SuperBlog 2017 – rezumat întârziat

Am avut mare nevoie de o pauză sănătoasă după toamna plină de cuvinte pe care mi-a adus-o participarea la SuperBlog. Așadar, după ce am publicat ultimul articol și l-am încărcat în platforma concursului, am închis laptopul și m-am băgat în pat, fiindcă aveam un avion de prins a doua zi dimineață. Dar despre asta într-o întâlnire viitoare.

Cum a fost să scriu 27 de articole în două luni după cel puțin un an de pauză scriitoricească? Greu, cu multe ștersături, cu mușcat capătul creionului, vorba vine, cu articulat cuvinte urâțele printre dinți sau în gura mare când ideea nu venea nici s-o pici cu ceară. A fost însă fain, provocator, cu un pic de adrenalină și ceva emoții înainte de aflarea notelor, dar și cu zâmbete mulțumite la trasul liniei.
Am scris despre cafea și cafenele, despre case de vis, despre pasiuni mai vechi pe care le-am uitat prin sertare, despre oameni dragi și doruri, despre cine romantice și dimineți grăbite. Da, am scris advertoriale, însă în fiecare dintre ele am încercat să pun o parte din mine, oricât de clișeic ar suna. A fost lucrul pe care mi l-am dorit cel mai mult atunci când am început concursul, deși nu l-am formulat sub formă de obiectiv: autenticitatea. Mi-am dorit mult să pot lega toate probele de experiențe personale și să nu folosesc o voce fabricată, pe care să nu o recunosc dacă voi citi articolele peste câteva luni. Și, deși au fost momente în care am simțit că mă expun, că dezvălui prea mult, că împărtășesc lucruri pe care aș putea, poate, să le țin pentru mine, a meritat.

Trei obiective setate, tot trei îndeplinite

Când am intrat în hora SuperBlog, mi-am  stabilit trei obiective mari și late:
1. Să scriu pentru toate probele, ca să pot să fiu finalistă. Și din ambiție, recunosc.
2. Să iau cel puțin 90 de puncte la fiecare articol.
3. Să nu încasez penalizări.

Ei bine, am ieșit din concurs cu trei realizări:
1. Sunt finalistă, am și diplomă, parol.
2. Cea mai mică notă pe care am luat-o a fost fix 90.
3. O penalizare tot am încasat, însă am reușit însă să termin concursul în Top 10, ceea ce a fost mult peste așteptări, dat fiind că nu știam exact cât de bine ascuțite îmi mai erau creioanele. Iar Chris Hemsworth în ”Thor: Ragnarok” a meritat să-mi iau penalizarea aia de 10 puncte, recunosc.

Ce am câștigat?

În primul rând experiență și nu o spun ironic. Aveam mare nevoie de un boost, de niște brief-uri care să mă ajute să-mi revin din amorțeala ce pusese stăpânire pe mine, iar cele 27 de articole m-au ajutat mult să-mi așez condeiul la loc în mână.

În al doilea rând, câteva premii simpatice:
– un voucher de la editura Rao
– materiale branduite de la Swiss Solutions
– niște fiole cadou de la Farmec și un voucher câștigat la una dintre probe
– un voucher de 1000 de lei de la InterComFilm

Voucher-ul de la InterComFilm încă nu a ajuns, dar imediat ce vine acest Moș întârziat, am să defilez pe aici cu cadourile primite, promit.

Care au fost cele mai bine notate articole?

  1. Invazia intergalactică și licoarea magică – 100p. A fost și articolul cu care am câștigat proba și voucher-ul de la InterComFilm. Am învârtit mult în găleata cu inspirație până am scris articolul ăsta și m-am bucurat că am găsit ideea câștigătoare.
  2. ”Viața e o junglă, vrei, nu vrei” – 99p. M-am distrat mult scriind povestea asta și mi-am da seama că, deși amorțită, imaginația mea e încă extrem de vie și nici cuvintele nu m-au părăsit. Bonus: mi-a plăcut mult și filmul, pe care l-am văzut ulterior, am să revin cu păreri într-un alt articol.
  3. ”Drumul spre succes e pavat cu cafea” – 97p. Am visat, încă o dată, cu ochii deschiși la momentul în care într-o ”dimineață friguroasă, înainte de deschidere, eu o să mă plimb cu o cană caldă în mână printre fotoliile moi din cafeneaua mea.”

Am să mai particip la SuperBlog?

Cel mai probabil, da. Nu este un concurs perfect și oricum e greu să-mpaci și capra, și varza, însă una peste alta, după scăderi și adunări, după nervi și ore de somn pierdute, eu una m-am distrat. Îmi plac concursurile, mă motivează și chiar dacă probele nu vor fi nicicând pe placul tuturor, Zâna Inspirației se va mai lăsa așteptată, iar juriile vor rămâne mereu subiective, per total e o experiență pe care aș repeta-o. Cine știe, poate data viitoare mă ambiționez și mai tare și prind un loc pe podium. Mereu m-am visat eu cu medalie la gât când mă uitam la Jocurile Olimpice, iar la scris sigur am mai multe șanse decât la gimnastică artistică.

Până la ediția din primăvară însă, să avem un 2018 plin de succese și inspirație cât cuprinde!

Advertisements

Un altfel de ambasador

Pe vremea când mi-am făcut eu prima și prima dată blog, adică undeva prin clasa a X-a (Dumnezeule, au trecut aproape 10 ani de atunci), nu prea știam exact ce și-au propus să fie jurnalele astea online. Pe de o parte credeam că-s pur și simplu asta, niște jurnale pe care le citesc foarte puțini oameni, în care pot eu să-mi etalez toate ideile crețe, îndrăgostirile, dezamăgirile și proiectele personale. Pe de altă parte aveam senzația că blogurile sunt o poartă către celebritate sau măcar afirmare, că te pot transforma instant în ”vedetă”. Ceea ce nu e complet neadevărat, ținând cont de cum au evoluat lucrurile și câți oameni faini au reușit să devină influenceri, să ia bucata lor proprie de univers, mai întâi virtual, și să facă lucruri frumoase în și pentru ea.

