”The limits of my language are the limits of my world”

Pe prima mea profesoară de engleză o chema Dana, avea un păr superb, brunet și creț, bea cafea și fuma cu o eleganță pe care nu o mai văzusem niciodată până la cei 5 ani ai mei. Ea avea vreo 19 ani și o găleată de răbdare, încât îmi scria cu litere mari de tipar toate lecțiile, inclusiv transcrierea fonetică. Folosea evidențiatoare galbene și verzi, uneori roz și îmi desena pe caiet. N-am văzut niciodată o casă mai frumos desenată decât cea de pe caietul meu dictando cu copertă roșie. Dana a fost omul care m-a făcut să iubesc limba engleză, datorită căreia am învățat-o tot timpul cu plăcere și, deși-s conștientă că are acum aproape 40 de ani, va rămâne mereu fata cu zâmbet frumos, păr creț și o eleganță ieșită din comun, care a avut curajul nebun să-nceapă să lucreze cu un copil de 5 ani.

Eu engleza n-am învățat-o din desene animate și nici la școală, sunt sinceră. La desene nu mă uitam (mă uit acum, e ok), iar la școală am început-o abia în clasa a cincea, or mama a avut pe creier pitici cu suficientă personalitate încât să vrea să mă facă bilingvă mai devreme. Am avut, așadar, multe ore de meditații și recunosc cu mâna pe inimă că am avut noroc de profesoare de engleză care n-au făcut altceva decât să pună cărămizi solide peste fundația turnată de Dana.

Timp de doi ani în generală și alți doi în liceu mi-am petrecut câte o după-amiază sau dimineață din fiecare săptămână într-un apartament străin, încercând să mă exprim cel puțin satisfăcător în limba lui Shakespeare. Înainte de clasa a doișpea, pe lângă că știam destul de bine engleză, m-am ales și cu o diplomă de la Cambridge, care atesta negru pe alb că, vezi Doamne, chiar mă descurc super bine.  Orele de meditații își fac banii și acum, diploma doar prin prisma faptului că am avut câteva zile libere înainte de probele scrise la BAC, n-am mai dat examenul de engleză, dar cam atât.
Vai, câți nervi mi-am făcut însă și cu echivalarea aia! Îmi amintesc cum m-am făcut din roșie galbenă și apoi verde când am văzut că am dat 130 de lei (în 2011) pe o traducere a diplomei, pe care, la final, cei de la biroul de traduceri specializate  trântiseră un mare ”Grad A”. Așa au știut ei să traducă ”Grade A”, ce să facem?

Timpul a trecut, iar în facultate am avut oportunitatea să am cursuri de engleză special gândite pentru zona de finanțe și banking. Inutil să spun că n-au fost nici pe departe ceea ce ar fi trebuit să fie, că erau în continuare multe chestii de engleză generală, iar atunci când făceam într-adevăr ceva de banking… well, să zicem doar că m-am contrazis cu profesoara de engleză în ceea ce privește măsurile pe care ar trebui să le ia Banca Națională în caz de recesiune. Era cât pe ce să o chem pe profa de macroeconomie să-i bage mințile în cap, dar n-aveam chef de vreun soi de circ din ăsta. Mi-am dat atunci seama că oamenii ăștia chiar cred că dacă trântești niște fraze cu tentă economică și un ”increase” sau ”decrease”, aia înseamnă să predai engleză de specialitate.

Timpul a trecut, am terminat și facultatea și m-am trezit și la master, și cu job, iar în cele opt ore din zi cât stăteam la birou vorbeam exclusiv în română; încet-încet, mi se părea că pierd din competențe.

Surpriza a venit însă în anul II de master când am aflat că am din nou curs de engleză. Șocul mai mare a fost de fapt când am realizat că o bună parte din colegii mei n-aveau, în continuare, nicio treabă cu ea. Să nu fie cu supărare, dar mă tot întrebam oare ce bibliografie au avut pentru licență, că eu un articol n-am găsit în română pentru tema mea, unul singur măcar! Surpriza și mai mare a fost când profa de engleză, la finalul prezentării de proiect, m-a întrebat dacă nu vreau să particip la sesiunea de comunicări științifice. Fără falsă modestie, nu demonstrasem că am vreun bunic originar din Londra și doctor în economie în același timp. Din punctul meu de vedere, a fost o prezentare average.
Atunci am realizat, încă o dată, cât de puțină limbă străină de specialitate se face în facultate, dacă și așteptările sunt atât de jos de fapt. Iar dacă nu ești tu super-autodidact, din majoritatea facultăților ieși cu niște cunoștințe atât de basic, încât la un loc de muncă în care ai nevoie de limba aia, o să fii o perioadă bună în dificultate.

