Cum am învins sesiunea prin râs

S-a terminat, gata. Am realizat abia acum, la aproape o săptămână după ultimul examen, că asta a fost ultima sesiune serioasă din studenția mea, c’est fini la comédie. Semestrul următor nu mai e despre examene, despre seri de weekend pierdute printre cursuri, despre nopți dormite pe sfert și dimineți în care să mă trezesc cu un ibric de cafea, în loc de obișnuita cană. Și m-a bușit râsul când mi-am dat seama că, da, s-a încheiat mișto de tot, cum nici nu m-aș fi gândit. Să vedeți.

Vineri seara, pe la 7 așa, așteptam noi, toți marii specialiști în marketing bancar adunați într-o sală, să ne etalăm cunoștințele vaste dobândite în noaptea anterioară. Pe la 7 și-un sfert trecute fix, proful nimic. La un moment dat, când mai aveam așa cam un sfert de covrig de mâncat, intră în  sală patru crai. Să fiu mai precisă, trei crai și o crăiasă, unul mai mândru ca altul. Am râs, că asta fac de obicei când cred că aud sau văd o glumă. Îl recunoscusem doar pe proful de seminar de la Inginerie Financiară, examen care m-a făcut să ascult ”We are the champions” o zi întreagă când am aflat că am trecut din prima. Ce să caute omul aici? Doar dacă…

Da, proful a trimis această echipă ”bine sudată” să țină examenul în locul lui. Acum, c-o fi fost pentru că era plecat pe te miri unde, sau o fi fost pentru că nu ne-a văzut la cursuri și-a zis să ne plătească acum cu aceeași monedă, asta n-o mai știu. Știu doar că s-a lăsat cu mutări din bănci după niște algoritmi prea complecși pentru mintea mea după 10 ore de muncă, cu foi capsate și cu telefoane către prof, care să explice că de fapt nu aveam nevoie de foi capsate, că ne trimisese el deja. Recunosc, am început să râd încetișor, până la 7:43, când am început oficial examenul. Cu fiecare întrebare citită râdeam puțin mai tare, că dacă era după mine aș fi ales toate răspunsurile la vreo 13 grile din 15. N-am făcut-o, stați liniștiți.

La un moment dat, în ciuda concentrării mele intense, am simțit că o discuție interesantă are loc între o colegă a mea și unul dintre cei doi profi rămași în sală, probabil nefumători. Mă rodea curiozitatea, deși eu n-aveam întrebări,  că înțelesesem cerințele, probleme aveam cu răspunsurile. Pe măsură ce proful părea mai implicat decât colega mea, situația devenea mai interesantă, iar când el a pus mâna pe telefon și l-a sunat pe proful de curs, deja nu mă mai puteam concentra la grila numărul 9. N-am prins mare lucru din discuția aia, dar ce am înțeles a fost nedumerirea omului de la capătul celălalt al firului, omul chiar nu înțelegea ce ar putea fi neclar la cele trei subiecte deschise de pe foaia de examen. Asta m-a liniștit, că nici eu nu înțelegeam, dar știți cum e, când înveți în două-trei jumătăți de seară nu prea te poți baza așa tare pe ce știi.

Ei bine, problema era că, aparent, subiectele erau formulate abiguu, incomplet. Exprimarea „Elaborați asupra politicii de personal a unei bănci….bla bla” adaptată din engleză a pus niște probleme mai complexe decât întrebarea în sine. Adică în timp ce eu mă gândeam oare ce naiba-mi amintesc din politica de personal, colega mea se întreba ce anume trebuie să elaboreze. Da, știu, nici ea nu e fără vină aici, am dat atâtea examene de genul ăsta, că era practic imposibil să greșești scriind tot ce știai. Dar voi vă dați seama că noi am avut patru, repet, PATRU supraveghetori, dintre care cel puțin unul prof de inginerie financiară, și a fost nevoie să fie sunat proful de curs ca să lămurească problema? Păi numai din ambiție și nu-l sunam, să nu închidă telefonul și să spună că ne-a trimis degeaba acolo.

michael jordan laughing out loud

Could you, please, elaborate on that?

