Listen to the listener

Când am împlinit 25 de ani am primit unul dintre cele mai frumoase cadouri din lume. Am primit încredere, încurajare, am primit imboldul de a încerca un lucru extrem de important pentru mine și siguranța că e cineva  să mă țină de mână în caz că mi se pare că mă duc la vale. Chiar la miezul nopții, într-o mansardă din centrul vechi al Brașovului, am primit pe Whatsapp un document PDF în care scria negru pe alb că-s așteptată să-mi revendic cele patru ședințe de canto. Îmi tremurau picioarele și-mi transpiraseră palmele, de parcă urma să urc pe scenă în fața unei săli întregi chiar în momentul ăla. Eram fericită și am adormit zâmbind.

Dar săptămânile treceau, iar eu nu sunam ca să-mi rezerv locul. În capul meu nu era loc de cântat, deși-mi doream asta mult, pentru că în capul meu era mare aglomerație, cam cum e în pasaj la Unirii luni dimineața la 8. Era plin de voci, care mai de care mai puternice, care răcneau, lipsite de orice fel de eleganță, că nu o să pot face asta. Că nu am voce bună, doar știu asta din copilărie, că oi avea eu ureche muzicală, dar nu-s în stare să fredonez o melodie ca lumea. Că îmi tremură vocea, că nu pot să cânt decât undeva sub nivelul mării, că pare ca și cum mă strânge cineva de gât atunci când încerc să cânt sus, că sunetul e nazal și fals, că îmi scapă vocea, că ar râde lumea de mine. Trafic intens, după cum puteți vedea.

Aseară am fost la cea de-a opta ședință de canto și ultima din sezonul ăsta. Din păcate, din motive organizatorice va trebui să iau pauză o perioadă, însă e greu de descris în cuvinte cam ce s-a întâmplat în perioada asta de două luni și un pic. În capul meu lucrurile se desfășoară acum ca pe străduțele din Cotroceni într-o după-amiază călduță de duminică. E liniște, e calm, foșnesc frunzele sub tălpi și din când în când se aud câteva păsărele cântând, iar tu ții căștile în urechi de design, căci îți asculți doar propriile gânduri.

”Baby it looks as though we’re running out of words to say…”

În camera mică din apartamentul de la Universitate au răsunat de o grămadă de ori versurile astea aseară. Nu pentru că nu mi-aș mai găsi cuvintele, ci pentru că melodia lui Jessie Ware îmi aglomerează sufletul doar ascultând-o, așa că mi-am dorit mult să o pot cânta și mi-am pus-o pe listă. Eram, desigur, emoționată, aveam un gol în stomac și mă așteptam ca profa să-mi spună ”nu, n-ai cum să ajungi acolo, îmi pare rău, să alegem altceva.”
Dar ce să vezi, am aflat încă o dată că în viață trebuie să ceri ca să poți primi, să încerci ca să poți reuși, să te miști din loc ca să ajungi undeva. După trei sferturi de oră de cântat și după câteva încurajări de genul ”te rog, hai, mai în față vocea, ai încredere”, am mai gustat încă o feliuță de fericire.

– Știi, dacă acum două luni mi-ar fi spus cineva că am să pot cânta o piesă 80% pe voce de cap, aș fi zis că râde de mine.
–  Ei, și vezi ce frumos sună?
– Nu știu, că eu nu mă aud. Dar îmi place să cânt și simt că mi-e bine. Și e suficient, oricum.

Cam asta discutam cu profesoara în timp ce-mi trăgeam fermoarul gecii și-mi înfășuram eșarfa la gât. I-am promis că mai exersez acasă și că o să merg la karaoke. Și-o să-mi țin promisiunea, chiar dacă acasă tehnologia mă ajută mult prea puțin. Până la urmă, nu cânt pentru performanță, ci pentru fericire și oricum de auzit eu nu prea mă aud, așa că de ce aș avea nevoie de un sistem audio de super bună calitate?

