Pe scara rulantă – de la Muntenia la Universitate

Când eram mică, mama mă lua cu ea cam peste tot, pe de o parte pentru că nu ar fi avut cu cine să mă lase acasă, pe de altă parte fiindcă era de părere că e important să scoți copilul în lume, să socializeze, să învețe cum să se comporte și să vezi cum reacționează în diverse situații. Așa că mergeam împreună în foarte multe locuri și, deși nu eram eu cel mai lipicios copil și plângeam de mama focului la studioul foto, în rest mă comportam foarte civilizat, salutam, aveam răbdare până se termina și cea mai plictisitoare conversație și nu m-am dat niciodată cu fundul de pământ în vreun magazin pentru că voiam nu știu ce jucărie.

Mergeam, deci, în foarte multe locuri, dar de fiecare dată când ieșeam din casă mă rugam să ajungem și astăzi la magazinul Muntenia. În Târgoviște, magazinul Muntenia era, cel puțin pentru mine, un fel de mall. Nu doar pentru că găseai o grămadă de lucruri, de la metraje, goblenuri și mercerie, la haine ”de doamnă” și uniforme albastre cu carouri și șorțuleț, până la servicii de masă scumpe și pahare de cristal, de care nu mă apropiam niciodată prea mult. Muntenia nu era mall-ul meu doar pentru că avea de toate și mă puteam plimba în voie printre rochii și pantofi din piele, ci și pentru că avea scări rulante. Aveam, n-aveam treabă până la ultimul etaj, mama știa că trebuie să le urcăm neapărat pe toate, de mai multe ori chiar, dacă ar fi fost după mine. Dar nu era după mine, pentru că ori închidea la poștă, ori pleca doctorița, ori trebuia să mergem și la magazinul Mondial. Oh, dar Mondialul nu avea scări rulante. Deal breaker.

În ciuda aparențelor, nu despre magazinul Muntenia voiam să povestesc, ci despre relația mea extrem de veche cu scările rulante, relație care a devenit tot mai solidă în ultimii cinci ani, de când ne întâlnim aproape zilnic în București. Ne știm, ne simțim, merg la birou cu metroul, ceea ce înseamnă că am urcat și am coborât pe escalatoare de mii de ori până acum. Am mai pus câte un picior aiurea pe două trepte poate, dar nu mi s-a întâmplat niciodată să cad sau să mă dezechilibrez. Până acum vreo două săptămâni, când s-a întâmplat neîntâmplatul.

 
Era într-o dimineață aglomerată, în drumul spre serviciu, când la Universitate trenul a mai vărsat un val de oameni, de mă întrebam unde om fi încăput atâția, că tot plin era și după ce am coborât noi. În fine. Și când să pun piciorul pe o treaptă, fix în milifracțiunea aia de secundă de care ai nevoie ca să te echilibrezi, doamna din fața mea s-a emoționat și s-a lăsat elegant pe spate. Cum am încercat eu s-o împiedic să se reverse peste mine și apoi să o punem de un domino, ce credeți? Exact, ea și-a revenit ajutată de mâna mea salvatoare, iar eu m-am dus frumos pe spate. Dacă mi-a trecut toată viața prin fața ochilor? Nu chiar, dar pe la clasa a IV-a tot ajunsesem când m-a prins domnul de lângă mine și m-a repus pe picioare. Când mă uit în jos, ce să vezi! Și persoana din spate se dezechilibrase, evident, dar și ea găsise un om bun care s-o țină la verticală. Uite că am avut noroc, știam eu că dimineața e momentul meu preferat din zi.

Acum, în tot timpul ăsta, credeți că prima piesă din domino se uita disperată la noi cu privirea de vai-uite-ce-am-făcut-era-să-și-rupă-gâtul-femeile-astea-două-și-bine-că-le-a-ajutat-cineva-vă-rog-frumos-să-mă-scuzați?! Nu, doamna admira liniștită priveliștea, de ziceai că e în telecabină spre Everest. Moment în care mă întreabă salvatorul meu personal:

– Dar ce ați pățit, ce s-a întâmplat? Că ați dezechilibrat-o și pe doamna din spate, bine că nu ați pățit nimic niciuna.

