Program de primăvară

Căutam zilele trecute niște flori și, tot vorbind despre preferințe, m-am entuziasmat toată la gândul că acuș vine luna mai și-mi înfloresc bujorii. După care am făcut un calcul simplu și am realizat că pe vremea când îmi voi putea umple camera cu ei, ar cam trebui să am gata disertația și brusc mi s-a atenuat tot dorul, oricât de dragi mi-ar fi. Dacă sunteți curioși, da, azi-noapte am visat bujori și lucrări de disertație neterminate 🙂

Până una-alta, o să mă bucur însă de lalele, o să mă apuc de citit pentru lucrare și de scris. Articole pentru Spring SuperBlog 🙂 Oricât de prinsă aș fi și-n oricâte locuri aș avea mintea în perioada asta, mi-a plăcut prea mult astă-toamnă ca să stau doar să mă uit acum. O fi, n-o fi inspirație, o fi, n-o fi timp, eu la 1 martie trecute fix mă aliniez la start.

Primăvară cu soare să aveți!

Third time’s a charm

După o lungă perioadă de pauză e nevoie nu doar de dorul de a scrie pentru a începe să miști lucrurile din nou, ci și de un efort susținut și de cât mai multă motivație, așa că n-am putut decât să mă bucur când am realizat că odată cu 1 octombrie vine și o nouă ediție din SuperBlog.
De data asta, la a treia participare, provocarea cea mai mare pe care mi-o asum este să finalizez competiția, având însă grijă să nu transform obiectivul ăsta într-o corvoadă, ci să iau tot ce e pozitiv din el, începând cu plăcerea scrisului și terminând cu doza extra de motivație. Drept pentru care am de gând să o abordez fix ca-n tenis: punct cu punct, game cu game, set cu set, încercând să fac cel mai bun joc în fiecare meci 🙂

They tried to make me go to rehab, I said no, no, no

Din seria ”cât de tare e să stai în cămin”, aș putea să vă prezint astăzi episodul ”iar nu avem internet”. În bunătatea lor nemăsurată, cei de la ASE au hotărât că e cazul să ne pună la dispoziție internet gratis, cu condiția să-l împărțim frățește între noi. Dar, ca să vezi, fix când ne-am luat și noi router, au zis că nu cumva să ne apuce dragul de studiu intens și să suprasolicităm site-ul bibliotecii digitale sau bazele de date cu articole științifice, așa că nu mai merge. Sigur, doar la etajul meu și doar la o parte din camere, ca să mai zic eu că nu-s norocoasă. În momentul în care public articolul ăsta fur câțiva centimetri de internet de la niște vecini, ca să fie totul clar.
Și iată cum m-am convins încă o dată că sunt dependentă de internet, oricât de mult mi-aș dori să cred că nu, că de fapt e doar nevoia, că și că și că. Dar adevărul e că atunci când apare semnul exclamării cel galben mă panichez, mă înroșesc și încep să-mi dau seama cam câte cuvinte urâte știu. Primul lucru pe care îl întreb când ajung în cameră e dacă merge netul și dacă fetele îmi spun că nu, deja îmi vine să dau ochii peste cap și să le urez de bine celor responsabili. Dacă asta nu e dependență, atunci ce e?

Sunt absolut convinsă că domnii de la universitate nu au idee cât de mare e impactul acestei lipse asupra calității vieții mele. Nu doar pentru că nu mă pot apuca de lucrarea de diplomă sau nu-mi pot îmbunătăți cunoștințele de fizică cuantică și teoria mișcării browniene în contextul ingineriei financiare. Dar se pare că dumnealor nu știu că zenul meu se datorează în mare parte cafelei băute în fața laptopului, fie răsfoind bloguri, fie vizionând o comedie drăguță sau câteva clipuri amuzante, fie verificând programul cinema-urilor în căutarea unui film demn de vizionat. Pentru că da, pe asta o recunosc din start, eu sunt dependentă de cafea, atât fizic, cât mai ales la nivel psihologic, așa cum se vede și în sticker-ul de pe blog. Am încercat în mai multe rânduri să renunț, dar fie că nu pot, fie că nu vreau cu adevărat, cert e că n-am reușit și nici n-am să mai încerc prea curând. Mai ales că, așa cum ziceam, îmi place. As simple as that.

