Basarab Center și zeul inspirației

Când am decis să-mi resuscitez blogul m-am gândit, bineînțeles, că trebuie să-mi fac un to do list, să-mi pun cap la cap un plan, să citesc în continuare mult, să scriu ce-mi vine la gură când sunt în Word, dar să selectez un pic când dau copy-paste în editorul de pe wordpress. M-am mai gândit însă și să mă pun bine cu zeul memoriei, cu cel al creativității și inspirației, cu cel al răbdării și în principiu cu orice zeu ar putea interfera cu actul meu creator. Și pentru că m-am pus bine cu zeul inspirației, mi-a pus mâna-n cap și mi-a zis șoptit: ”fato, lasă un pic cărțile alea și mai pune mâna și citește ce-ai mai scris tu acum ceva timp. Poate unele fragmente chiar merită să vadă lumina blogului acum, când e săracul gol-goluț și aproape orice articol e mai bun decât niciunul dacă vrei să-l readuci la viață.”

Ei bine, datorită zeului inspirației, vedeți, vă rog, în rândurile de mai jos, câteva cugetări profunde puse pe hârtie acum vreo doi ani, când, dintr-un motiv pe care nu mi-l mai amintesc, am plecat la Târgoviște cu autobuzul în loc să-mi iau mașina.

”Vineri după-amiază, pe o căldură care prevestea în mod clar ploile ce aveau să ne aranjeze weekendul, mă îndreptam agale spre autogară, cumva sperând să mai găsesc loc dar, dacă s-ar fi putut, fără să mă grăbesc vreun pic. Nicio problemă, am prins ultimul loc, semn că oi fi făcut totuși și ceva bine în viața asta de nu mă arde karma chiar atât de rău. Eh, și cum mergeam eu așa, târând după mine un bagaj micuț, dar mai greu decât ar fi părut, mă uit în jur de  mașini și mă izbește un nume de magazin-terasă-birt-ceva. Râd cu mine, trec mai departe, îmi ocup locul mai sus amintit, mă fac comodă și încep să meditez. Basarab Center. Și râd iar.

Basarab Center este o… să nu-i zicem bodegă. Este, probabil , jumătate magazin și jumătate terasă, un loc care-și invită mușteriii să-și bea berile Ciucaș sau Newmarkt la una dintre cele câteva măsuțe de afară, feriți sub umbrele de soarele de vară târzie. Recunosc, nu am intrat și nici nu am asta în program , dar pot completa din amintire și imaginație spațiile goale, că nu e prima dată când văd un birt cu nume de fiță. Și mă gândeam că nu e singurul. Cred că a fost o perioadă când la noi a fost ceva sport național să-ți numești magazinul cumva fancy, indiferent că vinzi rochii din mătase naturală sau pâine, ouă și lapte și încă există reminiscențe, pentru că Basarab Center nu e deschisă de prea mult timp.

Știți magazinele alea de cartier, care parcă funcționează dintotdeauna, cu geamurile de la uși ușor crăpate printre grilajele de fier, abțibilduri decolorate lipite strâmb și mânere ruginite? Alea în care atunci când pășești ai senzația că te-ai întors vreo 15 ani în timp, iar mirosul de biscuiți râncezi și marmeladă de caise se combină atât de grețos cu cel de clor sau vreo altă soluție de spălat pe jos, încât nici nu mai știi de ce te-ai dus acolo? Sunt magazinele alea în care, în ziua de azi, nu te lasă sufletul să intri decât în cazuri de maximă urgență, când e 10 noaptea și ai o poftă de aia cruntă să mănânci eugenii vărsate sau când rămâi fără hârtie igienică și nu-i mai pasă nimănui dacă e albă, fină, cu trei straturi și sul pe care îl poți arunca în toaletă.  Ei bine, dar magazinele astea au niște nume (cu excepția celor care nu au nume deloc și se folosesc doar de denumirea  de la Registrul Comerțului a firmei sau a celor care se cheamă simplu Non-Stop) la care nu te poți abține, trebuie cel puțin să zâmbești. Orlando, Minimarket Garibaldi, Mary Lux, Riana sau Medieval Gurmand.

