Program de primăvară

Căutam zilele trecute niște flori și, tot vorbind despre preferințe, m-am entuziasmat toată la gândul că acuș vine luna mai și-mi înfloresc bujorii. După care am făcut un calcul simplu și am realizat că pe vremea când îmi voi putea umple camera cu ei, ar cam trebui să am gata disertația și brusc mi s-a atenuat tot dorul, oricât de dragi mi-ar fi. Dacă sunteți curioși, da, azi-noapte am visat bujori și lucrări de disertație neterminate 🙂

Până una-alta, o să mă bucur însă de lalele, o să mă apuc de citit pentru lucrare și de scris. Articole pentru Spring SuperBlog 🙂 Oricât de prinsă aș fi și-n oricâte locuri aș avea mintea în perioada asta, mi-a plăcut prea mult astă-toamnă ca să stau doar să mă uit acum. O fi, n-o fi inspirație, o fi, n-o fi timp, eu la 1 martie trecute fix mă aliniez la start.

Primăvară cu soare să aveți!

Prima foaie pe 2016 – Gala SuperBlog

În metrou zilele astea ai o grămadă de timp să te gândești la cele mai serioase aspecte ale vieții și poți trăi intens senzații necunoscute până atunci. Plus că ajungi să inventezi cele mai originale explicații ca să nu ai tendințe criminale la adresa domnilor de la Metrorex, pentru că da, ieri, în timp ce așteptam trenul spre Pipera, au trecut trei garnituri aproape goale spre Berceni. Surprise, Metrorex, nu sunt de trei ori mai mulți oameni care merg spre Berceni dimineața! Mai știți când am scris articolul ăla drăguț în care vă lăudam și mi-ați dat și mail să-mi mulțumiți că am vorbit așa frumos? Well, I take it back, there!

În fine, cum număram eu așa până la 10 ca să mă calmez, mi-am dat seama că uite ce bine că nu mi-am făcut listă cu planuri pentru 2016. Că mi-aș fi pus pe listă scrisul pe blog de cel puțin trei ori pe săptămână și mi-aș fi dat grav de tot cu firma-n cap. E drept că anul a început alert, că-s o sută de mii de hârtii și rapoarte de făcut la serviciu, că lucrurile se precipită, că vin sesiunea și disertația, că sunt o grămadă de cărți de citit, oameni de întâlnit și cafele de băut. Dar asta nu-nseamnă că n-aș putea face-o, doar am făcut asta timp de două luni în toamna care a trecut și tare bucuroasă sunt că m-am ținut de treabă.

Da, da, vorbesc despre SuperBlog, competiție care a început la 1 octombrie și s-a încheiat la 1 decembrie și pe care am simțit de la început că n-o mai abandonez anul ăsta. V-am zis, third time’s a charm. Au fost două luni de provocări, 24 de articole scrise cu mai multă sau mai puțină inspirație și tot atâtea deadline-uri, multe dintre ele ratate cu o grație amețitoare, astfel că m-am ales cu niște penalizări sănătoase. M-am învățat minte, încerc să nu mai fac, dar la momentul ăla amânarea a fost cea mai bună variantă. Altfel, fie aș fi ratat un deadline la birou, fie aș fi simțit SuperBlog-ul ca pe o corvoadă și n-aș mai fi ajuns la final. Tot răul spre bine. Spre Gală, adică.

Despre Gala SuperBlog mă chinui de o lună să scriu și am ratat, evident, și deadline-ul propus inițial de Claudia, unul dintre cei doi oameni care fac ca SuperBlog-ul să se întâmple de atâta timp și să fie tot mai și tot mai fain. A fost tare frumos la gala din 12 decembrie. Am întârziat la evenimentul de la Golden Tulip, am vorbit la microfon, deși habar n-aveam că va trebui să o fac și am ascultat niște oameni plini de idei faine, pe care m-am apucat să-i citesc între timp, că, recunosc, pe parcursul competiției am făcut-o puțin spre deloc.
Mi-am primit cadoul de la Nutrivita și setul de parfum și deodorant de la Coty pe care l-am câștigat la una dintre probe, cu articolul Scent of a couple, pe care vă invit să-l (re)citiți, e frumos (desigur) și ușor siropos, așa că de atunci Enrique Iglesias mă privește în fiecare dimineață dintre sticluțele de parfum.