Timpul a mai trecut, mi-am mai așezat și eu puțin gândurile, a mai venit maturitatea, am văzut ca blogurile nu-s o mare catapultă, care să te scoată din anonimat cât ai zice blog și că de fapt necesită extrem, extrem de multă muncă, dedicare, timp și energie. Că ideile nu plutesc în jurul nostru, ci că trebuie săpat după ele, sau că, dacă plutesc, nu suntem mereu în stare să punem mâna pe ele și degetele pe taste. Și că dacă vrei să faci din blog mai mult decât un simplu hobby, nu poți să-i dedici o oră pe săptămână, să trântești niște idei neșlefuite într-o încercare de articol și să te aștepți să curgă cititorii, comentariile, comunitatea, brand-ul și parteneriatele.

Ah, parteneriatele. Recunosc, dacă aș fi acordat de-a lungul timpului suficient timp și suficientă energie scrisului pe blog (și cititului de bloguri, da, da), mi-ar fi plăcut foarte mult parteneriatele. Îmi place să împart cu alții lucrurile faine despre care aud, să ajut ca informația să ajungă la cât mai mulți oameni și să mă asigur că lumea află de produse, servicii sau destinații de vacanțe cât mai diverse. Dar n-am făcut-o, i-am acordat atenție puțină și prea rar, așa că blogul meu rămâne o casă pentru spiritul meu creator, unde o să mai citiți atât povești, cât și cum m-am certat cu tipa de la metrou care mi-a dat cu geanta în cap, păreri despre cărți sau idei despre nemurirea sufletului, ori cum m-am îndrăgostit de Veneția și Lefkada (urmează, da).

În schimb, de visat vă rog frumos să-mi permiteți. Că tare m-aș visa blogger ambasador pentru vreun produs sau magazin online, să-mi pun la încercare capacitatea de a genera idei și parteneriate faine. De exemplu, aș putea să fiu ambasador pentru un magazin care vinde cafea și ciocolată. Oho, și încă cum. Sau înghețată. Sau vacanțe în insule grecești ori chiar în Maldive (vă rooog, vă rooog, măcar să visez). Și poate la un moment dat chiar aș putea să fiu ambasador pentru hotmama.ro, care, așa cum îi spune și numele, este un magazin pentru actuale și viitoare mămici. Sigur, aș prefera să fac asta într-o perioadă în care m-aș pregăti chiar eu pentru un asemenea eveniment, ca să pot să încerc și eu produsele lor. Mă rog, eu am și acum niște haine de gravidă, mai exact niște pantaloni de trening pe care i-am cumpărat demult, fără să știu că sunt pentru femei însărcinate, eram din alt film. Am fost chiar și cu ei la sală, dacă vă vine să credeți, dar asta e altă poveste.

Revenind, dacă aș fi eu ambasador pentru hotmama.ro, mi-ar plăcea să știu că despre el află tot mai multe femei însărcinate sau care tocmai au născut și au nevoie de haine de alăptare. Sau chiar și femei care știu că au planuri din astea de viitor și e bine să știe către ce se pot îndrepta. Ca să ajungem la ele, ar trebui să povestim despre magazin pe site-uri și bloguri legate de parenting sau pur și simplu dedicate femeilor, care să le inspire încredere, curaj și sentimentul că pot să traverseze cu brio această perioadă atât de plină, dar totuși atât de frumoasă. Să se simtă comod, să poarte lucruri de calitate și să se simtă frumoase chiar și după numeroase nopți nedormite, dar și să nu aibă probleme în a-și alăpta copilul în public, simțindu-se fix așa cum ar trebui: normale.

hotmama2

Parteneriatul cu un site precum MuJeR.ro s-ar putea desfășura frumos, atât sub forma unor articole mai ample de prezentare, cât și sub formă unora scurte, de tipul celor deja existente pe site, în care este prezentat pe rând câte un produs și locul din online din care poate fi achiziționat. Ar fi frumos să intri pe un site care are atât recomandări, cât și informații despre diverse evenimente, dar și astfel de sugestii de produse, toate la un loc. Faptul că informația este diversă, iar pe site găsești inclusiv ghiduri de shopping, te ajută să capeți o doză de încredere în recomandările pe care le fac și să începi să navighezi chiar mai mult timp pe site-ul cu hăinuțe.

De asemenea, un parteneriat desfășurat cu un blogger precum Cristina Lincu, care pe lângă consultant în comunicare este și mama a trei copii, ar putea fi o variantă mai mult decât potrivită. Oamenii privesc cu mult mai multă încredere și deschidere recomandările care vin din partea unui om cu care rezonează, cu care pot împărtăși experiențe și sentimente, care a trecut deja prin perioada asta din viață și poate prezenta mult mai clar beneficiile și eventualele lipsuri ale unor produse de genul ăsta. Iar un concurs realizat pe un astfel de blog, în care participantele să poată primi spre testare un anumit set de produse sau chiar să le primească drept premiu și să le păstreze, ar fi, cred eu, super benefic, pentru că ar aduce ulterior feedback real din partea unor consumatoare reale.

Una peste alta, nu știu când și dacă se va întâmplă să ajung blogger ambasador al unui anumit produs sau magazin, dar promit, cu mâna pe inimă, că dacă o voi face va fi doar pentru produse pe care le-am încercat și/sau magazine cu care am interacționat.