Am râs. Vreo cinci minute nu m-am putut opri, am râs cu atâta poftă, cu capul pe bancă, încât profa supraveghetoare se uita la mine și mai să se pornească și ea. Am râs pentru că vorbim jumătate în engleză, dar ne lovim de niște formulări, am râs pentru că nu vedem pădurea de copaci, am râs pentru că erau niște grile la care puteam la fel de bine să dau cu banul ca să aleg între a sau b. Dar n-am făcut-o. Am făcut un compromis între ce-mi suna mai aproape de ce citisem și cum  urma să arate modelul hașurat pe tabelul cu răspunsuri, am trecut mai departe, am umplut paginile disponibile cu ce-mi aminteam de la colegii de birou despre marketingul digital, mi-am strâns lucrurile și am plecat acasă, bucuroasă că s-a terminat așa mișto sesiunea.

Și-abia târziu de tot mi-am dat seama că s-au terminat toate sesiunile și că-n 5 ani de facultate n-am avut un examen la care să râd ca la ăsta. Și-acum că am elaborat suficient asupra subiectului: mersi, ASE, nu încetezi să mă surprinzi!

Costul de oportunitate

Nici nu mai știu când am auzit prima dată de conceptul ăsta de cost de oportunitate. Dar de atunci l-am tot studiat, indiferent că a fost pentru teste, pentru bac sau pentru examenul la micro. Deja când am început să mă gândesc la costul de oportunitate al unei perechi de pantofi, lucrurile au început să prindă atâta sens încât am fost sigură că nu există șanse să-l mai uit și că, da, apelez la el în viața reală mult mai des decât mi-aș fi închipuit.

De exemplu, când mi-am cumpărat un amărât de maieu, o bucată de material pe care dacă o împachetez bine încape într-un buzunar, abia m-a lăsat sufletul să dau atâția bani pe el. Am făcut calcule în cap: asta înseamnă două drumuri dus-întors până acasă. Lasă, că și-așa n-am timp să merg. Sau două cărți. Unde să le mai pun? Sau un pulover de 5 ori mai voluminos. Până la iarnă îmi cumpăr eu și pulover. Vreo trei bilete la teatru sau film. Ah, dar uite ce drăguț vine. Și l-am luat.
La fel merge și cu somnul. Costul de oportunitate al somnului în sesiune a fost extrem, dar extrem de mare. O oră de somn în noaptea critică dinainte de examen putea să echivaleze cu vreo 40-50 de sutimi poate la nota de la examen. Da, sunt conștientă de cercul vicios, sunt conștientă că, pe de altă parte, lipsa somnului scade productivitatea și de-aia am scris eu o formulă de cinci ori greșit până să o scriu corect, but still. Și tot așa, fără să-mi dau seama, de cele mai multe ori, folosesc în viața de zi cu zi ceva ce am învățat la școală.  

La fel și când am ales să zic da unui internship, m-am tot gândit la chestiile la care trebuia să renunț și am întors lucrurile pe toate părțile până am evaluat costul ăsta, de și-acum mă simt amețită. Să nu exagerăm, am amețit de la atâtea lucruri între timp, că n-are rost să dau vina pe asta aiurea. Dar mi-a luat ceva timp. Am realizat abia ulterior însă că nu am luat inițial în calcul toate aspectele. Am uitat de unul, unul care mi-era drag și căruia i-am dat o importanță mare la începutul anului: cursul de rusă. Cu atât mai mult cu cât mă descurcam bine și eram încurajată să aplic pentru bursa de studiu de la Institutul Pușkin, din Moscova. Eh, lucrurile n-ar fi ajuns oricum atât de departe, cel puțin nu anul ăsta. Dar oricum, e un adevăr faptul că am pierdut un semestru în care nu, nu aș fi început să citesc Dostoievski în original, dar măcar aș fi putut să scriu un paragraf fără să transpir de parcă aș fi săpat o oră întreagă 🙂

Și-mi pare rău. Nu pentru că am ales să merg la internship, ci pentru că nu există mai multe ore în zi, încât să fi putut ajunge și la seminarul ăsta. Atâta doar. Dacă a fost mare costul de oportunitate? Hm, nu, nu chiar. Pentru că știu eu că pot să învăț și singură cartea aia de rusă dacă mă pun cu burta pe carte, dar ce am învățat în astea trei luni nu aș putea 🙂

Disclaimer: Abordarea cu privire la conceptul economic de cost de oportunitate nu este neapărat corectă în acest articol, dat fiind că el se referă de fapt și de drept la cea mai bună alternativă sacrificată odată ce ai făcut o alegere. Vorba aia, blogul meu, legile mele (economice). Zic doar să nu induc pe cineva studios în eroare acum, înainte de admiterea la ASE 🙂

The break is over

Nu am abandonat blogul, nu am rămas fără conexiune la internet, nu mi-am pierdut toate ideile pe parcurs și, cel mai important, nu am murit. Deși, la cum arătam în ultimele zile din sesiune, oamenii care nu mă văzuseră de ceva timp ar fi putut să se îndoiască de asta pentru o secundă. Lăsând însă glumele macabre deoparte, mi-am petrecut timpul liber din ultima perioadă dormind, fiindcă era lucrul de care aveam cea mai mare nevoie și de aia blogurile, cititul, filmele sau alte activități din categoria relaxare au rămas cu un pas în urmă. Duminică, după ultimul examen, aveam fix 132 de articole necitite în Reader și recunosc cu mâna pe inimă că încă nu le-am parcurs pe toate.