Suntem oameni inventivi și în ultimii ani ne-am dezvoltat și mai mult imaginația. Nu mai există Alimentara, copiii de acum nu au idee ce e aia consignație sau cum arată un aparat TEC, în schimb avem minimarket-uri cât cuprinde, aproape că m-aș aventura să zic că minimarketurile pot concura lejer cu Mega Image-urile. Mai faci un pas, mai dai de un minimarket. Și, desigur, dacă ești cu adevărat norocos, de Basarab Center 🙂

Advertisements

Pe scara rulantă – de la Muntenia la Universitate

Când eram mică, mama mă lua cu ea cam peste tot, pe de o parte pentru că nu ar fi avut cu cine să mă lase acasă, pe de altă parte fiindcă era de părere că e important să scoți copilul în lume, să socializeze, să învețe cum să se comporte și să vezi cum reacționează în diverse situații. Așa că mergeam împreună în foarte multe locuri și, deși nu eram eu cel mai lipicios copil și plângeam de mama focului la studioul foto, în rest mă comportam foarte civilizat, salutam, aveam răbdare până se termina și cea mai plictisitoare conversație și nu m-am dat niciodată cu fundul de pământ în vreun magazin pentru că voiam nu știu ce jucărie.

Mergeam, deci, în foarte multe locuri, dar de fiecare dată când ieșeam din casă mă rugam să ajungem și astăzi la magazinul Muntenia. În Târgoviște, magazinul Muntenia era, cel puțin pentru mine, un fel de mall. Nu doar pentru că găseai o grămadă de lucruri, de la metraje, goblenuri și mercerie, la haine ”de doamnă” și uniforme albastre cu carouri și șorțuleț, până la servicii de masă scumpe și pahare de cristal, de care nu mă apropiam niciodată prea mult. Muntenia nu era mall-ul meu doar pentru că avea de toate și mă puteam plimba în voie printre rochii și pantofi din piele, ci și pentru că avea scări rulante. Aveam, n-aveam treabă până la ultimul etaj, mama știa că trebuie să le urcăm neapărat pe toate, de mai multe ori chiar, dacă ar fi fost după mine. Dar nu era după mine, pentru că ori închidea la poștă, ori pleca doctorița, ori trebuia să mergem și la magazinul Mondial. Oh, dar Mondialul nu avea scări rulante. Deal breaker.

În ciuda aparențelor, nu despre magazinul Muntenia voiam să povestesc, ci despre relația mea extrem de veche cu scările rulante, relație care a devenit tot mai solidă în ultimii cinci ani, de când ne întâlnim aproape zilnic în București. Ne știm, ne simțim, merg la birou cu metroul, ceea ce înseamnă că am urcat și am coborât pe escalatoare de mii de ori până acum. Am mai pus câte un picior aiurea pe două trepte poate, dar nu mi s-a întâmplat niciodată să cad sau să mă dezechilibrez. Până acum vreo două săptămâni, când s-a întâmplat neîntâmplatul.

 
Era într-o dimineață aglomerată, în drumul spre serviciu, când la Universitate trenul a mai vărsat un val de oameni, de mă întrebam unde om fi încăput atâția, că tot plin era și după ce am coborât noi. În fine. Și când să pun piciorul pe o treaptă, fix în milifracțiunea aia de secundă de care ai nevoie ca să te echilibrezi, doamna din fața mea s-a emoționat și s-a lăsat elegant pe spate. Cum am încercat eu s-o împiedic să se reverse peste mine și apoi să o punem de un domino, ce credeți? Exact, ea și-a revenit ajutată de mâna mea salvatoare, iar eu m-am dus frumos pe spate. Dacă mi-a trecut toată viața prin fața ochilor? Nu chiar, dar pe la clasa a IV-a tot ajunsesem când m-a prins domnul de lângă mine și m-a repus pe picioare. Când mă uit în jos, ce să vezi! Și persoana din spate se dezechilibrase, evident, dar și ea găsise un om bun care s-o țină la verticală. Uite că am avut noroc, știam eu că dimineața e momentul meu preferat din zi.