Acest articol este ultimul din seria celor scrise pentru SuperBlog 2017 🙂

”Viața e o junglă, vrei, nu vrei”

”Adultul creativ e copilul care a supraviețuit.”
Mă uitam ieri de dimineață la un serial lejer, de duminică, și fix la asta m-am gândit când am văzut încă o dată cât de implicați, de absorbiți sunt copiii atunci când se joacă și cum își pun imaginația la treabă. N-ar fi rău să ne-o păstrăm intactă pe măsură ce trec anii sau măcar să o accesăm mai des. Noroc cu filmele, cărțile și jocurile, că ne mai transpun în universuri diferite și ne pun la treabă rotițele uneori ruginite ale creativității.

Apropo de jocuri și filme, vă amintiți ”Jumanji”, acel film cu Robin Williams și un joc fermecat, care îi ”fură” pe jucători în universul lui? V-ați gândit vreodată cum ar fi să vă jucați așa ceva și să vă treziți într-o junglă amazoniană, luptându-vă cu crocodili sau lei? Ei bine, eu m-am dus la culcare cu gândul ăsta când am văzut trailer-ul de la „Jumanji: Welcome to the Jungle”, care se lansează în România pe 29 decembrie 2017 și e o continuare a filmului din 1995.

Poster CC.indd

Vai, ar fi o adevărată aventură. În primul rând aș primi un personaj interesant, o tipă sexy, inteligentă, cu păr lung (nu neapărat roșcat, ca personajul lui Karen Gillan din film), prins în coadă, ochi albaștri și vestimentație de Xena-army-warrior girl, cu care habar n-aș avea ce să fac, eu de felul meu fiind tipa căreia îi place să stea în pantaloni scurți și să citească.
Mă trezesc de una singură, cu o armă neidentificată într-o mână și o banană primită de la o maimuță în cealaltă. Mă învârt. mă agit, țip după ajutor, până trezesc o mulțime de animale, nefericite de deranj. Oho, am talentul ăsta. Dar în felul ăsta atrag atenția altor tineri aventurieri ca mine, de pe partea cealaltă a râului murdar. Ah, bine că vin și ei încoace, n-o să mai fiu singură. Dar nuuu, îmi strigă că n-au de gând să vină spre mine, după cât s-au chinuit să treacă pe partea cealaltă. Mingea e în terenul meu.

 – Daaa, stați pe aici, că am să trec eu râul ăsta când o face plopul pere și răchita micșunele.
– N-ai cum să rămâi acolo! Dacă vrei să te mai întorci vreodată acasă, trebuie să mergi cu noi să căutăm nenorocirea aia de ușă secretă care să ne ducă înapoi! Revino-ți!
– Nu vin, mie mi-e frică de apă!!! Stau aici și gata, ce poate să se întâmple?
– Serios? Băi, hai să o lăsăm! Fată dragă, ai o privire inteligentă, dar pare degeaba.

Mă așez pe un trunchi de copac și lângă mine vine maimuțica de mai devreme. Îmi face semn către banană, încep să mănânc, iar ea se uită din când în când peste umăr, parcă pentru a-mi atrage atenția.

 – Tu știi ce superputeri ai? mă întreabă tipa blondă.
– Nu știu, lumea zice că mă pricep să scriu și că-s bun ascultător.
– Aoleu, măcar ai idee cum ai ajuns aici? Nu întreb de tine, cum te-o chema în buletin, zic de personajul cu care joci, soro!

Mi se aprinde brusc un beculeț, arunc coaja de banană și bag mâna în buzunar, de unde scot un controller mic. Apăs butonul verde și îmi apare poza. Mă uit pe descriere: ”frumoasă, puternică, se prinde greu, dar când se prinde poate rezolva situații aparent fără de soluții. Poate vorbi cu animalele când e în pericol. Posedă o capacitate specială pe care o poate afla doar după ce își înfrânge o teamă majoră.”

N-apuc să termin de citit, că îi aud pe cei trei cum țipă cât îi țin plămânii. În nici două secunde țipetele lor sunt acoperite de un răget puternic. Ups. Mă întorc cu spatele și văd cum se îndreaptă către noi un leu iritat. Încremenesc. Îmi simt transpirația rece pe spate, însă mă trezesc imediat și încep să-i vorbesc. Articulez cuvinte pe care nu le-am mai auzit niciodată, însă pe care le înțeleg. Leul face un pas în spate, nu era pregătit. Îmi zice că a auzit de mine, dar nu se aștepta să mă întâlnească așa repede. Mie îmi tremură picioarele, el își flutură coama.
Îl întreb de ai lui, încerc să-mi folosesc capacitățile de ascultător și empatia, el mă privește îngăduitor.

 – Hai, zi că vrei să treci râul și să te duci la tine acasă, la blocurile gri, plicticoase, la camerele mici, la ecrane și la mâncarea procesată, iar acum ai nevoie de ajutor.
Zâmbesc pierdută. Băiat deștept.
– Cam așa ceva, dar să știi că nu-s toate blocurile gri. Și avem plante. Mă rog, eu nu.
– Trebuie să găsești puterea aia specială. Învinge-ți frica. Hai, că nu degeaba ești în zodia leu.

Se întoarce cu spatele și pleacă, iar eu îmi frâng mâinile. Ce am de pierdut? Ah, viața, da. Îmi fac curaj și pășesc încet în apa murdară, cu mâna dreaptă (în care țin controllerul ) ridicată deasupra capului. Mă afund pas cu pas, până când apa ajunge la abdomen, la gât, la bărbie și abia am mers un metru. Știu că dacă mai fac un pas, o să mă scufund. Dar fix când să pun dreptul în fața stângului, pe ecranul controllerului începe să lumineze un bec roșu și se aude o voce: ”Superputere deblocată! Țineți apăsat butonul verde și vizualizați mental, timp de 3 secunde, locul în care vreți să fiți.” Mă opresc și fac fix ce dictează vocea, iar în a patra secundă mă trezesc trântită la picioarele celor trei camarazi.

