Mamă, ce șire(a)t(ă) sunt!

Una dintre activitățile mele preferate de weekend este să petrec o oră-două în dressing-ul meu walk-in, să-mi rearanjez toate hainele pe umerașe, să așez pantofii în funcție de culoare și mărimea tocului și să-mi creez mental ținute pentru toată săptămâna care urmează. Uhm, alo, Pământul către Ioana! Hai, domne, bine, sigur că n-am un dressing în care să intru cu totul, dar am auzit eu că dacă îți spui dorințele de suficient de multe ori, până la urmă se întâmplă. Ah, dar parcă trebuia să nu le spui cu voce tare. Eh, noi să fim sănătoși!

Lăsând glumițele, pe lângă citit, scris, învățat lucruri noi, băut cafea și uitat la seriale, mai am o activitate de weekend care mă relaxează: mă uit la poze. Din vacanță, din copilărie, din facultate, de la petreceri, de la lansări de carte, screenshot-uri uitate prin telefon, poze făcute unor pagini din cărți pe care voiam să le împart cu vreo prietenă sau cursurilor de econometrie, poze cu căței simpatici sau poze cu haine din magazine online. Ăăă, ce, am zis eu ceva?

Recomand sincer o astfel de plimbare pe culoarul amintirilor, garantez că provoacă multe zâmbete și chiar hohote de râs, iar dacă unele amintiri sunt mai puțin plăcute sau mai dureroase, eh… așa-i în tenis. Ca-n viață.
Ei bine, sâmbăta trecută am decis că e timpul pentru o astfel de incursiune, așa că am mișunat ceva timp printre poze vechiuțe și m-am surprins de câteva ori cu un zâmbet până la urechi. Mi-am amintit încă o dată cum foloseam ondulatorul de păr pe post de microfon pe vremea când voiam să mă fac reporter sau cum am plâns la grădiniță când toți copiii erau frumos îmbrăcați pentru poză, iar eu aveam pe mine puloverul gros de lână. Nicio grijă, mama mi-a adus în timp util rochia de catifea cu guler de dantelă, așa că m-am prezentat ca o adevărată fashion victim.

Apoi mi-am amintit cu nostalgie de sărbătorile în familie, pe vremea când încă mâncam ciorbă de miel de Paște, iar mamaie înroșea ouăle cu foi de ceapă. Cu ciorapi din dres nu-mi amintesc să fi operat vreodată, însă recunosc că mie treaba asta mi se pare și acum mindblowing, pentru că eu una nu prea-s bună la întrebuințat obiecte în alte scopuri decât alea pentru care au fost inventate. Sau, hm, ia stați așa un pic.
Da, stați un pic că parcă săptămâna trecută a fost ziua aia cu ploaie în București de nu-ți venea să lași nici un gândac afară. Tot atunci m-am trezit eu ieșind de la metrou la Aviatorilor într-un ditamai vârtejul, așa că umbrela ar fi făcut maxim act de prezență și și-ar fi dat obștescul sfârșit dacă aș fi încercat să o țin deschisă. Mi-am scos așadar eșarfa albastră de la gât, am simțit vântulețul cum se furișează în oase și mi-am înfășurat mini-păturica strâns pe cap, de zici că era văl, iar eu o tânără domniță orientală. Am traversat strada alergând ca o gazelă și am ajuns în stația de autobuz udă doar de la gât până-n picioare, fiindcă datorită eșarfei coafura rezistă!

Iar acum că tot am pășit pe tărâmul hainelor, îmi dau seama că mi-a sărit în ochi în poze o cămașă verde cu imprimeu floral, pe care obișnuiam să o îmbrac deseori cu o fustă mini gri și o pereche de dresuri colorate. Aceeași cămașa care s-a văzut ”ușurată” de cordonul din același material, subțire, drăguț, pus acolo de accesoriu. Asta fiindcă la un moment dat m-am trezit că n-am absolut nicio curea funcțională și voiam neapărat, obligatoriu, de nerefuzat să port o anumită pereche de pantaloni, cărora nici prin cap nu le trecea să meargă fără curea. Ce am făcut? Păi ce să fac, am răscolit maaarele dulap de 40 de cm lățime, s-a aprins beculețul și-am furat cordonul de la cămașă, l-am trecut prin găicile de la pantaloni și i-am făcut fain-frumos un nod și-o fundiță în față, cât să pară că așa am vrut eu să mă îmbrac, nu că e o soluție de criză. Și gata, problemă rezolvată.

Eh și cum mi-am aruncat eu privirea pe poza din ramă, de pe raft, m-a bufnit râsul când mi-am amintit prima seară în care am rămas să dorm cu jumătatea mea mai bună. Mă pregăteam să fac un duș când mi-am dat seama că nu am niciun fel de elastic de păr la mine. Îmi dau seama că nu pare sfârșitul lumii, dar, credeți-mă, e un pic. Mie îmi place să-mi port libere pletele de Cosînzeană, dar doar câtă vreme nu mă încurcă. Or eu nici măcar să mănânc nu-s capabilă fără să-mi prind părul. Nu pot și pace, simt că o să vină tot spre farfurie, o să-mi intre în gură sau în mâncare și o să se dezlănțuie iadul. Nu vreți să știți ce stresată stau la câte un eveniment când nu dă bine să-mi scot elasticul din geantă și să-mi prind părul, numai cu noduri intră mâncarea. Să știți că dacă mă vedeți vreodată la masă cu ochelarii pe cap, în loc să stea pe nas, probabil mi-am uitat elasticul de păr acasă și cumva încerc să-mi țin părul la respect. L-aș înnoda dacă aș putea, dar are personalitate, n-ar sta nici picat cu ceară.

