Am fost la Bookswap Party și n-am plecat cu mâna goală

Sâmbătă dimineață am fost la Bookswap Party, schimbul de cărți pe care l-au organizat Ioana de la back to romania și Natalia la Biblioteca Ion Creangă. În weekend vremea a fost superbă, mai degabă de vară indiană decât de final de octombrie, însă și dacă ar fi turnat cu găleata, tot m-aș fi deplasat la evenimentul ăsta. Nu doar pentru că voiam să mai fac rost de ceva lecturi, dar și pentru că-mi doream să o întâlnesc în sfârșit pe Ioana. O citesc de ceva vreme și-mi părea rău că n-am apucat să o cunosc anul trecut, la aniversarea blogului Și Blondele Gândesc, al Mirunei.

group_photo_bookswap

Cum a fost la Bookswap Party?

Așadar, sâmbătă pe la 10 a început să se umple încet, încet sala de la bibliotecă, cu oameni, zâmbete, voie bună și cărți. Gustările erau deja acolo, gata pregătite pentru noi, iar fetele se ocupau de ultimele detalii. A fost un eveniment foarte, foarte drăguț, mai ales pentru că înainte de schimbul efectiv de cărți, am și socializat cu celelalte participante, am vorbit despre cărți, filme și seriale, despre pasiuni, despre job-uri, open space-uri și prieteniile la locul de muncă, în fine, despre o grămadă de subiecte pe care nu ne gândeam neapărat că le vom aborda la un schimb de cărți. Am constatat, pentru a câta oară?, că e mult mai ușor să socializezi cu oameni cu care ai din start măcar un lucru în comun, indiferent de cât de diferiți sunteți în ansamblu. De data asta, a fost cititul.

După partea de socializare, a urmat schimbul efectiv de cărți. Eu am adus patru cărți, așa că am plecat tot cu patru acasă și-s tare încântată de toate, am să vă spun mai jos și de ce. Nu știu dacă toată lumea a apucat să plece cu toate cărțile pe care și le-ar fi dorit, dar sper că fiecare a găsit măcar o carte bună cu care să-și umple serile. Știu că toată lumea simțit, pe de o parte, că n-a avut acces la toate cărțile, spațiul fiind mic și nu super ușor accesibil, iar pe de altă parte, că unele cărți aduse n-au fost prea de interes (și așa-i, unele cărți nu ar fi trebuit aduse, asta-i și părerea mea). Însă mai știu și că nimeni nu s-a născut învățat, că a fost prima ediție și a fost ceva nou și pentru Ioana și Natalia, că din experiențe înveți și că sigur, dacă vor decide să organizeze o nouă ediție (și sper să o facă), data viitoare va fi și mai bine pentru toată lumea 🙂

carti_bookswap_party

Ce cărți mi-am luat de la Bookswap Party?

The Year of Magical Thinking, de Joan Didion – am auzit de mult timp de cartea asta, mi-am pus-o pe lista de dorințe, dar iată că n-am ajuns până acum să o și citesc. O am acum, varianta în limba engleză, și abia aștept să mă apuc de ea.

Madonele din Leningrad, de Debra Dean – faptul că am dat peste cartea asta aici m-a făcut să zâmbesc. Am menționat-o acum câțiva ani într-un articol participant la SuperBlog, cel în care visam eu la un profesor din Moscova (da, acel articol este pură ficțiune), însă n-am ajuns să o citesc. Toate la timpul lor.

Elon Musk: Tesla, SpaceX și misiunea construirii unui viitor fantastic, de Ashlee Vance – încă de anul trecut vorbeam despre cartea asta la birou și mi-am propus să o citesc. Am început-o pe Kindle, însă nu-i o carte ușurică (deh, doar e o biografie a lui Musk) și versiunea mea de ebook nu era nici cea mai bună, așa că am pus-o pe pauză. Apoi am citit despre ea la Mădă pe blog și când a zis și că o aduce la Bookswap, am sperat să o pot lua, că mi-aș fi dorit-o în format fizic. Și-am reușit!

Împăratul muștelor, de William Golding – această carte a ajuns prima dată în mâinile mele prin liceu, de la profa cu care făceam meditații la engleză. Ne dădea de citit cărți în fiecare săptămână, iar la un moment dat am lua-o pe asta. N-am citit decât jumătate, dar nu-mi amintesc de ce: ori pentru că mă înfiora povestea, ori pentru că n-am avut timp, ori pentru că simțeam că mă depășește pe partea de vocabular la momentul respectiv, habar n-am. Cert e că-mi doresc să o citesc și mă bucur că am luat-o.