– După ce ajungem acasă, nu mai joc prostia asta de joc. Uite ce superputeri au unii, în vreme ce eu doar sar de pe o liană pe alta, se bosumflă tipa blondă.

În vreme ce ne tragem cu toții sufletul, încercând să decidem încotro o luăm, reflectez un minut la ce s-a întâmplat. Hm, e ca-n viață și-n jocurile astea. N-ai cum să ajungi undeva până nu faci primul pas, n-ai cum să îți găsești superputerile dacă nu găsești curajul să-ți învingi temerile. N-ai cum să câștigi jocul dacă te așezi pe un trunchi de copac și nu-l joci.

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

 

 

Mamă, ce șire(a)t(ă) sunt!

Una dintre activitățile mele preferate de weekend este să petrec o oră-două în dressing-ul meu walk-in, să-mi rearanjez toate hainele pe umerașe, să așez pantofii în funcție de culoare și mărimea tocului și să-mi creez mental ținute pentru toată săptămâna care urmează. Uhm, alo, Pământul către Ioana! Hai, domne, bine, sigur că n-am un dressing în care să intru cu totul, dar am auzit eu că dacă îți spui dorințele de suficient de multe ori, până la urmă se întâmplă. Ah, dar parcă trebuia să nu le spui cu voce tare. Eh, noi să fim sănătoși!

Lăsând glumițele, pe lângă citit, scris, învățat lucruri noi, băut cafea și uitat la seriale, mai am o activitate de weekend care mă relaxează: mă uit la poze. Din vacanță, din copilărie, din facultate, de la petreceri, de la lansări de carte, screenshot-uri uitate prin telefon, poze făcute unor pagini din cărți pe care voiam să le împart cu vreo prietenă sau cursurilor de econometrie, poze cu căței simpatici sau poze cu haine din magazine online. Ăăă, ce, am zis eu ceva?

Recomand sincer o astfel de plimbare pe culoarul amintirilor, garantez că provoacă multe zâmbete și chiar hohote de râs, iar dacă unele amintiri sunt mai puțin plăcute sau mai dureroase, eh… așa-i în tenis. Ca-n viață.
Ei bine, sâmbăta trecută am decis că e timpul pentru o astfel de incursiune, așa că am mișunat ceva timp printre poze vechiuțe și m-am surprins de câteva ori cu un zâmbet până la urechi. Mi-am amintit încă o dată cum foloseam ondulatorul de păr pe post de microfon pe vremea când voiam să mă fac reporter sau cum am plâns la grădiniță când toți copiii erau frumos îmbrăcați pentru poză, iar eu aveam pe mine puloverul gros de lână. Nicio grijă, mama mi-a adus în timp util rochia de catifea cu guler de dantelă, așa că m-am prezentat ca o adevărată fashion victim.

Apoi mi-am amintit cu nostalgie de sărbătorile în familie, pe vremea când încă mâncam ciorbă de miel de Paște, iar mamaie înroșea ouăle cu foi de ceapă. Cu ciorapi din dres nu-mi amintesc să fi operat vreodată, însă recunosc că mie treaba asta mi se pare și acum mindblowing, pentru că eu una nu prea-s bună la întrebuințat obiecte în alte scopuri decât alea pentru care au fost inventate. Sau, hm, ia stați așa un pic.
Da, stați un pic că parcă săptămâna trecută a fost ziua aia cu ploaie în București de nu-ți venea să lași nici un gândac afară. Tot atunci m-am trezit eu ieșind de la metrou la Aviatorilor într-un ditamai vârtejul, așa că umbrela ar fi făcut maxim act de prezență și și-ar fi dat obștescul sfârșit dacă aș fi încercat să o țin deschisă. Mi-am scos așadar eșarfa albastră de la gât, am simțit vântulețul cum se furișează în oase și mi-am înfășurat mini-păturica strâns pe cap, de zici că era văl, iar eu o tânără domniță orientală. Am traversat strada alergând ca o gazelă și am ajuns în stația de autobuz udă doar de la gât până-n picioare, fiindcă datorită eșarfei coafura rezistă!

Iar acum că tot am pășit pe tărâmul hainelor, îmi dau seama că mi-a sărit în ochi în poze o cămașă verde cu imprimeu floral, pe care obișnuiam să o îmbrac deseori cu o fustă mini gri și o pereche de dresuri colorate. Aceeași cămașa care s-a văzut ”ușurată” de cordonul din același material, subțire, drăguț, pus acolo de accesoriu. Asta fiindcă la un moment dat m-am trezit că n-am absolut nicio curea funcțională și voiam neapărat, obligatoriu, de nerefuzat să port o anumită pereche de pantaloni, cărora nici prin cap nu le trecea să meargă fără curea. Ce am făcut? Păi ce să fac, am răscolit maaarele dulap de 40 de cm lățime, s-a aprins beculețul și-am furat cordonul de la cămașă, l-am trecut prin găicile de la pantaloni și i-am făcut fain-frumos un nod și-o fundiță în față, cât să pară că așa am vrut eu să mă îmbrac, nu că e o soluție de criză. Și gata, problemă rezolvată.

Eh și cum mi-am aruncat eu privirea pe poza din ramă, de pe raft, m-a bufnit râsul când mi-am amintit prima seară în care am rămas să dorm cu jumătatea mea mai bună. Mă pregăteam să fac un duș când mi-am dat seama că nu am niciun fel de elastic de păr la mine. Îmi dau seama că nu pare sfârșitul lumii, dar, credeți-mă, e un pic. Mie îmi place să-mi port libere pletele de Cosînzeană, dar doar câtă vreme nu mă încurcă. Or eu nici măcar să mănânc nu-s capabilă fără să-mi prind părul. Nu pot și pace, simt că o să vină tot spre farfurie, o să-mi intre în gură sau în mâncare și o să se dezlănțuie iadul. Nu vreți să știți ce stresată stau la câte un eveniment când nu dă bine să-mi scot elasticul din geantă și să-mi prind părul, numai cu noduri intră mâncarea. Să știți că dacă mă vedeți vreodată la masă cu ochelarii pe cap, în loc să stea pe nas, probabil mi-am uitat elasticul de păr acasă și cumva încerc să-mi țin părul la respect. L-aș înnoda dacă aș putea, dar are personalitate, n-ar sta nici picat cu ceară.

