Un altfel de ambasador

Pe vremea când mi-am făcut eu prima și prima dată blog, adică undeva prin clasa a X-a (Dumnezeule, au trecut aproape 10 ani de atunci), nu prea știam exact ce și-au propus să fie jurnalele astea online. Pe de o parte credeam că-s pur și simplu asta, niște jurnale pe care le citesc foarte puțini oameni, în care pot eu să-mi etalez toate ideile crețe, îndrăgostirile, dezamăgirile și proiectele personale. Pe de altă parte aveam senzația că blogurile sunt o poartă către celebritate sau măcar afirmare, că te pot transforma instant în ”vedetă”. Ceea ce nu e complet neadevărat, ținând cont de cum au evoluat lucrurile și câți oameni faini au reușit să devină influenceri, să ia bucata lor proprie de univers, mai întâi virtual, și să facă lucruri frumoase în și pentru ea.

Timpul a mai trecut, mi-am mai așezat și eu puțin gândurile, a mai venit maturitatea, am văzut ca blogurile nu-s o mare catapultă, care să te scoată din anonimat cât ai zice blog și că de fapt necesită extrem, extrem de multă muncă, dedicare, timp și energie. Că ideile nu plutesc în jurul nostru, ci că trebuie săpat după ele, sau că, dacă plutesc, nu suntem mereu în stare să punem mâna pe ele și degetele pe taste. Și că dacă vrei să faci din blog mai mult decât un simplu hobby, nu poți să-i dedici o oră pe săptămână, să trântești niște idei neșlefuite într-o încercare de articol și să te aștepți să curgă cititorii, comentariile, comunitatea, brand-ul și parteneriatele.

Ah, parteneriatele. Recunosc, dacă aș fi acordat de-a lungul timpului suficient timp și suficientă energie scrisului pe blog (și cititului de bloguri, da, da), mi-ar fi plăcut foarte mult parteneriatele. Îmi place să împart cu alții lucrurile faine despre care aud, să ajut ca informația să ajungă la cât mai mulți oameni și să mă asigur că lumea află de produse, servicii sau destinații de vacanțe cât mai diverse. Dar n-am făcut-o, i-am acordat atenție puțină și prea rar, așa că blogul meu rămâne o casă pentru spiritul meu creator, unde o să mai citiți atât povești, cât și cum m-am certat cu tipa de la metrou care mi-a dat cu geanta în cap, păreri despre cărți sau idei despre nemurirea sufletului, ori cum m-am îndrăgostit de Veneția și Lefkada (urmează, da).

În schimb, de visat vă rog frumos să-mi permiteți. Că tare m-aș visa blogger ambasador pentru vreun produs sau magazin online, să-mi pun la încercare capacitatea de a genera idei și parteneriate faine. De exemplu, aș putea să fiu ambasador pentru un magazin care vinde cafea și ciocolată. Oho, și încă cum. Sau înghețată. Sau vacanțe în insule grecești ori chiar în Maldive (vă rooog, vă rooog, măcar să visez). Și poate la un moment dat chiar aș putea să fiu ambasador pentru hotmama.ro, care, așa cum îi spune și numele, este un magazin pentru actuale și viitoare mămici. Sigur, aș prefera să fac asta într-o perioadă în care m-aș pregăti chiar eu pentru un asemenea eveniment, ca să pot să încerc și eu produsele lor. Mă rog, eu am și acum niște haine de gravidă, mai exact niște pantaloni de trening pe care i-am cumpărat demult, fără să știu că sunt pentru femei însărcinate, eram din alt film. Am fost chiar și cu ei la sală, dacă vă vine să credeți, dar asta e altă poveste.

Revenind, dacă aș fi eu ambasador pentru hotmama.ro, mi-ar plăcea să știu că despre el află tot mai multe femei însărcinate sau care tocmai au născut și au nevoie de haine de alăptare. Sau chiar și femei care știu că au planuri din astea de viitor și e bine să știe către ce se pot îndrepta. Ca să ajungem la ele, ar trebui să povestim despre magazin pe site-uri și bloguri legate de parenting sau pur și simplu dedicate femeilor, care să le inspire încredere, curaj și sentimentul că pot să traverseze cu brio această perioadă atât de plină, dar totuși atât de frumoasă. Să se simtă comod, să poarte lucruri de calitate și să se simtă frumoase chiar și după numeroase nopți nedormite, dar și să nu aibă probleme în a-și alăpta copilul în public, simțindu-se fix așa cum ar trebui: normale.

hotmama2

Parteneriatul cu un site precum MuJeR.ro s-ar putea desfășura frumos, atât sub forma unor articole mai ample de prezentare, cât și sub formă unora scurte, de tipul celor deja existente pe site, în care este prezentat pe rând câte un produs și locul din online din care poate fi achiziționat. Ar fi frumos să intri pe un site care are atât recomandări, cât și informații despre diverse evenimente, dar și astfel de sugestii de produse, toate la un loc. Faptul că informația este diversă, iar pe site găsești inclusiv ghiduri de shopping, te ajută să capeți o doză de încredere în recomandările pe care le fac și să începi să navighezi chiar mai mult timp pe site-ul cu hăinuțe.