Acum, în tot timpul ăsta, credeți că prima piesă din domino se uita disperată la noi cu privirea de vai-uite-ce-am-făcut-era-să-și-rupă-gâtul-femeile-astea-două-și-bine-că-le-a-ajutat-cineva-vă-rog-frumos-să-mă-scuzați?! Nu, doamna admira liniștită priveliștea, de ziceai că e în telecabină spre Everest. Moment în care mă întreabă salvatorul meu personal:

– Dar ce ați pățit, ce s-a întâmplat? Că ați dezechilibrat-o și pe doamna din spate, bine că nu ați pățit nimic niciuna.

Eu îi răspund vizibil iritată, așteptând ca madam să mă onoreze măcar cu o privire din milă.

– Mulțumesc pentru ajutor. Păi eu nu mare lucru, doamna din față probabil nu a pus piciorul bine și când am încercat să o țin, m-am dus eu pe spate.

Ei, și în sfârșit eforturile mi-au fost răsplătite, individa s-a întors și mi-a aruncat o privire plină de regret ironie și a început să râdă. Da, să râdă! Adevărul e că perspectiva a două capete sparte sau picioare rupte pe scara rulantă de la metrou e foarte amuzantă, absolut.

– Și aparent i se pare și foarte amuzant, completez eu de-a dreptul plină de nervi de-acum.

La momentul ăsta deja ajunsesem sus. Madam s-a dus în plata Domnului, să-și continue ziua minunată începută cu o doză de amuzament, că doar râsul e sănătos și te menține tânăr, eu am bâiguit vreo două înjurături, mi-am înfășurat eșarfa în jurul gâtului, mi-am cumpărat un covrig de supărare și m-am grăbit la birou. Inutil să mai spun că până am intrat în clădire m-am certat în capul meu cu respectiva, pentru că efectiv nu-mi venea să cred că n-a avut bunul simț de a lega o frază simplă: ”Mulțumesc, îmi pare rău că v-am dezechilibrat și pe dvs., sunteți bine, ați pățit ceva?”

Sunt însă convinsă că s-a împiedicat de vreo bordură sau a intrat în vreun perete de sticlă în dimineața aia, pentru că nu e normal să trec prin așa ceva înainte să-mi beau cafeaua. Și karma nu doarme.

Relapse

Prima dată a fost prin noiembrie. Am zis totuși ”Hai, fie!”, poate o dată pe sezon trebuie să mai bifez și asta. Am crezut că o să-mi dau sufletul tușind, că o să îi înnebunesc pe cei din jur și că or să mă asfixieze colegele într-o noapte, după ce le trezeam din somn cu sunetele suave pe care le scoteam. I got lucky, n-au făcut-o, dar a fost o experiență greu de uitat. Cred că singura parte mișto din ea a fost că farmacista m-a întrebat câți ani am, cică siropul ăla pe care mi-l recomanda nu e destinat minorilor. Am fost mirată inițial, dar pe urmă mi-am amintit că mai erau oameni care, ziceau ei, nu mi-ar fi dat mai mult de 16-17 ani.
După juma’ de sticlă de sirop, multe strepsilsuri și coldrexuri, am învins. Și-a făcut frumos bagajele și dus a fost. Și-o fi căutat găzduire pe la altcineva, nu știu, nici nu m-a interesat. De virus zic.

A doua oară a fost acum vreo două luni, pare-mi-se. Atunci m-am prins eu mai repede ce se întâmplă, am făcut cum am făcut și am scăpat doar cu un nas roșu, un gât sensibil și vreo 4 pachete de șervețele sacrificate. Nu mai zic de jumătate de sticluță de picături nazale, ceai, lămâie și alte chestii c-vitaminizate. N-a fost amuzant nici atunci, nici măcar vocea mea dubioasă nu era amuzantă, ce să mai zic de faptul că abia adormeam.

