Trei beneficii colaterale ale aparatului dentar

smile mother theresa

Când mi-am pus aparatul dentar mă așteptam, desigur, la schimbări, că doar de asta l-am pus, nu? Mă așteptam să mi se îndrepte dinții văzând cu ochii (mă rog, mai mult văzând cu pozele, ca să fiu sinceră) și să-mi schimb anumite obiceiuri alimentare și de igienă. Însă nu am realizat la început cam cât de mare va fi impactul de fapt, pentru că, credeți-mă, este! Mi-am pus pe listă cele trei beneficii extra pe care le-am identificat în astea două luni de când port aparatul și-am zis să le împărtășesc aici, după cum am promis.

  1. Am renunțat aproape complet la cafea

Dacă ați văzut Gilmore Girls, v-a plăcut și aveți și memorie de elefant, poate vă amintiți o bucată din discursul de șefă de promoție pe care îl ține Rory la terminarea liceului. Zicea așa:

Welcome! We never thought this day would come.

Cred că s-au împlinit 10 ani de când beau cafea și n-am crezut că voi ajunge vreodată spun asta, însă am ajuns să beau cafea numai în weekend. Obișnuiam să beau două cafele pe zi, iar acum beau o cafea pe zi în weekend. La un calcul simplu veți vedea că beau de 7 (șapte!!) ori mai puțină cafea. Mie încă nu-mi vine să cred, vă spun sincer. Nu credeam că am să reușesc așa ceva.
De ce am redus atât de drastic consumul meu de cafea? E foarte, foarte simplu. Cafeaua aia bună, caldă, aromată și îmbietoare la povești îmi îngălbenește dinții. Eu mi-am pus aparat dentar pentru că-mi doresc să-mi păstrez dinții cât se poate de sănătoși o perioadă cât mai lungă de timp, dar și să pot zâmbi cu gura până la urechi, fără să mă proptesc în ”vai, dar ce dinți galbeni am”. Ținând cont că am un smalț destul de slab și o căruță de plombe, o albire dentară nu prea e în plan, așa că am decis să mai renunț la factorii coloranți și să întârzii acest proces. Simplu, nu? N-a fost frustrant, am redus treptat, mai beau ceai verde, mă simt foarte bine cu alegerea asta și parcă simt că aș putea renunța și la cafeaua de weekend, doar că încă nu 🙂

Cu siguranță am să revin cu un articol special dedicat acestui proces, care a început totuși cu ceva timp înainte să-mi pun aparatul, dar care s-a concretizat frumos abia acum. Chiar dacă o beau doar în weekend, cafeaua va rămâne pentru totdeauna, probabil, mica mea plăcere vinovată.

2. Nu mai ronțăi așa de mult între mese

Aparatul dentar implică o igienă orală mult mai meticuloasă, asta știe toată lumea, iar periuța din geantă e acolo ca să fie folosită. Cam după fiecare masă. Și da, masă înseamnă și jumătatea aia de eugenie pe care o mănânci la nervi când nu-ți iese raportul ăla, și o prăjiturică aromată cu ciocolată sau un covrig din ăla bun și călduț cu stafide (covrig moale, da?!). Or când după fiecare gustărică trebuie să te duci iaaar să te speli pe dinți, te gândești de două ori dacă nu mai bine bei un pahar cu apă și dai o tură de birou când nu-ți iese ceva în loc să sfâșii ambalajul de la dulciuri.
Așa mi-am dat eu seama că ronțăiam într-adevăr o grămaaadă de chestii! Mult mai mult decât credeam. Și ce bine acum că am redus considerabil cantitatea asta, tare sper să-mi păstrez obiceiul și în era post-aparat și să nu mai iau gustări din 30 în 30 de minute. E bine și pentru dinți, și pentru stomac, și pentru șolduri. Ahem.

3. Am început să am mai multă grijă de coloana mea

Nu sunt genul de om care să-și neglijeze sănătatea, merg la doctor atunci când mă doare ceva și caut și soluții mai puțin medicamentoase, însă recunosc că de coloana mea nu am avut suficient de multă grijă în ultima perioadă. Nu așa cum ar fi trebuit, în orice caz. Mi-am făcut exercițiile tot mai pe sărite, cu perioade lungi de pauză, am uitat să mă ridic de pe scaun cu orele și am adoptat poziții deloc sănătoase. Însă în momentul în care mi-am pus aparatul, am stat așa cu mine la o cafea (haha!) și m-am gândit ce mutare majoră e asta, prin câte chestii am fost dispusă să trec, ce ușor am acceptat schimbările pe care le implică. Și asta în primul rând pentru sănătate. Păi și atunci, n-ar trebui să fac asta și cu celelate părți ale corpului meu?
M-am reapucat de exerciții (nu, încă nu am reușit să nu ratez vreo zi, dar mai încerc), mă ridic mai des și conștient de pe scaun și mă chinui să stau mai dreaptă mereu. Și aș fi zis că poate n-are treabă cu aparatul, ci cu faptul că atunci când stau mult jos sau merg mult pe jos, apar durerile de spate, însă nu e chiar așa. De fiecare dată când dau cu limba pe brackeți sau mă îndrept spre baie cu periuța în mână, mă surprind îndreptându-mi coloana sau ridicându-mă de pe scaun și plimbându-mă prin birou. E ceva!

