Cum am ajuns să-mi accept cicatricile

Ce-o fi, oare, de plăcut la cicatrici? Sunt aproape întotdeauna inestetice, chiar dacă nu sunt în zone vizibile pentru toți cei din jur, iar uneori pot să fie chiar ușor dureroase sau, în orice caz, să provoace o anume sensibilitate. Și pot, deseori, să te facă să fii self-conscious, ținând cont că trăim într-o societate în care aspectul fizic joacă încă un rol prea mare, și să eviți să porți un obiect vestimentar care ți-ar plăcea și te-ar face să te simți bine în alte condiții. Să nu mai zic că amintesc de momentele în care nu erau încă niște cicatrici, amintesc de durere, de nervi, de lacrimi, de frustrare.

Da, dar amintesc și de emoție, de așteptare, de speranță, de ajutor și sunt acolo ca mărturie de necontestat pentru toate hopurile pe care le-ai trecut. Sunt acolo și ca să-ți arate că n-ai murit de durere, că ești puternic și că limita o atingi abia cu mult după ce ai spus prima dată că nu mai poți. Sunt acolo ca să-ți amintească poate, pe când vei fi obosită și plină de nervi și te vei răsti inutil la copilul tău, că era o vreme când abia așteptai să-l ții în brațe și că ți-ai promis atunci că nu vei face asta, oricât de obosită și plină de nervi ai fi. Sunt acolo ca să-ți amintești că ba da, se poate mai rău, că tu ești aici, iar alții nu mai sunt, că tu încă mai poți să faci un milion de lucruri și că ar trebui, cumva, să fii recunoscător pentru asta.

Sunt dimineți în care mă uit în oglindă și tresar când îmi ating cicatricea fină de sub ochiul stâng. Știu că oamenii din jurul meu nu o observă, unii nici măcar atunci când le spun și le arăt că e acolo. Și mai știu și că peste niște ani, când colagenul se va fi dus pe apa sâmbetei și nopțile nedormite își vor spune și ele cuvântul, nu va mai fi nevoie să le-o arăt. Până atunci, însă, e acolo ca să-mi amintească mie de teamă, de durere, de panică, de speranță, de medicii care n-au uitat să fie umani, de oamenii care m-au ținut de mână și de cei care mi-au spus, fiecare în stilul caracteristic, că o să fiu bine.

Pe urmă, privirea îmi scapă spre arcada ochiului drept, de unde o urmă discretă mă face să zâmbesc nostalgic. Îmi amintește de copilărie, de jocurile de tenis cu piese de lego pe post de minge, de țipetele noastre ascuțite și de gustul acrișor al zarzărelor culese de prietena mea, înainte să-mi trântească piciorul drept în ochi. De panica din suflețelul meu mic și de compresele cu ceai de mușețel aplicate cu grijă de mama, nu înainte să-mi spună ”Vezi dacă nu ești cuminte?!”
De aceeași atenție și iubire îmi amintește și dunga subtilă, de o culoare ușor diferită, paralelă cu coloana vertebrală. Când te lovești cu spatele de ușa de la sobă și-ți mai rupi și tricoul preferat, e mare lucru să simți că nu e sfârșitul lumii și că e cineva acolo care să stea cu tine când te doare și când te plictisești, pentru că nu te mai poți juca în voie o perioadă.

Vara, când îmi pun pe mine pantalonii scurți sau costumul de baie, nu mă mai gândesc atât de mult la cum se vede cerculețul de pe coapsa mea stângă și am uitat, cred, și cât de intensă era durerea. Parcă simt însă mirosul de rivanol, senzația pe care o dă apa oxigenată și pansamentele strânse bine, ca să nu se desfacă în timpul nopții. Și-mi amintesc ce înseamnă empatia, prietenia și norocul de a fi înconjurat de oameni. Îmi pun pantalonii scurți, zâmbesc și sunt recunoscătoare.

Clișeic sau nu, cicatricile sunt mărturii despre locurile în care am fost, despre provocări cărora le-am făcut față cu brio, despre greșeli din care, sperăm, am învățat lecții prețioase și despre a doua șansă, indiferent de forma în care se prezintă. We’re so much more than our bodies, let’s embrace our scars!

Advertisements

Black swan

Lebede negre. Unele bucăți din viață pur și simplu asta sunt. Și pentru cine crede că fac referire la celebrul balet sau la filmul ăla psihologic cu Natalie Portman și Mila Kunis, ei bine nu, nu e vorba despre niciuna din variante. Asta deși ”Black Swan” mi s-a părut tare interesant, iar în ceea ce privește ”Lacul lebedelor”, îmi doresc la nebunie să-l văd și dacă se poate cât mai curând.

Așa cum spuneam, este vorba de altceva, mai exact de lebedele negre ale lui Nassim Nicholas Taleb. Oamenii care au treabă cu economia probabil au auzit de ele. De evenimentele alea care apar de nici nu știi unde, te lasă cu gura căscată, îți dărâmă un pic universul și ulterior îți dai seama că ”you should have seen them coming”. Și-acum mă gândesc: cum ar putea unii să-i spună lui Taleb că așa ceva nu se poate? Nu-s nici pe departe așa instruită încât să am o părere pentru care să bag mâna în foc pe tema asta în ceea ce privește domeniul economic. Dar în viața de zi cu zi? O, despre ea am câteva idei.