Dar acuma, acuma parcă deja sunt plină de nervi. Și nu pentru că aș avea febră, vreo durere de-aia în gât, de să-ți vină să plângi când înghiți sau vreuna de cap, de nu-ți poți ține ochii deschiși. Pentru că n-am. Am mâncat niște pastile de astea de gât ca pe bomboane, ca să nu zic că n-am dat banii pe ceva, dar singura problemă e că nu pot respira. Big deal, huh? A fost amuzant în prima zi, când îmi auzeam vocea asta nazală, dar deja când sunt rugată să repet pentru a n-a oară același lucru fiindcă nu mă poate lumea înțelege devine iritant. Și hai, trec și peste asta, niște picături și două-trei pastile de Airwaves Extreme pot face minuni, problema e că o să rămân fără piele pe nas. N-apuc să-mi dau cu cremă bine, că peste 5 minute se cere suflat din nou. Păi când vrei, mă băiatule, să ne revenim dacă o ținem tot într-o veselie așa? De vis, vă zic.

Și-acuma întreb și eu, nu vrea nimeni o răceală? Că la mine e a treia oară pe sezonul ăsta, am prins ideea, cum s-ar zice: ”been there, done that”. Just take it! Pretty please?

Igienă la extrem?

Îmi plac diminețile. Tot timpul am fost o ”morning person” și, deși în ultima vreme am încercat să păcălesc alarma de la ceas și am tras mult de mine în pat, mereu mă bucur de o dimineață în care mă trezesc devreme, am timp să mănânc în tihnă, să verific viața din online, să savurez o cafea tare și să-mi fac curaj să mă apuc de chestiile care trebuie neapărat făcute.
De cele mai multe ori reușesc asta fie cu câte un episod din vreun serial (pentru chef aleg aproape mereu ”Gilmore girls”have I ever mentioned my soon-to-be obsession for them?), fie cu muzică. Multă muzică. Dar despre ce muzică ascult eu dimineața vorbim altcândva.

Azi dimineață cheful mi-a venit și din altă…sursă: mi-am amintit pentru a nu-știu-câta oară de o întâmplare din generală pe care mă chinui din 2011 să o menționez pe blog. Serios, mi-am scris pe telefon când mi-a venit ideea, mi-am pus sticky note, am început chiar să scriu un articol, dar nu știu unde mi-a fugit inspirația atunci, așa că abia acum vă pot împărtăși. Eh, mai bine mai târziu decât niciodată, nu?

Ok, se făcea că eram în clasa a VI -a (parcă) la sfârșit. Era prin mai cred, în orice caz era cald afară și, automat, și-n clasă era foarte cald: eram 30 de inși într-o sală nu prea mare, ne mai și agitam pe acolo ca sticlele de Pepsi și efectul era garantat. Când zic efect, mă refer la cel olfactiv, care să zicem că nu era tocmai cel mai plăcut, mai ales când veneai de afară, pentru că, vedeți voi, noi dacă stăteam acolo 6 ore pe zi, ne cam obișnuiam cu el. Că așa e omul și a spus-o mai profund Dostoievski: ”Nu există condiţii cu care omul să nu se obişnuiască, mai ales dacă vede că toţi cei din jurul lui trăiesc la fel.”. Hai că deja fabulez.
OK. Sunt convinsă că toți profii resimțeau amestecul de mirosuri din clasă și nu le pica prea bine, dar profa de mate a fost cea care și-a exteriorizat trăirile și ne-a spus că nu e ok ce se întâmplă. După logica ei matematică, motivul era acela că nu ne spălam. Da, pentru că bagi 30 de inși aflați la pubertate și extrem de activi într-o sală în care nu se deschide decât o fereastră, îi ții acolo 6-7 ore și singurul motiv pentru care încep să elimine mirosuri e pentru că nu se spală. 😆

Bun, ce credeți că a făcut? Ne-a zis că a doua zi  o să ne adulmece pe toți ca să vadă cine e ”capul răutăților”. Serios! 😆
Doar că experimentul ei a fost neelocvent, pentru că a doua zi aveam matematică prima oră și a fost și singura zi din generală când ne-au chemat după-masa, deci toată lumea a făcut duș înainte să plece de acasă și nici cine știe ce activitate n-a avut nimeni până la școală. Și da, ne-a luat la rând și ne-a mirosit la subraț (măcar nu ne-a pus să ridicăm brațele, dar oricum) și a fost foarte mândră că, vezi Doamne, datorită ei suntem noi toți primeniți acum. Vă dați seama că dacă aveam mate ultima oră, se ducea pe apa sâmbetei toată logica ei 😆

Eee, uite că am și eu amintiri din copilărie, ce, numai Creangă? Și chiar sunt mai șmecheră ca el, nu știu cu cine a mai făcut profa pe polițistul igienei.