swiss solutionsZilele astea, cei de la agenția de traduceri Swiss Solutions m-au făcut să reflectez încă o dată la treaba asta și să-mi amintesc cum, atunci când am început să lucrez în multinațională, mi-am dat seama că unele cuvinte în engleză nu mai vin atât de ușor cum obișnuiau să o facă. Iar asta în  contextul în care nu lucrez totuși cu termeni tehnici, juridici, medicali sau mai știu eu ce. Până la urmă, despre economie și business vorbește toată lumea peste tot și am mult mai multă expunere, oare ce fac oamenii din alte domenii? Să nu-mi spuneți că pe la alte facultăți vă scot pe toți de acolo doxă de limbi străine, că nu vă cred, sunt statistici care spun altceva.

Și-atunci, oare n-ar fi o soluție cursurile de limbi străine pentru firme? Sigur, o să spuneți că la un job te duci pregătit, doar n-or să te învețe ăia de toate și, în plus, să te și plătească. Dar până la urmă e o realitate faptul că, într-o bună parte din domenii, școala nu pregătește și bucata asta, de ce să ne ascundem după deget? Și, sigur, sunt și oameni care se pregătesc singuri, dar tind să cred că-s mai multe locuri de muncă decât autodidacți, așa că n-ar fi un capăt de lume să investești într-un curs de genul ăsta, nu? Mă gândesc că ai putea să atragi în companie oameni foarte competenți pe aria lor, care ți-ar aduce un plus de valoare semnificativ dacă ar veni și din partea ta, ca angajator, un efort de acest fel.
Să ne înțelegem, nu mă refer să-i învățăm pe angajați să spună bună ziua, mulțumesc și ce bine că am reușit în sfârșit să ajungem la meeting-ul ăsta. Mă refer la câteva cursuri puțin mai orientate pe domeniul de activitate, care să îmbunătățească flow-ul la birou.

Adică, bine, dacă ai documente mari, sute de pagini de text cu termeni foarte tehnici sau specifici, poate că e totuși bine să apelezi la servicii specializate, însă cu textele mai scurte n-ar fi fain să se descurce angajatul tău intern? Zic și eu, până la urmă…time is money, isn’t it? 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017

*Titlul: ”Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele.” (Ludwig Wittgenstein)

 

Advertisements

”Noi suntem ca un cântec, nu credeţi?”

Scriam acum ceva vreme despre cum m-am trezit într-o dimineață cu o melodie în cap, complet random și fără vreo legătură cu…orice. Nu mi se întâmplă rar să fredonez o piesă o zi întreagă, să o cânt încet în timp ce ea se aude tare în căști, să mă culc cu ea în minte și să mă trezesc a doua zi încă și mai fixată pe ea. Trebuie să admit că dacă nu-mi iau zilnic porția de cafea, iubire și muzică, viața mea e incompletă, iar dacă la cafea încă mai am o speranță că pot renunța, la restul e exclus, dependența e asumată. Bună, sunt Ioana și sunt dependentă. And proud, cum s-ar zice.

De foarte mult timp încerc să-mi dau seama când anume s-a aprins scânteia asta, de unde pasiunea mea pentru muzică. Nu mă pot lăuda că la noi în casă s-a ascultat în copilăria mea extrem de multă muzică de calitate, nu am primit o ”educație” în sensul ăsta și nici vreun sistem audio de la Edifier n-am avut. E adevărat că îmi amintesc și acum boxele din lemn de la magnetofon și cele câteva benzi din care o alegeam invariabil pe cea cu ”marinero” (e vorba de ”La bamba”, sper că v-ați prins). Dar e la fel de adevărat că pick-up-ul nu mai mergea, era acolo doar de design și pentru a avea încă un obiect de pe care să ștergem praful, iar discurile stăteau ascunse într-o cutie în care mai făceam eu inventarul din când în când.

Cred totuși că întâlnirea cosmică a avut loc undeva pe la 5 ani, când am început să merg la cursuri de dans. Eram o grupă de copii zvăpăiați care învățam dansuri de societate într-o sală de balet, cu parchet pe jos și oglinzi cât un perete. Profesorul era exigent și avea multă experiență cu copiii, așa că ne strângea delicat de nas de fiecare dată când greșeam prea mult, până scoteam un sunet ascuțit și promiteam că nu mai facem, dar doamna care cânta la pian era în ochii mei un înger coborât din cer. Mi se părea fabulos cum poate să atingă cu atâta eleganță clapele pianului și să transforme (în ochii mei, cel puțin) dintr-odată sala aglomerată într-un salon de bal. Pianul mă atrăgea ca un magnet și mă închipuiam și eu mare pianistă și, în același timp, vocalistă pe o scenă mare, cu oameni care să mă aplaude și să mă vadă așa cum o vedeam eu pe doamna de la pian.