De asemenea, un parteneriat desfășurat cu un blogger precum Cristina Lincu, care pe lângă consultant în comunicare este și mama a trei copii, ar putea fi o variantă mai mult decât potrivită. Oamenii privesc cu mult mai multă încredere și deschidere recomandările care vin din partea unui om cu care rezonează, cu care pot împărtăși experiențe și sentimente, care a trecut deja prin perioada asta din viață și poate prezenta mult mai clar beneficiile și eventualele lipsuri ale unor produse de genul ăsta. Iar un concurs realizat pe un astfel de blog, în care participantele să poată primi spre testare un anumit set de produse sau chiar să le primească drept premiu și să le păstreze, ar fi, cred eu, super benefic, pentru că ar aduce ulterior feedback real din partea unor consumatoare reale.

Una peste alta, nu știu când și dacă se va întâmplă să ajung blogger ambasador al unui anumit produs sau magazin, dar promit, cu mâna pe inimă, că dacă o voi face va fi doar pentru produse pe care le-am încercat și/sau magazine cu care am interacționat.

Acest articol este ultimul din seria celor scrise pentru SuperBlog 2017 🙂

Advertisements

Liber la joacă!

Am început să mănânc echilibrat încă de pe vremea când mama ținea regim și mânca doar preparate gătite sănătos, fără excese de vreun fel. Deși uneori mă mai poticneam și-o dădeam de gard cu câte o gogoașă gustoasă prăjită în ulei vechi de câteva zile, sau câte un hamburger de la McDonald’s, asta se întâmpla rar de tot, când ieșeam la plimbare sau mergeam la doctor la București. Altfel aș fi putut să apar pe coperta unei reviste din asta de nutriție.

Dar ca orice minune, s-a spart și acest balon odată ce m-am mutat în capitală, am ajuns la facultate și am început să cochetez cu mâncarea mai ”păcătoasă”. În facultate am început să mai atentez la chipsuri și alte gustărele la punguțe, la sandvișurile de la automate, pline cu maioneză proastă, ori la pizza sau, și mai târziu, la mâncare chinezească. Prima dată am gustat-o într-un restaurant drăguț de pe lângă Grădina Icoanei, cu decorațiuni fancy și lumină difuză, cu bețișoarele lângă noi și furculițele în mână, cu morcovul așezat frumos sub noi pe scaun.
Am decretat atunci că mâncarea pekineză e de mâncat acasă sau în fast food-uri, unde-ți permiți să te prostești cu bețișoarele până dai jumătate din cutie pe tine și ajungi să te saturi din trei linguri de orez, cât ai reușit să mănânci într-o oră.

E adevărat că în ultimul an am mai tot încercat mâncare preparată în stil chinezesc de la cantina de lângă fostul loc de muncă, însă permiteți-mi să nu o includ în aceeași categorie. Dacă mă întrebați pe mine, când vreți să vă murdăriți la gură de sos de soia sau să vă dea lacrimile de la Furnicile în copac varianta picantă, e bine să sunați la Wu Xing și să le ziceți să vă aducă bunătățile acasă.
Chiar dacă veți vedea pe cutiile de la ei nume extrem de românești la rubrica destinată bucătarului, eu pot să garantez că mâncarea e la fel de bună ca aia de la restaurantul cu morcovi pe scaun la care am mâncat eu chiteluțe cu susan și rață fițoasă. Plus că, să fim serioși, partea faină atunci când comanzi mâncare acasă, mai ales dacă ești cu prietenii, e că poți să iei din toate câte un pic, să le încerci, să te mai lățești puțin pe canapea până se așază prima tură, să mai stai la povești între timp, apoi să continui festinul până se golesc cutiile simpatice de carton. Mie, de exemplu, îmi place să aleg un fel cu carne, unul cu cartofi și/sau urechi de lemn, iar lângă să pun o porție de orez, ca să pot să combin sosul de soia care se încăpățânează să rămână pe fundul cutiilor cu orezul mai uscat din cealaltă. Și să sting cu orez simplu, cu ou sau legume toată picanteria pe care mi-o servește unul dintre felurile alea cu carne. Of, că acum îmi plouă în gură.

La final, poți să-ți întinzi picioarele pe măsuța de cafea, printre cutiile goale și să respiri rar până se așază și ultima îmbucătură, iar apoi să vă apucați de jucat o partidă de cărți, un rummy, ori chiar o mimă dacă aveți suficientă energie încât să vă mișcați. Iar dacă vă simțiți în formă, puteți să vă jucați chiar cu recuzita de la Wu Xing. Hai, nu strâmbați din nas, nu vă mai amințit de copilărie, când și-un băț sau un balon spart puteau să fie amuzante? Sigur găsiți ceva de făcut cu câteva cutii de mâncare chinezească și bețișoarele aferente.