Să revenim însă la seara cu pricina. Când am realizat că n-am cu ce să-l prind, deja mă gândeam că asta e, ori rămân nespălată, ori mă spăl și pe cap, să știu o treabă. Da, dar vezi tu, băiatul n-are uscător de păr, o să mă apuce dimineața încercând să-l usuc sau o să mă culc așa și-o să mă trezesc cu durere de cap. Sfoară n-avea, papiotă de ață nu, cârlige de rufe nu, eu nu mai aveam speranță. M-am așezat pe fotoliu și mă uitam în jur pierdută, până când am zărit luminița de la capătul tunelului. Adidașii. Se prind cu șireturi. Evrika. L-am lămurit rapid că nu vreau să-l las desculț, dar am nevoie de un șiret, ca să fac duș și să dorm liniștită. Și mi l-a dat. Și ia uite ce bine ne-a mers. Un șiret, doar atât, un șiret, nimic mai mult…

Așadar, dacă nu știți cu ce să vă mai umpleți weekendul, recomand să vă apucați să vă uitați la poze mai vechi. O să fiți surprinși de câte lucruri ați uitat sau de ce ținute erați capabili să purtați acum niște ani. Iar dacă aveți chef de o sâmbătă mai condimentată, puteți să dați curs provocării celor de la Answear și să arătați lumii cum testați voi moda. E simplu, faceți un clip, îl încărcați în social media cu hashtag-ul #WeAreTheAnswear și puteți să câștigați puncte și vouchere cadou sau chiar un Fiat 500, în care să vă plimbați pe coasta Amalfi și să faceți poze noi de revăzut peste ani 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017

 

Chef Ioana și logodna anului

A fost o perioadă în viața mea când mi-am dorit să devin cofetăreasă. A început prin liceu, când îmi plăcea să fac tot felul de deserturi atunci când aveam timp liber, apoi a continuat și în facultate, deși făceam asta tot mai rar și începusem să cochetez și cu alte idei de business-uri. Era o activitate care mă relaxa era un spațiu în care să-mi manifest creativitatea, cu un rezultat mai mult decât satisfăcător. La un moment dat chiar glumeam cu două prietene pe seama hobby-urilor noastre și ziceam că o să fim la un moment dat o super echipă pentru organizat nunți. Una își dorea un restaurant, eu o cofetărie, iar cealaltă o florărie. Numai bine, nu?

Eh, timpul a trecut, acum gătesc din ce în ce mai rar, nu doar pentru că în timpul liber prefer să mai citesc și, după cum bine se vede, să scriu, ci și pentru că tendința mea naturală ar fi să pregătesc dulciuri și dacă tot le fac, cineva trebuie să le mănânce, nu? E adevărat că față de cele din comerț, ale mele sunt fără aditivi și conservanți, dar zahărul rămâne totuși unul dintre dușmanii de seamă ai generației noastre. Mai bine îmi iau o carte, o cană de ceai, mă așez în fotoliu și las gătitul pe seama altora.

Cu toate astea, îmi place din când în când să revin la pasiuni mai vechi, să închid ușa la bucătărie și să umblu prin oale și boluri, să gust, să ridic capacul și să miros, să fac pe interesanta, să mai adaug un praf de piper sau să mai verific o dată focul. Sigur, în general nu fac lucruri foarte complicate, dar alteori mă visez așa un soi de Chef, într-un restaurant pretențios, cu invitați de seamă. La un moment dat am gătit un mușchiuleț de porc la cuptor, cu garnitură de fasole verde trasă în unt și asezonat cu un sos de ciuperci cu smântână, pentru care mai că-mi venea să-mi dau un premiu. Fără falsă modestie, a fost o combinație așa bună, încât îmi plouă în gură și acum. Însă recunosc că meritul este în parte al uleiului de măsline pe care l-am folosit, realizând atunci cam cât de important e de fapt uleiul pe care îl folosești la gătit.

Eh, și pe când amestecam eu în sos mă gândeam cum ar fi să fiu pe bune un mare Chef la un restaurant cu stele Michelin și să-mi treacă pragul tot felul de oameni stilați, care să aprecieze arta culinară la adevărata ei valoare. Să mă văd, de exemplu, în bucătăria de LaPergola, restaurantul de deasupra Romei, în care i-aș urma la tron lui Heinz Beck, iar într-o zi să mă anunțe cineva că Leonardo DiCaprio s-a hotărât în sfârșit să lase deoparte grijile planetei și să se însoare. Sigur, am fost îndrăgostită de el, ca probabil multe adolescente, dar aș fi flatată să vină împreună cu iubita și inelul fix  la mine în restaurant.

Le-aș pregăti un meniu de degustare din 7 feluri, că doar 7 e număr magic și cine nu are nevoie de un strop de magie în viață? Aș începe cu un tartar de amberjack, cu căpșune înghețate, spumă de migdale și finger lime. Sigur, ar putea părea o provocare pentru Leo, încă niște gheață de spart? În realitate însă, știu că le va trezi simțurile amândurora, o să-i facă să fie mult mai prezenți la ce se întâmplă în jurul lor. Felul II ar fi ceva special, nu numai prin gustul deosebit, dar și prin așezare: scrumbie marinată servită pe pat de caponata siciliană.