Da, cred că de atunci am simțit că indiferent ce voi face în viață, muzica va fi o parte esențială din mine. Scena mare la care visam a intrat la apă, am dat câteva spectacole, am făcut după show-ul de Crăciun poză cu Robert, partenerul meu, în timp ce mama mă căuta panicată prin sală, iar apoi am mers la școală și arta a căzut în plan secund. Cursurile de dans le-am reluat în liceu și acum, uitându-mă în urmă, îmi dau seama ce impact major au avut asupra mea. Muzica m-a făcut tot timpul mai fericită, m-a făcut să zâmbesc în zilele proaste, fie că am pus-o la căști și m-am refugiat în universul ăla paralel, fie că am dansat pe ea până n-am mai știut ce e aia tristețe sau durere.

În facultate, relația cu muzica a fost ca un roller-coaster. Pe de o parte, n-aș fi putut să trăiesc fără ea, pe de altă parte îmi venea să-l torturez pe cel care a inventat-o. Am reușit totuși să-mi stăvilesc impulsurile războinice, mai ales că dacă era cineva de torturat, era vorba de colegii de cămin care dădeau muzica atât de tare încât se auzea de la Moxa la Unirii.
Fără muzică însă sunt convinsă că n-aș fi reușit să termin facultatea la timp sau, în orice caz, nu cu rezultatele pe care mi le-aș fi dorit.
Fusese un an plin, sufeream deja că n-am putut pleca la Moscova cu bursa pentru studiul limbii ruse și nici pe plan personal, sentimental lucrurile nu erau tocmai ca o bezea roz cocoțată pe un nor de vată de zahăr. Nici măcar în primăvară licența nu se mișca deloc cum aș fi vrut, iar eu stăteam și citeam filosofie și ascultam Pink Floyd. Și, colac peste pupăză, cireașa de pe tort, bomboana de pe colivă, m-am și îmbolnăvit. Aș vrea să spun că numai eu știu câte antibiotice am luat, dar nu mai știu. Dormeam cu Oxacilina la cap, iar oamenii care îmi erau aproape atunci îmi pansau, la propriu, rănile în fiecare zi. Nici acum nu știu dacă le-am mulțumit suficient, dar îmi promit mie că o să o fac.

Când credeam că-s mai bine, că mă ridic, că lucrurile își revin și pot să-mi văd liniștită de treabă…poc, tura doi. De data asta s-a lăsat cu petrecere. A se citi cu spital, cu operație, pansamente și injecții multe, cu trezit la 6 dimineața zilnic și culcat mult după miezul nopții. Știți, sunt momente din viață care parcă ți se tatuează așa pe suflet, rămân acolo și sunt parte din tine, nu sunt doar experiențe, ci efectiv devin tu, într-o anumită măsură. Dac-am să uit vreodată cum stăteam în hol în Floreasca, cu căștile în urechi și cursurile de Negociere în brațe, în timp ce așteptam să înceapă vizita pe secția de Chirurgie Plastică? Nici într-un milion de ani. Mă întorceam apoi la cămin, puneam căștile din nou în urechi și reluam învățatul. Când pentru sesiune, când pentru admiterea la master, când pentru sesiune, când pentru admiterea la master. Roller-coaster. Dacă stau acum cu mine la o cafea și mă uit în urmă, hm! Nici nu știam eu atunci cât mă ajută de fapt Pink Floyd-ul ăla pe care îl ascultam obsesiv.

N-am avut noi, în camera noastră de la etajul 1 din căminul Moxa, cine știe ce sistem audio. De fapt, nici măcar niște boxe mai de Doamne-ajută n-am avut, cum am mai tot auzit pe la vecinii de palier. Nici nu cred că ne-a trecut prin cap să pierdem timpul pe vreun magazin online ca să ne uităm de vreunele, din moment ce oricum n-aveam de gând să investim în așa ceva. Ne descurcam fiecare cu boxele de la laptopul personal și cu o pereche de căști in-ear, iar gadget-urile mai complicate, precum boxele de mai jos, le-am lăsat în grija altora sau pe mai târziu, într-o altă etapă a vieții noastre, când o să avem suficient spațiu în casele personale încât să nu ne mai respirăm în ceafă una alteia.