Vă dau numai eu câteva idei, poftim. Puteți să faceți un concurs pe echipe de câte doi (dacă sunteți patru) ca să aranjați cutiile și bețișoarele cu picioarele, stând relaxați, rezemați de spătarul canapelei. Echipa care pune prima cele, să zicem, 6 cutii una peste alta, iar apoi așază cele 4 bețișoare perfect simetric în cele 4 colțuri din cea mai de sus, câștigă dreptul să mai stea cinci minute în plus să se relaxeze, în timp ce ceilalți doi duc gunoiul și aerisesc camera (ați avut vreodată 12 cutii de mâncare chinezească într-o cameră?).
Pe de altă parte ați putea să jucați fiecare pentru el, să vă alegeți câte o cutie și cele două bețișoare aferente, să le puneți în cel mai îndepărtat punct de pe masă, apoi de la distanță să aruncați bețișoarele în așa fel încat să nimeriți fix în cutie și să nu o dărâmați (cine vrea să verse rămășițele de sos de soia pe masă?). Puteți să aveți doar două încercări sau să jucați pe sistemul best of 5, ca la tenisul de băieți de la Grand Slams, cine știe?
Iar dacă vi se pare că v-ați strâns totuși acolo și ați dat comandă în grup ca să socializați și să vă consolidați relația, mai degrabă, decât ca să concurați unul cu celălalt, puteți să mergeți pe un joc colaborativ. Intrați pe net, căutați poze cu ideograme chinezești, apoi încercați să vedeți câte din ele puteți reconstitui din cutiile voastre de mâncare și perechile de bețișoare. Dacă vă ajută, puteți să le clătiți un pic, apoi să le desfășurați și să le faceți chiar mai versatile, să afișați cuvântul aur sau verbul a vedea, soarele, luna sau un munte, ori chestii mai complicate precum un rege, mama sau, mai tare, prieteni, că doar de asta v-ați strâns acolo.

wu xing

Dacă vi s-a făcut poftă de furnici în copac, de stat la povești jumătate de zi cu prietenii și de jucat și de câștigat premii faine, puneți mâna pe telefon, chemați-i pe oameni la voi și apoi dați o comandă mare la Wu Xing. După ce terminați de mâncat, intrați pe site-ul campaniei Share and Play și înscrieți-vă în cursa pentru premii săptămânale sau chiar un Huawei P10 Lite. Trebuie doar să vă alegeți de pe site o provocare similară cu ce v-am povestit eu mai sus, să vă uniți forțele, să o fotografiați și să o înscrieți în concurs. Până pe 15 decembrie, când se termină campania, mai sunt vreo trei săptămâni, așa că eu zic să vă apucați de treabă. Hai, liber la Share&Play! 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017

Mamă, ce șire(a)t(ă) sunt!

Una dintre activitățile mele preferate de weekend este să petrec o oră-două în dressing-ul meu walk-in, să-mi rearanjez toate hainele pe umerașe, să așez pantofii în funcție de culoare și mărimea tocului și să-mi creez mental ținute pentru toată săptămâna care urmează. Uhm, alo, Pământul către Ioana! Hai, domne, bine, sigur că n-am un dressing în care să intru cu totul, dar am auzit eu că dacă îți spui dorințele de suficient de multe ori, până la urmă se întâmplă. Ah, dar parcă trebuia să nu le spui cu voce tare. Eh, noi să fim sănătoși!

Lăsând glumițele, pe lângă citit, scris, învățat lucruri noi, băut cafea și uitat la seriale, mai am o activitate de weekend care mă relaxează: mă uit la poze. Din vacanță, din copilărie, din facultate, de la petreceri, de la lansări de carte, screenshot-uri uitate prin telefon, poze făcute unor pagini din cărți pe care voiam să le împart cu vreo prietenă sau cursurilor de econometrie, poze cu căței simpatici sau poze cu haine din magazine online. Ăăă, ce, am zis eu ceva?

Recomand sincer o astfel de plimbare pe culoarul amintirilor, garantez că provoacă multe zâmbete și chiar hohote de râs, iar dacă unele amintiri sunt mai puțin plăcute sau mai dureroase, eh… așa-i în tenis. Ca-n viață.
Ei bine, sâmbăta trecută am decis că e timpul pentru o astfel de incursiune, așa că am mișunat ceva timp printre poze vechiuțe și m-am surprins de câteva ori cu un zâmbet până la urechi. Mi-am amintit încă o dată cum foloseam ondulatorul de păr pe post de microfon pe vremea când voiam să mă fac reporter sau cum am plâns la grădiniță când toți copiii erau frumos îmbrăcați pentru poză, iar eu aveam pe mine puloverul gros de lână. Nicio grijă, mama mi-a adus în timp util rochia de catifea cu guler de dantelă, așa că m-am prezentat ca o adevărată fashion victim.

Apoi mi-am amintit cu nostalgie de sărbătorile în familie, pe vremea când încă mâncam ciorbă de miel de Paște, iar mamaie înroșea ouăle cu foi de ceapă. Cu ciorapi din dres nu-mi amintesc să fi operat vreodată, însă recunosc că mie treaba asta mi se pare și acum mindblowing, pentru că eu una nu prea-s bună la întrebuințat obiecte în alte scopuri decât alea pentru care au fost inventate. Sau, hm, ia stați așa un pic.
Da, stați un pic că parcă săptămâna trecută a fost ziua aia cu ploaie în București de nu-ți venea să lași nici un gândac afară. Tot atunci m-am trezit eu ieșind de la metrou la Aviatorilor într-un ditamai vârtejul, așa că umbrela ar fi făcut maxim act de prezență și și-ar fi dat obștescul sfârșit dacă aș fi încercat să o țin deschisă. Mi-am scos așadar eșarfa albastră de la gât, am simțit vântulețul cum se furișează în oase și mi-am înfășurat mini-păturica strâns pe cap, de zici că era văl, iar eu o tânără domniță orientală. Am traversat strada alergând ca o gazelă și am ajuns în stația de autobuz udă doar de la gât până-n picioare, fiindcă datorită eșarfei coafura rezistă!