Eh, să fim serioși, că doar nici eu nu cred ce am zis, ci mai degrabă e o mostră bună de ”vulpea când n-ajunge la struguri, zice că sunt acri”. Mi-ar plăcea să am un living spațios, cu tavan înalt și doar câteva piese de mobilier, cu un pian într-un colț, chiar dacă nu știu să cânt, cu un ecran suficient de mare, pe care să curgă versurile melodiilor, și un sistem audio la care până la urmă să mă aud și eu. Și să mă aud bine. Sigur, trebuie și să arate frumos, nu neapărat să pară luxos, dar să se potrivească în peisaj.

edifier 1

   – Să știți că e un sistem cu adevărat profesionist. Suportă patru tipuri de input-uri, coaxial, optic, balance, AUX și Bluetooth, boxele au o putere de 130 watt și un bass cu diafragma de aluminiu, iar planarul magnetic…

Omului care mi-ar spune așa ceva i-aș zâmbi cald și netru, aș arunca o privire peste boxele la care se uită cu atâta drag când povestește, apoi mi-aș drege glasul:

   – Am un living luminos, cu parchet din lemn masiv pe jos și un pian într-un colț. Îmi place să stau pe canapea și să citesc, să mă uit la filme bune, să ascult Nocturnele lui Chopin și un vals de Șostakovici, Lara Fabian, Pink Floyd, Beth Hart și Peppino Gagliardi. În fiecare zi îmi place să cânt pentru plăcerea cântatului, iar în unele zile îmi place să cânt și apoi să mă ascult. Îmi place să aud fericirea sau durerea din voce.

 I-aș surprinde zâmbetul stânjenit și ochii sclipind.

   – Sistemul S2000 Pro de care vă zic, de la Edifier, a fost conceput pentru înregistrarea și mixarea la domiciliu, dar în același timp vă asigură o experiență acustică deosebită. Toate aspectele tehnice puse laolaltă garantează un sunet de o calitate superioară, având setări diferite pentru filme și jocuri, pentru Chopin și Șostakovici, pentru Lara Fabian, Pink Floyd și…dumneavoastră. În plus, design-ul boxelor e o combinație reușită între clasic și modern, având panourile laterale cu finisaje din lemn, care s-ar potrivi perfect în livingul dumneavoastră.
Vă pot oferi, desigur, o broșură cu detalii tehnice, imagini și prețuri, precum și garanția unui sunet de o calitate ireproșabilă. Însă pentru a fi sigură că faceți alegerea potrivită, vă invit în lounge-ul nostru, pentru a testa pentru câteva minute boxele. Sigur, muzica o alegeți dumneavoastră, puteți chiar să ne și cântați, dacă doriți. Să fie microfon cu stativ?

edifier 2 edifier 4 eq

Mai durează puțin până îmi voi odihni tălpile și sufletul în livingul ala spațios. Până una, alta, eu am să exersez în continuare acasă ”Say you love me” a lui Jessie Ware, doar cu Youtube-ul și Chromecast-ul, bazându-mă pe boxele de la televizor. N-am cine știe  ce sistem audio, nici microfon, nici pe cineva avizat care să mă mai tragă de mânecă atunci când îmi retrag vocea. Am în schimb pe cineva care să mă încurajeze, să zâmbească în timp ce eu îmi dau capul pe spate încercând să ajung la nota aia și mă aplaude nu doar pentru că a sunat bine, ci și pentru că am reușit să trec peste niște limite personale. Pentru că, de foarte multe ori, singurii oameni care stau în calea fericirii noastre suntem noi înșine.

Articol scris pentru SuperBlog 2017

Advertisements

”Noi suntem ca un cântec, nu credeţi?”