   edifier1                       edifier2

Da, am terminat cu bine facultatea, mi-am luat toate examenele, am luat 10 la licență și-am intrat la master. Mi-am petrecut vara încercând să-mi așez bucățile într-o ordine cât de cât satisfăcătoare, am continuat să mă caut și să mă reconstruiesc începând de atunci. Am luat pauze, am întâlnit oameni de la care am învățat în câteva ore cât n-am învățat vreodată dintr-o carte, am învățat să mă iert.
Au trecut trei ani de atunci, iar acum mă bucur de fiecare zi pe care o trăiesc în echilibrul la care am ajuns. Nu e perfect, dar nici nu caut asta. E bine, e cald, am cafea, iubire și muzică în fiecare zi, iar joia în special, pentru că atunci pătrund pentru o oră într-o mică oază: e lecția mea de canto săptămânală, e momentul în care mă bucur de efectele terapeutice ale muzicii la un alt nivel. Și nu, nu mă veți întâlni prea curând pe vreo scenă mare, poate nici la karaoke n-o să ne găsim, dar dacă o să vedeți în vreo joi vreo fată cu un zâmbet până la urechi coborând dintr-un bloc de lângă Universitate și cântând obsesiv același refren, să știți că-s eu. Și că-s fericită.

Articol scris pentru SuperBlog 2017

Notă: titlul este un citat din ”Viața pe un peron”, de Octavian Paler

Aspiratorul, leucoplastul și brățara buclucașă

Cred că nu e prima dată când spun că îmi place să gătesc, iar dacă e vorba de dulciuri, cu atât mai mult. Activitatea asta mă relaxează și îmi dă senzația nu doar că fac ceva util, dar și că-mi folosesc cumva energia creatoare, pe care n-o pot pune în practică în vreun demers artistic, din păcate. Când am făcut prima mea mâncare de cartofi singură, mama a răsuflat ușurată și mi-a trântit cu o sinceritate dezarmantă: ”hai că e posibil să te ia și pe tine cineva totuși, nu-mi pierd speranța”. Asta pentru că, știa ea ce știa, nu îmi place deloc să fac curățenie și, spun cu mâna pe inimă, nici nu prea m-am îndeletnicit cu activitatea asta în mod regulat până să plec la facultate. Na, că am recunoscut.

Sigur că odată ce m-am mutat în București, am schimbat macazul, că una e să nu-ți placă să faci curat și cu totul alta e să stai în mizerie. Acasă greul cădea pe mama, iar eu strâmbam din nas și mă agitam toată când ștergeam un praf, dădeam cu mătura prin bucătărie sau pieptănam ciucurii de la covorul de lână de la Cisnădie (da, chiar făceam asta pe vremea covorului ăluia), dar cert e că eram obișnuită să fie curat și ordine. La cămin, ca la cămin. Spațiu puțin, chef și mai și, obiecte cu duiumul și ustensile rudimentare, ce să mai, combinația perfectă.

În anul I, la putere a fost aspiratorul ”Măturica” și după ce în anul II mă obișnuisem cu luxul unui aspirator de ăla adevărat, cu furtun și cablu, în ultimul an, back to square one.  A trebuit să o de-pensionăm pe ”Măturica”. Acum se descurca și ea după posibilități, nu se întâmpla vreodată să avem chiar fiecare colț al camerei fără praf sau fire de păr, dar eram tinere și neliniștite și ne ardea mai degrabă să fie locuibil cât timp lucrăm la licență, decât să impresionăm vreun potențial viitor soț.

Eh, și după ce ne-am văzut noi cu titlul de licențiate în brațe, eu și una dintre fete am zis că e momentul pentru un upgrade și mai serios și ne-am mutat împreună cu chirie. Vezi, Doamne, eram angajate acum, aveam nevoie de mai multă liniște, de spațiu și ordine, de odihnă, ce să mai, se cerea. Doar că, surpriză, aici aveam covor, dar nu și aspirator. Nici măcar un Ideal de ăsta de care avea mama când eram eu mică și nu mă lăsa să-l ating, că nu se știa niciodată cum rămâneai fără el dacă-l bruscai în vreun fel:

O bună perioadă de timp ne-am chinuit cu mătura și peria, ne-am julit genunchii și degetele și tot nu reușeam niciodată să scoatem tot părul și toate scamele. După o sesiune de asta de curățenie ziceai că am fost la o oră de cardio plus un antrenament de functional fitness. Până la urmă, după îndelungi apropouri, mama mi-a zis că bine, îmi dă aspiratorul ei pentru câteva zile, probabil pentru că nu-i venea să creadă că-s atât de implicată. Acum, intenția bună, de lăudat, n-am ce zice, doar că furtunul de la aspiratorul ăsta era ușor avariat, ca să fiu drăguță. Ca să fiu sinceră, era aproape rupt la jumătate, se ”deșirase” parcă și cele două părți erau legate firav între ele și lipite temeinic de mama cu scotch. Dar, hei, aveam aspirator, așa că ne-am pus pe treabă, cu zâmbetul pe buze și speranța că în curând aveam să scoatem și ultimul fir de păr din amărâtul de covor.