Aș continua apoi cu sandvișuri cu barbun roșu, fistic, roșii uscate, oțet balsamic din Modena și, bineînțeles, stropite cu ingredientul meu secret: uleiul din fistic obținut chiar la noi în bucătărie cu cea mai eficientă presă de ulei la rece. Aroma uleiului de fistic potențează gustului peștelui, iar combinația cu oțetul special din Modena fac din acest preparat un răsfăț pentru palat. yoda-2

Felul următor ar consta într-o porție de ravioli cu mozzarella de bivoliță și fileuri mici de anșoa, iar al cincilea platou ar fi compus din scoici sotate, servite pe mangold (sfeclă elvețiană), cu măsline și legume sotate, stropite cu ulei de argan, la fel de home-made și el. Spre final, i-aș lăsa să-și odihnească simțurile cu un platou de brânzeturi uscate, pe care să-l savureze în liniște, iar băiatul să-și poată strânge curajul și găsi cuvintele de a-i povesti domniței despre cât de pregătit e să-și petreacă viața-ntreagă împreună.

Aș ajunge, în fine, la partea mea preferată: desertul. Cum nu există dulce mai bun decât ciocolata, aș pregăti o negresă cu cremă de fructe de pădure, servită pe un crumble de ciocolată și asezonată cu sorbet. Vinurile alese cu grijă pentru fiecare fel de mâncare n-ar lipsi din peisaj, nici muzica bună sau lumina potrivită. De peisajul de vis și de atmosfera perfectă nici nu mai vorbim. De-acum știu sigur că toți membrii echipei ar sta cu sufletul la gură, ascunși care pe unde, să afle dacă și când spune da, cum arată inelul și cum îi stă pe deget viitoarei (în sfârșit!) doamne DiCaprio.
Iar eu, cu boneta mea de ditamai Chef-ul, mi-aș purta zâmbetul larg pe buze o seară și-nc-o săptămână, mândră că am pus și eu acolo un strop în povestea lor. Știți doar că femeile sunt mai deschise la discuții importante, mai tentate să accepte oferte, atunci când mănâncă bine înainte, nu?

Ehe, să ne trezim din visare, Ioana!  Am să las chef-ii să-și facă treaba cum știu mai bine, iar pe DiCaprio să se însoare când o vrea (săracul, de-ar ști el ce filme științifico-fantastice îmi fac eu cu el…). yoda1Până una, alta, mai bine-mi văd de pastele și salatele mele, eventual arunc și un ochi pe magazinul profistore.ro (că poate-mi iau cândva pentru acasă o presă din aia de ulei de care povesteam mai sus), iar apoi mă-ntorc la scris și citit, parcă tot mai bine mi se potrivește 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Notă: inspirația culinară vine de pe amusebouche.ro și Tripadvisor.

 

Dentistul, călătoria și ștampila

N-aș fi zis niciodată că o vizită la stomatolog te poate arunca atât de repede în butoiul cu melancolie, mai ales că, să fim serioși, nu e tocmai o plimbare în parc. Eram zilele trecute pe scaunul cu pricina și la un moment dat m-am trezit cu toate nostalgiile lumii în sufletul meu mic. Știți mirosul ăla specific al plombelor din amalgam? Înțepător, neplăcut, care îți intră prin nări până în creier și iese prin orice ușă? Îmi amintesc și acum holul lunguieț pe care așteptam să intru la dentist, cu mama lângă mine, și mirosul ăsta care plutea în aer. Ăsta e unul dintre cele mai pregnante mirosuri din copilăria mea, oricât de dubios ar suna.

Ei bine, până săptămâna asta n-am știut că amintirea asta, aparent bine ascunsă în sertare, e încă atât de vie. Și cum stăteam eu acolo cu ochii închiși, în timp ce doctorița încerca să facă un soi de conversație cu mine, mă gândeam la cât de muuulte amintiri din astea vii am de fapt.
Mirosul de pâine caldă pe care o cumpăram cu tataie, o puneam în sacoșe de rafie albe, cu dungi roșii și albastre, apoi mâncam aproape una întreagă până acasă, ca doi complici la o nelegiurie. După-amiezile târzii de vară, în care ieșeam din curtea bunicilor cu bărcuțe de hârtie, pe care le trimiteam la plimbare pe șanțuri, după câteva minute de ploaie torențială. Plaja de la Techirghiol, mirosul de nămol vaporașul de pe plaja din Eforie Nord și faleza din Mangalia. Scaunele albastre din troleul 5, pe care mă rugam să prind loc de fiecare dată când îl așteptam în stație. Figurile posomorâte ale doamnelor de la Poștă, arătătoarele lor albăstrui, murdare de indigo, mașina care scotea chitanțele pe hârtiile alea mari, pe care abia se vedea scrisul, și sunetul pe care îl făcea ștampila aia a lor imensă pe care o trânteau la final, înainte să ți înmâneze chitanța. De la înălțimea mea, de sub ghișeu, zgomotul se auzea parcă și mai puternic.

În curtea bunicilor merg tot mai rar, iar pâine caldă bună ca aia n-am să mai mănânc vreodată, fără complice n-are niciun farmec. Troleul 5 nu mai există, în Eforie n-am mai fost de o viață, însă doamnele de la Poștă au rămas în continuare la fel de posomorâte, deși nu par să mai aibă degetele albăstrui, iar ștampilele cu valențe de armă le-au rămas și acum. Privirile pe care le aruncă de dincolo de ghișeu ar fi în stare să te dea jos din picioare dacă n-ai fi atent și cred că tot ele sunt de vină pentru amprenta de nesuferite care li s-a pus de-a lungul timpului. E tot așa ca o ștampilă.