Eu îi răspund vizibil iritată, așteptând ca madam să mă onoreze măcar cu o privire din milă.

– Mulțumesc pentru ajutor. Păi eu nu mare lucru, doamna din față probabil nu a pus piciorul bine și când am încercat să o țin, m-am dus eu pe spate.

Ei, și în sfârșit eforturile mi-au fost răsplătite, individa s-a întors și mi-a aruncat o privire plină de regret ironie și a început să râdă. Da, să râdă! Adevărul e că perspectiva a două capete sparte sau picioare rupte pe scara rulantă de la metrou e foarte amuzantă, absolut.

– Și aparent i se pare și foarte amuzant, completez eu de-a dreptul plină de nervi de-acum.

La momentul ăsta deja ajunsesem sus. Madam s-a dus în plata Domnului, să-și continue ziua minunată începută cu o doză de amuzament, că doar râsul e sănătos și te menține tânăr, eu am bâiguit vreo două înjurături, mi-am înfășurat eșarfa în jurul gâtului, mi-am cumpărat un covrig de supărare și m-am grăbit la birou. Inutil să mai spun că până am intrat în clădire m-am certat în capul meu cu respectiva, pentru că efectiv nu-mi venea să cred că n-a avut bunul simț de a lega o frază simplă: ”Mulțumesc, îmi pare rău că v-am dezechilibrat și pe dvs., sunteți bine, ați pățit ceva?”

Sunt însă convinsă că s-a împiedicat de vreo bordură sau a intrat în vreun perete de sticlă în dimineața aia, pentru că nu e normal să trec prin așa ceva înainte să-mi beau cafeaua. Și karma nu doarme.

Advertisements

Less is more

Te trezești toată numai zâmbet, îți faci o cafea, asculți câteva piese bune și te pregătești să pleci. Știi tu că o să fie o zi bună, fiindcă tot zenul din lume parcă s-a adunat la tine în cameră și atunci ce ar putea să te facă să ridici din sprâncene sau să te enervezi? Nu contează că liftul nu merge, tu oricum ești obișnuită să cobori patru etaje pe scări, nu contează nici măcar afișele lipite pe pereți, care în mod normal te-ar face să dai ochii peste cap și să murmuri un ”Increeeedibil!”. Îți pui căștile în urechi și pe acorduri de Asaf Avidan te pierzi în mulțimea de pe străzi.

Prinzi frânturi de discuții, afli încotro se îndreaptă tipa brunetă și cum și-a petrecut seara băiatul cu geacă albastră, cine a câștigat meciul sau cum se rezolvă problemele sentimentale. Tu doar zâmbești și dai muzica mai tare. Azi nu te interesează nici fotbalul, nici pe love-doctor nu ți-ai propus să faci. Nu auzi decât atât: one day, baby, we’ll be old, oh, baby, we’ll be old…
Dar intri în metrou și nu te poți abține, mai tragi cu ochiul la oameni, la ce citesc, la ce și cum privesc. Zâmbete prea puține, unii sunt de-a dreptul nervoși, unii parcă și-au vărsat sticla de parfum pe ei, iar alții miros…eh, lasă. Îți rămân ochii la puloverul verde al tipei care stă vizavi de tine și ai vrea să-l privești atent, să-ți rămână pe retină, că tot te duci la cumpărături, dar știi că nu-i plăcut să fii privit atât de insistent și te abții. Și-n plus, numai ce s-a urcat o…domnișoară, care a vrut să fie sigură că nu trece neobservată în dimineața asta. Puloverul verde menționat mai sus pălește în fața outfitului ei cu grijă ales.
Botinele cu tocuri prea înalte pentru ea, judecând după modul în care își mișcă grațios genunchii, și accesorizate cu ținte, colanții ușor transparenți, care lasă să se vadă și ce nu ne-am fi dorit, bluza mulată și decoltată, de pe sub geaca de imitație de piele subdimensionată. Dar asta n-ar fi nimic. ”Ce-ar fi viața fără bijuterii, accesoriile care pun în valoare orice femeie?” Probabil că asta se întreba duduia acasă, în fața oglinzii, când și-a scos din cutie cerceii-covrig-împletit  de aur aurii, cu diametrul tinzând spre cel al unei cești de ceai englezesc. De pe colierul ei în aceeași culoare, o idee mai micuț, e drept, ochii îți fug repede pe încheietura mâinii stângi, atunci când se prinde de bara de susținere. Tronează și zornăie mândre patru brățări din tablă colorată, late de vreun centimetru bucata. Până la urmă, negrul și auriul sunt o combinație deja overused, trebuia să ofere cumva o pată de culoare ținutei, nu? Pentru că nu, unghiile fuchsia nu erau de ajuns.