Credeți că am reușit? Ei bine, am reușit. După trei ore. După ce ne-am oprit de vreo treisprezece ori, când pentru a ne odihni și a mai scăpa câte o înjurătură, când pentru a lipi furtunul. Dar cum karma nu doarme, noi nu aveam centimetru de scotch în casă, așa că iată-ne consumând în procesul ăsta o rolă întreagă de… leucoplast! Da, ați citit bine, leucoplast! Și, colac peste pupăză, am aspirat și o brățară căzută pe jos, așa că ne-am văzut nevoite să desfacem și să curățăm sacul ăla mult mai devreme decât ne-am fi dorit. Eram, deci, învăluite artistic într-un nor de praf, nor în care a dispărut în ziua aia și o parte bună din neuronii noștri. Inutil să spun cam câți nervi ne-am făcut și cam ce râs isteric ne-a apucat după ce s-a terminat toată povestea.

– Îți dai seama că dacă dădeam cu mătura și peria ca și până acum, eram gata într-un sfert din timpul ăsta, da? Era mai curat, mai rapid și mai fără nervi. Așa ne trebuie dacă avem fițe!

– Îți dai seama că și mai bine era dacă aveam un altfel de aspirator, da? Un Rohnson Aquatech R144 de exemplu,market online logo
care nu doar că are cinci perii pentru curățare și chiar îi funcționează tubul telescopic (și poate așa ajungeam și în colțul ăla din spatele biroului), daaaar are înglobată tehnologia de filtrare prin apă. În traducere liberă, nu mai inhalam toată nenorocirea asta de praf, că se strângea toată direct în recipientul de colectare, pricepi?

-I-auzi, practic îmi scoteam brățara direct spălată de acolo, huh?

-Haha, da, cam așa ceva! Băi, lăsând gluma, nu știu ce părere or să aibă sinusurile mele zilele astea, dar de un lucru sunt sigură: numai aspiratoare profesionale o să visez la noapte.

-Eu zic că dacă nu poți să respiri cum trebuie, sunt slabe șansele să adormi, așa că mai bine arunci un ochi în magazinul MarketOnline.ro, poate prindem vreo ofertă, ceva. Hai că eu mă apuc de călcat.

-O să te uite Dumnezeu acolo dacă vrei să calci tot mormanul ăla azi cu fierul nostru.

-Știu, dar ce, crezi că mama ta ne mai împrumută fierul ăla de la Rohnson după ce o vedea cum arată aspiratorul?

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2016 – proba 1

Cum am învins sesiunea prin râs

S-a terminat, gata. Am realizat abia acum, la aproape o săptămână după ultimul examen, că asta a fost ultima sesiune serioasă din studenția mea, c’est fini la comédie. Semestrul următor nu mai e despre examene, despre seri de weekend pierdute printre cursuri, despre nopți dormite pe sfert și dimineți în care să mă trezesc cu un ibric de cafea, în loc de obișnuita cană. Și m-a bușit râsul când mi-am dat seama că, da, s-a încheiat mișto de tot, cum nici nu m-aș fi gândit. Să vedeți.

Vineri seara, pe la 7 așa, așteptam noi, toți marii specialiști în marketing bancar adunați într-o sală, să ne etalăm cunoștințele vaste dobândite în noaptea anterioară. Pe la 7 și-un sfert trecute fix, proful nimic. La un moment dat, când mai aveam așa cam un sfert de covrig de mâncat, intră în  sală patru crai. Să fiu mai precisă, trei crai și o crăiasă, unul mai mândru ca altul. Am râs, că asta fac de obicei când cred că aud sau văd o glumă. Îl recunoscusem doar pe proful de seminar de la Inginerie Financiară, examen care m-a făcut să ascult ”We are the champions” o zi întreagă când am aflat că am trecut din prima. Ce să caute omul aici? Doar dacă…

Da, proful a trimis această echipă ”bine sudată” să țină examenul în locul lui. Acum, c-o fi fost pentru că era plecat pe te miri unde, sau o fi fost pentru că nu ne-a văzut la cursuri și-a zis să ne plătească acum cu aceeași monedă, asta n-o mai știu. Știu doar că s-a lăsat cu mutări din bănci după niște algoritmi prea complecși pentru mintea mea după 10 ore de muncă, cu foi capsate și cu telefoane către prof, care să explice că de fapt nu aveam nevoie de foi capsate, că ne trimisese el deja. Recunosc, am început să râd încetișor, până la 7:43, când am început oficial examenul. Cu fiecare întrebare citită râdeam puțin mai tare, că dacă era după mine aș fi ales toate răspunsurile la vreo 13 grile din 15. N-am făcut-o, stați liniștiți.