Scriam acum ceva vreme despre cum m-am trezit într-o dimineață cu o melodie în cap, complet random și fără vreo legătură cu…orice. Nu mi se întâmplă rar să fredonez o piesă o zi întreagă, să o cânt încet în timp ce ea se aude tare în căști, să mă culc cu ea în minte și să mă trezesc a doua zi încă și mai fixată pe ea. Trebuie să admit că dacă nu-mi iau zilnic porția de cafea, iubire și muzică, viața mea e incompletă, iar dacă la cafea încă mai am o speranță că pot renunța, la restul e exclus, dependența e asumată. Bună, sunt Ioana și sunt dependentă. And proud, cum s-ar zice.

De foarte mult timp încerc să-mi dau seama când anume s-a aprins scânteia asta, de unde pasiunea mea pentru muzică. Nu mă pot lăuda că la noi în casă s-a ascultat în copilăria mea extrem de multă muzică de calitate, nu am primit o ”educație” în sensul ăsta și nici vreun sistem audio de la Edifier n-am avut. E adevărat că îmi amintesc și acum boxele din lemn de la magnetofon și cele câteva benzi din care o alegeam invariabil pe cea cu ”marinero” (e vorba de ”La bamba”, sper că v-ați prins). Dar e la fel de adevărat că pick-up-ul nu mai mergea, era acolo doar de design și pentru a avea încă un obiect de pe care să ștergem praful, iar discurile stăteau ascunse într-o cutie în care mai făceam eu inventarul din când în când.

Cred totuși că întâlnirea cosmică a avut loc undeva pe la 5 ani, când am început să merg la cursuri de dans. Eram o grupă de copii zvăpăiați care învățam dansuri de societate într-o sală de balet, cu parchet pe jos și oglinzi cât un perete. Profesorul era exigent și avea multă experiență cu copiii, așa că ne strângea delicat de nas de fiecare dată când greșeam prea mult, până scoteam un sunet ascuțit și promiteam că nu mai facem, dar doamna care cânta la pian era în ochii mei un înger coborât din cer. Mi se părea fabulos cum poate să atingă cu atâta eleganță clapele pianului și să transforme (în ochii mei, cel puțin) dintr-odată sala aglomerată într-un salon de bal. Pianul mă atrăgea ca un magnet și mă închipuiam și eu mare pianistă și, în același timp, vocalistă pe o scenă mare, cu oameni care să mă aplaude și să mă vadă așa cum o vedeam eu pe doamna de la pian.

Da, cred că de atunci am simțit că indiferent ce voi face în viață, muzica va fi o parte esențială din mine. Scena mare la care visam a intrat la apă, am dat câteva spectacole, am făcut după show-ul de Crăciun poză cu Robert, partenerul meu, în timp ce mama mă căuta panicată prin sală, iar apoi am mers la școală și arta a căzut în plan secund. Cursurile de dans le-am reluat în liceu și acum, uitându-mă în urmă, îmi dau seama ce impact major au avut asupra mea. Muzica m-a făcut tot timpul mai fericită, m-a făcut să zâmbesc în zilele proaste, fie că am pus-o la căști și m-am refugiat în universul ăla paralel, fie că am dansat pe ea până n-am mai știut ce e aia tristețe sau durere.

În facultate, relația cu muzica a fost ca un roller-coaster. Pe de o parte, n-aș fi putut să trăiesc fără ea, pe de altă parte îmi venea să-l torturez pe cel care a inventat-o. Am reușit totuși să-mi stăvilesc impulsurile războinice, mai ales că dacă era cineva de torturat, era vorba de colegii de cămin care dădeau muzica atât de tare încât se auzea de la Moxa la Unirii.
Fără muzică însă sunt convinsă că n-aș fi reușit să termin facultatea la timp sau, în orice caz, nu cu rezultatele pe care mi le-aș fi dorit.
Fusese un an plin, sufeream deja că n-am putut pleca la Moscova cu bursa pentru studiul limbii ruse și nici pe plan personal, sentimental lucrurile nu erau tocmai ca o bezea roz cocoțată pe un nor de vată de zahăr. Nici măcar în primăvară licența nu se mișca deloc cum aș fi vrut, iar eu stăteam și citeam filosofie și ascultam Pink Floyd. Și, colac peste pupăză, cireașa de pe tort, bomboana de pe colivă, m-am și îmbolnăvit. Aș vrea să spun că numai eu știu câte antibiotice am luat, dar nu mai știu. Dormeam cu Oxacilina la cap, iar oamenii care îmi erau aproape atunci îmi pansau, la propriu, rănile în fiecare zi. Nici acum nu știu dacă le-am mulțumit suficient, dar îmi promit mie că o să o fac.