La sfârșit o melodie, că-mi place mult și n-o mai ascultasem de ceva timp:

Cheers!

Cado

Înainte să plec de tot, vă las o chestie amuzantă pe care am descoperit-o azi pe acest blog frumos și care sper să pună zâmbete și pe buzele voastre 😀

Un tanar vroia sa-i cumpere iubitei sale un dar de Craciun, si nu prea stia ce pentru ca erau de putina vreme impreuna. Dupa ce s-a gandit cu grija, a ales sa ia o pereche de manusi ca fiind cadoul cel mai potrivit: romantic, dar nu prea personal. Insotit de sora mai mica a iubitei, s-a dus la magazin si a cumparat o pereche de manusi albe. Sora si-a cumparat o pereche de chiloti. In timp ce-i impacheta, vanzatoarea a incurcat pachetele, asa ca sora a luat manusile iar tanarul a luat chilotii.

Fara sa verifice continutul, el a expediat pachetul iubitei sale impreuna cu urmatorul mesaj:

“Am ales acest dar pentru ca in timp ce ne plimbam seara prin parc am obsevat ca nu obisnuiesti sa porti asa ceva. Daca n-ar fi fost sora ta as fi ales modelul mai lung, cu nasturi, dar ea poarta modelul scurt, care se da jos mai usor. Chiar daca culoarea e mai pastel, nu se murdaresc usor. Vanzatoarea mi-a aratat ca si ea poarta aceeasi culoare si chiar dupa o purtare de trei saptamani aratau inca bine. Am pus-o sa incerce perechea pe care am cumparat-o pentru tine si ii venea minunat.
As vrea sa fiu langa tine sa te ajut prima oara cu imbracarea lor; sunt gelos ca alti barbati vor atinge matasea lor delicata inainte de a te vedea din nou. Dupa ce te dezbraci, aminteste-ti sa sufli inauntru putin pentru ca altfel va ramane umezeala ce se formeaza in timpul purtarii.
Ah, de cate ori ii voi saruta in anul care vine!
Sper ca miercuri seara, in ajun de Craciun, cand ne vom intalni ii vei purta numai pentru mine.

Cu toata dragostea.

P.S. Am auzit ca ultima moda e sa nu se traga chiar pana sus, ca sa se vada putin blanita.”

Hope you had fun! 😆

Merry Christmas, everyone!

Dacă e gratis…

Vreau ca să vă spui că nu am uitat de blog, am avut și inspirație, mi-am notat idei, am avut și timp să scriu (adică nu e ca și cum n-aveam ce face cu timpul, dar îmi făceam loc în program și pentru asta), dar n-am avut net. Timp de o săptămână am fost în sevraj, iar azi, când deja era din ce în ce mai puțin dureros, am primit din nou verde la navigat. Ce ironie, nu? Bine, încă nu merge perfect, dar măcar pot să-mi citesc cele multe mailuri,  mai dau și eu nas în nas cu un om pe Facebook, mai citesc un rând, două pe un bloguleț, mai ascult o muzică pe iutub, mai arunc un ochi pe ziare (alea de specialitate, nu Cancan și Click, da? hai, ziceți că nu v-am impresionat!). De-astea, ce face lumea pe internet.
Acum, dacă vă gândiți că n-am avut net fiindcă nu l-am plătit…aveți dreptate! N-am plătit netul niciodată de când sunt la cămin, din simplul motiv că așa e el gratis. Dar asta le dă lor dreptul să mi-l oprească o săptămână? Ete așa, că știu că e perioada cu teste și mai bine să-nvățăm decât să pierdem vremea pe 9gag?  Păi excusez-moi, dar ori sunteți domni, ori nu mai sunteți. Ori ne dați net gratis, ori nu ne mai mințiți!
Ce e și mai șmecher e că am un laptop super deștept. Să vedeți. El are o putere de a anticipa uluitoare. Cu două sau trei zile înainte să se oprească netul la toată lumea, el a refuzat să se mai conecteze. L-am rugat cu cerul și pământul (nu glumesc, când îl porneam dimineața chiar făceam rugăciuni), l-am înjurat, l-am restartat de nșpe ori și am scos și am băgat firul ăla de am zis că îl tocesc. Am încercat cu firul colegei mele, am dat ”Diagnose” în Local Area Network, m-am uitat chiorâș la probleme găsite și nereparate și mă închinam cu ambele mâini când la aceeași masă cu mine colega mea se uita la filme online . Deci filme, da? Nu un amărât de Google și așa mai departe.