La un moment dat, în ciuda concentrării mele intense, am simțit că o discuție interesantă are loc între o colegă a mea și unul dintre cei doi profi rămași în sală, probabil nefumători. Mă rodea curiozitatea, deși eu n-aveam întrebări,  că înțelesesem cerințele, probleme aveam cu răspunsurile. Pe măsură ce proful părea mai implicat decât colega mea, situația devenea mai interesantă, iar când el a pus mâna pe telefon și l-a sunat pe proful de curs, deja nu mă mai puteam concentra la grila numărul 9. N-am prins mare lucru din discuția aia, dar ce am înțeles a fost nedumerirea omului de la capătul celălalt al firului, omul chiar nu înțelegea ce ar putea fi neclar la cele trei subiecte deschise de pe foaia de examen. Asta m-a liniștit, că nici eu nu înțelegeam, dar știți cum e, când înveți în două-trei jumătăți de seară nu prea te poți baza așa tare pe ce știi.

Ei bine, problema era că, aparent, subiectele erau formulate abiguu, incomplet. Exprimarea „Elaborați asupra politicii de personal a unei bănci….bla bla” adaptată din engleză a pus niște probleme mai complexe decât întrebarea în sine. Adică în timp ce eu mă gândeam oare ce naiba-mi amintesc din politica de personal, colega mea se întreba ce anume trebuie să elaboreze. Da, știu, nici ea nu e fără vină aici, am dat atâtea examene de genul ăsta, că era practic imposibil să greșești scriind tot ce știai. Dar voi vă dați seama că noi am avut patru, repet, PATRU supraveghetori, dintre care cel puțin unul prof de inginerie financiară, și a fost nevoie să fie sunat proful de curs ca să lămurească problema? Păi numai din ambiție și nu-l sunam, să nu închidă telefonul și să spună că ne-a trimis degeaba acolo.

michael jordan laughing out loud

Could you, please, elaborate on that?

Am râs. Vreo cinci minute nu m-am putut opri, am râs cu atâta poftă, cu capul pe bancă, încât profa supraveghetoare se uita la mine și mai să se pornească și ea. Am râs pentru că vorbim jumătate în engleză, dar ne lovim de niște formulări, am râs pentru că nu vedem pădurea de copaci, am râs pentru că erau niște grile la care puteam la fel de bine să dau cu banul ca să aleg între a sau b. Dar n-am făcut-o. Am făcut un compromis între ce-mi suna mai aproape de ce citisem și cum  urma să arate modelul hașurat pe tabelul cu răspunsuri, am trecut mai departe, am umplut paginile disponibile cu ce-mi aminteam de la colegii de birou despre marketingul digital, mi-am strâns lucrurile și am plecat acasă, bucuroasă că s-a terminat așa mișto sesiunea.

Și-abia târziu de tot mi-am dat seama că s-au terminat toate sesiunile și că-n 5 ani de facultate n-am avut un examen la care să râd ca la ăsta. Și-acum că am elaborat suficient asupra subiectului: mersi, ASE, nu încetezi să mă surprinzi!

Cifra magică, 5

Ați lucrat în echipă? Credeți că vi se potrivește rolul de lider sau lucrați mai bine ca membru al echipei? Puteți să ne spuneți un defect al  dumneavoastră și cum l-ați putea transforma într-o calitate? Sunt doar o parte din întrebările clasice, cheie ar spune unii, de la interviuri. Dar poate că cea mai cunoscută, folosită și, de ce să nu recunosc, preferata mea (not) este minunata: ”Unde vă vedeți peste cinci ani?”. Întrebare la care răspunsurile sunt care mai de care mai variate, în funcție de visuri, aspirații și, de ce să nu recunoaștem, inspirația de moment. Sunt curioasă, oare câți dintre noi chiar ajungem în situațiile descrise odată ce s-au scurs cei cinci ani în cauză?

Mă gândeam, dacă acum cinci ani m-ar fi întrebat cineva unde mă văd peste cinci ani….oare ce aș fi răspuns? Și, mai ales, sunt acum acolo unde îmi închipuiam cu cinci ani în urmă că o să fiu? Mi-e mai bine sau mai puțin bine? Aș schimba ceva din anii ăștia? Ah, tare complicat. Să ne întoarcem puțin în timp.