Să revenim însă la seara cu pricina. Când am realizat că n-am cu ce să-l prind, deja mă gândeam că asta e, ori rămân nespălată, ori mă spăl și pe cap, să știu o treabă. Da, dar vezi tu, băiatul n-are uscător de păr, o să mă apuce dimineața încercând să-l usuc sau o să mă culc așa și-o să mă trezesc cu durere de cap. Sfoară n-avea, papiotă de ață nu, cârlige de rufe nu, eu nu mai aveam speranță. M-am așezat pe fotoliu și mă uitam în jur pierdută, până când am zărit luminița de la capătul tunelului. Adidașii. Se prind cu șireturi. Evrika. L-am lămurit rapid că nu vreau să-l las desculț, dar am nevoie de un șiret, ca să fac duș și să dorm liniștită. Și mi l-a dat. Și ia uite ce bine ne-a mers. Un șiret, doar atât, un șiret, nimic mai mult…

Așadar, dacă nu știți cu ce să vă mai umpleți weekendul, recomand să vă apucați să vă uitați la poze mai vechi. O să fiți surprinși de câte lucruri ați uitat sau de ce ținute erați capabili să purtați acum niște ani. Iar dacă aveți chef de o sâmbătă mai condimentată, puteți să dați curs provocării celor de la Answear și să arătați lumii cum testați voi moda. E simplu, faceți un clip, îl încărcați în social media cu hashtag-ul #WeAreTheAnswear și puteți să câștigați puncte și vouchere cadou sau chiar un Fiat 500, în care să vă plimbați pe coasta Amalfi și să faceți poze noi de revăzut peste ani 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017

 

Advertisements

Chef Ioana și logodna anului

A fost o perioadă în viața mea când mi-am dorit să devin cofetăreasă. A început prin liceu, când îmi plăcea să fac tot felul de deserturi atunci când aveam timp liber, apoi a continuat și în facultate, deși făceam asta tot mai rar și începusem să cochetez și cu alte idei de business-uri. Era o activitate care mă relaxa era un spațiu în care să-mi manifest creativitatea, cu un rezultat mai mult decât satisfăcător. La un moment dat chiar glumeam cu două prietene pe seama hobby-urilor noastre și ziceam că o să fim la un moment dat o super echipă pentru organizat nunți. Una își dorea un restaurant, eu o cofetărie, iar cealaltă o florărie. Numai bine, nu?

Eh, timpul a trecut, acum gătesc din ce în ce mai rar, nu doar pentru că în timpul liber prefer să mai citesc și, după cum bine se vede, să scriu, ci și pentru că tendința mea naturală ar fi să pregătesc dulciuri și dacă tot le fac, cineva trebuie să le mănânce, nu? E adevărat că față de cele din comerț, ale mele sunt fără aditivi și conservanți, dar zahărul rămâne totuși unul dintre dușmanii de seamă ai generației noastre. Mai bine îmi iau o carte, o cană de ceai, mă așez în fotoliu și las gătitul pe seama altora.

Cu toate astea, îmi place din când în când să revin la pasiuni mai vechi, să închid ușa la bucătărie și să umblu prin oale și boluri, să gust, să ridic capacul și să miros, să fac pe interesanta, să mai adaug un praf de piper sau să mai verific o dată focul. Sigur, în general nu fac lucruri foarte complicate, dar alteori mă visez așa un soi de Chef, într-un restaurant pretențios, cu invitați de seamă. La un moment dat am gătit un mușchiuleț de porc la cuptor, cu garnitură de fasole verde trasă în unt și asezonat cu un sos de ciuperci cu smântână, pentru care mai că-mi venea să-mi dau un premiu. Fără falsă modestie, a fost o combinație așa bună, încât îmi plouă în gură și acum. Însă recunosc că meritul este în parte al uleiului de măsline pe care l-am folosit, realizând atunci cam cât de important e de fapt uleiul pe care îl folosești la gătit.

Eh, și pe când amestecam eu în sos mă gândeam cum ar fi să fiu pe bune un mare Chef la un restaurant cu stele Michelin și să-mi treacă pragul tot felul de oameni stilați, care să aprecieze arta culinară la adevărata ei valoare. Să mă văd, de exemplu, în bucătăria de LaPergola, restaurantul de deasupra Romei, în care i-aș urma la tron lui Heinz Beck, iar într-o zi să mă anunțe cineva că Leonardo DiCaprio s-a hotărât în sfârșit să lase deoparte grijile planetei și să se însoare. Sigur, am fost îndrăgostită de el, ca probabil multe adolescente, dar aș fi flatată să vină împreună cu iubita și inelul fix  la mine în restaurant.

Le-aș pregăti un meniu de degustare din 7 feluri, că doar 7 e număr magic și cine nu are nevoie de un strop de magie în viață? Aș începe cu un tartar de amberjack, cu căpșune înghețate, spumă de migdale și finger lime. Sigur, ar putea părea o provocare pentru Leo, încă niște gheață de spart? În realitate însă, știu că le va trezi simțurile amândurora, o să-i facă să fie mult mai prezenți la ce se întâmplă în jurul lor. Felul II ar fi ceva special, nu numai prin gustul deosebit, dar și prin așezare: scrumbie marinată servită pe pat de caponata siciliană.

Aș continua apoi cu sandvișuri cu barbun roșu, fistic, roșii uscate, oțet balsamic din Modena și, bineînțeles, stropite cu ingredientul meu secret: uleiul din fistic obținut chiar la noi în bucătărie cu cea mai eficientă presă de ulei la rece. Aroma uleiului de fistic potențează gustului peștelui, iar combinația cu oțetul special din Modena fac din acest preparat un răsfăț pentru palat. yoda-2

Felul următor ar consta într-o porție de ravioli cu mozzarella de bivoliță și fileuri mici de anșoa, iar al cincilea platou ar fi compus din scoici sotate, servite pe mangold (sfeclă elvețiană), cu măsline și legume sotate, stropite cu ulei de argan, la fel de home-made și el. Spre final, i-aș lăsa să-și odihnească simțurile cu un platou de brânzeturi uscate, pe care să-l savureze în liniște, iar băiatul să-și poată strânge curajul și găsi cuvintele de a-i povesti domniței despre cât de pregătit e să-și petreacă viața-ntreagă împreună.

