Prima foaie pe 2016 – Gala SuperBlog

În metrou zilele astea ai o grămadă de timp să te gândești la cele mai serioase aspecte ale vieții și poți trăi intens senzații necunoscute până atunci. Plus că ajungi să inventezi cele mai originale explicații ca să nu ai tendințe criminale la adresa domnilor de la Metrorex, pentru că da, ieri, în timp ce așteptam trenul spre Pipera, au trecut trei garnituri aproape goale spre Berceni. Surprise, Metrorex, nu sunt de trei ori mai mulți oameni care merg spre Berceni dimineața! Mai știți când am scris articolul ăla drăguț în care vă lăudam și mi-ați dat și mail să-mi mulțumiți că am vorbit așa frumos? Well, I take it back, there!

În fine, cum număram eu așa până la 10 ca să mă calmez, mi-am dat seama că uite ce bine că nu mi-am făcut listă cu planuri pentru 2016. Că mi-aș fi pus pe listă scrisul pe blog de cel puțin trei ori pe săptămână și mi-aș fi dat grav de tot cu firma-n cap. E drept că anul a început alert, că-s o sută de mii de hârtii și rapoarte de făcut la serviciu, că lucrurile se precipită, că vin sesiunea și disertația, că sunt o grămadă de cărți de citit, oameni de întâlnit și cafele de băut. Dar asta nu-nseamnă că n-aș putea face-o, doar am făcut asta timp de două luni în toamna care a trecut și tare bucuroasă sunt că m-am ținut de treabă.

Da, da, vorbesc despre SuperBlog, competiție care a început la 1 octombrie și s-a încheiat la 1 decembrie și pe care am simțit de la început că n-o mai abandonez anul ăsta. V-am zis, third time’s a charm. Au fost două luni de provocări, 24 de articole scrise cu mai multă sau mai puțină inspirație și tot atâtea deadline-uri, multe dintre ele ratate cu o grație amețitoare, astfel că m-am ales cu niște penalizări sănătoase. M-am învățat minte, încerc să nu mai fac, dar la momentul ăla amânarea a fost cea mai bună variantă. Altfel, fie aș fi ratat un deadline la birou, fie aș fi simțit SuperBlog-ul ca pe o corvoadă și n-aș mai fi ajuns la final. Tot răul spre bine. Spre Gală, adică.

Despre Gala SuperBlog mă chinui de o lună să scriu și am ratat, evident, și deadline-ul propus inițial de Claudia, unul dintre cei doi oameni care fac ca SuperBlog-ul să se întâmple de atâta timp și să fie tot mai și tot mai fain. A fost tare frumos la gala din 12 decembrie. Am întârziat la evenimentul de la Golden Tulip, am vorbit la microfon, deși habar n-aveam că va trebui să o fac și am ascultat niște oameni plini de idei faine, pe care m-am apucat să-i citesc între timp, că, recunosc, pe parcursul competiției am făcut-o puțin spre deloc.
Mi-am primit cadoul de la Nutrivita și setul de parfum și deodorant de la Coty pe care l-am câștigat la una dintre probe, cu articolul Scent of a couple, pe care vă invit să-l (re)citiți, e frumos (desigur) și ușor siropos, așa că de atunci Enrique Iglesias mă privește în fiecare dimineață dintre sticluțele de parfum.

superblog2

După ce am socializat puțin, am mâncat din minunatul tort și ne-am pozat, ne-am îndreptat cu entuziasm către Berăria H, ca să dansăm pe muzica lui Max Dragomir. Din nou am întârziat, însă am reușit să prind și o bucățică de loc, am băut bere, am râs, am dansat, am povestit, am mai râs un pic, mi-am notat pe telefon bloguri de citit și apoi am mai dansat un pic și-n Centrul Vechi, ca să nu se termine așa brusc distracția.

poza grup superblog

A fost o seară foarte, foarte faină și nici acum nu-mi vine să cred că-mi trecuse prin cap să nu mă duc. Am cunoscut niște oameni foarte frumoși, de la care am învățat în câteva ore lucruri pe care nu le știam și mi-am amintit altele, pe care nu știam că le mai știu.  Am început să citesc bloguri noi și, deși nu o să menționez nume aici acum, or să apară pe blog cât de curând.  Lucrez la asta, trebuie să-mi fac eu niște ordine în minte și apoi să pun la punct și spațiul ăsta virtual, dar mai am nevoie de niște timp. Oh, who doesn’t?

Una peste alta, îmi pare foar-te-bi-ne că am scris pentru SuperBlog, a fost un boost teribil pentru mine și nu neapărat în ceea ce privește scrisul sau nu doar în legătură cu aspectul ăsta. Sunt momente în viață când te mai trezești, îți mai pui o întrebare, îți mai vine o idee, îți mai cauți un răspuns. La mine s-a întâmplat ca un moment  de ăsta să fie mijlocit de SuperBlog. Și mă bucur, e frumos. Cu ocazia asta le mulțumesc tuturor superblogger-ilor, partenerilor și, mai ales, celor doi oameni care fac posibilă competiția asta, Claudia Pătrașcu și Albert Budică. Să ne recitim cu bine la primăvară!

Over and out.