Asta a fost “captura” mea de sâmbătă, plus bonus un număr din DOR, pe care nu-l aveam și abia aștept să-l parcurg, căci știți deja cât îmi place publicația asta. Acum trebuie doar să găsesc timpul potrivit să le citesc pe toate. Și pe toate celelalte de pe listă, desigur!

Multe mulțumiri încă o dată Ioanei și Nataliei, mă bucur tare că au organizat evenimentul și-l aștept cu mare drag pe următorul, care sper să fie încă și mai mare, și mai fain! 😀

Lecturi plăcute tuturor!

*Fotografiile sunt de pe pagina de Facebook a evenimentului, linkul este în primul paragraf

Recomandare: Micul Prinț – un film ca o îmbrățișare

little prince netflix

Sursa: mediamonks.com

Am citit de atât de multe ori povestea Micului Prinț, încât nu mai țin socoteala, însă îmi amintesc perfect coperta albastră, ușor lucioasă a primei cărți care mi-a dezvăluit-o. Paginile gri, subțiri, ascundeau un desen cu un șarpe boa, care mă înfricoșa de fiecare dată când deschideam cartea. A durat mult timp până să-mi strâng tot curajul de care aveam nevoie ca să trec de primele pagini și să fac cunoștință cu Micul Prinț. Știți, cartea asta nu-i o carte pentru copii. Sau nu doar pentru copii. Dacă ești adult, am mai spus asta și cu altă ocazie, mi se pare cu atât mai important să o deschizi din când în când, fiindcă ai o mulțime de lucruri de (re)învățat de acolo.

Deși îmi place foarte tare povestea, sau poate că tocmai de asta, cine știe, eu nu am văzut până ieri animația din 2015. Primisem recomandări, unele în care aveam mare incredere chiar, văzusem și scorul de pe Rotten Tomatoes, însă cumva am avut câteva rețineri. Văzusem acum câțiva ani o punere în scenă la teatrul Odeon, care, deși frumos realizată, nu m-a dat pe spate și mă gândeam că, în mod similar, sigur îmi va fi greu să mă bucur de film.
Mă gândeam că poate vor modifica așa de mult povestea încât n-o voi regăsi în film, iar asta m-ar fi dezamăgit. Mă gândeam și că poate, dimpotrivă, vor căuta să spună atât de fidel povestea încât nu va avea amprenta personală a echipei care a făcut filmul, ci va fi doar o prezentare a cărții și atât. Și mă gândeam și că, la urma urmei, citesc periodic cartea și o percep așa cum simt și cum îmi place și că n-am așa mare nevoie să văd și filmul.

Filmul “Micul Prinț” e cald și bun ca o îmbrățișare

Ieri dimineață am lenevit în pat mai mult decât în orice altă duminică. Pe geam se zărea soarele timid, însă în casă era rece, prea rece ca să ies din pătura caldă pentru mai mult de 5 minute, așa că era dimineața perfectă pentru un film sau serial. Să fie un serial lejer sau poate un film mai serios? Sau poate o animație? Da, nimic nu e mai cozy decât un film drăguț de animație văzut cu pilota trasă până la bărbie. Disponibile erau “Pinnocchio”, “Albă-ca-Zăpada” și “Micul Prinț” și, în sfârșit, Micul Prinț a reușit să câștige.

Mi-a plăcut mult, mult de tot! Așa de tare, că aproape că-mi vine să mă mai uit o dată la el. Și încă o dată. Cam așa cum fac și cu cartea adică 🙂 Au luat povestea și au păstrat o mulțime de lucruri faine din ea, apoi au adus ceva în plus, reușind să construiască perfect pe fundația cărții. Dacă în carte aviatorul rătăcit în deșert ne spune povestea întâlnirii cu Micul Prinț, un copil blond, simpatic, care susține că este singurul locuitor al unei planete minuscule, în film avem ocazia să-l vedem pe același aviator, la o vârstă destul de înaintată, păstrându-l în minte și în suflet pe Micul Prinț și încercând să-l aducă și în viața altora.

micul print vulpea

Sursa: rottentomatoes.com

Aviatorul este un om care nu se potrivește deloc în peisajul lumii în care trăiește. În timp ce toate lucrurile sunt uniformizate, casele sunt construite după același modele, oamenii lucrează în birourile lor ca niște mici roboței, iar cei mici tânjesc să ajungă cu toții tot mai la fel, urmând exemplele părinților, aviatorul are o casă de poveste, de pe al cărei acoperiș privește apusurile, în curtea căreia își repară avionul și pe care o ține plină de tot soiul de amintiri și povești. Când casa de lângă el este ocupată de o fetiță și de mama ei, având un plan de viață bine pus la punct pentru cea mică, între aviator și fetiță se înfiripă o prietenie frumoasă.

