscate, pe care să-l savureze în liniște, iar băiatul să-și poată strânge curajul și găsi cuvintele de a-i povesti domniței despre cât de pregătit e să-și petreacă viața-ntreagă împreună.

Aș ajunge, în fine, la partea mea preferată: desertul. Cum nu există dulce mai bun decât ciocolata, aș pregăti o negresă cu cremă de fructe de pădure, servită pe un crumble de ciocolată și asezonată cu sorbet. Vinurile alese cu grijă pentru fiecare fel de mâncare n-ar lipsi din peisaj, nici muzica bună sau lumina potrivită. De peisajul de vis și de atmosfera perfectă nici nu mai vorbim. De-acum știu sigur că toți membrii echipei ar sta cu sufletul la gură, ascunși care pe unde, să afle dacă și când spune da, cum arată inelul și cum îi stă pe deget viitoarei (în sfârșit!) doamne DiCaprio.
Iar eu, cu boneta mea de ditamai Chef-ul, mi-aș purta zâmbetul larg pe buze o seară și-nc-o săptămână, mândră că am pus și eu acolo un strop în povestea lor. Știți doar că femeile sunt mai deschise la discuții importante, mai tentate să accepte oferte, atunci când mănâncă bine înainte, nu?

Ehe, să ne trezim din visare, Ioana!  Am să las chef-ii să-și facă treaba cum știu mai bine, iar pe DiCaprio să se însoare când o vrea (săracul, de-ar ști el ce filme științifico-fantastice îmi fac eu cu el…). yoda1Până una, alta, mai bine-mi văd de pastele și salatele mele, eventual arunc și un ochi pe magazinul profistore.ro (că poate-mi iau cândva pentru acasă o presă din aia de ulei de care povesteam mai sus), iar apoi mă-ntorc la scris și citit, parcă tot mai bine mi se potrivește 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Notă: inspirația culinară vine de pe amusebouche.ro și Tripadvisor.