Când primești un telefon într-o dimineață și vocea de la capătul celălalt al firului îți spune printre lacrimi că așa, și așa, și așa, prima reacție este lipsa unei reacții. A doua este că așa ceva nu se poate și mai degrabă ai fi crezut că a fost un cutremur atât de mare încât s-a dărâmat o clădire, iar tu nu l-ai simțit. Și efectele? A, efectele. Nici n-are rost să vorbim despre cum omul din fața ta e o combinație de râs nervos și ”băi, nu mi se întâmplă așa ceva!”. Impactul, așa cum scrie la carte, e major. Nimic nu o să mai fie ca înainte vreodată, pentru că lucruri ca astea nu se uită complet și oricât de mult și-ar propune o persoană să treacă peste așa ceva, amintirea nu o să dispară. Este exact pilda aia ultrafolosită, cu faptul că poți scoate cuiele din ușă, dar urmele alea vor rămâne pentru totdeauna.

Rămâne însă să te gândești dacă într-adevăr ai fi putut să-ți dai seama că vine. Dacă erau ceva date disponibile ca să prevezi asta, dar pe care ție nici măcar nu ți-a trecut prin cap să le iei în calcul când te-ai gândit la ce ar putea să se întâmple, să meargă prost. Și nu știi ce să zici, pentru că atunci când vine vorba de oameni, oameni care credeai că or să-ți fie aproape mereu și că au grijă de tine, e de multe ori mai greu decât dacă ar fi vorba de variabile economice. Și e destul de greu și la astea din urmă.

Dar ca și după un eveniment economic neașteptat, și-n viața de zi cu zi lucrurile trebuie să meargă mai departe. Nu poți rămâne blocat pe Joia Neagră, trebuie să înveți să trăiești cu amintirea crahului, să încerci să-ți revii și să fii mereu pregătit pentru alte posibile căderi. Poate singurul lucru pe care îl poți face e să încerci să te descurci mai bine la anticipat. Să te gândești mai bine la cât dai și la cât de mic e spațiul tău personal, la ce oameni lași să fie acolo în el și cum o să reacționezi în caz că lumea ți se prăbușește din nou pentru câteva clipe.

”încă nu s-a născut ființa umană lipsită de acea piele secundă pe care o numim egoism, mult mai dură decât cealaltă, care din te miri ce sângerează.(Jose Saramago – Eseu despre orbire)

De pe Wall Street pe Route 66

grapes of wrath Îmi tot propun de câteva zile să scriu despre cartea asta, care nu doar că mi-a plăcut, ci m-a impresionat, m-a sensibilizat și m-a făcut să mai reflectez la una, la alta. Mi se pare însă tare greu și am senzația că toate cuvintele pe care le-aș putea eu strânge la un loc n-or să fie de ajuns pentru a transmite o frântură din ce spune romanul ăsta, roman care efectiv transpiră realism.

În Fructele mâniei, John Steinbeck nu spune doar povestea familiei Joad, dijmași din Oklahoma, care se văd nevoiți să plece spre California în speranța unei vieți mai bune în timpul Marii Crize din 1929-1933. Soarta lor este de fapt reprezentativă pentru mii de familii care ajunseseră să muncească pe salarii mizere doar pentru a putea avea unde să înnopteze și eventual o turtă de făină și o cană cu apă.
Imaginile sunt efectiv dureroase, nu doar pentru că e greu pentru tine (care n-ai știut niciodată cum e să-ți fie foame și să nu ai absolut nimic de pus pe masă) să-ți închipui cum e să mori (la propriu) de foame, ci pentru că bulele speculative, nereglementarea sistemelor bancar (”Banca nu-i ca omul […] Banca este ceva mai mult decât oamenii, ascultă ce-ți spun eu! E un monstru. Oamenii au făcut-o, dar nu pot s-o stăpânească.”) și bursier și crahul din Joia Neagră…toate astea ies din paginile cărților sau site-urile din care te informezi tu și se transformă în drumuri pline de praf și camionete vechi, oameni amărâți și minți care se chinuie să găsească o soluție pentru a supraviețui.

Cartea nu este despre familia Joad și Dodge-ul lor ’25. Cartea este despre oameni și timpuri, este despre supraviețuire, renunțare, sacrificii și vise, este despre empatie, capacitatea de a rezona cu ceilalți și solidaritate. Așa cum spune Dumitru Mazilu, ”Fructele mâniei nu vrea să fie înșirarea întâmplărilor prin care trece o familie de okies, ci imaginea artistică a unui foarte important fapt de viață, profund tipic pentru vremea noastră și pentru mediul social respectiv, și anume spargerea conștiinței înguste familiale și trecerea pe o treaptă superioară, aceea a conștiinței de clasă.”

Nu e o carte subțire, bună de citit într-o zi la plajă, dar merită cu siguranță efortul. Măcar pentru avalanșa de emoții pe care o poate provoca. Și, desigur, pentru finalul care surprinde.

”Spunea odată unul că ai atâta libertate, câtă poți plăti cu bani gheață.”

”De dărâmat, se dărâmă orice. Ca să rămâi în picioare trebuie să fii om.”

”Dacă el are nevoie de un milion de acri ca să se simtă bogat, eu zic că are asemenea trebuință numai fiindcă se simte grozav de sărac pe dinăuntru, iar dacă este sărac pe dinăutru, nu există pământ de un milion de acri în stare să-l facă a se simți bogat, și atuncea poate s-a acrit de deznădejde când a văzut că, orice ar face, tot nu se poate simți bogat…”

”– Nu știm ce-o să se mai aleagă de țara asta, spuneau ei. S-a dus de râpă.
– Vremurile bune or să se întoarcă, numai că noi n-o să mai fim acolo.”

”Asta îți mănâncă sufletul, să umbli și să cauți ceva ce știi sigur că n-ai să găsești.”

”…iar prăbușirea nu va veni niciodată atâta vreme cât spaima se va putea preschimba în mânie.”