Și asta e doar așa, o listă scurtă, pe lângă faptul că zâmbesc tot mai mult. Despre rezervele necunoscute de încredere și energie, pe care am descoperit abia acum că le am, am să povestesc într-un episod viitor, când o să-mi ating niște obiective și o să le pot împărtăși 🙂

Până atunci, zâmbete sănătoase și fericite să avem, că perfecțiunea e overrated!

Advertisements

Bittersweet Symphony

Îmi scrie într-o zi o prietenă să mă întrebe când am terminat masterul, că ea nu mai știe. A trecut abia un an, dar și mie mi se pare că a trecut o viață și încă un pic, toată facultatea pare undeva departe, dincolo de un perete de ceață. Nu mi-e foarte dor, recunosc, singurele lucruri care-mi lipsesc cu adevărat sunt ședințele și proiectele din VIP, organizația unde am făcut voluntariat. Dar și mai mult îmi lipsesc teambuilding-urile de atunci. Orele petrecute în autocar sau în tren, râsul zgomotos, glumele de interior și grătarele, jocurile, muzica și dansul.

De când am început să lucrez, n-am mai avut parte de niciun teambuilding și mai că-mi vine să mă apuc iar de voluntariat numai pentru asta. Să-mi fac iar bagajul în așa fel încât să-ncapă într-un rucsac, să alerg după troleu, apoi prin gară, după tren, să găsim loc lângă ușă, lângă oamenii cu manelele date la maxim și să facem haz de necaz pe tema asta. Sau să închiriem autocare mari doar pentru noi, să jucăm pe drum jocuri de cunoaștere și să bem cafea de la benzinărie, apoi să ne dăm jos în Poiană și să inspirăm aerul tare de munte. Un grup de peste 100 de oameni care împart atât de puține și totuși atât de multe.

N-ai nevoie de cine știe ce salon de evenimente în Poiana Brașov ca să te bucuri de un weekend de vis. Ai nevoie de un hotel călduț și spațios și de oamenii potriviți, chiar dacă vreo câțiva ar dormi pe paturile suplimentare. Noi să fim sănătoși, suntem obișnuiți cu studenția. Când am ajunge, ne-am trânti rucsacurile grele și am pune la punct programul zilei. Mâncare, odihnă și activități de echipă, jocuri și timp de socializare, de dat în leagănul din curte, de jucat cu cățeii aciuați prin zonă și de plimbat aiurea pe potecile bătătorite.

curte royal

Nu ne-ar trebui multe dotări. O sală suficient de mare încât să respirăm fiecare din bucățica noastră de aer, cu un ecran pe care să ne proiectăm filmulețele amuzante și un flipchart pe care să ținem scorul la ”Win as much as YOU can”, camere cu paturi comode, în care să dormim cele 4 ore de după răsărit, o parcare în care să se odihnească autocarele și o terasă pe care să ne bem cafeaua de dimineață. De atmosferă ne ocupăm noi.

royal tb

Toate jocurile, toate proiecțelele de echipă, toate căutările în care ne-am trimite unii pe alții, resursele limitate și cerințele amuzante, jocurile de negociere, în care toată lumea urmărește câștigul, toate astea ne-ar conduce pas cu pas, ca de fiecare dată, către o echipă mai puternică. La finalul zilei am proiecta din nou discursul lui Al Pacino din ”Any Given Sunday”, să ne intre tuturor bine-n cap cât de importantă e echipa: ”You gotta look at the guy next to you. Look into his eyes. Now I think you are going to see a guy who will go that inch with you. That’s a team, gentlemen and either we heal now, as a team, or we will die as individuals.”

Seara am da scaunele la o parte din sala de conferințe și am pregăti-o pentru petrecere. Am cânta pe ”Bittersweet Symphony” și am dansa pe ”I follow rivers”, până la shot-ul tradițional de tequila sau până ne-ar durea tălpile, apoi poate că o parte dintre noi, cu chef de joacă și de rezolvat mistere, ne-am înghesui din nou într-o cameră ca să jucăm Mafia. Am căuta asasini și mobiluri ale crimelor, suspecți, cetățeni simpli și doctori, încercând astfel să-i cunoaștem mai bine pe oamenii cu care vom lucra un an întreg în echipe mai mici sau mai mari. Ne-am culca târziu, după răsăritul soarelui, după ce vom fi stat la povești șoptite pe holuri și ne vom fi făcut planuri de organizat Gala VIP, că doar e clar că ne pricepem la organizare de evenimente în Brașov, în București sau oriunde altundeva.