Nu le-am parcurs pentru că am ajuns acasă. Mi-era atât de dor de acasă și am fost atât de ocupată în astea două zile, încât nici măcar n-am intrat să scriu despre cei doi ani de Fingerprints care s-au împlinit la începutul lui februarie. Am fost ocupată în primul rând cu somnul, cu cele treisprezece ore din prima noapte și cele zece din a doua. Am fost ocupată cu statul. Mi-am pus niște gânduri în ordine, am stat cu mama personală și i-am povestit de la chestii de interes național până la cele mai (aparent) insignifiante amănunte, am avut grijă să-mi reobișnuiesc ficatul cu cafeaua adevărată, după toate acele trei și patru în unu-ri din plicurile colorate de la Nes sau Don Cafe și am redeschis, după lupte seculare, Shogun-ul. Am fost ocupată să merg la țară și să mănânc costiță de porc prăjită, cu mămăligă și salată de varză acră și să aflu cine s-a mai însurat sau măritat prin sat.

Am fost ocupată să citesc poezii de Ivcelnaiv. Și să le recitesc. Și apoi să le mai citesc o dată. Am fost ocupată să fiu acasă și să-mi strâng energie pentru toate lucrurile faine care urmează. Pentru un nou semestru plin, pentru niște proiecte minunate, cu oameni minunați, pentru faptul că, deși atât de aglomerați, anii ăștia sunt atââât de frumoși. Poate tocmai pentru că sunt plini.

Am fost ocupată zilele astea, dar gata de-acum 🙂

Când timpul își schimbă unitatea de măsură

keepcalmandstudyforexamsÎn vacanță nu știi tot timpul în ce dată ești sau ce zi a săptămânii se întinde în fața ta când deschizi ochii dimineața. De fapt, nici nu contează că e 23 sau 26 ori că e joi sau duminică, pentru că tu nu trebuie decât să te relaxezi, iar dacă ești în călătorie, oricum sejurul e planificat pe ziua 1, ziua 2 și așa mai departe. Deci ce relevanță are?

Cam așa e și în sesiune. Deseori habar n-ai pe ce lume ești în ce dată ești și te trezești că trebuie să scoți telefonul ca să poți completa un amărât de formular. Și ce mai formular? Ăla de comandă pentru fotocopia manualului care are să-ți stoarcă fiecare picătură de energie în zilele care au să urmeze. Și ce zile urmează? Hm, stai că ne uităm în calendar, că nu știu ce zi e azi. Ce dată e vineri? Păi nu știu, dar stai…examenul la Baze de Date e sâmbătă și e pe 26, deci…25.  Auzi, 7 februarie pică duminică? Nu, nu, duminică avem examenul la Econometrie, e în 10.
Și uite așa, zilele de examen devin puncte de reper; săptămâna nu se mai împarte în zile lucrătoare și de weekend, ci în zile cu examen și…restul. Zile de învățat.  Zile cu cafea multă, neuroni chinuiți și cărți marker-uite. Timpul nu se mai împarte în secunde, minute, ore. Îl măsurăm acum în fraze, paragrafe, enumerări, subcapitole, capitole.
Nu mai mâncăm pentru că e prânzul, mâncăm pentru că am terminat un capitol, mai bem o cafea când trecem la băncile de investiții și dacă reușim să citim 50 de pagini fără pauze, atunci merităm niște ciocolată.

Pauze? De masă (acest tip de pauză include pauza de episod de serial), de duș, de două-trei melodii, de Facebook, de răsfoit un blog sau de ridicat de pe scaun și dezmorțit fundul și coloana lombară. Somnul devine un bun de lux. ”Timpul pe care l-aș dormi înseamnă…poate chiar un capitol. Prea scump.”
Laitmotivul perioadei? ”După sesiune.” După sesiune dormim, mergem la film, citim, terminăm serialul, ne plimbăm, ieșim în oraș, învățăm rusă, scriem pe blog mai des. Pentru trei săptămâni timpul e suspendat și ziua nu mai are 24 de ore, ci are numărul de pagini parcurse și de clasificări învățate. Clasificări în clasificări în clasificări. Matrioșka.