superblog2

După ce am socializat puțin, am mâncat din minunatul tort și ne-am pozat, ne-am îndreptat cu entuziasm către Berăria H, ca să dansăm pe muzica lui Max Dragomir. Din nou am întârziat, însă am reușit să prind și o bucățică de loc, am băut bere, am râs, am dansat, am povestit, am mai râs un pic, mi-am notat pe telefon bloguri de citit și apoi am mai dansat un pic și-n Centrul Vechi, ca să nu se termine așa brusc distracția.

poza grup superblog

A fost o seară foarte, foarte faină și nici acum nu-mi vine să cred că-mi trecuse prin cap să nu mă duc. Am cunoscut niște oameni foarte frumoși, de la care am învățat în câteva ore lucruri pe care nu le știam și mi-am amintit altele, pe care nu știam că le mai știu.  Am început să citesc bloguri noi și, deși nu o să menționez nume aici acum, or să apară pe blog cât de curând.  Lucrez la asta, trebuie să-mi fac eu niște ordine în minte și apoi să pun la punct și spațiul ăsta virtual, dar mai am nevoie de niște timp. Oh, who doesn’t?

Una peste alta, îmi pare foar-te-bi-ne că am scris pentru SuperBlog, a fost un boost teribil pentru mine și nu neapărat în ceea ce privește scrisul sau nu doar în legătură cu aspectul ăsta. Sunt momente în viață când te mai trezești, îți mai pui o întrebare, îți mai vine o idee, îți mai cauți un răspuns. La mine s-a întâmplat ca un moment  de ăsta să fie mijlocit de SuperBlog. Și mă bucur, e frumos. Cu ocazia asta le mulțumesc tuturor superblogger-ilor, partenerilor și, mai ales, celor doi oameni care fac posibilă competiția asta, Claudia Pătrașcu și Albert Budică. Să ne recitim cu bine la primăvară!

Over and out.

Third time’s a charm

După o lungă perioadă de pauză e nevoie nu doar de dorul de a scrie pentru a începe să miști lucrurile din nou, ci și de un efort susținut și de cât mai multă motivație, așa că n-am putut decât să mă bucur când am realizat că odată cu 1 octombrie vine și o nouă ediție din SuperBlog.
De data asta, la a treia participare, provocarea cea mai mare pe care mi-o asum este să finalizez competiția, având însă grijă să nu transform obiectivul ăsta într-o corvoadă, ci să iau tot ce e pozitiv din el, începând cu plăcerea scrisului și terminând cu doza extra de motivație. Drept pentru care am de gând să o abordez fix ca-n tenis: punct cu punct, game cu game, set cu set, încercând să fac cel mai bun joc în fiecare meci 🙂

Dimineți de octombrie

O felie de pâine unsă cu unt și gem , o cană de ceai și o copilă amărâtă care se uita cu ochii în lacrimi când la ele, când la maică-sa. Rugămințile astea nu erau niciodată destul de puternice încât să o înduplece pe mama să mă lase să plec nemâncată la școală. Cu noduri și suspine reușeam să înghit felia de pâine și câteva guri de ceai și plecam hotărâtă să nu-i mai vorbesc  toată ziua. Auzi, domnule, să mă oblige chiar așa să mănânc, dacă nu pot?

Sigur că pe atunci nu recunoșteam cât de bine îmi prindea masa de dimineață în timpul orelor, că până veneau cornul și laptele nu strica să ai ceva resurse ca să pricepi mai bine ortogramele sau tabla înmulțirii. Dar am ajuns eu să simt că micul dejun e cea mai importantă masă a zilei și să nu-mi treacă vreo dimineață fără să mănânc câte ceva, chiar dacă unele cursuri de la facultate sunt puse la 7:30, o oră aproape inumană, dacă e să fim dramatici.