Aș ajunge, în fine, la partea mea preferată: desertul. Cum nu există dulce mai bun decât ciocolata, aș pregăti o negresă cu cremă de fructe de pădure, servită pe un crumble de ciocolată și asezonată cu sorbet. Vinurile alese cu grijă pentru fiecare fel de mâncare n-ar lipsi din peisaj, nici muzica bună sau lumina potrivită. De peisajul de vis și de atmosfera perfectă nici nu mai vorbim. De-acum știu sigur că toți membrii echipei ar sta cu sufletul la gură, ascunși care pe unde, să afle dacă și când spune da, cum arată inelul și cum îi stă pe deget viitoarei (în sfârșit!) doamne DiCaprio.
Iar eu, cu boneta mea de ditamai Chef-ul, mi-aș purta zâmbetul larg pe buze o seară și-nc-o săptămână, mândră că am pus și eu acolo un strop în povestea lor. Știți doar că femeile sunt mai deschise la discuții importante, mai tentate să accepte oferte, atunci când mănâncă bine înainte, nu?

Ehe, să ne trezim din visare, Ioana!  Am să las chef-ii să-și facă treaba cum știu mai bine, iar pe DiCaprio să se însoare când o vrea (săracul, de-ar ști el ce filme științifico-fantastice îmi fac eu cu el…). yoda1Până una, alta, mai bine-mi văd de pastele și salatele mele, eventual arunc și un ochi pe magazinul profistore.ro (că poate-mi iau cândva pentru acasă o presă din aia de ulei de care povesteam mai sus), iar apoi mă-ntorc la scris și citit, parcă tot mai bine mi se potrivește 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Notă: inspirația culinară vine de pe amusebouche.ro și Tripadvisor.

 

Dentistul, călătoria și ștampila

N-aș fi zis niciodată că o vizită la stomatolog te poate arunca atât de repede în butoiul cu melancolie, mai ales că, să fim serioși, nu e tocmai o plimbare în parc. Eram zilele trecute pe scaunul cu pricina și la un moment dat m-am trezit cu toate nostalgiile lumii în sufletul meu mic. Știți mirosul ăla specific al plombelor din amalgam? Înțepător, neplăcut, care îți intră prin nări până în creier și iese prin orice ușă? Îmi amintesc și acum holul lunguieț pe care așteptam să intru la dentist, cu mama lângă mine, și mirosul ăsta care plutea în aer. Ăsta e unul dintre cele mai pregnante mirosuri din copilăria mea, oricât de dubios ar suna.

Ei bine, până săptămâna asta n-am știut că amintirea asta, aparent bine ascunsă în sertare, e încă atât de vie. Și cum stăteam eu acolo cu ochii închiși, în timp ce doctorița încerca să facă un soi de conversație cu mine, mă gândeam la cât de muuulte amintiri din astea vii am de fapt.
Mirosul de pâine caldă pe care o cumpăram cu tataie, o puneam în sacoșe de rafie albe, cu dungi roșii și albastre, apoi mâncam aproape una întreagă până acasă, ca doi complici la o nelegiurie. După-amiezile târzii de vară, în care ieșeam din curtea bunicilor cu bărcuțe de hârtie, pe care le trimiteam la plimbare pe șanțuri, după câteva minute de ploaie torențială. Plaja de la Techirghiol, mirosul de nămol vaporașul de pe plaja din Eforie Nord și faleza din Mangalia. Scaunele albastre din troleul 5, pe care mă rugam să prind loc de fiecare dată când îl așteptam în stație. Figurile posomorâte ale doamnelor de la Poștă, arătătoarele lor albăstrui, murdare de indigo, mașina care scotea chitanțele pe hârtiile alea mari, pe care abia se vedea scrisul, și sunetul pe care îl făcea ștampila aia a lor imensă pe care o trânteau la final, înainte să ți înmâneze chitanța. De la înălțimea mea, de sub ghișeu, zgomotul se auzea parcă și mai puternic.

În curtea bunicilor merg tot mai rar, iar pâine caldă bună ca aia n-am să mai mănânc vreodată, fără complice n-are niciun farmec. Troleul 5 nu mai există, în Eforie n-am mai fost de o viață, însă doamnele de la Poștă au rămas în continuare la fel de posomorâte, deși nu par să mai aibă degetele albăstrui, iar ștampilele cu valențe de armă le-au rămas și acum. Privirile pe care le aruncă de dincolo de ghișeu ar fi în stare să te dea jos din picioare dacă n-ai fi atent și cred că tot ele sunt de vină pentru amprenta de nesuferite care li s-a pus de-a lungul timpului. E tot așa ca o ștampilă.

Știți, când stai pe scaun la stomatolog ai o grămadă de timp să te gândești la lucruri, mai ales dacă ai suficientă anestezie cât să nu mai simți că respiri cu o nară. Mă gândeam eu luni, cât timp îmi foiam degetele de la picioare pe scaunul portocaliu, că în ultima vreme am fost tot mai puțin conștientă de prezența ștampilelor în viața noastră. Cu grija carnetelor de cecuri pentru alocație nu mai stau, la facultate nu mai merg să iau adeverințe, la bancă nu mai lucrez să trimit rapoarte semnate și ștampilate în fiecare zi, aproape că am uitat de ele. Așa, din joi în Paște, câte o foaie de la stat aproape că nici nu se pune. Și știți ce? E păcat, că sunt o grămadă de chestii faine pe care le poți face cu o ștampilă, nu trebuie să te gândești la ea doar ca la un premiu pe care-l primești pe foaie după trei ore de stat la coadă.

Îmi amintesc și acum cu drag ștampiluțele alea mici pe care le câștigai la diverse pungi de pufuleți și care veneau în tot felul de culori și dimensiuni. Le desfăceam febril ambalajul și căutam colțuri de caiet gata să primească o pisică grăsuță. Sigur, după câteva pagini se cam termina tușul, dar în viață nu poți să le ai pe toate. Sau nu puteai atunci, acum mă îndoiesc că ar mai fi o problemă, cu toate produsele minune pe care le găsești la Colop.

colop2În facultate am cunoscut o fată care își lua notițe atât de frumos încât aproape că o invidiam. Dacă împrumutai cursuri de la ea, te știam dintr-o mie, pentru că avea grijă să le ofere un grad ridicat de personalizare. Punea într-un colț, sus, o ștampilă cu un fluturaș. Dacă aveai xerouri cu fluturași în colțul de sus era clar, ori ai chiulit, ori scrii extrem de urât, încât nici tu nu le-ai înțelege pe ale tale, te-am prins!