Când credeam că-s mai bine, că mă ridic, că lucrurile își revin și pot să-mi văd liniștită de treabă…poc, tura doi. De data asta s-a lăsat cu petrecere. A se citi cu spital, cu operație, pansamente și injecții multe, cu trezit la 6 dimineața zilnic și culcat mult după miezul nopții. Știți, sunt momente din viață care parcă ți se tatuează așa pe suflet, rămân acolo și sunt parte din tine, nu sunt doar experiențe, ci efectiv devin tu, într-o anumită măsură. Dac-am să uit vreodată cum stăteam în hol în Floreasca, cu căștile în urechi și cursurile de Negociere în brațe, în timp ce așteptam să înceapă vizita pe secția de Chirurgie Plastică? Nici într-un milion de ani. Mă întorceam apoi la cămin, puneam căștile din nou în urechi și reluam învățatul. Când pentru sesiune, când pentru admiterea la master, când pentru sesiune, când pentru admiterea la master. Roller-coaster. Dacă stau acum cu mine la o cafea și mă uit în urmă, hm! Nici nu știam eu atunci cât mă ajută de fapt Pink Floyd-ul ăla pe care îl ascultam obsesiv.

N-am avut noi, în camera noastră de la etajul 1 din căminul Moxa, cine știe ce sistem audio. De fapt, nici măcar niște boxe mai de Doamne-ajută n-am avut, cum am mai tot auzit pe la vecinii de palier. Nici nu cred că ne-a trecut prin cap să pierdem timpul pe vreun magazin online ca să ne uităm de vreunele, din moment ce oricum n-aveam de gând să investim în așa ceva. Ne descurcam fiecare cu boxele de la laptopul personal și cu o pereche de căști in-ear, iar gadget-urile mai complicate, precum boxele de mai jos, le-am lăsat în grija altora sau pe mai târziu, într-o altă etapă a vieții noastre, când o să avem suficient spațiu în casele personale încât să nu ne mai respirăm în ceafă una alteia.

   edifier1                       edifier2

Da, am terminat cu bine facultatea, mi-am luat toate examenele, am luat 10 la licență și-am intrat la master. Mi-am petrecut vara încercând să-mi așez bucățile într-o ordine cât de cât satisfăcătoare, am continuat să mă caut și să mă reconstruiesc începând de atunci. Am luat pauze, am întâlnit oameni de la care am învățat în câteva ore cât n-am învățat vreodată dintr-o carte, am învățat să mă iert.
Au trecut trei ani de atunci, iar acum mă bucur de fiecare zi pe care o trăiesc în echilibrul la care am ajuns. Nu e perfect, dar nici nu caut asta. E bine, e cald, am cafea, iubire și muzică în fiecare zi, iar joia în special, pentru că atunci pătrund pentru o oră într-o mică oază: e lecția mea de canto săptămânală, e momentul în care mă bucur de efectele terapeutice ale muzicii la un alt nivel. Și nu, nu mă veți întâlni prea curând pe vreo scenă mare, poate nici la karaoke n-o să ne găsim, dar dacă o să vedeți în vreo joi vreo fată cu un zâmbet până la urechi coborând dintr-un bloc de lângă Universitate și cântând obsesiv același refren, să știți că-s eu. Și că-s fericită.

