Cum am ajuns să-mi accept cicatricile

Ce-o fi, oare, de plăcut la cicatrici? Sunt aproape întotdeauna inestetice, chiar dacă nu sunt în zone vizibile pentru toți cei din jur, iar uneori pot să fie chiar ușor dureroase sau, în orice caz, să provoace o anume sensibilitate. Și pot, deseori, să te facă să fii self-conscious, ținând cont că trăim într-o societate în care aspectul fizic joacă încă un rol prea mare, și să eviți să porți un obiect vestimentar care ți-ar plăcea și te-ar face să te simți bine în alte condiții. Să nu mai zic că amintesc de momentele în care nu erau încă niște cicatrici, amintesc de durere, de nervi, de lacrimi, de frustrare.

Da, dar amintesc și de emoție, de așteptare, de speranță, de ajutor și sunt acolo ca mărturie de necontestat pentru toate hopurile pe care le-ai trecut. Sunt acolo și ca să-ți arate că n-ai murit de durere, că ești puternic și că limita o atingi abia cu mult după ce ai spus prima dată că nu mai poți. Sunt acolo ca să-ți amintească poate, pe când vei fi obosită și plină de nervi și te vei răsti inutil la copilul tău, că era o vreme când abia așteptai să-l ții în brațe și că ți-ai promis atunci că nu vei face asta, oricât de obosită și plină de nervi ai fi. Sunt acolo ca să-ți amintești că ba da, se poate mai rău, că tu ești aici, iar alții nu mai sunt, că tu încă mai poți să faci un milion de lucruri și că ar trebui, cumva, să fii recunoscător pentru asta.

Sunt dimineți în care mă uit în oglindă și tresar când îmi ating cicatricea fină de sub ochiul stâng. Știu că oamenii din jurul meu nu o observă, unii nici măcar atunci când le spun și le arăt că e acolo. Și mai știu și că peste niște ani, când colagenul se va fi dus pe apa sâmbetei și nopțile nedormite își vor spune și ele cuvântul, nu va mai fi nevoie să le-o arăt. Până atunci, însă, e acolo ca să-mi amintească mie de teamă, de durere, de panică, de speranță, de medicii care n-au uitat să fie umani, de oamenii care m-au ținut de mână și de cei care mi-au spus, fiecare în stilul caracteristic, că o să fiu bine.

Pe urmă, privirea îmi scapă spre arcada ochiului drept, de unde o urmă discretă mă face să zâmbesc nostalgic. Îmi amintește de copilărie, de jocurile de tenis cu piese de lego pe post de minge, de țipetele noastre ascuțite și de gustul acrișor al zarzărelor culese de prietena mea, înainte să-mi trântească piciorul drept în ochi. De panica din suflețelul meu mic și de compresele cu ceai de mușețel aplicate cu grijă de mama, nu înainte să-mi spună ”Vezi dacă nu ești cuminte?!”
De aceeași atenție și iubire îmi amintește și dunga subtilă, de o culoare ușor diferită, paralelă cu coloana vertebrală. Când te lovești cu spatele de ușa de la sobă și-ți mai rupi și tricoul preferat, e mare lucru să simți că nu e sfârșitul lumii și că e cineva acolo care să stea cu tine când te doare și când te plictisești, pentru că nu te mai poți juca în voie o perioadă.

Vara, când îmi pun pe mine pantalonii scurți sau costumul de baie, nu mă mai gândesc atât de mult la cum se vede cerculețul de pe coapsa mea stângă și am uitat, cred, și cât de intensă era durerea. Parcă simt însă mirosul de rivanol, senzația pe care o dă apa oxigenată și pansamentele strânse bine, ca să nu se desfacă în timpul nopții. Și-mi amintesc ce înseamnă empatia, prietenia și norocul de a fi înconjurat de oameni. Îmi pun pantalonii scurți, zâmbesc și sunt recunoscătoare.

Clișeic sau nu, cicatricile sunt mărturii despre locurile în care am fost, despre provocări cărora le-am făcut față cu brio, despre greșeli din care, sperăm, am învățat lecții prețioase și despre a doua șansă, indiferent de forma în care se prezintă. We’re so much more than our bodies, let’s embrace our scars!

Advertisements

Douăzeci [4]

Pe ultima sută de metri, douăzeci de lucruri pe care le-am învățat  în douăzeci de ani de viață și după care încerc să mă ghidez. Sigur că nu-s singurele. Și tot învăț. Zilnic.