Am început să visez apoi la când o să devin eu o mare scriitoare și o să-mi fac multe lansări de carte. Atunci o să-mi fac o ștampilă personalizată, încă nu știu exact cu ce, promit să-mi găsesc un logo mic, să mă reprezinte (poate un labrador sau o cană de cafea, o pană sau o cărticică). O să scriu cu drag mesaje pe cărți și o să-mi pun ștampila lângă, să aibă omul și-o imagine vizuală și să simt că am lăsat cumva o amprentă nu doar cu mesajul din carte pe sufletul lui.

Câteva minute mici mai târziu m-am trezit că mă gândesc la momentele în care o să mă apuc să-mi organizez nunta. Stresant o să fie, știu, doar n-o să fiu fix eu mireasa care descoperă secretul nunților organizate fără emoții, dar nici să mi se pună ștampilă de bridezilla n-aș vrea. Cabină foto cu poze instant nu știu dacă o să am, însă mi-ar plăcea un fel de panou pe care fiecare om prezent la nuntă să-și lase o amprentă. Aș avea o cutie cu ștampile mici cu tot felul de imagini și citate, din care ar putea să aleagă un sfat sau o recomandare pentru o destinație de vacanță, poate, pe care să ne-o ștampileze pe panou. Ar fi o amintire tare faină și-un mic semn din partea oamenilor dragi, care ar rămâne cu noi pentru totdeauna.

Spre finalul consultației, gândul ăsta la călătorii a fost rapid spulberat de gândul la călătoria deloc scurtă ce are să înceapă cândva în viitorul apropiat.  Poate n-ar strica să-mi fac niște ștampile cu emoticons și o agendă pe care s-o transform în poveste: ”Ioana și aparatul dentar”. Mi-aș face o datieră, aș însemna fiecare zi în agenda mea cu copertă turcoaz și aș scrie acolo câteva cuvinte despre cât de bine sau nu mă înțeleg cu el. N-aș uita, la final, să ștampilez foaia cu câteva fețișoare care să arate cam cum m-am simțit de fapt în ziua respectivă. Un text scurt, de genul ”durere groaznică, vreau să mușc dintr-un măr și să râd mult, am înghițit un bracket” se simte altfel când îl închei cu câteva fețe care scot fum pe urechi sau numără zilele până la finalul tratamentului.

Când mi-au zis că e gata, pot să mă ridic, mă gândeam că e faină o călătorie din asta pe culoarul memoriei. Te așezi pe scaun să-ți dai jos o plombă veche și te trezești că o iei la galop, te plimbi cu tataie cu căruța pe ulițele copilăriei, te întorci la mare, îți faci planuri de nuntă și alte evenimente importante. Da, da, mai vin. Până acum obișnuiam să pun o ștampilă nu prea plăcută pe cabinetele stomatologice. Dar până acum nu știam că poți să te plimbi atât într-o singură oră 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017

 

 

”The limits of my language are the limits of my world”

Pe prima mea profesoară de engleză o chema Dana, avea un păr superb, brunet și creț, bea cafea și fuma cu o eleganță pe care nu o mai văzusem niciodată până la cei 5 ani ai mei. Ea avea vreo 19 ani și o găleată de răbdare, încât îmi scria cu litere mari de tipar toate lecțiile, inclusiv transcrierea fonetică. Folosea evidențiatoare galbene și verzi, uneori roz și îmi desena pe caiet. N-am văzut niciodată o casă mai frumos desenată decât cea de pe caietul meu dictando cu copertă roșie. Dana a fost omul care m-a făcut să iubesc limba engleză, datorită căreia am învățat-o tot timpul cu plăcere și, deși-s conștientă că are acum aproape 40 de ani, va rămâne mereu fata cu zâmbet frumos, păr creț și o eleganță ieșită din comun, care a avut curajul nebun să-nceapă să lucreze cu un copil de 5 ani.

Eu engleza n-am învățat-o din desene animate și nici la școală, sunt sinceră. La desene nu mă uitam (mă uit acum, e ok), iar la școală am început-o abia în clasa a cincea, or mama a avut pe creier pitici cu suficientă personalitate încât să vrea să mă facă bilingvă mai devreme. Am avut, așadar, multe ore de meditații și recunosc cu mâna pe inimă că am avut noroc de profesoare de engleză care n-au făcut altceva decât să pună cărămizi solide peste fundația turnată de Dana.

Timp de doi ani în generală și alți doi în liceu mi-am petrecut câte o după-amiază sau dimineață din fiecare săptămână într-un apartament străin, încercând să mă exprim cel puțin satisfăcător în limba lui Shakespeare. Înainte de clasa a doișpea, pe lângă că știam destul de bine engleză, m-am ales și cu o diplomă de la Cambridge, care atesta negru pe alb că, vezi Doamne, chiar mă descurc super bine.  Orele de meditații își fac banii și acum, diploma doar prin prisma faptului că am avut câteva zile libere înainte de probele scrise la BAC, n-am mai dat examenul de engleză, dar cam atât.
Vai, câți nervi mi-am făcut însă și cu echivalarea aia! Îmi amintesc cum m-am făcut din roșie galbenă și apoi verde când am văzut că am dat 130 de lei (în 2011) pe o traducere a diplomei, pe care, la final, cei de la biroul de traduceri specializate  trântiseră un mare ”Grad A”. Așa au știut ei să traducă ”Grade A”, ce să facem?