Articol scris pentru SuperBlog 2017

Notă: titlul este un citat din ”Viața pe un peron”, de Octavian Paler

Dimineți de artistă

Nu mai e de mult un secret faptul că mie îmi place să cânt. Sigur, o fac doar în intimitatea camerei mele, la duș sau când sunt singură la volan, dar de cântat, cânt și recuperez prin capacitatea mea extrem de bine dezvoltată de a reține un milion de versuri, ceea ce pierd prin prisma talentului meu vocal sublim, încântător, dar care lipsește cu desăvârșire. Cred că asta mi-am dorit cel mai mult să fac în viață, dovadă stând ondulatorul de păr de la țară și spray-urile Impulse, care și-au jucat cu brio rolurile de microfoane, concertele pe care le dădeam în curte și playback-ul grațios pe care îl făceam pe piesele Nataliei Oreiro.

N-a fost să fie, am ajuns să mă joc cu cifre, norme și proceduri, în timp ce-mi îndes căștile în urechi, ca să mă concentrez mai bine, dar se pare că undeva în interiorul meu tot nu pot accepta această realitate. Motiv pentru care rețin versuri muuulte, ca să pot cânta piesele respective în momentele mele de exprimare artistică. Dacă aș reține materia pentru examene tot atât de repede și pe un termen tot atât de lung cum se întâmplă cu versurile din melodii… pfff, aș ajunge departe. Aș putea să fredonez acum lejer ”Eternal flame” a celor de la The Bangles, dar n-aș putea să-mi amintesc despre ce era al treilea capitol din materialul de la Audit Bancar, din care am avut examen acum o lună. Sounds familiar?

Problema mea nu e efectiv că țin minte prea multe versuri și-mi ocup spațiu pe hard așa aiurea. Problema e că nu înțeleg de ce și că aș vrea să știu cum funcționează mecanismele și cât de repede se pot adânci toate circumvoluțiunile alea responsabile cu muzica față de celelalte, responsabile cu sesiunea. Și mă mai macină ceva tare de tot: diminețile care încep cu mine cântând o melodie. Cât mai random posibil. Poate să fie ceva ce am ascultat seara, înainte să adorm, poate să fie ceva ce ascult pe repeat în ultima săptămână sau vreun cântec pe care îl asociez cu cartea de pe noptieră sau cu visul din noaptea trecută. Sau poate să fie o melodie complet random, atât de random încât să încep să râd cu poftă în vârful patului, la 7 dimineața și să mă întreb ce naiba s-o fi întâmplând în capul meu.

N-am zis nimic când m-am trezit în minte cu ”Eyes Shut”,  de la Years and Years. O ascultam pe repeat și tocmai îmi cumpărasem bilet la Summer Well, unde sper că o voi asculta live. Avea sens. N-am zis nici când odată ce am deschis ochii am început să cânt ”you’re my flashlight, light, you’re my flashligt, light, light, you’re my flashlight”, încercând să imit vocea lui Jessie J. Și, trebuie să fiu sinceră, nu am fost șocată nici de Drake, cu a lui ”Hotline Bling”, prea o auzisem peste tot zilele alea și-mi mai plăcuseră și jeansii fetelor din videoclip. Nu, accesul de râs n-a fost provocat nici măcar de ”What do you mean?” a inegalabilului Justin Bieber. Câștigătoare detașată la categoria ”cum să o zăpăcim pe Ioana” a fost Miki, cu a ei ”Jumătate”. Cum care Miki? Miki, fosta solistă de la K-pital. Miki, cea care a făcut împreună cu Pepe un cover după ”No me ames”, a cuplului J Lo – Marc Anthony. Miki, cea care se trezește serioasă, plină de înțelepciune și cu machiajul perfect pe față în videoclipul de la piesa asta, nu răvășită și amuzată până peste cap, cum m-am trezit eu în dimineața aia.