„Urmează stația….”. Doamne, ce bine că trebuie să cobori. Îți rostești în gând indignarea și te întrebi ce e în neregulă cu femeile, fix când din parfumeria pe lângă care treci iese o doamnă, în adevăratul sens al cuvântului. Aspect îngrijit, ținută office, pantofi divini și o pereche de cercei la care domnișoara din metrou nici nu s-ar fi uitat vreodată. Așa mici, ce să facă ea cu ei?
Încerci să reintri în spiritul cu care ai plecat de acasă, că ar fi culmea să te lași influențată de-un cercel supradimensionat, dar nu-ți propui s-o uiți pe duduie, care-ți poate servi cândva ca sursă de inspirație. Vorba piesei, ”…and think of all the stories that we could have told…”.

Articol scris pentru SuperBlog 2012 – etapa 17.

Așa nu, așa da

La noi în țară lucrurile merg în general prost. Când să plătim impozitele, e coadă la ghișeu, când vrei să ți se elibereze un act, te plimbă pe la trei oficii, stai la trei cozi, doar ca să ajungi înapoi la primul. Și ca Murphy să se simtă bine, până ai ajuns tu s-a încheiat programul cu publicul. Tot ce înseamnă să ai de-a face cu birocrația îți ridică puțin ritmul cardiac numai când te așezi seara în pat și știi că a doua zi urmează să dai ochii cu niște funcționari – sătui la rândul lor de sistem – care își varsă nervii pe tine.

În ultima vreme am avut însă o experiență plăcută când am ajuns pe la Direcția de Finanțe Publice: am depus eu o cerere pentru ce aveam nevoie să-mi elibereze și doamna respectivă îmi zice: ”Aveți nevoie de un timbru de 2 lei…”.
Deja mă făcusem verde-albastră, pentru că în toate situațiile în care am avut nevoie de așa ceva, a trebuit să merg la oficiul poștal, să cumpăr timbre și apoi să stau din nou la coadă. Tot timpul m-am întrebat de ce Dumnezeu nu pot să plătesc acolo 2 lei și să aibă ei timbre deja? Mult mai puțin time-consuming!
Cred că a văzut disperarea în ochii mei, că mi-a zis repede de tot, deschizând un sertar: ”Dar am eu aici, nicio problemă!”
Nu știu cum mi-am manifestat bucuria, dar nu vă pot spune cât de fericită eram 😆 Un pas mic pentru om, un pas mare pentru sistemul public din România, zic 😀

Acum, zilele trecute mă plimbam cu o prietenă și la un moment dat discutam despre reacțiile străinilor când văd metroul nostru. Și când zic metrou mă refer atât la cum arată lumea de sub pământ, cât și la trenuri în sine. Din spusele celor ce au călătorit și ne-au povestit și nouă, îi avem la degetul mic pe unguri, cehi și, da, americani. Se poate și pe alții, dar momentan nu avem mărturii care să susțină afirmația. Și am ajuns noi la o concluzie: dacă e ceva ce merge bine în țara asta, ăla e metroul. Adică, nu zic, probabil că sunt probleme și acolo în ceea ce privește administrația în sine, dar la nivelul la care îl ”simțim” noi, e mai mult decât ok. Majoritatea trenurilor sunt noi, arată bine, programul e respectat, nu aștepți aiurea în stații, dacă nu ești în super întârziere poți să nu te urci în trenul ăla dacă e prea aglomerat, pentru că nu aștepți mai mult de 5-6 minute până la următorul (mă rog, depinde de zonă). Și nici cu prețurile nu mi-e rușine. Adică da, dacă mergi ocazional și cumperi doar o cartelă cu două călătorii, înseamnă 2 lei/călătorie. Dar dacă mergi zilnic, eu zic că 35 lei, respectiv 17,50 lei (cu reducere) pentru 62 de călătorii e chiar convenabil (în jur de 0.6, respectiv 0.3 lei).