Timpul a trecut, iar în facultate am avut oportunitatea să am cursuri de engleză special gândite pentru zona de finanțe și banking. Inutil să spun că n-au fost nici pe departe ceea ce ar fi trebuit să fie, că erau în continuare multe chestii de engleză generală, iar atunci când făceam într-adevăr ceva de banking… well, să zicem doar că m-am contrazis cu profesoara de engleză în ceea ce privește măsurile pe care ar trebui să le ia Banca Națională în caz de recesiune. Era cât pe ce să o chem pe profa de macroeconomie să-i bage mințile în cap, dar n-aveam chef de vreun soi de circ din ăsta. Mi-am dat atunci seama că oamenii ăștia chiar cred că dacă trântești niște fraze cu tentă economică și un ”increase” sau ”decrease”, aia înseamnă să predai engleză de specialitate.

Timpul a trecut, am terminat și facultatea și m-am trezit și la master, și cu job, iar în cele opt ore din zi cât stăteam la birou vorbeam exclusiv în română; încet-încet, mi se părea că pierd din competențe.

Surpriza a venit însă în anul II de master când am aflat că am din nou curs de engleză. Șocul mai mare a fost de fapt când am realizat că o bună parte din colegii mei n-aveau, în continuare, nicio treabă cu ea. Să nu fie cu supărare, dar mă tot întrebam oare ce bibliografie au avut pentru licență, că eu un articol n-am găsit în română pentru tema mea, unul singur măcar! Surpriza și mai mare a fost când profa de engleză, la finalul prezentării de proiect, m-a întrebat dacă nu vreau să particip la sesiunea de comunicări științifice. Fără falsă modestie, nu demonstrasem că am vreun bunic originar din Londra și doctor în economie în același timp. Din punctul meu de vedere, a fost o prezentare average.
Atunci am realizat, încă o dată, cât de puțină limbă străină de specialitate se face în facultate, dacă și așteptările sunt atât de jos de fapt. Iar dacă nu ești tu super-autodidact, din majoritatea facultăților ieși cu niște cunoștințe atât de basic, încât la un loc de muncă în care ai nevoie de limba aia, o să fii o perioadă bună în dificultate.

swiss solutionsZilele astea, cei de la agenția de traduceri Swiss Solutions m-au făcut să reflectez încă o dată la treaba asta și să-mi amintesc cum, atunci când am început să lucrez în multinațională, mi-am dat seama că unele cuvinte în engleză nu mai vin atât de ușor cum obișnuiau să o facă. Iar asta în  contextul în care nu lucrez totuși cu termeni tehnici, juridici, medicali sau mai știu eu ce. Până la urmă, despre economie și business vorbește toată lumea peste tot și am mult mai multă expunere, oare ce fac oamenii din alte domenii? Să nu-mi spuneți că pe la alte facultăți vă scot pe toți de acolo doxă de limbi străine, că nu vă cred, sunt statistici care spun altceva.

Și-atunci, oare n-ar fi o soluție cursurile de limbi străine pentru firme? Sigur, o să spuneți că la un job te duci pregătit, doar n-or să te învețe ăia de toate și, în plus, să te și plătească. Dar până la urmă e o realitate faptul că, într-o bună parte din domenii, școala nu pregătește și bucata asta, de ce să ne ascundem după deget? Și, sigur, sunt și oameni care se pregătesc singuri, dar tind să cred că-s mai multe locuri de muncă decât autodidacți, așa că n-ar fi un capăt de lume să investești într-un curs de genul ăsta, nu? Mă gândesc că ai putea să atragi în companie oameni foarte competenți pe aria lor, care ți-ar aduce un plus de valoare semnificativ dacă ar veni și din partea ta, ca angajator, un efort de acest fel.
Să ne înțelegem, nu mă refer să-i învățăm pe angajați să spună bună ziua, mulțumesc și ce bine că am reușit în sfârșit să ajungem la meeting-ul ăsta. Mă refer la câteva cursuri puțin mai orientate pe domeniul de activitate, care să îmbunătățească flow-ul la birou.

Adică, bine, dacă ai documente mari, sute de pagini de text cu termeni foarte tehnici sau specifici, poate că e totuși bine să apelezi la servicii specializate, însă cu textele mai scurte n-ar fi fain să se descurce angajatul tău intern? Zic și eu, până la urmă…time is money, isn’t it? 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017

*Titlul: ”Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele.” (Ludwig Wittgenstein)

 

”Noi suntem ca un cântec, nu credeţi?”

Scriam acum ceva vreme despre cum m-am trezit într-o dimineață cu o melodie în cap, complet random și fără vreo legătură cu…orice. Nu mi se întâmplă rar să fredonez o piesă o zi întreagă, să o cânt încet în timp ce ea se aude tare în căști, să mă culc cu ea în minte și să mă trezesc a doua zi încă și mai fixată pe ea. Trebuie să admit că dacă nu-mi iau zilnic porția de cafea, iubire și muzică, viața mea e incompletă, iar dacă la cafea încă mai am o speranță că pot renunța, la restul e exclus, dependența e asumată. Bună, sunt Ioana și sunt dependentă. And proud, cum s-ar zice.

De foarte mult timp încerc să-mi dau seama când anume s-a aprins scânteia asta, de unde pasiunea mea pentru muzică. Nu mă pot lăuda că la noi în casă s-a ascultat în copilăria mea extrem de multă muzică de calitate, nu am primit o ”educație” în sensul ăsta și nici vreun sistem audio de la Edifier n-am avut. E adevărat că îmi amintesc și acum boxele din lemn de la magnetofon și cele câteva benzi din care o alegeam invariabil pe cea cu ”marinero” (e vorba de ”La bamba”, sper că v-ați prins). Dar e la fel de adevărat că pick-up-ul nu mai mergea, era acolo doar de design și pentru a avea încă un obiect de pe care să ștergem praful, iar discurile stăteau ascunse într-o cutie în care mai făceam eu inventarul din când în când.