micul print

Sursa: rottentomatoes.com

Pe măsură ce află mai multe despre Micul Prinț, fetița este tot mai curioasă și dornică să-l cunoască, să-i afle întreaga poveste și, în final, să-l găsească. Ce o motivează, dacă o va face, ce se va întâmpla cu prietenia ei cu aviatorul, dar și cu planul de viață pus la punct de mama ei, veți afla dacă vedeți filmul. Pe lângă povestea frumos construită, este foarte fain animat și veți observa, cu siguranță, atenția la detalii. Mi-a smuls zâmbete și câteva lacrimi, vă zic, este un film ca o îmbrățișare bună!

În speranța că recomandarea mea o să vă facă o duminică mai frumoasă, vă las cu un trailer și vă urez vizionare plăcută! 🙂

Recomandare: două cărți care mi-au plăcut în 2018

carte poveste

Sursa: pixabay.com

Sunt departe de a fi citit multe cărți anul ăsta, la fel de departe cum sunt și de a-mi îndeplini obiectivul personal. Însă nu despre mica mea listă de lectură nerespectată vreau să vă povestesc azi, ci despre două cărți pe care am reușit totuși să le citesc anul ăsta și pe care le recomand cu drag. Și nu, nu-s singurele, dar nu vreau să mă lungesc cât o zi de post.

Iubirile croitoresei – Maria Dueñas

Am citit cartea asta cu atâta poftă! Am citit în fotoliul de acasă, în metrou, am citit când așteptam să intru în cabinetul ortodontului, când stăteam la coadă la supermarket, cât așteptam să se încălzească apa ca să fac duș sau cât se încălzea mâncarea. Mi-a plăcut tare mult romanul și l-aș recomand oricând.

carte coperta

Sursa: carturesti.ro

În primul rând, vă rog să nu vă lăsați amăgiți de titlu! Titlul original al cărții este “El tiempo entre costuras”, care se traduce literalmente prin “Timpul dintre cusături” și care surprinde, evident, mult mai bine esența cărții. Asta pentru că în carte nu este vorba atât de mult despre iubirile Sirei Quiroga, croitoreasa și personajul principal al cărții, ci mai degrabă despre felul în care meseria ei îi trasează drumul în viață și i-o împarte cumva în etape. Nu dau spoilere, însă n-o să găsiți cine știe cât de multe iubiri în cartea asta, în orice caz nu sunt în prim-plan.

Sira are în jur de douăzeci de ani și trăiește în sărăcie, ajutând-o pe mama ei într-un atelier de croitorie din Madrid. Înainte să izbucnească Războiul Civil din Spania, tânăra pleacă în Maroc cu un bărbat de care se îndrăgostește iremediabil, părăsindu-și logodnicul. După nu foarte mult timp, însă după ceva dezamăgiri și durere, planetele se aliniază în așa fel încât Sira ajunge să aibă propriul atelier de croitorie în Maroc, frecventat de multe doamne din lumea bună. Ajunge astfel să cunoască personaje politice importante, iar mai târziu, să se întoarcă în Madrid ca spion de bază al englezilor în Al Doilea Război Mondial.

Are de toate cartea asta: istorie, iubire, război, mizerie și sărăcie, modă și petreceri pretențioase în saloane luxoase, loialitate, suspiciune, prietenie, trădare și o scriitură care mi-a plăcut foarte mult. Recomand!

 

Toată lumina pe care nu o putem vedea – Anthony Doerr

Romanul lui Anthony Doerr a câștigat Premiul Pulitzer și citisem multe recenzii pozitive înainte să mă apuc de ea. Am amânat un pic lectura, de teamă că o să fie dureroasă, dat fiind că acțiunea se desfășoară în mare parte în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Însă mi-a plăcut foarte mult!

toata lumina pe care nu o putem vedea

Sursa: elefant.ro

Romanul urmărește viața a doi copii, fiind scris din mai multe perspective și alternând mai multe planuri temporale. Marie-Laure LeBlanc este o fetiță oarbă din Franța, cu o pasiune pentru aventuri, cărțile lui Jules Verne și istorie naturală, mai ales prin prisma jobului tatălui ei. Werner Pfenning este un băiat din Germania, fără părinți, care crește cu sora lui într-un orfelinat, unde își dezvoltă o pasiune pentru tehnologie și radiouri. Trăind la sute de kilometri depărtare, cu povești de viață marcate de evenimente diferite, viețile celor doi sunt totuși legate… prin unde radio. Pe măsură ce povestea avansează, veți simți cum poveștile celor doi încep să se împletească, pentru ca într-un final să se găsească fără să se caute.