Și asta pentru că mie îmi plac diminețile lungi, cele în care ai timp să te dezmeticești, să mănânci bine, să bei o cafea în timp ce-ți citești blogurile din reader, să-ți alegi în liniște hainele pe care le vei purta, lucruri de astea de fete. E drept că, oricât mi-aș dori să fie altfel, ziua n-are decât 24 de ore și timpul nu se găsește de cumpărat în vreun magazin online, așa că trebuie să mă adaptez, să mai tai de pe ici, de pe colo, să ajung la timp peste tot fără să sar peste micul dejun. Pentru că mi-am promis că n-o să fac chestia asta decât în situații extreme, dat fiind că e unul din puținele lucruri pentru care simt o undă de puternică recunoștință din partea corpului meu. Alături de faptul că nu fumez. Și că n-am ieșit din casă trei zile, cât a plouat. Și că nu ascult manele.

Lăsând însă la o parte faptul că tânjesc deseori după dimineți boeme, am decis că e cazul să trăiesc un pic mai sănătos, asta după ce m-am ales cu niște dureri de stomac de toată frumusețea în urma ultimei sesiuni. Și cum toate lucrurile au un început, diminețile vor fi punctul de plecare. Am ales ca, începând de mâine, măcar în două zile din săptămână să mă trezesc mai devreme, plecând, desigur, de la idea că reușesc să dorm destul de mult și de bine și să merg la sală cât mai devreme. Să iau o gustare sățioasă înainte și un mic dejun copios atunci când mă întorc. Și neapărat o cafea, că nu poți să renunți chiar la toate plăcerile astea mici ale vieții.

hurom

Dacă e ceva de care îmi pare rău însă, e că nu am un storcător de fructe, ca să-mi pot lua doza zilnică de vitamine dintr-un pahar plin de suc, nu dintr-o cutie de pastile. Dar asta e, până o să-mi permit unul din acele storcătoare cu presare la rece, cu Slow Squeezing System, mă mulțumesc să mușc cu poftă din fructele pe care mama a avut grijă să mi le strecoare atunci când am plecat de acasă.
Că așa sunt mamele, au grijă de tine mereu și atunci când nu te mai pot obliga să mănânci felia de pâine și să bei cana de ceai, se asigură că dorul de acasă o să te facă să nu le ignori surpriza vitaminizată din bagaj.

Articol scris pentru SuperBlog 2013

Un alt fel de yin și yang

– Domnișoară, vreți și dumneavoastră ciocolată? mă întreba mușcând dintr-un Kitkat polițistul de pe scaunul din dreapta, într-o dimineață răcoroasă de septembrie, cu trei ani în urmă. L-am refuzat politicos, doar nu era să-i spun ce aveam în minte, că numai de ciocolata lui nu-mi ardea mie atunci, când în capul meu auzeam doar cedeazătrecereahaiaccelereazăvezicăestopsemnalizeazănumaitrecăștiaodatăzimersi căfacidreaptacăaltfelnicimâinenumaiieșeaideaicitudecestaimălângătrecereadepietoni dacănutrecihaicămerge. Că l-oi fi zguduit sau nu, cert e că n-am făcut nicio greșeală îndeajuns de mare încât să-mi mai dea o întâlnire și-am plecat de acolo numărând zilele până aveam să văd cum arată poza mea pe bucățica nouă de plastic din portofel.