Cred totuși că întâlnirea cosmică a avut loc undeva pe la 5 ani, când am început să merg la cursuri de dans. Eram o grupă de copii zvăpăiați care învățam dansuri de societate într-o sală de balet, cu parchet pe jos și oglinzi cât un perete. Profesorul era exigent și avea multă experiență cu copiii, așa că ne strângea delicat de nas de fiecare dată când greșeam prea mult, până scoteam un sunet ascuțit și promiteam că nu mai facem, dar doamna care cânta la pian era în ochii mei un înger coborât din cer. Mi se părea fabulos cum poate să atingă cu atâta eleganță clapele pianului și să transforme (în ochii mei, cel puțin) dintr-odată sala aglomerată într-un salon de bal. Pianul mă atrăgea ca un magnet și mă închipuiam și eu mare pianistă și, în același timp, vocalistă pe o scenă mare, cu oameni care să mă aplaude și să mă vadă așa cum o vedeam eu pe doamna de la pian.

Da, cred că de atunci am simțit că indiferent ce voi face în viață, muzica va fi o parte esențială din mine. Scena mare la care visam a intrat la apă, am dat câteva spectacole, am făcut după show-ul de Crăciun poză cu Robert, partenerul meu, în timp ce mama mă căuta panicată prin sală, iar apoi am mers la școală și arta a căzut în plan secund. Cursurile de dans le-am reluat în liceu și acum, uitându-mă în urmă, îmi dau seama ce impact major au avut asupra mea. Muzica m-a făcut tot timpul mai fericită, m-a făcut să zâmbesc în zilele proaste, fie că am pus-o la căști și m-am refugiat în universul ăla paralel, fie că am dansat pe ea până n-am mai știut ce e aia tristețe sau durere.

În facultate, relația cu muzica a fost ca un roller-coaster. Pe de o parte, n-aș fi putut să trăiesc fără ea, pe de altă parte îmi venea să-l torturez pe cel care a inventat-o. Am reușit totuși să-mi stăvilesc impulsurile războinice, mai ales că dacă era cineva de torturat, era vorba de colegii de cămin care dădeau muzica atât de tare încât se auzea de la Moxa la Unirii.
Fără muzică însă sunt convinsă că n-aș fi reușit să termin facultatea la timp sau, în orice caz, nu cu rezultatele pe care mi le-aș fi dorit.
Fusese un an plin, sufeream deja că n-am putut pleca la Moscova cu bursa pentru studiul limbii ruse și nici pe plan personal, sentimental lucrurile nu erau tocmai ca o bezea roz cocoțată pe un nor de vată de zahăr. Nici măcar în primăvară licența nu se mișca deloc cum aș fi vrut, iar eu stăteam și citeam filosofie și ascultam Pink Floyd. Și, colac peste pupăză, cireașa de pe tort, bomboana de pe colivă, m-am și îmbolnăvit. Aș vrea să spun că numai eu știu câte antibiotice am luat, dar nu mai știu. Dormeam cu Oxacilina la cap, iar oamenii care îmi erau aproape atunci îmi pansau, la propriu, rănile în fiecare zi. Nici acum nu știu dacă le-am mulțumit suficient, dar îmi promit mie că o să o fac.

Când credeam că-s mai bine, că mă ridic, că lucrurile își revin și pot să-mi văd liniștită de treabă…poc, tura doi. De data asta s-a lăsat cu petrecere. A se citi cu spital, cu operație, pansamente și injecții multe, cu trezit la 6 dimineața zilnic și culcat mult după miezul nopții. Știți, sunt momente din viață care parcă ți se tatuează așa pe suflet, rămân acolo și sunt parte din tine, nu sunt doar experiențe, ci efectiv devin tu, într-o anumită măsură. Dac-am să uit vreodată cum stăteam în hol în Floreasca, cu căștile în urechi și cursurile de Negociere în brațe, în timp ce așteptam să înceapă vizita pe secția de Chirurgie Plastică? Nici într-un milion de ani. Mă întorceam apoi la cămin, puneam căștile din nou în urechi și reluam învățatul. Când pentru sesiune, când pentru admiterea la master, când pentru sesiune, când pentru admiterea la master. Roller-coaster. Dacă stau acum cu mine la o cafea și mă uit în urmă, hm! Nici nu știam eu atunci cât mă ajută de fapt Pink Floyd-ul ăla pe care îl ascultam obsesiv.

N-am avut noi, în camera noastră de la etajul 1 din căminul Moxa, cine știe ce sistem audio. De fapt, nici măcar niște boxe mai de Doamne-ajută n-am avut, cum am mai tot auzit pe la vecinii de palier. Nici nu cred că ne-a trecut prin cap să pierdem timpul pe vreun magazin online ca să ne uităm de vreunele, din moment ce oricum n-aveam de gând să investim în așa ceva. Ne descurcam fiecare cu boxele de la laptopul personal și cu o pereche de căști in-ear, iar gadget-urile mai complicate, precum boxele de mai jos, le-am lăsat în grija altora sau pe mai târziu, într-o altă etapă a vieții noastre, când o să avem suficient spațiu în casele personale încât să nu ne mai respirăm în ceafă una alteia.

   edifier1                       edifier2

Da, am terminat cu bine facultatea, mi-am luat toate examenele, am luat 10 la licență și-am intrat la master. Mi-am petrecut vara încercând să-mi așez bucățile într-o ordine cât de cât satisfăcătoare, am continuat să mă caut și să mă reconstruiesc începând de atunci. Am luat pauze, am întâlnit oameni de la care am învățat în câteva ore cât n-am învățat vreodată dintr-o carte, am învățat să mă iert.
Au trecut trei ani de atunci, iar acum mă bucur de fiecare zi pe care o trăiesc în echilibrul la care am ajuns. Nu e perfect, dar nici nu caut asta. E bine, e cald, am cafea, iubire și muzică în fiecare zi, iar joia în special, pentru că atunci pătrund pentru o oră într-o mică oază: e lecția mea de canto săptămânală, e momentul în care mă bucur de efectele terapeutice ale muzicii la un alt nivel. Și nu, nu mă veți întâlni prea curând pe vreo scenă mare, poate nici la karaoke n-o să ne găsim, dar dacă o să vedeți în vreo joi vreo fată cu un zâmbet până la urechi coborând dintr-un bloc de lângă Universitate și cântând obsesiv același refren, să știți că-s eu. Și că-s fericită.