Advertisements

To make you feel my love

10 ani. De 10 ani își petreceau ziua asta la fel, indiferent că era sâmbătă, marți sau joi, indiferent de cât de obosiți erau sau de cât de multă treabă aveau la serviciu. Iar în vreo doi ani, când Ștefan chiar nu a putut să-și ia liber, au reprogamat-o și au sărbătorit a doua zi. Doar ei doi în fiecare an, într-o zi când mai caldă, când mai rece de început de mai.

După ritualul de dimineață, își lua fiecare cana cu cafea și se așezau pe canapea, unul în brațele celuilalt, cu albumul în brațe și zâmbetul pe buze. Îl parcurgeau încet de la prima la ultima pagină, oprindu-se asupra fiecărei fotografii și depănând amintiri. Primele poze erau cu Alexandra în dimineața în care se trezise cu cel mai mare gol în stomac și cu o durere de cap aproape insuportabilă, pe care s-a chinuit s-o alunge o zi întreagă. Zâmbea însă până la urechi, deși se vedea tensionată, ochii îi străluceau, iar în colțul camerei se vedea atârnând rochia fină de culoarea untului.

Urmau imagini din timpul pregătirilor, imagini din care ieșeau tensiunea, emoțiile, nervii întinși la maxim, fericirea, din nou nervii și încă un pic de fericire. Pe Alexandra o bușea râsul de fiecare dată când dădea pagina și zărea în prima poză o bridezilla, care părea gata să-l linșeze pe fotograf, deși el era singurul căruia chiar nu-i găsea nicio vină în dimineața aia. Când cafeaua era pe jumătate terminată, ajungeau la ședința foto de la Palatul Mogoșoaia, unde rochia de dantelă și buchetul cu bujori albi, roz și roșii strălucea, iar ei schimbau priviri suave și îmbrățișări tandre pe malul lacului, urmăriți de ochii îngăduitori ai Corinei și ai lui Mihai, cei care aveau să aibă grijă de ei în următorii zece ani and counting.

Pozele de la biserică erau de-a dreptul emoționante, deși niciunul dintre ei nu era o persoană religioasă, dar toată importanța momentului îi copleșea pe amândoi, iar Alexandra simțea și acum greutatea cununiei pe cap și mâna lui Ștefan strângând-o  tare în timp ce înconjurau masa pentru a treia oară. Făcuseră treaba asta doar pentru părinții lor care, alături de alte câteva rude, veniseră din colțuri diferite ale țării să-și vadă copiii devenind o familie, dar acum se bucurau că o făcuseră, în ciuda celor două ore de stat în picioare și auzit cum femeia trebuie să asculte de bărbat.

Ștefan râdea de fiecare dată când își amintea privirea serioasă a Alexandrei fixându-l și șoptindu-i în timpul slujbei: ”să nu cumva să-ți faci vreun film din ce auzi aici, e clar?”.

aranjament nunta floare paharAlexandra se ridica de pe canapea, mai turna câte o jumătate de cană de cafea, iar Ștefan o punea pe Adele să le mai cânte o dată ”Make you feel my love”, piesa pe care umpluseră ringul de dans la începutul petrecerii, în prima lor seară ca domnul și doamna Mateescu. În restaurantul hotelului Golden Tulip Times se strânseseră la un loc atâția oameni dragi, veniți din toate colțurile Bucureștiului, dar și ale țării, încât nu le rămânea decât să le fie recunoscători și să-i facă să se simtă, la rândul lor, cât mai bine. Nici n-a fost greu, de altfel. Hotelul era tot ceea ce le trebuia în materie de cazare, iar mătușa Ingrid, sclifosita de serviciu, nu avusese nimic rău de comentat cu privire la noaptea petrecută în camera de 4 stele, cu atât mai puțin despre petrecere în sine.

Candy-bar-ul de la început fusese senzația serii și, mai târziu, toată mâncarea aleasă cu atenție, potrivită pentru toate gusturile, a făcut deliciul invitaților, care nu mai conteneau să o laude. Câștigătorii detașați au fost somonul cu legume și tortul de ciocolata și vișine, alături de vinul bun și zâmbetul constant de pe fața mirilor. Live-bandul și-a făcut treaba fără cusur, lumea a dansat pe săturate, iar mica sesiune de karaoke a scos la iveală talente nebănuite printre prietenii lor.

Alexandra nu avea poze de la ”escapada” furatului, era ceva ce nu-i plăcea și unul dintre aspectele asupra căruia insistase fervent. Voia să fie acolo tot timpul, nu prin vreun club obscur, urcându-se pe masă și dând un shot de tequila, în timp ce lui Ștefan i se cereau declarații de dragoste și sticle de whiskey. Nu, ea voia să fie acolo, la Good Old Times, în sala mare decorată cu bujori, alături de soțul, părinții și prietenii ei, ascultând muzică bună și trăind fiecare moment. Nu exista niciun alt loc pe pământ în care și-ar fi dorit să fie atunci, iar domnișoarele de onoare și-au respectat promisiunea și au avut grijă de ea ca de ochii din cap.

Când ajungeau la ultima pagină, citeau cu voce tare textul din final: continuat pe verigheta fiecăruia dintre ei: to make you feel my love.
Sorbeau și ultima gură de cafea, se îmbrăcau, făceau o plimbare scurtă prin Cișmigiu, iar apoi se îndreptau să-și ia copila blondă de la grădiniță și să fie fericiți în continuare încă un an și încă unul, și încă unul…

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 13