Mi-a plăcut felul în care a fost construită povestea, alternanța planurilor, dar și capitolele destul de scurte, în așa fel încât nu simțeam că am petrecut prea mult timp într-o parte a poveștii, încât să nu mai știu unde am lăsat-o pe cealaltă, iar firul narativ nu părea niciodată întrerupt. Legătura dintre cele două personaje e destul de complexă și nu de puține ori m-am surprins gândindu-mă la cât de mică e de fapt lumea asta, la cum un om complet necunoscut ne poate influența viața și la cum putem, până la urmă, să întâlnim pe oricine în lume asta. Six degrees of separation much?

Vă las cu un citat care spune câte ceva despre lumina din titlu și vă recomand din suflet cartea.

Gândiţi-vă la un singur cărbune care arde în soba familiei voastre. Îl vedeţi, copii? Acea bucată de cărbune a fost odinioară o plantă verde, o ferigă sau o trestie care a trăit acum un milion sau poate două milioane de ani sau poate acum o sută de milioane de ani. Puteţi cuprinde cu mintea o sută de milioane de ani? În fiecare vară, până la sfârşitul vieţii acelei plante, frunzele ei s-au străduit să capteze cât mai multă lumină, transformând în interior energia soarelui. În scoarţă, crengi, pedunculi. Pentru că, aşa cum noi mâncăm mâncare, plantele mănâncă lumină. Dar apoi planta a murit şi a căzut, probabil, în apă, unde a putrezit şi a devenit turbă, iar turba a stat îngropată ani de-a rândul – eoni faţă de care o lună, un deceniu, ba chiar şi o viaţă întreagă de om sunt ca o respiraţie, ca şi cum ai pocni din degete. După o vreme, turba s-a uscat şi s-a pietrificat, cineva a dezgropat- o, cărbunarul v-a adus-o acasă şi poate aţi dus-o la sobă chiar voi, iar acea lumină de la soare – veche de o sută de milioane de ani – vă încălzeşte în seara asta casele…

Pe final, de unde îmi iau recomandări de cărți

Nu știu dacă mai e cineva care nu a auzit până acum de Goodreads, însă mă simt datoare să-l menționez. E un site foarte, foarte fain, o rețea de socializare pentru cititorii de cărți, practic. Găsiți multe recenzii, vă puteți împrieteni cu oameni, puteți face și primi recomandări, puteți trage cu ochiul la ce mai citesc alții și vă puteți stabili challenge-uri anuale, ca să vă motivați (sau să dați fail cu grație, ca mine).
În afară de Goodreads, mai arunc un ochi pe Bookblog, pe bloguri, dar și pe forumul de la OnlineBookClub.

Lecturi plăcute vă urez! 🙂

Răspunsul este că nu există un răspuns

parents bad news

Nu mi se mai întâmplase de mult să citesc o carte care să-mi provoace atâtea goluri în stomac. M-am surprins deseori lăsând Kindle-ul din mână, privind în gol, încercând să mă pun în pielea vreunuia dintre personaje și revenind la carte doar ca să exclam: ”Oh, Doamneee!” Pe Jodi Picoult o descoperisem odată cu ”Small Great Things”, o carte pe care am citit-o anul trecut și care spune o poveste tristă despre sacul de prejudecăți pe care îl cărăm încă după noi. Nu mă așteptam ca ”My sister’s keeper” să-mi placă la fel de mult și cu atât mai puțin mă așteptam să aibă impactul ăsta asupra mea. Însă citiți mai departe și-o să înțelegeți.

Anna are 13 ani, toată viața înainte și o soră bolnavă de o formă gravă de leucemie. Anna e sănătoasă, însă nu e străină deloc de paturile de spital, de ace mari și intervenții mai mult sau mai puțin invazive. Știți de ce? Pentru că Anna a fost concepută în mod supravegheat, în laborator, pentru a fi donatorul perfect de măduvă (și nu numai) pentru sora ei, Kate. Și Anna n-a pus niciodată la îndoială acest status quo. Până acum. Decizia pe care o ia într-o zi  îi va schimba complet viața și va trasa noi coordonate în familia Fitzgerald.