Articol scris pentru SuperBlog 2017

Notă: titlul este un citat din ”Viața pe un peron”, de Octavian Paler

Fericirea s-a născut la curte

Când eram mică visam să devin cântăreață sau jurnalistă, nu neapărat fiindcă-mi doream să umplu scene sau să pun cap la cap reportaje de calitate, nici pentru că mi-aș fi dorit așa mult să fiu în fața camerelor. Poate că mi-ar fi plăcut recunoașterea asta publică, aplauzele sau mesajele primite de la fani, nu zic nu, dar cel mai important era microfonul. Era ceva atât de atractiv la el încât îmi amintesc că la un moment dat am visat chiar că aveam unul acasă și tocmai ce-l pierdusem, iar nimeni în afară de mine nu părea să-i simtă lipsa. A fost un fel de mic sfârșit al lumii.
Sigur că după ce am trecut de perioada de artistă-profesoară-doctoriță, m-am îndreptat spre lucruri mai accesibile. Mi-am dorit să devin consultant financiar, programator , bancher, o perioadă am visat să lucrez chiar la BNR, la un moment dat, spre finalul facultății mă gândeam și că mi-ar plăcea să devin evaluator ANEVAR, iar acum visez în continuare, în secret, să devin scriitoare.

Faptul că mi-am petrecut o bună parte din copilările la bunici m-a ajutat să gust puțin din viața de artistă. Compuneam cântece, le cântam tare în casă fără teamă că bat vecinii în țeavă, apoi dădeam concerte la mine în curte împreună cu verișoarele mele. Bani pe bilete nu luam, că abia ce ne făceam antrenamentul, dar aveam un băiat responsabil de confetti, ceea ce arăta clar că suntem cel puțin semiprofesioniste.
Timpul s-a scurs, Bucureștiul m-a înghițit și pe mine între zidurile lui de beton, iar bunicul a plecat, așa că e mai goală de acum curtea lungă cu boltă plină de viță de vie și bujori roz pe lângă casă. Cu toate astea, rămâne intactă amintirea zilelor de atunci, în care alergam cât era ziua de lungă, fără să port pe umerii mei mici griji de oameni mari, cu task-uri, zile grele la job, proiecte case, studii și alte studii, meniul zilei de mâine sau cadouri de Crăciun.

Ce vreau să spun de fapt e că fără casa de la țară copilăria mea n-ar fi fost nimic din ceea ce a fost. Și că, oricât de clișeic ar suna, n-aș fi omul care sunt azi dacă nu mi-aș fi petrecut acolo câțiva ani. La fel de adevărat este însă și faptul că aceea nu e casa mea de vis. Bolta, curtea cu iarbă, țarcurile construite de tataie pentru puișorii de găină, grădina cu vișini și gutui, podul plin de praf și monștri, toate îmi aduc zâmbete pesigla-AIA-2016-300x153 buze atunci când îmi iau timp să alunec puțin pe culoarul amintirilor. Atunci când privesc însă în viitor, când îmi schițez în minte casa în care mi-ar plăcea să mă mut, să-mi cresc copiii și să-mi scriu cărțile, o desenez un pic (mai mult) diferit, deși nu m-am apucat încă de vreun proiect de casă.

În visul despre casa mea perfectă, mă trezesc devreme într-o dimineață caldă de septembrie, mă dau jos din pat fără zgomot și cobor desculță treptele până în bucătărie. Îmi pun ibricul pe foc și-mi mănânc în picioare croissantul cu unt, în timp ce mă bucur de liniștea ce știu că n-are să dureze mult. Înjur tacticos printre dinți când calc pe o piesă albastră de lego și-mi torn cafeaua fierbinte în cana cu buline albastre, îmi iau cartea și laptopul de pe măsuța de cafea din living, îmi pun papucii în picioare și ies pe terasă. Cei doi câini frumoși și galbeni își deschid leneși ochii, debusolați să mă vadă în picioare la ora asta, oare au dormit prea mult, oare deja e ora mesei? Le explic cât de important e să facă liniște dacă vor să ne jucăm împreună, în timp ce mă așez în balansoar și-mi sorb răbdătoare cafeaua care încă arde.

Mă uit în jur și parcă nu-mi vine să cred că toată curtea asta mare și verde e a mea. Că suntem la minute bune de mers pe jos de șoseaua principală, că nu se aude niciun motor și că din loc în loc se înalță mândre tufe de bujori. Mă ridic să le pun de mâncare băieților, care dau energic din coadă și mi sar în brațe, apoi mă îndrept spre leagăn și-mi deschid cartea, dar după două-trei pagini rezervele lor de energie sunt la cote maxime și-ncepe joaca. Mă uit din când în când la cele trei ferestre de la etaj, unde cei mai dragi oameni se întorc încă o dată cu spatele la soare, cu cearceaful pe cap și zâmbetul pe buze, și-mi vine să mă duc alergând până sus, să-i iau pe toți în brațe deodată și să le strig cât de mult îi iubesc. Dar nu o fac, mă așez la loc în leagăn, cu cei doi Retrieveri la picioarele mele și nu fac altceva decât să mă uit în jur, să mă bucur și să fiu recunoscătoare.

Casa mea de vis are curte mare, un etaj, un living luminos și o bucătărie spațioasă, dormitoare calde pentru toată lumea și băi în care poți să te relaxezi după o zi plină la birou. Are bujori roz, albi și roșii, un leagăn mare și un balansoar pe terasă, un cireș și niște lavandă. Mai important însă e că e plină de iubire, că are un Golden și un Labrador care aleargă neobosiți pe iarba proaspăt tunsă și se bucură din suflet când ajungem acasă, iar că în timp ce eu dau pagină după pagină, la ferestrele de sus apar cele mai dragi trei chipuri din lume, cu ochi somnoroși și îmbrățișări gata să fie împărțite la micul dejun.