Și la sfârșitul zilei, când te bagi sub pătură, gândul că mâine n-o să-ți mai amintești nimic din ce ai citit aproape că nu te-ar lăsa să adormi…dacă n-ai fi atât de obosită încât nici crema de mâini n-apucă să-ți intre bine în piele.

Să dea Domnul!

Pavel Năstase, noul rector al ASE, are în programul managerial drept obiectiv reintroducerea examenului de admitere, măsură care va fi aplicată începând cu anul școlar viitor.

Știam asta de ceva timp deja și sper cu toată ființa mea să se și întâmple chestia asta, sentiment care se manifestă și mai puternic când citesc articole ca ăsta.  Am tot zis că nu o să scriu sau, cel puțin, nu o să insist cu subiectul ăsta pe blog, dar uneori, ca acum, nu mai pot. Anul trecut s-au strâns doar din taxele de înscriere vreo 300000 de Euro, anul ăsta am senzația că suma va fi tot pe acolo, dacă nu și mai mare.
Asta ar fi cumva partea plină a paharului, că se pot face tot felul de chestii cu banii ăștia. Cum ar fi să se cumpere lingurițe la Cantina Moxa, dar asta e deja o altă problemă, glumă de interior să-i zicem. Partea foarte goală este că are loc un fel de selecție adversă. Nu vreau să ofensez pe nimeni, dar hai să fim realiști, e mult mai ușor să iei note aproape de 10 la bac atunci când îl dai la istorie, decât când îl dai la mate. Or, eu nu vreau să subestimez neapărat absolvenții de profil uman, dar nici să vii să-mi spui că te poți descurca la facultate la fel de bine ca unul care a făcut mate patru ani (fie ea și doar M2) nu merge. Că nu e așa. Și dacă tu chiar ești atât de super bun și poți, hai să dăm admitere, că tu oricum te pricepi, nu?

Și probabil că dacă mai aud vreodată replica: ”Dar fiecare a făcut ce i-a plăcut la liceu, noi am dat bacul la istorie că spre asta avem înclinație, voi la mate – la fel, care e problema?” o să-mi ies din pepeni. Păi problema e, măi băiatule/fetițo, că dacă ai înclinație spre istorie, ce mama istoriei cauți la ASE? Și dacă mai vine cineva cu argumentul: ”La o cină cu oameni din domeniu se poartă discuții de cultură generală, nu vorbește nimeni despre funcții și integrale, dar dacă nu știi câți ani a domnit Ștefan cel Mare te faci de râs.” cred că albesc prematur. Newsflash! Ca să ajungi la cinele alea de zici tu, trebuie să știi ceva din domeniu, că altfel nu te invită nici naiba și pentru asta se presupune că trebuie să fi învățat ceva în facultate. Iar chestiile alea, vrei tu sau nu vrei, au treabă cu matematica. Multă treabă. Și da, eu am ceva cultură generală și pot în timpul meu liber să mai învăț istorie (și știu câți ani a domnit Ștefănel, da?), tu câtă mate știi?

Dacă mă întrebați pe mine, e cazul ca ASE-ul să revină la examenul de admitere pentru că începe să scadă considerabil calitatea studenților, dar faptul că sunt cozile astea enorme nu e în proporție de 100% vina universității. E și vina unui sistem prost și a unor elevi din ce în ce mai puțin motivați să învețe și să descopere ce anume le place să facă. Permiteți-mi să mă îndoiesc profund că toți de la cozile alea au așa o înclinație spre științele economice pe care și-au descoperit-o într-o noapte după bac. Pac, s-au trezit din somn, s-au ridicat în fund și-au zis: ”Pfoai, ce nașpa-i situația asta cu criza and stuff, noroc cu mine, că mă fac economist și să vezi numai creștere economică, nici n-o să mai știe lumea ce-i aia ciclicitate.” Ca dovadă replicile pe care le dau în articolul de mai sus.

Până una, alta, eu nu pot decât să sper. Să sper că măcar o zecime din admișii de anul ăsta să aibă ceva treabă cu universitatea asta, să sper că de la anul se reintroduce examenul, să sper că generațiile viitoare își bagă mințile-n cap și să sper că o să avem vreodată cât timp trăiesc și eu o lege a educației rezonabilă și, de preferat, cât de cât constantă.