Sunt atât de multe probleme etice ridicate în cartea asta, care nu-i nici pe departe vreun mare roman dostoievskian, încât nu te mai lasă să învârți liniștită în oala cu mâncare fără să te gândești la Anna, Kate, părinții lor și toți ceilalți oameni implicați în poveste. Când Anna decide că vrea să ia ea însăși deciziile medicale care o privesc, chiar atunci când Kate riscă să moară dacă nu primește un rinichi, echilibrul și-așa precar al familiei Fitzgerald este zdruncinat.

Ce faci când ai un copil extrem de bolnav și afli că niciunul dintre membrii familiei nu este un match perfect pentru a fi donator, însă un membru nou ar putea fi? Ai face un copil pentru a fi ”rezervă” pentru fratele sau sora lui? Cum te raportezi la noul născut, cât de drept este față de el și câtă atenție îi poți acorda de fapt? Eu ce aș face în locul Sarei, mama copiilor? Nu, eu sigur nu m-aș purta așa, n-aș face AȘA CEVA niciodată. Părinții nu-și iubesc unii copii mai mult, cum ai putea acționezi așa? Doamne, dar e mamă, e normal, cum poți trăi văzându-ți copilul murind în fața ta și tu să nu faci nimic? Chiar dacă asta înseamnă să-ți supui un alt copil unor intervenții care nu-s deloc o plimbare în parc și care îi vor schimba indiscutabil viața.

Mi-e greu să explic în cuvinte cât de mult m-a frământat cartea asta. Am întors-o pe toate părțile, atât pe poveste în sine, dar mai ales pe Sara, mama în ai cărei papuci am încercat constant să mă pun. E greu, vă zic, e greu de tot să te gândești ce ai face tu într-o situație de asta. Iar plânsul și luatul câmpilor nu sunt soluții valabile, astea nu-ți țin copilul lângă tine. Sigur, suntem toți plini de valori morale, de principii, de ”eu n-aș face așa ceva niciodată”-uri, de judecăți, de idei privind egalitatea dintre copii și felul în care problemele noastre nu-s neapărat și ale celorlalți și noi acceptăm asta. Dar dacă am avea un copil grav bolnav, iar soluțiile s-ar împuțina văzând cu ochii, putem să știm cum am reacționa la urma urmei?

Despre cartea asta unii vor spune că-i minunată, că doare rău de tot, că te răscolește și te frământă și te ține treaz noaptea. Alții spune-vor că-i îngrozitoare, că prea multă dramă nu face bine, că are prea multe clișee și că la tot pasul dai de coincidențe. La urma urmei, nu despre carte în sine mi-am dorit să scriu de fapt, ci despre ideea asta care, de când am deschis cartea, nu mi-a dat pace: cum știi, ca părinte, că iei cele mai bune decizii pentru TOȚI copiii tăi? Cum știi, ca părinte, că nu-i refuzi niciunuia din ei dreptul de a avea o viață normală? Și, mai important, cum iei tu, ca OM, decizii atât de mari pentru un alt om? Nu despre pediatrul potrivit, despre meniul din diversificare, despre școala, liceul sau facultatea alese, ci despre dacă ar trebui să renunțe la un rinichi sau nu.
Și ce faci dacă, la un moment dat în viață, copilul copilului tău va avea nevoie de un rinichi de la mama sau tatăl lui, iar acesta nu i-l poate da? Pentru că ți-a salvat ție copilul cu ani în urmă și-acum nu-l poate salva pe al lui.

Nu, nu e despre cum a scris Jodi Picoult cartea asta, din câte perspective, cu câte clișee, cu câtă emoție sau despre cum a construit personajele ori despre finalul șocant. E despre mai puțin și despre mai mult de atât. E despre cele mai grele decizii pe care le poate lua vreun om în viața asta, despre principii, valori morale și cum supraviețuiesc ele în situații de criză. Una peste alta, e despre viață și lupte mai importante decât alea de pe câmpurile de bătălie. Și despre niște răspunsuri pe care n-are nimeni de unde să le scoată.

Concluzii? Nu, n-am, cartea asta nu mi-a adus decât întrebări și frământări. În loc de concluzii, las câteva fragmente (am citit cartea în engleză) și o recomandare. Mie mi-a plăcut și o recomand din tot sufletul, dar e grea și doare.

You know how the tightrope guy at the circus wants everyone to believe his act is an art, but deep down you can see that he’s really just hoping he makes it all the way across?
Traditionally, parents made decisions for a child, because presumably they are looking out for his or her best interests. But if they are blinded, instead, by the best interests of another one of their children, the system breaks down.
The answer is that there is no good answer. So as parents, as doctors, as judges, and as a society, we fumble through and make decisions that allow us to sleep at night–because morals are more important than ethics, and love is more important than law.
You can stay up all night and still not count all the ways to lose the people you love.
We are not the first parents to lose a child. But we are the first parents to lose our child. And that makes all the difference.
Half the grown-ups on this planet have no idea who they are, but they get to make decisions for themselves every day.
Life sometimes gets so bogged down in the details, you forget you are living it.