Nu fac lobby pentru Metrorex, pe bune, dar zic că merită să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului și, după ce că se întâmplă rar, ar fi păcat să nu recunoaștem când ceva merge bine în țara asta. Deci iată un exemplu de așa da, mai găsim? 😀

BNR

La ce vă gândiți când auziți BNR? Sigur, la Banca Națională a României, că doar și eu tot la aia mă gândesc. Mai ales acum, când încep să visez că voi lucra acolo într-un viitor. Bine, mai e cale lungă până acolo, deci hai să rămânem pe subiect. BNR este și abrevierea Bibliotecii Naționale a României, una din cele care au găzduit evenimente în noaptea de 1 spre 2 octombrie, cunoscută sub numele de ”Noaptea bibliotecilor”.

Dintre toate bibliotecile deschise, eu și câteva prietene am ales-o fix pe asta pentru că urma să vină acolo pentru o conferință actorul Dan Puric. Eu numai ce terminasem de citit ”Despre omul frumos” (da, am uitat să scot imaginea, efectiv), așa că am zis că nu e cazul să pierd asta. Bun, o să fiu cât pot de scurtă. Voi știți unde e Biblioteca Națională? Noi știam, sau cel puțin așa aflasem, că e la Unirii. Da, păi așa scria în toate adresele și deși știam de sediul vechi, de lângă Universitate, am zis că dacă peste tot scrie asta, înseamnă că au terminat renovarea de la sediul nou și, ce frumos, o inaugurează fix cu ocazia asta.
Vă închipuiți că nu a fost așa, da? Bun, ca să nu vorbim împreună și să ne înțelegem separat. Să vă spun cum am mers noi senine pe jos de la metrou până la clădirea bibliotecii (care, da, e foarte vizibilă de acolo, dar nu e la 50m), cum nu am găsit intrarea, pentru că biblioteca e înconjurată de un gard de ăla specific construcțiilor în renovare? Să vă spun cum efectiv am înconjurat clădirea aia până am ajuns la o intrare, dar că intrarea era o chestie improvizată, așa ca pentru muncitori? Să vă spun cât de grețoși erau muncitorii ăia care s-au întâmplat acolo și ce viteză de calcul au de și-au dat seama în doi timpi și trei mișcări că noi suntem fix atâtea fete cât sunt ei bărbați? Bun, am trecut peste, am râs de noi înșine și ne-am îndreptat cu pași repezi spre Universitate. Am ajuns la un moment dat și la locul cu pricina și când am intrat în sala în care urma să se țină conferința și în care încă vorbea Maia Morgenstern mi-am pierdut orice speranță de a ajunge mai în față, nu mai zic de stat jos.
Din fericire, multă lume a ieșit când a terminat actrița și am băgat o viteză demnă de maraton, am prins câteva scaune în față și nici că m-am mai ridicat de acolo de la 7 până 12. Mi-a plăcut super mult (cred că după 5 ore de stat pe scaun, spatele meu nu a fost de aceeași părere), făcând abstracție de needucatele alea din fața mea care veniseră să ronțăie covrigei și râdeau și gesticulau de ziceai că-s la circ, nu alta.