Acum cinci ani eram în clasa a X-a. Anul de sacrificiu, în care schimbam sala de clasă în fiecare lună și trebuia să mă trezesc în dimineața de luni cu pricina muuult mai devreme pentru a ocupa un loc acceptabil în bancă. Așa am ajuns să nu pot copia la test la chimie, fiindcă stăteam prea în spate și doar cei din primele bănci au reușit. Făceam pregătire pentru CAE și citeam Jane Eyre în engleză. Nu, nu mă gândeam că peste cinci ani o s-o recitesc în română, fiindcă n-o să-mi amintesc decât vag povestea.
De Ziua Îndrăgostiților primeam o garoafă roșie pe stradă de la un partid caracterizat de aceeași culoare, fiindcă era, ca și acum, an electoral. Nu mă gândeam atunci că peste cinci ani o să fiu sătulă până peste cap de politică și de incompetența autorităților române; cam devreme, aș putea spune. Cred că mă așteptam însă la faptul că mult mai bine n-are cum să ne fie, din moment ce tot ceea ce facem e ca și cum am schimba un produs defect pe un alt produs defect.

Nu mă gândeam că or să fie anumiți oameni cu care n-o să mai am absolut nimic în comun, la fel cum nu mă gândeam că unele persoane vor rămâne în viața mea atât de mult timp and still counting.  Nu știam încă despre ce e vorba în organizațiile studențești și nu prea aveam idee câți oameni frumoși aveam să întâlnesc prin intermediul lor și câte lucruri aveam să învăț cu și, mai ales, de la ei. Acum cinci ani învățasem deja ce înseamnă să pierzi un om din aceeași generație și nici prin cap nu-mi trecea că istoria o să se repete.

Acum cinci ani dormeam cu perna mea preferată în brațe și n-aș fi zis că o să fiu în stare să petrec atâtea săptămâni în București, fără să ajung pe acasă.

Acum cinci ani eram absolut convinsă că o să-mi iau licența de la FABIZ, nu că o să mă ocup în lucrarea de diplomă de crizele bancare, dar puteam să bag mâna în foc că am s-o scriu într-o cameră de cămin și că am să beau cafea zilnic. Acum cinci ani nu știam pentru ce master o să mă pregătesc. Nici acum nu știu.

Ce aș schimba dacă aș putea? Nu mă gândesc la asta. Pentru că fără tot ce s-a întâmplat în ăștia cinci ani n-aș mai fi eu. Și chiar și pierderile sau lipsa realizărilor m-au ajutat; și poate într-o măsură mai mare decât îmi închipui. Unde mă văd peste cinci ani? Nu știu, dragi intervievatori, am să mă gândesc serios la un răspuns pentru întrebarea asta, fiindcă în curând or să se ivească (sper) ocazii să răspund la ea, deși mai degrabă aș mai da examenul la inginerie financiară o dată.

Sper doar ca peste cinci ani să privesc în oglindă la un eu mai bun decât cel de acum.

Costul de oportunitate

Nici nu mai știu când am auzit prima dată de conceptul ăsta de cost de oportunitate. Dar de atunci l-am tot studiat, indiferent că a fost pentru teste, pentru bac sau pentru examenul la micro. Deja când am început să mă gândesc la costul de oportunitate al unei perechi de pantofi, lucrurile au început să prindă atâta sens încât am fost sigură că nu există șanse să-l mai uit și că, da, apelez la el în viața reală mult mai des decât mi-aș fi închipuit.

De exemplu, când mi-am cumpărat un amărât de maieu, o bucată de material pe care dacă o împachetez bine încape într-un buzunar, abia m-a lăsat sufletul să dau atâția bani pe el. Am făcut calcule în cap: asta înseamnă două drumuri dus-întors până acasă. Lasă, că și-așa n-am timp să merg. Sau două cărți. Unde să le mai pun? Sau un pulover de 5 ori mai voluminos. Până la iarnă îmi cumpăr eu și pulover. Vreo trei bilete la teatru sau film. Ah, dar uite ce drăguț vine. Și l-am luat.
La fel merge și cu somnul. Costul de oportunitate al somnului în sesiune a fost extrem, dar extrem de mare. O oră de somn în noaptea critică dinainte de examen putea să echivaleze cu vreo 40-50 de sutimi poate la nota de la examen. Da, sunt conștientă de cercul vicios, sunt conștientă că, pe de altă parte, lipsa somnului scade productivitatea și de-aia am scris eu o formulă de cinci ori greșit până să o scriu corect, but still. Și tot așa, fără să-mi dau seama, de cele mai multe ori, folosesc în viața de zi cu zi ceva ce am învățat la școală.  