Iar acum că tot am pășit pe tărâmul hainelor, îmi dau seama că mi-a sărit în ochi în poze o cămașă verde cu imprimeu floral, pe care obișnuiam să o îmbrac deseori cu o fustă mini gri și o pereche de dresuri colorate. Aceeași cămașa care s-a văzut ”ușurată” de cordonul din același material, subțire, drăguț, pus acolo de accesoriu. Asta fiindcă la un moment dat m-am trezit că n-am absolut nicio curea funcțională și voiam neapărat, obligatoriu, de nerefuzat să port o anumită pereche de pantaloni, cărora nici prin cap nu le trecea să meargă fără curea. Ce am făcut? Păi ce să fac, am răscolit maaarele dulap de 40 de cm lățime, s-a aprins beculețul și-am furat cordonul de la cămașă, l-am trecut prin găicile de la pantaloni și i-am făcut fain-frumos un nod și-o fundiță în față, cât să pară că așa am vrut eu să mă îmbrac, nu că e o soluție de criză. Și gata, problemă rezolvată.

Eh și cum mi-am aruncat eu privirea pe poza din ramă, de pe raft, m-a bufnit râsul când mi-am amintit prima seară în care am rămas să dorm cu jumătatea mea mai bună. Mă pregăteam să fac un duș când mi-am dat seama că nu am niciun fel de elastic de păr la mine. Îmi dau seama că nu pare sfârșitul lumii, dar, credeți-mă, e un pic. Mie îmi place să-mi port libere pletele de Cosînzeană, dar doar câtă vreme nu mă încurcă. Or eu nici măcar să mănânc nu-s capabilă fără să-mi prind părul. Nu pot și pace, simt că o să vină tot spre farfurie, o să-mi intre în gură sau în mâncare și o să se dezlănțuie iadul. Nu vreți să știți ce stresată stau la câte un eveniment când nu dă bine să-mi scot elasticul din geantă și să-mi prind părul, numai cu noduri intră mâncarea. Să știți că dacă mă vedeți vreodată la masă cu ochelarii pe cap, în loc să stea pe nas, probabil mi-am uitat elasticul de păr acasă și cumva încerc să-mi țin părul la respect. L-aș înnoda dacă aș putea, dar are personalitate, n-ar sta nici picat cu ceară.

Să revenim însă la seara cu pricina. Când am realizat că n-am cu ce să-l prind, deja mă gândeam că asta e, ori rămân nespălată, ori mă spăl și pe cap, să știu o treabă. Da, dar vezi tu, băiatul n-are uscător de păr, o să mă apuce dimineața încercând să-l usuc sau o să mă culc așa și-o să mă trezesc cu durere de cap. Sfoară n-avea, papiotă de ață nu, cârlige de rufe nu, eu nu mai aveam speranță. M-am așezat pe fotoliu și mă uitam în jur pierdută, până când am zărit luminița de la capătul tunelului. Adidașii. Se prind cu șireturi. Evrika. L-am lămurit rapid că nu vreau să-l las desculț, dar am nevoie de un șiret, ca să fac duș și să dorm liniștită. Și mi l-a dat. Și ia uite ce bine ne-a mers. Un șiret, doar atât, un șiret, nimic mai mult…

Așadar, dacă nu știți cu ce să vă mai umpleți weekendul, recomand să vă apucați să vă uitați la poze mai vechi. O să fiți surprinși de câte lucruri ați uitat sau de ce ținute erați capabili să purtați acum niște ani. Iar dacă aveți chef de o sâmbătă mai condimentată, puteți să dați curs provocării celor de la Answear și să arătați lumii cum testați voi moda. E simplu, faceți un clip, îl încărcați în social media cu hashtag-ul #WeAreTheAnswear și puteți să câștigați puncte și vouchere cadou sau chiar un Fiat 500, în care să vă plimbați pe coasta Amalfi și să faceți poze noi de revăzut peste ani 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017

 

Un fel de semnificație a viselor

Azi-noapte am visat că muream și eram foarte împăcată cu ideea asta. Să tot fie vreo câteva luni de când am aproape numai și numai vise dubioase, de altfel. Unele n-au niciun fel de sens în universul ăsta, posibil să fie niște frânturi dintr-o existență anterioară, care s-au găsit să mă bântuie acum și să-mi spună că e cazul să urmăresc scopuri mai înalte, gen să descopăr nemurirea sufletului, desigur. Altele sunt în mod clar strâns legate de ce fac eu pe timpul zilei în dimensiunea asta în care (credem că) trăim pentru moment.
De exemplu, când visez că mă trezesc într-o țară complet străină în care nu-nțeleg o boabă din ce vorbesc ăia acolo și nimeni nu știe engleză, nu e pentru că simt chemarea spiritului meu care încă experimentează bucăți din vieți anterioare. Nu, nu, e pentru că sunt frustrată că am parcurs toate lecțiile din cursul de italiană de pe Duolingo, însă mi-au decolorat nesimțiții capitolele din urmă, așa că trebuie să le refac de încă niște zeci de ori, ca să ajung și eu la fluența dorită. Știți cum e să suspini în somn când îți zic ăia ceva la magazin în vis, tu nu înțelegi un cuvânt, dar știi că zic ceva de genul: ”ne pare rău, nu ai fluență 60% pe Duolingo, de aia nu ne înțelegi, fraiero!”