Însă atașamentul meu față de cafea este aproape inofensiv. Pe lângă faptul că îmi dau pe cafea o parte din bani, în loc să-i pun în pușculiță și să-mi cumpăr pantofi, și pe lângă faptul că e posibil să mă aleg cu o gastrită de toată frumusețea sau cu o inimioară un pic defectă într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, cafeaua nu-mi influențează viața într-un mod cu adevărat serios. Și nici internetul.
Există însă oameni care se confruntă zilnic cu tentații mult mai periculoase decât acestea. Oameni care nu se mai pot desprinde de un obicei care nu le face rău doar lor, ci îi rănește teribil și pe cei din jur. Oameni care nu știu când să pună sticla jos și să spună stop și care ajung să-i mintă cu aparentă seninătate pe oamenii dragi pentru a se apăra. Și spun aparentă pentru că sunt absolut convinsă că nu le e ușor. Că au momente în care regretă sincer rănile pe care le provoacă și că și-ar dori să poată schimba lucrurile, dar pur și simplu nu reușesc.
Că și-ar dori să dea timpul înapoi, să nu se mai îndrepte într-acolo și să-și canalizeze energia și timpul spre lucrurile cu adevărat importante. Și spre oamenii cu adevărat importanți. Nu spre așa-zișii prieteni cu care împart arareori un pahar, ci spre acelea care ar trebui să fie cele mai importante două femei din viața lor.

Sau cel puțin sper că și-ar dori. Și că există undeva, în lume, cel puțin un om care și-ar fi dorit să poată da timpul înapoi sau să renunțe. Care a suferit măcar o dată de dor și care a pierdut măcar o noapte gândindu-se la toți anii și toate momentele pe care le-a ratat. La irisurile albastre pe care le-a lăsat în urmă, scăldate deseori în lacrimi și la nenumăratele întrebări dintr-un suflet mic. Sper. Sper că există un om care știe că nu mi-aș fi dorit să am sursă de inspirație pentru un asemenea articol. Și că-i pare rău. 

Articol scris pentru SuperBlog 2013

Dimineți de octombrie

O felie de pâine unsă cu unt și gem , o cană de ceai și o copilă amărâtă care se uita cu ochii în lacrimi când la ele, când la maică-sa. Rugămințile astea nu erau niciodată destul de puternice încât să o înduplece pe mama să mă lase să plec nemâncată la școală. Cu noduri și suspine reușeam să înghit felia de pâine și câteva guri de ceai și plecam hotărâtă să nu-i mai vorbesc  toată ziua. Auzi, domnule, să mă oblige chiar așa să mănânc, dacă nu pot?

Sigur că pe atunci nu recunoșteam cât de bine îmi prindea masa de dimineață în timpul orelor, că până veneau cornul și laptele nu strica să ai ceva resurse ca să pricepi mai bine ortogramele sau tabla înmulțirii. Dar am ajuns eu să simt că micul dejun e cea mai importantă masă a zilei și să nu-mi treacă vreo dimineață fără să mănânc câte ceva, chiar dacă unele cursuri de la facultate sunt puse la 7:30, o oră aproape inumană, dacă e să fim dramatici.

Și asta pentru că mie îmi plac diminețile lungi, cele în care ai timp să te dezmeticești, să mănânci bine, să bei o cafea în timp ce-ți citești blogurile din reader, să-ți alegi în liniște hainele pe care le vei purta, lucruri de astea de fete. E drept că, oricât mi-aș dori să fie altfel, ziua n-are decât 24 de ore și timpul nu se găsește de cumpărat în vreun magazin online, așa că trebuie să mă adaptez, să mai tai de pe ici, de pe colo, să ajung la timp peste tot fără să sar peste micul dejun. Pentru că mi-am promis că n-o să fac chestia asta decât în situații extreme, dat fiind că e unul din puținele lucruri pentru care simt o undă de puternică recunoștință din partea corpului meu. Alături de faptul că nu fumez. Și că n-am ieșit din casă trei zile, cât a plouat. Și că nu ascult manele.