8r-Proiect-casa-parter-cu-etaj-moderna-Dalia-de-la-AIA-Proiect-tel-0722494447

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

La un dor distanță

E extrem de amuzant să cotrobăi prin ciorne, să mă uit în urmă la frânturile de articole pe care le-am pus pe hârtie acum ceva timp în ideea că o să le continui cândva și or să vadă lumina blogului. Începuturi de recenzii de cărți sau filme, numele unor personaje din seriale de mult uitate care mi-au venit în minte brusc în vreo dimineață, idei de discuții la ora de istorie, replici auzite prin cine știe ce ședințe la birou sau prin vreo piesă de teatru, ori chiar vreun gând profund ce mi-a încolțit în minte când eram în metrou și am simțit nevoia să-l notez și să-l dezvolt la un moment dat.

Toate firimiturile astea sunt cioturi de articole care n-au avut noroc în viață. N-au reușit să se afirme suficient, să-mi mențină interesul viu până când să mă avânt asupra lor și să mă pun pe reflectat. Printre fraze neterminate și cuvinte aruncate telegrafic, care nu reușesc acum decât să-mi mai smulgă un zâmbet, se mai ivesc însă și idei pe care am continuat să le frământ din când în când, la care nu am încetat să mă gândesc niciodată.

Acum câțiva ani am dat peste o poză cu o întrebare simplă. M-am și gândit atunci, Doamne ce subiect de blog, îl păstrez de bun, să îl scot de la naftalină cum scoate magicianul un iepure din joben când i-o veni vremea. Și vremea nu i-a mai venit. Am scris despre mine, despre cafea, despre aspiratoare și frigidere, am scris despre mine, am scris romantic și ironic, am scris încercând să aflu lucruri sau încercând să-mi impun punctul de vedere, am scris iar despre mine. Păi și atunci de ce n-am încercat să răspund la întrebarea asta oare?

move away miss

Dacă ar trebui să te muți la 3000 de mile depărtare, care ar fi lucrul care ți-ar lipsi cel mai mult?

Simt nevoia să menționez din start că am exclus din discuție oamenii. Nu doar că oamenii nu sunt lucruri, dar pur și simplu pentru mine personal discuția asta n-ar mai avea sensș cu siguranță nu mi-ar lipi nimic mai mult decât ar face-o oamenii, de aia prefer să zic că sunt la alt nivel, iar acum mă pot concentra pe următorul. Orice mai puțin oamenii.

Am avut perioade în care mă gândeam că mi-ar lipsi poate agitația din mijlocul Bucureștiului, dar și calmul pe care-l poți găsi într-o pădure la câțiva kilometri de oraș. Alteori mă gândeam că mi-ar lipsi Herăstrăul, lacul Floreasca sau Parcul Tineretului, iar alteori îmi trecea prin cap că eu cafea ca la Origo n-am să mai beau nicăieri.

Cu altă ocazie m-am convins că mi-ar lipsi casa bunicilor, cu curtea  mică și plină de iarbă, cu bolta de viță-de-vie înțesată de struguri negri și cu sunetul păsărilor la 5 dimineața. Și nu de puține ori mi-a trecut prin cap că mi-ar lipsi librăriile din zona Universității, cu albume și cărți din toate domeniile la prețuri perfect accesibile (deși-s conștientă de efectele asupra pieței de carte, e ok), în care nu de puțin ori am intrat pentru 5 minute și am ieșit peste două ore.

În facultate, nu o dată m-am gândit la cum m-aș fi descurcat fără pachetul trimis de mama prin microbuz. Și nu era vorba de șnițelele mamei sau de căpșunile pe care le spăla de acasă și le așeza frumos în caserolă. Nu, nu despre asta era, că mă descurcam și cu gătitul și cu mersul la piață, dar toate mărunțișurile pe care le aveam la Târgoviște au ajuns la căminul meu din strada Moxa pe rând, lent; nu le-am adus în cameră dintr-odată, nu doar ca să nu cadă toate peste noi într-o noapte, ci și pentru că nu știam care și când or să-mi trebuiască și am stat foarte liniștită știind că le pot primi oricând în schimbul unei taxe modice de transport.

Cu toate astea, privind cu mintea de acum îmi dau seama că n-aveam nevoie nici de atâtea lucrușoare, că ne atașăm degeaba de obiecte și că suntem perfect capabili să ne facem bocceluța și să plecăm în lumea mare. Ce mi-ar lipsi de fapt dacă ar fi să plec la 5000 de kilometri de aici? Mi-ar lipsi să aud în jurul meu vorbindu-se limba română. Nu ridicați din sprâncene încercând să mirosiți vreun (fals) patriotism, nu e cazul. Îmi place să vorbesc și să aud limba engleză, ba de multe ori o combin nemilos cu româna, de-mi vine și mie să mă strâmb. Îmi place să învăț alte limbi, să învăț să exprim cât mai multe, să le pot folosi în vacanțe fără să mă stresez că aș cere prostii în magazine. Dar limba română rămâne totuși prima mea iubire. Îmi place să o aud, să o citesc, să o văd cum se combină în fraze lungi și alambicate, doar ca să iasă la liman înainte de punct.  Și tresar, iar un zâmbet îmi apare pe buze de fiecare dată când aud un conațional minunându-se în română pe străduțele înguste din Italia, de exemplu.

Dacă mi-ar lipsi cafeaua la ibric, patul de acasă sau mămăliga făcută în tuci? Poate că da, dar am învățat deja să prefer espresso-ul, iar cu restul aș scoate-o eu la liman. M-ar apuca însă dorul atunci când aș auzi în jur non-stop vorbindu-se în altă limbă. M-aș simți stingheră și străină. Și, sigur, cum zicea Tolstoi, nu există condiții cu care omul să nu se obișnuiască, dar obișnuința și nu dorul nu se exclud reciproc.

Ție? Ție ce ți-ar lipsi cel mai mult dacă ai pleca la 5000 de kilometri de casă?