La fel se întâmplă când mă uit seara la episoade dintr-un serial cu ucigași în serie sau când încep să citesc cărți în care naratorul este nimeni altul decât moartea. Așa am ajuns azi-noapte să visez că mă împușcă cineva în coloană (I know, weird, right?) după ceva urmărire antrenantă, eu îl rog frumos să sune la ambulanță, iar persoana îmi zice calmă că trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că o să mor, că oricum o să sângerez până la moarte până ar veni salvarea. Așa că eu dau din cap că bine și stau acolo și aștept să mor liniștită. Sigur, după aia mă trezesc transpirată, cu părul răvășit și încercând să-mi opresc inima din galop, dar acolo în vis eram liniștită ca o panseluță.

Cel mai amuzant a fost, în schimb, acum vreo câteva săptămâni când am visat că eram încă în facultate și într-o zi îmi cădeau dinții din față. Mă rog, doar unul de fapt, de sus, dacă vreți detalii. Nu știu dacă participam la vreun maraton și dădeam cu capul în vreun stâlp de înaltă tensiune sau dacă sufeream de vreun sindrom dubios care te face să rămâi știrb dintr-odată, cert e că mi se activa în sistem modul ”Avarie” imediat. Știu, o să ziceți că e la fel de amuzant ca atunci când rămâi cu prea multă lună la sfârșitul salariului, dar nu zâmbetul meu de bunicuță mă face acum să râd, ci felul în care mintea mea de economist a început imediat să caute soluții. Nu mi-am acordat nici măcar câteva minute acolo să pufnesc și eu în plâns, să mă vait, să-mi întind rimelul și rujul cel roșu sau să îmi sun o prietenă.

Am apucat rapid o foaie și un pix și am început să fac un tabel și niște calcule. Știe toată lumea că mersul la stomatolog poate fi oricum, numai ieftin nu, mai ales când te trezești brusc cu un noroc ca ăsta-n drum, așa că scriam frenetic variantele posibile și costurile aferente. Nu, nu mergeam înainte la doctor, cine are timp de vizite la doctor într-un vis? Să fim serioși. Oricum eu deja știam de ce am nevoie (probabil sunt medic într-o altă dimensiune) și-mi lipseau fix vreo 500 de lei. Simțeam cum mi se formează pe frunte broboane de transpirație și de emoție. Știți cum e, când mergi să cumperi ceva nu contează că-ți mai lipsesc 1000 de euro sau 500 de lei, oamenii ăia nu-ți vând până nu ai toți banii

Începusem să caut soluții alternative de finanțare, cu puncte pro și contra. Sigur, videochat-ul nu era o variantă, deși îmi apare și-n viața de zi cu zi în feed-ul de pe Facebook ca un fel de soluție universală la toate problemele planetei. Nici să cumpăr un bilet la loto nu m-ar ajuta cu mare lucru, că noroc cu carul n-am avut niciodată, mereu când am câștigat ceva am făcut-o muncind pentru lucrul respectiv. Mi s-a aprins un beculeț și m-am gândit că aș putea să mă apuc să fac proiecte pentru colegii mei de facultate mai puțin conștiincioși. Calculam eu că pe un proiect mai complex la econometrie, frumos aranjat și cu câteva nopți nedormite, aș putea să iau chiar și 100 de lei. Dacă-mi găsesc 7-8 studenți și o găleată de cafea, aș putea deja să strâng banii care-mi lipsesc și să-mi cumpăr și-o pereche de pantofi după. Ahem, ce, am zis ceva?

După aia m-am gândit că ar mai fi și varianta să mă angajez ca promoter la ciocolată sau iaurturi, part time, pentru câteva promoții. La 20 de lei pe oră, în maxim două săptămâni aș strânge mai mult decât necesarul. Vorba aia, am aproape un metru șaptezeci, prea urâtă nu-s, m-oi pricepe și eu să zâmbesc un pic clienților și să le dau să guste din noul sortiment cu fructe. Uhm, Ioana, alo? Ah, da, stai că n-am un dinte! Așa m-a bușit râsul și am realizat că trebuie să cânt la altă masă. Aș vrea să vă spun că am rezolvat cumva, însă, ca în orice vis care se respectă, m-am trezit brusc fiindcă am dat cu un genunchi în perete. Mi-am verificat dinții, erau toți acolo și am adormit râzând la loc.