Lăsând însă la o parte faptul că tânjesc deseori după dimineți boeme, am decis că e cazul să trăiesc un pic mai sănătos, asta după ce m-am ales cu niște dureri de stomac de toată frumusețea în urma ultimei sesiuni. Și cum toate lucrurile au un început, diminețile vor fi punctul de plecare. Am ales ca, începând de mâine, măcar în două zile din săptămână să mă trezesc mai devreme, plecând, desigur, de la idea că reușesc să dorm destul de mult și de bine și să merg la sală cât mai devreme. Să iau o gustare sățioasă înainte și un mic dejun copios atunci când mă întorc. Și neapărat o cafea, că nu poți să renunți chiar la toate plăcerile astea mici ale vieții.

hurom

Dacă e ceva de care îmi pare rău însă, e că nu am un storcător de fructe, ca să-mi pot lua doza zilnică de vitamine dintr-un pahar plin de suc, nu dintr-o cutie de pastile. Dar asta e, până o să-mi permit unul din acele storcătoare cu presare la rece, cu Slow Squeezing System, mă mulțumesc să mușc cu poftă din fructele pe care mama a avut grijă să mi le strecoare atunci când am plecat de acasă.
Că așa sunt mamele, au grijă de tine mereu și atunci când nu te mai pot obliga să mănânci felia de pâine și să bei cana de ceai, se asigură că dorul de acasă o să te facă să nu le ignori surpriza vitaminizată din bagaj.

Articol scris pentru SuperBlog 2013

Un alt fel de yin și yang

– Domnișoară, vreți și dumneavoastră ciocolată? mă întreba mușcând dintr-un Kitkat polițistul de pe scaunul din dreapta, într-o dimineață răcoroasă de septembrie, cu trei ani în urmă. L-am refuzat politicos, doar nu era să-i spun ce aveam în minte, că numai de ciocolata lui nu-mi ardea mie atunci, când în capul meu auzeam doar cedeazătrecereahaiaccelereazăvezicăestopsemnalizeazănumaitrecăștiaodatăzimersi căfacidreaptacăaltfelnicimâinenumaiieșeaideaicitudecestaimălângătrecereadepietoni dacănutrecihaicămerge. Că l-oi fi zguduit sau nu, cert e că n-am făcut nicio greșeală îndeajuns de mare încât să-mi mai dea o întâlnire și-am plecat de acolo numărând zilele până aveam să văd cum arată poza mea pe bucățica nouă de plastic din portofel.

Circumstanțele au făcut ca până în vara asta să urc la volan de puține ori, dar asta nu înseamnă că n-am visat și eu, ca orice domnișoară cu permis, la momentul în care aveam s-agăț o nouă cheie în mănunchi. Și minunea s-a întâmplat, iar cealaltă domnișoară stă acum plouată în parcare și așteaptă să cutreierăm împreună drumurile scumpe și pline de gropi ale patriei. Chiar dacă nu mai e în prima tinerețe, știm amândouă că am fost predestinate, dat fiind că ea a plecat spre mine chiar în ziua în care împlineam 21 de ani, fără să știu.
Cred că ne-am ales reciproc, eu pentru că e micuță și arată bine, chiar dacă e un pic obosită, iar ea  pentru că știa că n-am s-o forțez prea mult, deși se aștepta probabil să o mai bruschez din când în când. Mi-ar fi plăcut să nu fie neagră, recunosc, nu doar pentru că e plină de pretenții, ci și pentru că mi-ar fi surâs o culoare mai feminină, dar până la urmă, să fim serioși, poate și ei i-ar fi plăcut să nu se chinuie cu frâna de mână vreo 200 de metri sau să nu cunoască toate gropile din oraș. Și-am mai ales-o pentru că se ține bine, pentru că nu mi-e teamă că dansează pe șosea dacă apăs accelerația mai mult sau că nu se mai oprește înainte de trecerea de pietoni. E drept că are ea și câteva riduri, dar ce mai contează asta când se aude așa frumos și face tot ce poate să plecăm rapid de la semafor, ca să nu ne înjure colegii din trafic, care se pare că s-au născut cu picioarele pe pedale și volanul în brațe?
Mi-e dragă pentru că e micuță, dar îndrăzneață, pentru că nu se simte frustrată că are căluți puțini și ani multicei și felul în care se mișcă o face să pară mai atractivă decât este de fapt. Și-asta pentru că frumusețea nu e totul, nici măcar cu atât mai puțin pentru o mașină. Să nu tremuri atunci când te urci în ea, nici de frig, dar nici de frică, să nu schimbi în fiecare zi câte o piesă, să te poți opri la timp și să nu desenezi cercuri pe drum nici atunci când vremea e atât de urâtă că n-ai lăsa un cățel pe afară. Frumusețe și fiabilitate. Ambele încep cu ”f” pentru că merg mână-n mână, un fel de yin și yang al mașinilor.