A doua zi, după cafeaua de pe terasă și plimbarea scurtă, ne-am înghesui lucrurile în rucsac și am începe să visăm la proiecte sau la patul de acasă ori de la cămin. La un somn lung, de vreo noapte și jumătate, în care să nu mai visăm asasini și crime și la un an cât mai plin alături de noua noastră echipă.

De acum însă mie îmi rămâne doar să mă bucur de vreun eventual teambuilding de la birou și să fiu recunoscătoare că am trăit cel puțin o dată toate lucrurile astea de care v-am povestit.

tbeco

Articol scris pentru SuperBlog 2017.
*Primele două fotografii sunt de pe pagina de Facebook a Hotel Royal, iar ultima este din arhiva personală.

Cum am ajuns să-mi accept cicatricile

Ce-o fi, oare, de plăcut la cicatrici? Sunt aproape întotdeauna inestetice, chiar dacă nu sunt în zone vizibile pentru toți cei din jur, iar uneori pot să fie chiar ușor dureroase sau, în orice caz, să provoace o anume sensibilitate. Și pot, deseori, să te facă să fii self-conscious, ținând cont că trăim într-o societate în care aspectul fizic joacă încă un rol prea mare, și să eviți să porți un obiect vestimentar care ți-ar plăcea și te-ar face să te simți bine în alte condiții. Să nu mai zic că amintesc de momentele în care nu erau încă niște cicatrici, amintesc de durere, de nervi, de lacrimi, de frustrare.

Da, dar amintesc și de emoție, de așteptare, de speranță, de ajutor și sunt acolo ca mărturie de necontestat pentru toate hopurile pe care le-ai trecut. Sunt acolo și ca să-ți arate că n-ai murit de durere, că ești puternic și că limita o atingi abia cu mult după ce ai spus prima dată că nu mai poți. Sunt acolo ca să-ți amintească poate, pe când vei fi obosită și plină de nervi și te vei răsti inutil la copilul tău, că era o vreme când abia așteptai să-l ții în brațe și că ți-ai promis atunci că nu vei face asta, oricât de obosită și plină de nervi ai fi. Sunt acolo ca să-ți amintești că ba da, se poate mai rău, că tu ești aici, iar alții nu mai sunt, că tu încă mai poți să faci un milion de lucruri și că ar trebui, cumva, să fii recunoscător pentru asta.

Sunt dimineți în care mă uit în oglindă și tresar când îmi ating cicatricea fină de sub ochiul stâng. Știu că oamenii din jurul meu nu o observă, unii nici măcar atunci când le spun și le arăt că e acolo. Și mai știu și că peste niște ani, când colagenul se va fi dus pe apa sâmbetei și nopțile nedormite își vor spune și ele cuvântul, nu va mai fi nevoie să le-o arăt. Până atunci, însă, e acolo ca să-mi amintească mie de teamă, de durere, de panică, de speranță, de medicii care n-au uitat să fie umani, de oamenii care m-au ținut de mână și de cei care mi-au spus, fiecare în stilul caracteristic, că o să fiu bine.

Pe urmă, privirea îmi scapă spre arcada ochiului drept, de unde o urmă discretă mă face să zâmbesc nostalgic. Îmi amintește de copilărie, de jocurile de tenis cu piese de lego pe post de minge, de țipetele noastre ascuțite și de gustul acrișor al zarzărelor culese de prietena mea, înainte să-mi trântească piciorul drept în ochi. De panica din suflețelul meu mic și de compresele cu ceai de mușețel aplicate cu grijă de mama, nu înainte să-mi spună ”Vezi dacă nu ești cuminte?!”
De aceeași atenție și iubire îmi amintește și dunga subtilă, de o culoare ușor diferită, paralelă cu coloana vertebrală. Când te lovești cu spatele de ușa de la sobă și-ți mai rupi și tricoul preferat, e mare lucru să simți că nu e sfârșitul lumii și că e cineva acolo care să stea cu tine când te doare și când te plictisești, pentru că nu te mai poți juca în voie o perioadă.

Vara, când îmi pun pe mine pantalonii scurți sau costumul de baie, nu mă mai gândesc atât de mult la cum se vede cerculețul de pe coapsa mea stângă și am uitat, cred, și cât de intensă era durerea. Parcă simt însă mirosul de rivanol, senzația pe care o dă apa oxigenată și pansamentele strânse bine, ca să nu se desfacă în timpul nopții. Și-mi amintesc ce înseamnă empatia, prietenia și norocul de a fi înconjurat de oameni. Îmi pun pantalonii scurți, zâmbesc și sunt recunoscătoare.

Clișeic sau nu, cicatricile sunt mărturii despre locurile în care am fost, despre provocări cărora le-am făcut față cu brio, despre greșeli din care, sperăm, am învățat lecții prețioase și despre a doua șansă, indiferent de forma în care se prezintă. We’re so much more than our bodies, let’s embrace our scars!