Dimineața, la cafea, mă gândeam cum naiba de nu mi-o fi trecut prin cap un credit? Măcar să fi adus vorba de vreo bancă sau să apară acolo în vreun ungher de minte varianta unui împrumut rapid. Ziceai că mi-a luat vreun spirit rău mințile. Bine, eu știu, subconștientul meu e conștient (pun intended) că nu-mi place să mă știu datoare, așa că-mi construiește visele cum știe mai bine, dar totuși, aveam nevoie doar de cinci sute de lei. În ziua de azi găsești chiar și credite online pe sume de genul ăsta, iar avantajul e că poți să ai banii în portofel super rapid.
Când nu poți să deschizi gura să vorbești cum trebuie, faptul că apeși niște taste pe telefon sau laptop și te trezești cu cardul mai rotund în aceeași zi…ei bine, e mare lucru. Când mai adaugi că există și varianta să dai peste un credit fără costuri, deja parcă ți-a pus Dumnezeu mâna-n cap.
Și, desigur, poți să folosești soluția asta rapidă și când găsești pantofii ăia, fix ăia, la reducere, ultima pereche, fix, dar fix măsura ta și ai nevoie de un împrumut până la salariu, dar deja asta e altă discuție.Eh, dar până la sezonul reducerilor, eu mă bucur de faptul că pot încă să zâmbesc fix ca fata asta din poză și mă pregătesc de culcare încă o aventură pe tărâmul lui Morfeu 🙂

telecredit_credit_rapid_online

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

 

 

”The limits of my language are the limits of my world”

Pe prima mea profesoară de engleză o chema Dana, avea un păr superb, brunet și creț, bea cafea și fuma cu o eleganță pe care nu o mai văzusem niciodată până la cei 5 ani ai mei. Ea avea vreo 19 ani și o găleată de răbdare, încât îmi scria cu litere mari de tipar toate lecțiile, inclusiv transcrierea fonetică. Folosea evidențiatoare galbene și verzi, uneori roz și îmi desena pe caiet. N-am văzut niciodată o casă mai frumos desenată decât cea de pe caietul meu dictando cu copertă roșie. Dana a fost omul care m-a făcut să iubesc limba engleză, datorită căreia am învățat-o tot timpul cu plăcere și, deși-s conștientă că are acum aproape 40 de ani, va rămâne mereu fata cu zâmbet frumos, păr creț și o eleganță ieșită din comun, care a avut curajul nebun să-nceapă să lucreze cu un copil de 5 ani.

Eu engleza n-am învățat-o din desene animate și nici la școală, sunt sinceră. La desene nu mă uitam (mă uit acum, e ok), iar la școală am început-o abia în clasa a cincea, or mama a avut pe creier pitici cu suficientă personalitate încât să vrea să mă facă bilingvă mai devreme. Am avut, așadar, multe ore de meditații și recunosc cu mâna pe inimă că am avut noroc de profesoare de engleză care n-au făcut altceva decât să pună cărămizi solide peste fundația turnată de Dana.

Timp de doi ani în generală și alți doi în liceu mi-am petrecut câte o după-amiază sau dimineață din fiecare săptămână într-un apartament străin, încercând să mă exprim cel puțin satisfăcător în limba lui Shakespeare. Înainte de clasa a doișpea, pe lângă că știam destul de bine engleză, m-am ales și cu o diplomă de la Cambridge, care atesta negru pe alb că, vezi Doamne, chiar mă descurc super bine.  Orele de meditații își fac banii și acum, diploma doar prin prisma faptului că am avut câteva zile libere înainte de probele scrise la BAC, n-am mai dat examenul de engleză, dar cam atât.
Vai, câți nervi mi-am făcut însă și cu echivalarea aia! Îmi amintesc cum m-am făcut din roșie galbenă și apoi verde când am văzut că am dat 130 de lei (în 2011) pe o traducere a diplomei, pe care, la final, cei de la biroul de traduceri specializate  trântiseră un mare ”Grad A”. Așa au știut ei să traducă ”Grade A”, ce să facem?

Timpul a trecut, iar în facultate am avut oportunitatea să am cursuri de engleză special gândite pentru zona de finanțe și banking. Inutil să spun că n-au fost nici pe departe ceea ce ar fi trebuit să fie, că erau în continuare multe chestii de engleză generală, iar atunci când făceam într-adevăr ceva de banking… well, să zicem doar că m-am contrazis cu profesoara de engleză în ceea ce privește măsurile pe care ar trebui să le ia Banca Națională în caz de recesiune. Era cât pe ce să o chem pe profa de macroeconomie să-i bage mințile în cap, dar n-aveam chef de vreun soi de circ din ăsta. Mi-am dat atunci seama că oamenii ăștia chiar cred că dacă trântești niște fraze cu tentă economică și un ”increase” sau ”decrease”, aia înseamnă să predai engleză de specialitate.

Timpul a trecut, am terminat și facultatea și m-am trezit și la master, și cu job, iar în cele opt ore din zi cât stăteam la birou vorbeam exclusiv în română; încet-încet, mi se părea că pierd din competențe.