“Omul se descoperă pe el însuși când se măsoară cu obstacolul”

Închizi seara cartea și-o așezi pe noptieră, apoi stai cu ochii ațintiți în tavan, fiindcă nu te mai ia somnul. Probabil că nu te gândești neapărat la mine. E de înțeles, sunt până la urmă doar un pion pe marea tablă, o părticică dintr-un tablou mai mare, cu multă durere, mizerie și atâtea lupte încât te ia cu fiori când te gândești la noi.
Știu, aveai senzația că ai înțeles de la cursuri cum stă treaba cu Marea Criză, că e totul clar, de la cauze la efecte, de la Joia Neagră la revenirea economică. Însă toate astea se metamorfozează acum sub ochii tăi, sunt strânse cu putere între paginile din Fructele Mîniei, până se transformă în praf și se așază pe camioneta noastră, a familiei Joad.

Te sucești în pat, apuci volumul iar, îl frunzărești și îl pui la loc. Te gândești că nu e despre noi, Dodge-ul nostru și călătoria spre California, ci despre oameni și timpuri, despre empatie, solidaritate, suferință și supraviețuire, vise și sacrificii. Ca și viața, de altfel. Și de la adăpostul vremurilor în care trăiești tu, așa e. În schimb, când te cheamă Tom Joad, ca pe mine, ai nevoie de ceva timp și oameni în jur ca să crești și să spargi anumite limitări, să înțelegi că universul tău nu se limitează la familie și să înveți că oricât de ancorat ai fi în prezent, viitorul e ceva pentru care merită să lupți alături de oamenii cu aceleași dureri și năzuințe.

Să știi că am învățat multe de la Jim Casy pe drumul nostru prăfuit, fără el n-aș fi reușit probabil să ies dintre zidurile strâmte ale individualismului, dacă vrei să-i spui așa, și să nutresc sentimentul solidarității. Dar știi ce cred că m-ar mai fi ajutat? Cărțile. Ridici o sprânceană și te gândești că doar de citit nu ne ardea nouă în timp ce culegeam o mie de piersici pe zi doar ca să avem o turtă de făină de împărțit. Să știi că eu cred, totuși, că mi-ar fi plăcut ca Micul Prinț să fi prins viață cu niște ani mai devreme și să pot să-i aud uneori vocea răzbătând dintre paginile uzate.

antoine-de-saint-exupery-micul-print-1Cred m-ar fi ajutat să înțeleg mai repede că, oricât de mic ar fi universul fiecăruia dintre noi, poate cam cât planeta micului personaj, e important să vezi tabloul mare și să prețuiești legăturile dintre oameni mai mult decât orice. Și că uneori e nevoie să-i lași pe oamenii pe care îi iubești să plece. Că toți suntem datori în viață cu o călătorie de inițiere, mai zbuciumată sau mai lină, dar care să ne ajute să devenim ceea ce suntem. Aș fi împins cu coatele în zidurile conștiinței mele, m-aș fi uitat la oamenii din jurul meu și aș fi înțeles că nu suntem fiecare de capul lui și nu putem schimba nici măcar o frântură din lume singuri. Aș fi înțeles, poate, mai devreme că „numai cu inima poți vedea lucrurile corect, esențialul este invizibil pentru ochi.”

Să știi că uneori, în vâltoarea zilei sau a vremurilor, toți uităm de copilul interior. O să spui, poate, că e nepotrivit din partea mea să vorbesc despre asta, ținând cont de problemele de oameni mari cu care mă confrunt. Dar, ascultă-mă cu atenție, nu există vreme sau vremuri în care inocența copilului să împiedice găsirea de soluții sau supraviețuirea. Dimpotrivă, ea e cea care ne poate ajuta să accesăm resorturi interioare pe care altfel le-am crede pierdute. Doar nu știi cât de ușor își fac copiii prieteni, cât de ușor empatizează cu ceilalți? Cât de bine înțeleg, fără eforturi parcă, importanța cunoașterii celor din jur, apropierea de ei, crearea de relații durabile? Probabil aș fi recitit de zeci și sute de ori paragraful ăsta, până l-aș fi învățat pe de rost: „ Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de gata de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.”

În plus, tot de la Micul Prinț aș fi înțeles și cum să ajung la oamenii din jur, cum să le insuflu, în final, valorile în care am început să cred, ca să putem să schimbăm împreună o fărâmă din lume:  „Dacă vrei să construiești un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori și alte materiale. Învață-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârșită.”