Circumstanțele au făcut ca până în vara asta să urc la volan de puține ori, dar asta nu înseamnă că n-am visat și eu, ca orice domnișoară cu permis, la momentul în care aveam s-agăț o nouă cheie în mănunchi. Și minunea s-a întâmplat, iar cealaltă domnișoară stă acum plouată în parcare și așteaptă să cutreierăm împreună drumurile scumpe și pline de gropi ale patriei. Chiar dacă nu mai e în prima tinerețe, știm amândouă că am fost predestinate, dat fiind că ea a plecat spre mine chiar în ziua în care împlineam 21 de ani, fără să știu.
Cred că ne-am ales reciproc, eu pentru că e micuță și arată bine, chiar dacă e un pic obosită, iar ea  pentru că știa că n-am s-o forțez prea mult, deși se aștepta probabil să o mai bruschez din când în când. Mi-ar fi plăcut să nu fie neagră, recunosc, nu doar pentru că e plină de pretenții, ci și pentru că mi-ar fi surâs o culoare mai feminină, dar până la urmă, să fim serioși, poate și ei i-ar fi plăcut să nu se chinuie cu frâna de mână vreo 200 de metri sau să nu cunoască toate gropile din oraș. Și-am mai ales-o pentru că se ține bine, pentru că nu mi-e teamă că dansează pe șosea dacă apăs accelerația mai mult sau că nu se mai oprește înainte de trecerea de pietoni. E drept că are ea și câteva riduri, dar ce mai contează asta când se aude așa frumos și face tot ce poate să plecăm rapid de la semafor, ca să nu ne înjure colegii din trafic, care se pare că s-au născut cu picioarele pe pedale și volanul în brațe?
Mi-e dragă pentru că e micuță, dar îndrăzneață, pentru că nu se simte frustrată că are căluți puțini și ani multicei și felul în care se mișcă o face să pară mai atractivă decât este de fapt. Și-asta pentru că frumusețea nu e totul, nici măcar cu atât mai puțin pentru o mașină. Să nu tremuri atunci când te urci în ea, nici de frig, dar nici de frică, să nu schimbi în fiecare zi câte o piesă, să te poți opri la timp și să nu desenezi cercuri pe drum nici atunci când vremea e atât de urâtă că n-ai lăsa un cățel pe afară. Frumusețe și fiabilitate. Ambele încep cu ”f” pentru că merg mână-n mână, un fel de yin și yang al mașinilor.

Și până o să vină ziua aia în care o să-mi permit o Corolla roșie, cu senzori de parcare, cameră video pentru marșarier și nouă airbag-uri, din care am să mă dau jos pe tocuri, ca o doamnă ce voi fi, eu am grijă de mica mea nemțoaică, numai bună pentru o tânără studentă pentru care momentan f-ul întoarcerii acasă în siguranță este mai important decât cel al atragerii privirilor în urma ei.

Articol scris pentru SuperBlog 2013

Un an mai târziu, din nou

Anul trecut am participat pentru prima dată la SuperBlog și, chiar dacă din lipsă de timp nu am reușit să finalizez competiția, a fost o experiență foarte plăcută. Motiv pentru care am decis să mă înscriu și anul ăsta, chiar dacă timpul e puțin și-acum, fiindcă prin toamna care-mi ciocăne la ușă nu va bate vântul mai deloc.

Așadar, să vină 1 octombrie! 🙂

Un SMS și-un premiu

Deși decembrie e recunoscută oarecum oficial ca fiind luna cadourilor, eu am norocul să mi se prelungească perioada asta în care primesc și alte cadouri pe lângă atenție 🙂 Dar nici la mine nu ține la nesfârșit și odată cu ziua onomastică pot să mai uit de ele pentru o perioadă bună. Cu toate astea, deși azi suntem deja în 9, am primit un SMS prin care am fost anunțată că urmează să mai primesc ceva.

Când am decis să particip la Superblog, în toamnă, îmi doream să pot finaliza competiția, dar din păcate nu am reușit asta, din mai multe motive. Poate anul viitor, cine știe. Cu toate astea, se pare că unuia din sponsori i-au plăcut în mod deosebit anumite articole, printre care și al meu și a decis să-mi trimită o mică atenție. Nu cred că mai are rost să spun că mă bucur și că abia aștept să văd despre ce e vorba, mai ales că vestea a venit în timpul unui seminar de contabilitate, când nu credeam că mă mai poate face ceva să zâmbesc. Se pare însă că SMS-ul de la Luxury Gifts a reușit 😀

Pentru că am întrerupt concursul și pentru că nici timp prea mult n-am avut să scriu, n-am apucat să-mi spun vreo părere despre probe, cerințe sau sponsori, dar trebuie să recunosc că și pentru mine probele propuse de cei de la LuxuryGifts au fost printre cele care mi-au plăcut cel mai mult. Nu doar pentru că au fost despre bijuterii, ci și pentru că mi-am putut lăsa imaginația să zburde mai mult. Mi-ar plăcea să am timpul și energia de a participa și anul viitor și m-aș bucura să-i regăsesc printre sponsori 🙂

Nu știu care dintre cele două articole mi-au adus premiul: o fi fost cel despre Irina și Moș Crăciunul ei sau cel despre alegerile mai mult sau mai puțin potrivite? Oricare ar fi fost, promit să mă mândresc pe aici cu el când apare 😀