A fost o perioadă tulbure în viața mea și mă bucur că s-a încheiat (sper!). Vă spun sincer că nu știu unde am pus lista cu subiectele care mi-au venit în cap, de obicei le scriu într-un document, dar am fost așa deprimată că nu mai aveam chef să deschid calculatorul și le-am notat pe unde am apucat, iar la câte foi rătăcite am în camera asta, o să-mi ia ceva să le găsesc. Serios, dacă simțiți că ați pierdut vreo foaie cu ceva, orice, puteți să-mi spuneți și fac o sesiune de căutare. Aveți toate șansele să fie la mine. E ceva peste puterea mea de înțelegere, azi le strâng și le arunc, mâine tot multe-s. Nu știu cât mai rezist așa.

Ah, ce bine m-am simțit scriind pe blog. Mă simt împlinită 😛
Aaaa, am mâncat niște mandarine zilele astea și ce credeți: una avea 29 de sâmburi, iar alta UN sâmbure! Ce naiba?! Nu râdeți că am numărat sâmburii, voi chiar nu înțelegeți că n-am avut net atâtea zile? 😆

Dacă nu mai revin înseamnă că iar își bate ASEul joc de noi, ok? Pusi.

Nume sonor

Am vrut să scriu și eu pe blog ieri, dar pe urmă m-am gândit că oricum e aglomerată blogosfera cu articole de 1 Decembrie, așa că am renunțat. Mai ales că nu prea aveam de gând să scriu despre 1 Decembrie, din simplul motiv că, deși mi-e dragă țara asta, nu vreau să scriu cuvinte prea mari sub influența atmosferei de sărbătoare. Vă zic totuși ”La mulți ani”! cu un pic de întârziere 🙂

Și pentru că e vineri și e mini-vacanță și pentru că afară e frumos, vreți să vorbim despre ceva amuzant? 😛 Ok, știu că nu frumos ce o să fac, nu e drăguț să râzi de oameni, dar nu o să râd de un om, ci de numele lui.
Cică există în România un nene, care nu știu ce hram poartă, pe care îl cheamă William Brânză. Acum…seriously? Nu e ca și cum nu pot dormi noaptea din cauza asta, dar am auzit despre el la TV, deci probabil e persoană publică sau ceva. Și în umila mea părere, numele lui sună nașpa. Asta e, asta cred 😳

Adică ok, mamele au voie să le pună copiilor ce nume vor, e adevărat, but still… Și să zicem că asta e, nu și-a ales numele, dar îl cheamă ”William Gabriel Brânză”, deci ar fi putut alege ca nume ”de scenă” Gabriel. Adică Gabriel Brânză sună mai neaoș un pic, se potrivește nițel mai bine. N-am dreptate?
Dar nu, că unde ar mai fi farmecul dacă n-ar avea el prenume ca prințul ducele de Cambridge?

Na, gata, puteți să-mi spuneți dacă vi se pare că sunt prea rea sau ceva, dar chiar am simțit nevoia să zic că William Brânză sună ca naiba, de părerea asta sunt urechile mele. The end 🙂

P.S. Sper că vă prinde bine mini-vacanța asta!