E târziu acum și știu că te întrebi cum de am reușit să-mi găsesc cuvintele în felul ăsta, mai ales că probabil n-am citit prea mult la viața mea. Pune cartea la loc, închide ochii, termin-o mâine și lasă finalul să sufle peste tine o rază de speranță. Poate o să inventezi o explicație. Noapte bună!

***

Articol scris pentru SuperBlog 2017. Recomand din tot sufletul să gustați din ”Fructele mâniei” măcar o dată în viață și să vă acordați din când în când, de cât mai multe ori, răgazul unei plimbări prin deșert cu ”Micul Prinț”. Sunt două cărți absolut mi-nu-na-te! Titlul este un citat din ”Micul Prinț”.

De pe Wall Street pe Route 66

grapes of wrath Îmi tot propun de câteva zile să scriu despre cartea asta, care nu doar că mi-a plăcut, ci m-a impresionat, m-a sensibilizat și m-a făcut să mai reflectez la una, la alta. Mi se pare însă tare greu și am senzația că toate cuvintele pe care le-aș putea eu strânge la un loc n-or să fie de ajuns pentru a transmite o frântură din ce spune romanul ăsta, roman care efectiv transpiră realism.

În Fructele mâniei, John Steinbeck nu spune doar povestea familiei Joad, dijmași din Oklahoma, care se văd nevoiți să plece spre California în speranța unei vieți mai bune în timpul Marii Crize din 1929-1933. Soarta lor este de fapt reprezentativă pentru mii de familii care ajunseseră să muncească pe salarii mizere doar pentru a putea avea unde să înnopteze și eventual o turtă de făină și o cană cu apă.
Imaginile sunt efectiv dureroase, nu doar pentru că e greu pentru tine (care n-ai știut niciodată cum e să-ți fie foame și să nu ai absolut nimic de pus pe masă) să-ți închipui cum e să mori (la propriu) de foame, ci pentru că bulele speculative, nereglementarea sistemelor bancar (”Banca nu-i ca omul […] Banca este ceva mai mult decât oamenii, ascultă ce-ți spun eu! E un monstru. Oamenii au făcut-o, dar nu pot s-o stăpânească.”) și bursier și crahul din Joia Neagră…toate astea ies din paginile cărților sau site-urile din care te informezi tu și se transformă în drumuri pline de praf și camionete vechi, oameni amărâți și minți care se chinuie să găsească o soluție pentru a supraviețui.

Cartea nu este despre familia Joad și Dodge-ul lor ’25. Cartea este despre oameni și timpuri, este despre supraviețuire, renunțare, sacrificii și vise, este despre empatie, capacitatea de a rezona cu ceilalți și solidaritate. Așa cum spune Dumitru Mazilu, ”Fructele mâniei nu vrea să fie înșirarea întâmplărilor prin care trece o familie de okies, ci imaginea artistică a unui foarte important fapt de viață, profund tipic pentru vremea noastră și pentru mediul social respectiv, și anume spargerea conștiinței înguste familiale și trecerea pe o treaptă superioară, aceea a conștiinței de clasă.”

Nu e o carte subțire, bună de citit într-o zi la plajă, dar merită cu siguranță efortul. Măcar pentru avalanșa de emoții pe care o poate provoca. Și, desigur, pentru finalul care surprinde.

”Spunea odată unul că ai atâta libertate, câtă poți plăti cu bani gheață.”

”De dărâmat, se dărâmă orice. Ca să rămâi în picioare trebuie să fii om.”

”Dacă el are nevoie de un milion de acri ca să se simtă bogat, eu zic că are asemenea trebuință numai fiindcă se simte grozav de sărac pe dinăuntru, iar dacă este sărac pe dinăutru, nu există pământ de un milion de acri în stare să-l facă a se simți bogat, și atuncea poate s-a acrit de deznădejde când a văzut că, orice ar face, tot nu se poate simți bogat…”

”– Nu știm ce-o să se mai aleagă de țara asta, spuneau ei. S-a dus de râpă.
– Vremurile bune or să se întoarcă, numai că noi n-o să mai fim acolo.”

”Asta îți mănâncă sufletul, să umbli și să cauți ceva ce știi sigur că n-ai să găsești.”

”…iar prăbușirea nu va veni niciodată atâta vreme cât spaima se va putea preschimba în mânie.”