Da, deci dacă vreți să mergeți la BNR și vă tentează să luați metroul până la Unirii, nu o faceți. Încă nu s-a deschis și poate vă întâmpină tot grețoșii ăia, mai dați și banii pe cartelă degeaba. Lăsați-mă pe mine să mă rătăcesc și să vă povestesc cum să nu faceți 😆

Aaa, tot în seara aia am ascultat vreo oră jumătate un concert de chitară clasică și nu mă gândeam să-mi placă așa tare și să mă liniștească așa. Eu am stat calmă fiindcă nu aveam de gând să pierd scaunul în principiu, dar n-am regretat că am fost 😀

Voi ați fost la NB, dacă ați fost în capitală? Ce ați văzut? 🙂

Nu știu cum să încep

N-am mai scris de atâta timp că aproape nu știu de unde să apuc cuvintele și mi se pare că nu mai am când să recuperez tot ce nu v-am povestit. O să încerc totuși să rezum cam ce am făcut eu în săptămâna asta, că deja m-am obișnuit cu noua mea viață și, deși mi-e un pic dor de casă, gândul că sunt atât de aproape și dacă se va întâmpla să nu mai pot, în două ore sunt acolo, mă liniștește și pot să-mi văd de activități.

S-o luăm metodic, vreți?

Cum e în București? E ok, mie îmi place 😀 E drept că e aglomerat, mai ales în comparație cu urbea mea, dar e frumos și vezi tot felul de oameni și nu se uită nimeni ciudat dacă îți scoți cartea în metrou sau RATB. Încă sunt la început și nu am văzut prea mult din el, dar plănuiesc, așa că dacă aveți sugestii de trasee care merită o plimbare, de locuri care merită vizitate, aștept să mi le împărtășiți, nu fiți sfioși 🙂 Voi reveni sigur cu întâmplări din capitală, că nu vor întârzia să apară, sigur.

Cum e la cămin? E foarte bine, camera e relativ mare, mai ales în comparație cu alte cămine, avem baie în cameră, deci nu trebuie să ies în prosop pe hol. Suntem într-o zonă foarte bună, eu fac între 90 și 120 de secunde până la facultate (bine, poate 180 dacă pun de când ies din cameră) și 9-10 minute până la Piața Romană. Atmosfera din cămin e ok, deși avem niște tipi cu care stăm perete în perete și care cred că au săracii o casetă veche pe care au pus 4-5 melodii pe care le pun toată seara, până noaptea, cu boxele la maxim, desigur. Cred că au fost reclamați, că a venit paznicul mai devreme, iar acum văd că au dat mai încet. Dacă nu-și revizuiesc comportamentul permanent o să aflați zilele viitoare despre cum le-am pus lipici pe clanță sau altele de genul. A, despre cămin încă una și gata: azi dimineață ne-a trezit cineva cu un răcnet: ”Bună dimineațaaaaa, Moxaaaaaa!”. Dat fiind faptul că aveam și muzică pe fundal, tind să cred că-s tot vecinii noștri. Dar e frumos în cămin 😛

Cum e la facultate? Încă n-am păreri, deși se presupune că am început de ieri. Am avut două cursuri și un seminar, iar profii de curs au chiulit, azi avem zi liberă, deci abia de mâine o să intru mai în pâine probabil. Știu că o să-mi placă însă, deși știu și că e greuț 🙂 Pentru că în ciuda concepției ”Aaa, ASE, mult timp liber!”, și aici sunt mulți studenți care citesc și se documentează mai mult decât au nevoie pentru seminar. Mai ales dacă îți dorești să știi cum stă treaba pe la Bursă, BNR sau așa ceva 😛

Cum e în rest? E tot bine. Colegele mele de cameră sunt super, ne înțelegem foarte bine și sper să nu se schimbe chestia asta, am mers mai mult pe jos săptămâna asta decât toată vara și am deja stații de metrou la care nu mă mai uit pe panouri, mi-au intrat în reflex 😛 Că veni vorba, una din ele este Aviatorilor și am fost în Herăstrău cu bicicleta și ieri și alaltăieri. Nu am mai mers pe bicicletă de vreo 8 ani cred și nu-mi venea să cred că e așa adevărată expresia ”ca mersul pe bicicletă”, eram ca un copil mic care are o jucărie nouă.

Bineee, cam atât pe azi că eu mâine am cursuri de la 7.30 și să vedem cum mă trezesc. De acum nu mai iau pauze de astea de la blog, măcar când îmi las creierul la răcit după ce învăț la mate și tot scriu două rânduri.

Noapte bună, București! 😛