  1. Trebuie să existe în orice moment al vieții tale cel puțin o persoană care să te iubească: tu însuți/însăți! E o chestie crucială.
  2. Să nu-ți pierzi timpul cu oameni care nu merită. Da, trebuie să-nveți mai întâi să-i selectezi, dar odată ce te descoperi pe tine, cam știi și de ce oameni să te înconjori și e din ce în ce mai simplu.
  3. Nu-ți lăsa creierul să se netezească. Îi stă bine cu circumvoluțiuni. Fă chestii care să te solicite, citește, învață, află cât mai multe, dezvoltă-ți cât mai multe aptitudini, nu te uita prea mult la televizor.
  4. Viața e prea scurtă ca să asculți muzică proastă.
  5. Sunt prea puține persoanele de la care nu ai chiar nimic de învățat. Ascultă oamenii și păstrează tot ce crezi că te-ar putea ajuta cândva.
  6. Rațiunea e bună, foarte bună. Dar uneori e nevoie să te pierzi în moment. Să crezi că ți se pot întâmpla lucruri pe care le vedeai doar în filme și să te bucuri de anumite lucruri, conștient fiind că nu or să dureze pentru totdeauna. Și tocmai asta le face speciale.
  7. Plângi când ai tu chef. De fericire, de tristețe, de nervi, din niciun motiv. Dacă te face să te simți mai bine, fă-o! Și dacă asta te face să te simți mai bine, nu plânge niciodată. There is no such thing as ”people who cry are stronger” or ”people who don’t ever cry are stronger”.
  8. Avem nevoie de oameni. ”At the end of the day, when it comes down to it, all we really want is to be close to somebody. So this thing, where we all keep our distance and pretend not to care about each other, is usually a load of bull. So we pick and choose who we want to remain close to, and once we’ve chosen those people, we tend to stick close by. No matter how much we hurt them, the people that are still with you at the end of the day – those are the ones worth keeping. And sure, sometimes close can be too close. But sometimes, that invasion of personal space, it can be exactly what you need.”
  9. “Fetelor, să vă căutați mereu un băiat mai deștept decât voi. Și voi, băieți, găsiți o fată mai deșteaptă!” Așa ne-a zis un prof când am terminat liceul. Cu alte cuvinte, să ai alături o persoană care să te motiveze mereu să fii mai bun. Și reciproca.
  10. Învață să lași de la tine, chiar dacă ai o personalitate puternică. Chestiile astea nu se exclud reciproc, ci te ajută să te integrezi în diverse grupuri, să faci parte din viața celorlați și să-i lași pe ei să facă parte din viața ta.
  11. ”Make a plan. Set a goal. Work toward it. But every now and then look around. Drink it in. ‘Cause this is it. It might all be gone tomorrow.”
  12. Mănâncă ciocolată, râzi, ascultă muzică tare, dansează! Păstrează-ți niște momente în care să fii doar tu cu tine și fă lucruri care îți dau energie, care te fac să te simți bine.
  13. ”Sunt situații când a consola înseamnă a amenința echilibrul instituit de timp.”. N-aș fi putut s-o spun mai bine decât John Fowles. Înainte să-ți exprimi părerea de rău față de situația unei persoane, vezi dacă ei nu-i e bine așa, dacă chiar are nevoie de asta, dacă viața ei nu e fix așa cum îi e bine.
  14. Oamenii or să încerce să te demoralizeze, nu-i lăsa. Știi broscuța aia care a reușit să termine cursa fiindcă era surdă și nu a auzit cum era descurajată? Devino surd la cuvintele oamenilor ăstora.
  15. Încearcă să faci lucrurile la timpul lor și asigură-te că oamenii importanți pentru tine știu că-s importanți. Sunt momente pe care nu le mai poți recupera.
  16. Nu mai poți lua înapoi cuvintele, așa că ai grijă când arunci unele prea mari. Și gândește tot ce spui, dar nu spune mereu tot ce gândești într-un anumit moment.
  17. Zâmbește. În oglindă, cunoscuților sau oamenilor de pe stradă. Spune ”te rog!”, ”mulțumesc”, ”bună ziua!”. O vorbă bună îți poate deschide multe uși.
  18. Încearcă să vezi cât mai multe locuri.
  19. ”Nu există condiţii cu care omul să nu se obişnuiască, mai ales dacă vede că toţi cei din jurul lui trăiesc la fel.”
  20. Iubește.