 

Toate-s vechi și nouă toate

Vuiește internetul. Unde nu se scrie despre Roșia Montană, se scrie despre câinii vagabonzi, unde nu se scrie despre maidanezi, se scrie despre valurile de slujbe care vor apărea odată cu derularea proiectului sau, dimpotrivă, despre munții distruși și lacurile de cianură care vor rămâne la final. Am stat și am ascultat, m-am oripilat, m-am revoltat, am reflectat, am terminat de citit o carte care, la rândul ei, m-a făcut să-mi pun extrem de multe întrebări și să reflectez la niște aspecte tare sensibile și mi-am dat seama că are atâta dreptate Steinbeck:  ”…fiecare bombă e o dovadă că spiritul împotrivirii nu a murit.” Acum, rămâne să identificăm fiecare bombele astea despre care se vorbește.

Nu știu dacă protestele vor ajuta. Despre politică mă feresc să vorbesc și e imposibil să nu iei în calcul politica în situații de astea. Vrem sau nu vrem, sunt extrem de multe decizii pe care le iau alții pentru noi și nu știu în ce măsură o decizie poate să fie cea ideală pentru toată lumea. Oamenii au dreptul să-și dorească un loc de muncă, e drept. În același fel în care alți oameni au dreptul să nu-și dorească să fie furați (la nivel de țară, desigur) și să primească la schimb mai puțin aer curat și mii de tone de cianură. Personal, aș putea să întorc subiectul de o sută de ori pe fiecare parte, aș putea să găsesc zeci de ”da, dar…”-uri. Nu e util.

Pe de altă parte, mi se pare halucinant ce se întâmplă cu maidanezii. De fapt, mi se par halucinante atitudinile și replicile unor oameni. Mi se pare halucinant să spui că tu ai conștiința curată, când un copil de 4 ani e sfâșiat de un câine care era responsabilitatea ta. Mi se pare incredibil că poți să spui în gura mare că dormi bine noaptea, pentru că așa e sistemul și toată lumea știa că nu poți să ai grijă de ei. Și că ai conștiința împăcată fiindcă oricum faci mai mult pentru protecția animalelor, decât cei care stau și nu fac nimic. Mi se pare incredibil că tu vorbești despre protecția animalelor, când discuția era despre un copil mutilat de un câine. Discuția era despre o mamă care trebuie să învețe acum să trăiască fără un copil, să treacă peste o durere pentru care nu există nume.
Nu sunt un om rău, nu obțin absolut nicio plăcere din a vedea animale suferind și, sincer vorbind, mi se face tare milă când văd cățeii alergând, ferindu-se de hingheri. Dar știți vorba aia, milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe sufletul. Stau de doi ani în București și până acum am avut șansa să nu fiu mușcată de niciun câine. Dar mi-e frică. Mi-e frică de animalele flămânde sau care se simt, dintr-un motiv sau altul, amenințate.Nu poți anticipa comportamentul unei persoane, cu atât mai puțin al unui animal.
De doi ani stau în același cămin și, cu toate astea, într-o frumoasă după-amiază de duminică era cât pe ce să fiu atacată de câinii din fața curții. Care, într-un fel sau altul, s-ar zice că mă cunosc de doi ani. Pentru că eram singură pe stradă și li s-a părut lor că poate le invadez teritoriul. Nu mi se pare normal să mă simt așa. Nu mi se pare normal să browse-uiesc acum după spray-uri paralizante sau aparate cu ultrasunete pentru a mă feri de câini într-un oraș capitală europeană. Și nu mi se pare normal să-mi treacă prin cap gândul că, peste niște ani, aș putea fi eu în locul femeii aceleia care își privește copilul într-un sicriu.

Dacă s-ar face referendumul ăla și dacă aș avea buletin de București, da, eu aș fi printre cei de acord să scăpăm de ei. Mi-e milă și-mi pare rău, dar nu trăim într-o lume ideală în care resursele să fie nelimitate și, atâta timp cât condițiile din orfelinate sunt cum sunt, asta ca să dau doar un exemplu, nu mi se pare normal și uman să punem pe primul loc protecția câinilor vagabonzi. În discuția legată de responsabilizarea posesorilor de câini nici nu vreau să intru. E un alt subiect la fel de sensibil.

Și acum…acum nu ne rămâne decât să așteptăm. Să așteptăm să se răcească subiectele, să apară ceva mai interesant din care presa să-și scoată banii, să se uite de ”incidentul cu copilul”, să vedem dacă există cadrul legal pentru referendum, să așteptăm.

Cu riscul de a încheia într-un ton aparent insensibil, același John Steinbeck spunea: ”Totdeauna ai dreptul să împlinești ceea ce ești nevoit să faci.”