Și până o să vină ziua aia în care o să-mi permit o Corolla roșie, cu senzori de parcare, cameră video pentru marșarier și nouă airbag-uri, din care am să mă dau jos pe tocuri, ca o doamnă ce voi fi, eu am grijă de mica mea nemțoaică, numai bună pentru o tânără studentă pentru care momentan f-ul întoarcerii acasă în siguranță este mai important decât cel al atragerii privirilor în urma ei.

Articol scris pentru SuperBlog 2013

Un SMS și-un premiu

Deși decembrie e recunoscută oarecum oficial ca fiind luna cadourilor, eu am norocul să mi se prelungească perioada asta în care primesc și alte cadouri pe lângă atenție 🙂 Dar nici la mine nu ține la nesfârșit și odată cu ziua onomastică pot să mai uit de ele pentru o perioadă bună. Cu toate astea, deși azi suntem deja în 9, am primit un SMS prin care am fost anunțată că urmează să mai primesc ceva.

Când am decis să particip la Superblog, în toamnă, îmi doream să pot finaliza competiția, dar din păcate nu am reușit asta, din mai multe motive. Poate anul viitor, cine știe. Cu toate astea, se pare că unuia din sponsori i-au plăcut în mod deosebit anumite articole, printre care și al meu și a decis să-mi trimită o mică atenție. Nu cred că mai are rost să spun că mă bucur și că abia aștept să văd despre ce e vorba, mai ales că vestea a venit în timpul unui seminar de contabilitate, când nu credeam că mă mai poate face ceva să zâmbesc. Se pare însă că SMS-ul de la Luxury Gifts a reușit 😀

Pentru că am întrerupt concursul și pentru că nici timp prea mult n-am avut să scriu, n-am apucat să-mi spun vreo părere despre probe, cerințe sau sponsori, dar trebuie să recunosc că și pentru mine probele propuse de cei de la LuxuryGifts au fost printre cele care mi-au plăcut cel mai mult. Nu doar pentru că au fost despre bijuterii, ci și pentru că mi-am putut lăsa imaginația să zburde mai mult. Mi-ar plăcea să am timpul și energia de a participa și anul viitor și m-aș bucura să-i regăsesc printre sponsori 🙂

Nu știu care dintre cele două articole mi-au adus premiul: o fi fost cel despre Irina și Moș Crăciunul ei sau cel despre alegerile mai mult sau mai puțin potrivite? Oricare ar fi fost, promit să mă mândresc pe aici cu el când apare 😀

Cum n-am învățat să înot

Acum ceva timp ziceam că așa șmecheră o să fiu eu, o să învăț să înot așa de bine, încât  Phelps o să fie invidios. Din păcate, n-am reușit să avansez prea mult, fiindcă eu cred că funcționez pe sistemul ”cu o mână să înot și cu una să dau din picioare”. Serios acum, ori că mi se pare obositor, ori că efectiv uit, dar nu reușeam sub nicio formă să fac ambele chestii în același timp, deși în rest eu zic că mă descurc destul de bine la multitasking. Asta e, oi mai face eu o încercare cu altă ocazie, momentan nici dacă m-ar apuca din nou vitejia, n-aș avea timpul necesar să merg să-nvăț.