La fel și când am ales să zic da unui internship, m-am tot gândit la chestiile la care trebuia să renunț și am întors lucrurile pe toate părțile până am evaluat costul ăsta, de și-acum mă simt amețită. Să nu exagerăm, am amețit de la atâtea lucruri între timp, că n-are rost să dau vina pe asta aiurea. Dar mi-a luat ceva timp. Am realizat abia ulterior însă că nu am luat inițial în calcul toate aspectele. Am uitat de unul, unul care mi-era drag și căruia i-am dat o importanță mare la începutul anului: cursul de rusă. Cu atât mai mult cu cât mă descurcam bine și eram încurajată să aplic pentru bursa de studiu de la Institutul Pușkin, din Moscova. Eh, lucrurile n-ar fi ajuns oricum atât de departe, cel puțin nu anul ăsta. Dar oricum, e un adevăr faptul că am pierdut un semestru în care nu, nu aș fi început să citesc Dostoievski în original, dar măcar aș fi putut să scriu un paragraf fără să transpir de parcă aș fi săpat o oră întreagă 🙂

Și-mi pare rău. Nu pentru că am ales să merg la internship, ci pentru că nu există mai multe ore în zi, încât să fi putut ajunge și la seminarul ăsta. Atâta doar. Dacă a fost mare costul de oportunitate? Hm, nu, nu chiar. Pentru că știu eu că pot să învăț și singură cartea aia de rusă dacă mă pun cu burta pe carte, dar ce am învățat în astea trei luni nu aș putea 🙂

Disclaimer: Abordarea cu privire la conceptul economic de cost de oportunitate nu este neapărat corectă în acest articol, dat fiind că el se referă de fapt și de drept la cea mai bună alternativă sacrificată odată ce ai făcut o alegere. Vorba aia, blogul meu, legile mele (economice). Zic doar să nu induc pe cineva studios în eroare acum, înainte de admiterea la ASE 🙂

Welcome, dear summer!

Mă întrebam cum să-mi petrec seara asta liniștită de duminică și apoi mi-a venit ideea: scriu pe blog. N-am mai făcut asta de atâta timp, că nici nu mai știu cum se face. Dar, vorba aia, pofta vine mâncând, așa că sper să-mi amintesc pe parcurs.

S-a terminat și ăsta. S-au dus doi ani de facultate, doi ani plini: de oameni, de amintiri, de zâmbete și hohote de râs, de lacrimi, de frustrări și de chestii învățate. Patru sesiuni cât patru BACuri și nopți în care soarele m-a prins fie cu markerele în mână și cursurile în față, fie ștergându-mi rimelul de la ochi și făcând promisiuni de genul ”lasă, că noaptea viitoare dorm 5 ore”. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost viața mea în altă facultate din universitatea asta. Și nu, nu e vorba doar de oamenii pe care i-am întâlnit în perioada asta și pe care, sunt sigură, dacă aș fi ales altceva nu i-aș mai fi cunoscut. E vorba de atât de multe lucruri mici și de lucruri pe care le simți, de faptul că ai emoții când te gândești că, deși nu e nici pe departe cea mai importantă și mai complicată chestie din viața ta, abia aștepți să te apuci de lucrarea aia de licență. Asta deși nu știi mare lucru și nu știi de unde ai să o începi.

E prima vară, după 14 ani de școală, când, deși sunt atât, dar atât de obosită, am atâta energie. Pentru că mi-am făcut planuri și visuri și pentru că-mi doresc ca anul viitor pe vremea asta să aștept cu nerăbdare nu examenul de licență sau admiterea la master, ci altceva, mult mai mult de atât. Și pentru că uneori stau și mă gândesc cât de norocoasă sunt, uitându-mă în urmă nu doar la deciziile pe care le-am luat eu, ci și la unele pe care, într-o anumită măsură, le-au luat alții pentru mine. Pentru că îmi dau seama că de atât de multe ori n-am primit ceea ce aș fi vrut, dar am primit ceea ce am avut nevoie, încât mă gândesc că numai unui om super norocos i se poate întâmpla asta.

Și acum, după două luni nebune, în care am sacrificat timp cu persoane dragi, în care am dormit puțin și am mâncat dezordonat, acum e momentul pentru o pauză. Scurtă. În care să mă bucur de muzică, și de filme, și de cărți, și de ieșiri, și de o vacanță mică undeva, departe. Și apoi gata, back in business, că niciun lucru mișto nu s-a făcut doar gândindu-te la el 🙂

Până una, alta, să fie vară!