Surpriza a venit însă în anul II de master când am aflat că am din nou curs de engleză. Șocul mai mare a fost de fapt când am realizat că o bună parte din colegii mei n-aveau, în continuare, nicio treabă cu ea. Să nu fie cu supărare, dar mă tot întrebam oare ce bibliografie au avut pentru licență, că eu un articol n-am găsit în română pentru tema mea, unul singur măcar! Surpriza și mai mare a fost când profa de engleză, la finalul prezentării de proiect, m-a întrebat dacă nu vreau să particip la sesiunea de comunicări științifice. Fără falsă modestie, nu demonstrasem că am vreun bunic originar din Londra și doctor în economie în același timp. Din punctul meu de vedere, a fost o prezentare average.
Atunci am realizat, încă o dată, cât de puțină limbă străină de specialitate se face în facultate, dacă și așteptările sunt atât de jos de fapt. Iar dacă nu ești tu super-autodidact, din majoritatea facultăților ieși cu niște cunoștințe atât de basic, încât la un loc de muncă în care ai nevoie de limba aia, o să fii o perioadă bună în dificultate.

swiss solutionsZilele astea, cei de la agenția de traduceri Swiss Solutions m-au făcut să reflectez încă o dată la treaba asta și să-mi amintesc cum, atunci când am început să lucrez în multinațională, mi-am dat seama că unele cuvinte în engleză nu mai vin atât de ușor cum obișnuiau să o facă. Iar asta în  contextul în care nu lucrez totuși cu termeni tehnici, juridici, medicali sau mai știu eu ce. Până la urmă, despre economie și business vorbește toată lumea peste tot și am mult mai multă expunere, oare ce fac oamenii din alte domenii? Să nu-mi spuneți că pe la alte facultăți vă scot pe toți de acolo doxă de limbi străine, că nu vă cred, sunt statistici care spun altceva.

Și-atunci, oare n-ar fi o soluție cursurile de limbi străine pentru firme? Sigur, o să spuneți că la un job te duci pregătit, doar n-or să te învețe ăia de toate și, în plus, să te și plătească. Dar până la urmă e o realitate faptul că, într-o bună parte din domenii, școala nu pregătește și bucata asta, de ce să ne ascundem după deget? Și, sigur, sunt și oameni care se pregătesc singuri, dar tind să cred că-s mai multe locuri de muncă decât autodidacți, așa că n-ar fi un capăt de lume să investești într-un curs de genul ăsta, nu? Mă gândesc că ai putea să atragi în companie oameni foarte competenți pe aria lor, care ți-ar aduce un plus de valoare semnificativ dacă ar veni și din partea ta, ca angajator, un efort de acest fel.
Să ne înțelegem, nu mă refer să-i învățăm pe angajați să spună bună ziua, mulțumesc și ce bine că am reușit în sfârșit să ajungem la meeting-ul ăsta. Mă refer la câteva cursuri puțin mai orientate pe domeniul de activitate, care să îmbunătățească flow-ul la birou.

Adică, bine, dacă ai documente mari, sute de pagini de text cu termeni foarte tehnici sau specifici, poate că e totuși bine să apelezi la servicii specializate, însă cu textele mai scurte n-ar fi fain să se descurce angajatul tău intern? Zic și eu, până la urmă…time is money, isn’t it? 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017

*Titlul: ”Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele.” (Ludwig Wittgenstein)

 

Fericirea s-a născut la curte

Când eram mică visam să devin cântăreață sau jurnalistă, nu neapărat fiindcă-mi doream să umplu scene sau să pun cap la cap reportaje de calitate, nici pentru că mi-aș fi dorit așa mult să fiu în fața camerelor. Poate că mi-ar fi plăcut recunoașterea asta publică, aplauzele sau mesajele primite de la fani, nu zic nu, dar cel mai important era microfonul. Era ceva atât de atractiv la el încât îmi amintesc că la un moment dat am visat chiar că aveam unul acasă și tocmai ce-l pierdusem, iar nimeni în afară de mine nu părea să-i simtă lipsa. A fost un fel de mic sfârșit al lumii.
Sigur că după ce am trecut de perioada de artistă-profesoară-doctoriță, m-am îndreptat spre lucruri mai accesibile. Mi-am dorit să devin consultant financiar, programator , bancher, o perioadă am visat să lucrez chiar la BNR, la un moment dat, spre finalul facultății mă gândeam și că mi-ar plăcea să devin evaluator ANEVAR, iar acum visez în continuare, în secret, să devin scriitoare.

Faptul că mi-am petrecut o bună parte din copilările la bunici m-a ajutat să gust puțin din viața de artistă. Compuneam cântece, le cântam tare în casă fără teamă că bat vecinii în țeavă, apoi dădeam concerte la mine în curte împreună cu verișoarele mele. Bani pe bilete nu luam, că abia ce ne făceam antrenamentul, dar aveam un băiat responsabil de confetti, ceea ce arăta clar că suntem cel puțin semiprofesioniste.
Timpul s-a scurs, Bucureștiul m-a înghițit și pe mine între zidurile lui de beton, iar bunicul a plecat, așa că e mai goală de acum curtea lungă cu boltă plină de viță de vie și bujori roz pe lângă casă. Cu toate astea, rămâne intactă amintirea zilelor de atunci, în care alergam cât era ziua de lungă, fără să port pe umerii mei mici griji de oameni mari, cu task-uri, zile grele la job, proiecte case, studii și alte studii, meniul zilei de mâine sau cadouri de Crăciun.