Știți, când stai pe scaun la stomatolog ai o grămadă de timp să te gândești la lucruri, mai ales dacă ai suficientă anestezie cât să nu mai simți că respiri cu o nară. Mă gândeam eu luni, cât timp îmi foiam degetele de la picioare pe scaunul portocaliu, că în ultima vreme am fost tot mai puțin conștientă de prezența ștampilelor în viața noastră. Cu grija carnetelor de cecuri pentru alocație nu mai stau, la facultate nu mai merg să iau adeverințe, la bancă nu mai lucrez să trimit rapoarte semnate și ștampilate în fiecare zi, aproape că am uitat de ele. Așa, din joi în Paște, câte o foaie de la stat aproape că nici nu se pune. Și știți ce? E păcat, că sunt o grămadă de chestii faine pe care le poți face cu o ștampilă, nu trebuie să te gândești la ea doar ca la un premiu pe care-l primești pe foaie după trei ore de stat la coadă.

Îmi amintesc și acum cu drag ștampiluțele alea mici pe care le câștigai la diverse pungi de pufuleți și care veneau în tot felul de culori și dimensiuni. Le desfăceam febril ambalajul și căutam colțuri de caiet gata să primească o pisică grăsuță. Sigur, după câteva pagini se cam termina tușul, dar în viață nu poți să le ai pe toate. Sau nu puteai atunci, acum mă îndoiesc că ar mai fi o problemă, cu toate produsele minune pe care le găsești la Colop.

colop2În facultate am cunoscut o fată care își lua notițe atât de frumos încât aproape că o invidiam. Dacă împrumutai cursuri de la ea, te știam dintr-o mie, pentru că avea grijă să le ofere un grad ridicat de personalizare. Punea într-un colț, sus, o ștampilă cu un fluturaș. Dacă aveai xerouri cu fluturași în colțul de sus era clar, ori ai chiulit, ori scrii extrem de urât, încât nici tu nu le-ai înțelege pe ale tale, te-am prins!

Am început să visez apoi la când o să devin eu o mare scriitoare și o să-mi fac multe lansări de carte. Atunci o să-mi fac o ștampilă personalizată, încă nu știu exact cu ce, promit să-mi găsesc un logo mic, să mă reprezinte (poate un labrador sau o cană de cafea, o pană sau o cărticică). O să scriu cu drag mesaje pe cărți și o să-mi pun ștampila lângă, să aibă omul și-o imagine vizuală și să simt că am lăsat cumva o amprentă nu doar cu mesajul din carte pe sufletul lui.

Câteva minute mici mai târziu m-am trezit că mă gândesc la momentele în care o să mă apuc să-mi organizez nunta. Stresant o să fie, știu, doar n-o să fiu fix eu mireasa care descoperă secretul nunților organizate fără emoții, dar nici să mi se pună ștampilă de bridezilla n-aș vrea. Cabină foto cu poze instant nu știu dacă o să am, însă mi-ar plăcea un fel de panou pe care fiecare om prezent la nuntă să-și lase o amprentă. Aș avea o cutie cu ștampile mici cu tot felul de imagini și citate, din care ar putea să aleagă un sfat sau o recomandare pentru o destinație de vacanță, poate, pe care să ne-o ștampileze pe panou. Ar fi o amintire tare faină și-un mic semn din partea oamenilor dragi, care ar rămâne cu noi pentru totdeauna.

Spre finalul consultației, gândul ăsta la călătorii a fost rapid spulberat de gândul la călătoria deloc scurtă ce are să înceapă cândva în viitorul apropiat.  Poate n-ar strica să-mi fac niște ștampile cu emoticons și o agendă pe care s-o transform în poveste: ”Ioana și aparatul dentar”. Mi-aș face o datieră, aș însemna fiecare zi în agenda mea cu copertă turcoaz și aș scrie acolo câteva cuvinte despre cât de bine sau nu mă înțeleg cu el. N-aș uita, la final, să ștampilez foaia cu câteva fețișoare care să arate cam cum m-am simțit de fapt în ziua respectivă. Un text scurt, de genul ”durere groaznică, vreau să mușc dintr-un măr și să râd mult, am înghițit un bracket” se simte altfel când îl închei cu câteva fețe care scot fum pe urechi sau numără zilele până la finalul tratamentului.

Când mi-au zis că e gata, pot să mă ridic, mă gândeam că e faină o călătorie din asta pe culoarul memoriei. Te așezi pe scaun să-ți dai jos o plombă veche și te trezești că o iei la galop, te plimbi cu tataie cu căruța pe ulițele copilăriei, te întorci la mare, îți faci planuri de nuntă și alte evenimente importante. Da, da, mai vin. Până acum obișnuiam să pun o ștampilă nu prea plăcută pe cabinetele stomatologice. Dar până acum nu știam că poți să te plimbi atât într-o singură oră 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017

 

 

”The limits of my language are the limits of my world”

Pe prima mea profesoară de engleză o chema Dana, avea un păr superb, brunet și creț, bea cafea și fuma cu o eleganță pe care nu o mai văzusem niciodată până la cei 5 ani ai mei. Ea avea vreo 19 ani și o găleată de răbdare, încât îmi scria cu litere mari de tipar toate lecțiile, inclusiv transcrierea fonetică. Folosea evidențiatoare galbene și verzi, uneori roz și îmi desena pe caiet. N-am văzut niciodată o casă mai frumos desenată decât cea de pe caietul meu dictando cu copertă roșie. Dana a fost omul care m-a făcut să iubesc limba engleză, datorită căreia am învățat-o tot timpul cu plăcere și, deși-s conștientă că are acum aproape 40 de ani, va rămâne mereu fata cu zâmbet frumos, păr creț și o eleganță ieșită din comun, care a avut curajul nebun să-nceapă să lucreze cu un copil de 5 ani.