Ce mi se pare mie foarte amuzant e că eu mă pregătisem serios pentru partea de formă, să zicem, a sportului ăstuia. Adică nu prea știam eu ce se întâmplă cu înotatul ăsta, cum se respiră, cum se dă din mâini, din picioare, cum îți coordonezi respirația cu mișcările, în fine, mai nimic. Știam în schimb că trebuie să fiu echipată. Știți, se spune despre femei că sunt foarte încântate să meargă la sală pentru că înainte pot să meargă să-și mai cumpere haine, chiar dacă e vorba doar de echipament sportiv. Tot shopping se cheamă, nu? E, tot cam pe sistemul ăsta am început să mă pregătesc și eu înainte.
Mi-am căutat costum de baie. Și ce m-am gândit eu, să fie întreg, ca să fiu sigură-sigură. Păi da, că aveam de gând să înot kilometri, să dobor toate recordurile, chiar și pe alea neînregistrate încă și aveam nevoie de un costum serios, pe care să mă bazez, nu glumă. Mda, sigur. Am căutat eu ce-am căutat, până a venit ora de înot și eu costum întreg de profesionistă ce eram tot n-aveam. Și-așa m-am dus eu cu un costum de baie în două piese, simpăticuț, nu zic nu, dar care nu-mi oferea satisfacția spirituală pe care o așteptam, că deh, era mai de plajă așa, puteam să-i fac fundițe, nu era potrivit pentru cea care avea să-l detroneze pe Phelps, cum ziceam.
Pe urmă, cineva îmi sugerase să-mi iau ochelari. Am zâmbit așa din colțul gurii, că pe mine cred că mai mult m-ar fi încurcat, la cât de bună eram. Lumea nu și nu, că să-mi iau ochelari, că apa, clorul, dezinfectantul, mă ustură, mă îmbolnăvesc. Băi, oameni buni, eu sunt și-așa destul de stresată că am apă peste tot, ochelari îmi mai trebuia atunci, ca să mă frustreze și ăia că mă strâng, că nu văd bine, că mă jenează. Lăsați-o așa, când m-oi duce eu la Rio în 2016 îmi iau câți ochelari vreți voi, ok? Tot magazinul. Pe culori. Să se asorteze cu tot magazinul de costume de baie pe care o să mi-l iau. Până atunci, take me slower.
La papuci, prosop, chestii de astea nu era nevoie să mă gândesc, erau prea mainstream și nu era obligatoriu să merg la shopping după ele.
În schimb, cred că am găsit motivul pentru care nu am învățat să înot. Casca, domnule. Am căutat o cască pe ultima sută de metri și n-am găsit ceva la care să zic ”Da, asta e casca a mai șmecheră din câte există!”. M-am uitat, m-am învârtit, dar nu era nimic special. Niște chestii plictisitoare, terne și care nu-ți induceau în niciun fel spiritul olimpic, ăla pe care îl ținteam eu. Și-așa a trebuit să-mi iau o cască de un bleu deschis urâțel, care să fie doar funcțională și care mă strângea de am plecat de la bazin cu niște dureri de urechi, de nu vă zic. Acuma, mă gândesc eu: dacă aș fi avut eu casca asta mișto de tot n-aș fi fost eu acum să dau niște ture de bazin ca o înotătoare profesionistă ce-aș fi fost? Ba da, normal că da. Până și peștii ar fi fost invidioși pe mine, sunt convinsă.

Ce să mai fac acum, asta e, am pierdut oportunitatea aia. Dar la vară o să-mi iau echipamente de-astea profi și mai fac o încercare. Țineți bine minte ce vă zic, dacă n-o să mă vedeți voi la TVR1 bătându-mă acolo pentru aurul olimpic de la Rio… biiiine, să nu ziceți că nu v-am zis!!

Articol scris pentru SuperBlog 2012 – etapa 9.