Ce vreau să spun de fapt e că fără casa de la țară copilăria mea n-ar fi fost nimic din ceea ce a fost. Și că, oricât de clișeic ar suna, n-aș fi omul care sunt azi dacă nu mi-aș fi petrecut acolo câțiva ani. La fel de adevărat este însă și faptul că aceea nu e casa mea de vis. Bolta, curtea cu iarbă, țarcurile construite de tataie pentru puișorii de găină, grădina cu vișini și gutui, podul plin de praf și monștri, toate îmi aduc zâmbete pesigla-AIA-2016-300x153 buze atunci când îmi iau timp să alunec puțin pe culoarul amintirilor. Atunci când privesc însă în viitor, când îmi schițez în minte casa în care mi-ar plăcea să mă mut, să-mi cresc copiii și să-mi scriu cărțile, o desenez un pic (mai mult) diferit, deși nu m-am apucat încă de vreun proiect de casă.

În visul despre casa mea perfectă, mă trezesc devreme într-o dimineață caldă de septembrie, mă dau jos din pat fără zgomot și cobor desculță treptele până în bucătărie. Îmi pun ibricul pe foc și-mi mănânc în picioare croissantul cu unt, în timp ce mă bucur de liniștea ce știu că n-are să dureze mult. Înjur tacticos printre dinți când calc pe o piesă albastră de lego și-mi torn cafeaua fierbinte în cana cu buline albastre, îmi iau cartea și laptopul de pe măsuța de cafea din living, îmi pun papucii în picioare și ies pe terasă. Cei doi câini frumoși și galbeni își deschid leneși ochii, debusolați să mă vadă în picioare la ora asta, oare au dormit prea mult, oare deja e ora mesei? Le explic cât de important e să facă liniște dacă vor să ne jucăm împreună, în timp ce mă așez în balansoar și-mi sorb răbdătoare cafeaua care încă arde.

Mă uit în jur și parcă nu-mi vine să cred că toată curtea asta mare și verde e a mea. Că suntem la minute bune de mers pe jos de șoseaua principală, că nu se aude niciun motor și că din loc în loc se înalță mândre tufe de bujori. Mă ridic să le pun de mâncare băieților, care dau energic din coadă și mi sar în brațe, apoi mă îndrept spre leagăn și-mi deschid cartea, dar după două-trei pagini rezervele lor de energie sunt la cote maxime și-ncepe joaca. Mă uit din când în când la cele trei ferestre de la etaj, unde cei mai dragi oameni se întorc încă o dată cu spatele la soare, cu cearceaful pe cap și zâmbetul pe buze, și-mi vine să mă duc alergând până sus, să-i iau pe toți în brațe deodată și să le strig cât de mult îi iubesc. Dar nu o fac, mă așez la loc în leagăn, cu cei doi Retrieveri la picioarele mele și nu fac altceva decât să mă uit în jur, să mă bucur și să fiu recunoscătoare.

Casa mea de vis are curte mare, un etaj, un living luminos și o bucătărie spațioasă, dormitoare calde pentru toată lumea și băi în care poți să te relaxezi după o zi plină la birou. Are bujori roz, albi și roșii, un leagăn mare și un balansoar pe terasă, un cireș și niște lavandă. Mai important însă e că e plină de iubire, că are un Golden și un Labrador care aleargă neobosiți pe iarba proaspăt tunsă și se bucură din suflet când ajungem acasă, iar că în timp ce eu dau pagină după pagină, la ferestrele de sus apar cele mai dragi trei chipuri din lume, cu ochi somnoroși și îmbrățișări gata să fie împărțite la micul dejun.

8r-Proiect-casa-parter-cu-etaj-moderna-Dalia-de-la-AIA-Proiect-tel-0722494447

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Superscurt pe doi

Acum doi ani, tot în perioada asta, mă înhămam la o activitate destul de solicitantă, ce avea să se întindă pe vreo două luni și avea să culmineze cu un eveniment fain în Berăria H. Mi-am adunat energiile, m-am rugat în fiecare seară la zeul creativității, am scris articole pe fugă, înainte să plec cu fetele să vedem ”The Lobster” în primul rând la CinemaPro, dar am petrecut și ore bune încercând să găsesc cuvintele potrivite pentru altele.

E adevărat că mi-au cam ruginit instalațiile, că deși nu eram vreo expertă nici atunci, măcar aveam mai mult exercițiu. Dar e la fel de adevărat că atunci pe lângă job și viață personală, aveam și facultate și tot am reușit să fiu finalistă și să mai și câștig o probă. La fel cum e foarte adevărat și că în ultimul an am trăit mult, mult mai mult decât am făcut-o în orice alt an de până acum. Am crescut, m-am schimbat, am suferit, m-am maturizat și mai mult (nu, nu-mi vine nici mie să cred că e posibil), dar în același timp am reușit să-mi accesez resurse neștiute de chef de viață și de joacă. Toate astea ar trebui să se constituie într-un avantaj pentru ediția din toamna asta, ediție pentru care am să-mi setez obiective doar în agenda mea personală.

Acestea fiind spuse, să ne ascuțim creioanele, să ne așezăm la linia de start și să așteptăm să curgă probele, una câte una până la Gală. Ah, da, eu mă înscriu la SuperBlog 2017, ediția lungă. Pentru detalii în cifre, istorie, probe, sponsori, premii, pentru testimoniale, regulament și înscrieri, aruncați o privire pe site, poate vă convinge să vă faceți cont. Dacă nu, cu atât mai bine, mai multe premii multă bere la Gală pentru noi.

Over and out.