Eu engleza n-am învățat-o din desene animate și nici la școală, sunt sinceră. La desene nu mă uitam (mă uit acum, e ok), iar la școală am început-o abia în clasa a cincea, or mama a avut pe creier pitici cu suficientă personalitate încât să vrea să mă facă bilingvă mai devreme. Am avut, așadar, multe ore de meditații și recunosc cu mâna pe inimă că am avut noroc de profesoare de engleză care n-au făcut altceva decât să pună cărămizi solide peste fundația turnată de Dana.

Timp de doi ani în generală și alți doi în liceu mi-am petrecut câte o după-amiază sau dimineață din fiecare săptămână într-un apartament străin, încercând să mă exprim cel puțin satisfăcător în limba lui Shakespeare. Înainte de clasa a doișpea, pe lângă că știam destul de bine engleză, m-am ales și cu o diplomă de la Cambridge, care atesta negru pe alb că, vezi Doamne, chiar mă descurc super bine.  Orele de meditații își fac banii și acum, diploma doar prin prisma faptului că am avut câteva zile libere înainte de probele scrise la BAC, n-am mai dat examenul de engleză, dar cam atât.
Vai, câți nervi mi-am făcut însă și cu echivalarea aia! Îmi amintesc cum m-am făcut din roșie galbenă și apoi verde când am văzut că am dat 130 de lei (în 2011) pe o traducere a diplomei, pe care, la final, cei de la biroul de traduceri specializate  trântiseră un mare ”Grad A”. Așa au știut ei să traducă ”Grade A”, ce să facem?

Timpul a trecut, iar în facultate am avut oportunitatea să am cursuri de engleză special gândite pentru zona de finanțe și banking. Inutil să spun că n-au fost nici pe departe ceea ce ar fi trebuit să fie, că erau în continuare multe chestii de engleză generală, iar atunci când făceam într-adevăr ceva de banking… well, să zicem doar că m-am contrazis cu profesoara de engleză în ceea ce privește măsurile pe care ar trebui să le ia Banca Națională în caz de recesiune. Era cât pe ce să o chem pe profa de macroeconomie să-i bage mințile în cap, dar n-aveam chef de vreun soi de circ din ăsta. Mi-am dat atunci seama că oamenii ăștia chiar cred că dacă trântești niște fraze cu tentă economică și un ”increase” sau ”decrease”, aia înseamnă să predai engleză de specialitate.

Timpul a trecut, am terminat și facultatea și m-am trezit și la master, și cu job, iar în cele opt ore din zi cât stăteam la birou vorbeam exclusiv în română; încet-încet, mi se părea că pierd din competențe.

Surpriza a venit însă în anul II de master când am aflat că am din nou curs de engleză. Șocul mai mare a fost de fapt când am realizat că o bună parte din colegii mei n-aveau, în continuare, nicio treabă cu ea. Să nu fie cu supărare, dar mă tot întrebam oare ce bibliografie au avut pentru licență, că eu un articol n-am găsit în română pentru tema mea, unul singur măcar! Surpriza și mai mare a fost când profa de engleză, la finalul prezentării de proiect, m-a întrebat dacă nu vreau să particip la sesiunea de comunicări științifice. Fără falsă modestie, nu demonstrasem că am vreun bunic originar din Londra și doctor în economie în același timp. Din punctul meu de vedere, a fost o prezentare average.
Atunci am realizat, încă o dată, cât de puțină limbă străină de specialitate se face în facultate, dacă și așteptările sunt atât de jos de fapt. Iar dacă nu ești tu super-autodidact, din majoritatea facultăților ieși cu niște cunoștințe atât de basic, încât la un loc de muncă în care ai nevoie de limba aia, o să fii o perioadă bună în dificultate.

swiss solutionsZilele astea, cei de la agenția de traduceri Swiss Solutions m-au făcut să reflectez încă o dată la treaba asta și să-mi amintesc cum, atunci când am început să lucrez în multinațională, mi-am dat seama că unele cuvinte în engleză nu mai vin atât de ușor cum obișnuiau să o facă. Iar asta în  contextul în care nu lucrez totuși cu termeni tehnici, juridici, medicali sau mai știu eu ce. Până la urmă, despre economie și business vorbește toată lumea peste tot și am mult mai multă expunere, oare ce fac oamenii din alte domenii? Să nu-mi spuneți că pe la alte facultăți vă scot pe toți de acolo doxă de limbi străine, că nu vă cred, sunt statistici care spun altceva.

Și-atunci, oare n-ar fi o soluție cursurile de limbi străine pentru firme? Sigur, o să spuneți că la un job te duci pregătit, doar n-or să te învețe ăia de toate și, în plus, să te și plătească. Dar până la urmă e o realitate faptul că, într-o bună parte din domenii, școala nu pregătește și bucata asta, de ce să ne ascundem după deget? Și, sigur, sunt și oameni care se pregătesc singuri, dar tind să cred că-s mai multe locuri de muncă decât autodidacți, așa că n-ar fi un capăt de lume să investești într-un curs de genul ăsta, nu? Mă gândesc că ai putea să atragi în companie oameni foarte competenți pe aria lor, care ți-ar aduce un plus de valoare semnificativ dacă ar veni și din partea ta, ca angajator, un efort de acest fel.
Să ne înțelegem, nu mă refer să-i învățăm pe angajați să spună bună ziua, mulțumesc și ce bine că am reușit în sfârșit să ajungem la meeting-ul ăsta. Mă refer la câteva cursuri puțin mai orientate pe domeniul de activitate, care să îmbunătățească flow-ul la birou.

Adică, bine, dacă ai documente mari, sute de pagini de text cu termeni foarte tehnici sau specifici, poate că e totuși bine să apelezi la servicii specializate, însă cu textele mai scurte n-ar fi fain să se descurce angajatul tău intern? Zic și eu, până la urmă…time is money, isn’t it? 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017

*Titlul: ”Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele.” (Ludwig Wittgenstein)