Cheers!

Disclaimer: da, fac parte din generația care a intrat fără admitere la ASE, dar pe mine vestea că s-a scos examenul m-a surprins în timp ce mă pregăteam pentru admitere. La juma’tea lui august. Ca să nu ziceți că râde ciob de oală spartă 😉

P.S. ”În capul listei cu 12 opţiuni de specializare, aceasta a bifat comerţ şi marketing, pentru că speră ca după terminarea studiilor superioare să poată lucra în cadrul firmei tatălui ei pe un post de contabil.”

Yes, cause that makes sense. De ce nu s-a dus la Conta dacă vrea să fie contabilă? A, stai că e mai greu nițel acolo. Ok, that was a stupid question.

Sesiune

Arată tare drăguț căminul în sesiune. Serios. E chiar liniște, lumea învață în camere, în sălile de lectură, în oficii și pe holuri. Pe holuri modul de învățat variază: unii și-au scos câte o masă, pe care tronează în voie laptopuri (din care rar se mai aude și câte o piesă pe fundal), cărți, cursuri, foi, foițe, scheme, tabele, alții stau pe jos cu teancuri de informații în brațe și cănile de cafea sau cola la îndemână.

Sunt chestii care pe mine mă distrag de la învățat, dar mă concentrez și, în general, utilizez cam aceleași elemente motivaționale pe care le foloseam pentru bac și până acum mi-a ieșit. Sper să reușesc și azi, că am de luptat cu niște interesante concepte de management și trebuie să trec peste handicapul pe care îl am, faptul că am party-uit azi-noapte și am dormit puțin. Mă bazez pe my dearest-hottest-blackest-tastiest-friend-the-one-and-only, coffee. Aa, nu v-am zis că timp de 10 zile am fost într-o perioadă de coffee abstinence, dar nu mai puteam să-mi introduc dreptul în cap fără niște cofeină, așa că o să repet experiența (care a mers mai bine decât mă așteptam, mai ales ajutată de un ceai roșu cu aromă de vanilie, mmm) după ce se termină.

Ultima chestie înainte să mă întorc la procesele decizionale: voi ați văzut cum ninge? Și cum viscolește? Eu am vrut zăpadă, dar așa nu prea-mi place. Azi nu ies din casă, dar mâine trebuie să mă urnesc la examen, sper să-și bage mințile în cap vremea asta și să rămână așa cum e acum, că de 5 minute s-a oprit. Help us, God 🙂

Gata, am fugit înainte să mă gândesc că am pierdut mult timp și implicit că am luat o decizie proastă când m-am apucat să scriu pe blog .

P.S. Vă las două melodii care îmi sună în cap de azi-noapte, nu știu cum să le mai scot.

 

Panică

Project Managerul EMG de anul ăsta (proiectul pe care o să-l organizez eu la VIP, vorbim altă dată despre el) are o expresie tare drăguță pe care o folosește când e cazul : ”Panicăăăă!”. 
Ei bine, în seara asta e panică. E panică pentru că mâine am două mini-examene (mini că au mai puține credite, atâta tot…), unul după altul, deci de la 13.30 până la 16.30 o să fiu în focuri.

Așadar, în caz că vă întrebați unde am dispărut: ei bine, hocus-pocus, aici mi-s. Am câteva zeci de articole necitite în reader, câteva zeci de melodii neascultate, câteva ore de somn lipsă, dar n-am dispărut.
Am învățat zilele astea istorie (mă rog, geopolitică) câtă n-am învățat în patru ani de liceu și dacă vreți vă povestesc despre atuurile României în cadrul drumului energiei caspice (cică avem stabilitate politică. hă. hă. hă.), dar numai un pic să scap de examen, că simt cum îmi pulsează fiecare venă din corp. Mai ales când îmi amintesc și că imediat după marile puteri trebuie să mă gândesc la norme juridice, societăți comerciale și contracte de leasing.

Așa că… panicăăă! Geopolitică + drept = love   long night 🙂
Ne citim curând, sper mâine să nu mai vin cu gume pe pantaloni.

P.S. Mă uitam urât când îmi ziceau câte unii ”Bacul, eheee, stai să vină prima sesiune!”. Știam că au dreptate, dar voiam să mă lase să mă vait, că e greu cu bacul. Acum mă gândesc la cei de clasa a XII-a, cât de stresați trebuie să fie și ei, simțind, indiferent de cât de conștienți sunt că se poate mai rău, că nimic nu e mai rău decât ce li se întâmplă lor 😆