Mă macină atât de multe întrebări, încât nu știu la care să caut răspuns mai întâi. De ce mă trezesc fredonând? De ce și cum sunt alese anumite piese? De ce nu mă pot trezi și eu morocănoasă și fără chef de orice nu are cofeină, ci mă confrunt cu exprimarea asta artistică de cum deschid ochii? Și, mai ales, nu este oare un semn faptul că și eu m-am trezit într-o dimineață cântând piesa asta, la fel cum se trezește și Miki în videoclipul de mai sus? Cum ce semn? Semn că mi-am greșit cariera, dar că încă nu e timpul pierdut și că o dimineață rece de iarnă poate fi momentul perfect pentru a face o întoarcere la 180 de grade și de a-mi începe, în sfârșit, viața de artistă pentru care m-am născut.

beyonce lol gif

Lacrima limbii noastre

Cândva, am întrebat-o pe mama cam la ce vârstă am mers în picioare și mi-a spus că destul de târziu. Nu mai știe exact, pentru că de la 9 luni am început să vorbesc și nu m-am mai oprit. Păi da, poate pentru că mama însăși îmi vorbea atât de mult și poate pentru că, fără să știu, iubeam limba asta dintotdeauna.

Am vorbit clar foarte devreme, n-am stâlcit prea mult cuvintele și am avut noroc de o mamă răbdătoare, care să-mi răspundă la toate întrebările (uneori repetitive) și să-mi repete la infinit poeziile. În primul an de grădiniță eram cea mai mică din grupă, dar cu toate astea doamna educatoare m-a pus să deschid serbarea. Doar pentru că iubeam poeziile și îmi plăcea atât de mult să le învăț și să mă aud spunându-le încât uitam de vreo emoție, deși aveam doar 3 ani și câteva luni. E interesant cum faptul că iubești o limbă, inconștient de altfel, poate să te ajute să treci în anii viitori peste teama de a vorbi în public.

Când am învățat să citesc, am făcut-o după Abecedarul lui Grigore Vieru și-mi amintesc că am avut un nod în gât atunci când am auzit la televizor știrea care ne anunța că omul ăsta a plecat dintre noi. Nu era vorba că știam mare lucru despre el, doar că simțeam că-i datorez cumva faptul că vorbesc bine limba asta. Lui și câtorva persoane cărora o să le fiu mereu recunoscătoare. Pentru că pot să mă exprim corect și coerent, pentru că mai pun mâna pe câte o carte din când în când, pentru că am trecut repede și fără consecințe de perioada ”scrisul ca pe mess”, pentru că nu arunc cu cratime în stânga și-n dreapta, ci le pun frumos acolo unde le e locul, pentru că nu fac niciodată confuzii majore sau greșeli gramaticale flagrante. Și pentru că știu să folosesc cuvântul ”flagrant”, cuvânt care, pentru informația multor așa-ziși jurnaliști, este un adjectiv.

Mi-ar fi plăcut să învăț germana din motive obiective, pentru că nu-mi place neapărat cum sună și, deși am studiat-o, franceza nu s-a lipit  de mine. Vorbesc engleză și cochetez puțin cu spaniola, iar cu limba lui Pușkin încă nu mi-am pierdut speranța, dar pentru mine niciuna nu sună la fel ca româna.
Pentru că acasă, dor și iubesc au un ecou absolut incomparabil. Pentru soare, dimineață, amintire, fior, țărm, vis, credpace, lacrimă și speranță. Pentru că de-a lungul timpului poeții (și nu numai) i-au mânuit cuvintele atât de bine și pentru că sunt sentimente pe care n-aș putea vreodată să le exprim mai bine în altă limbă.

Și pentru că au existat oameni care au iubit-o infinit mai mult decât mine:

Douăzeci [3]

Gata. Recunosc cu mâna pe inimă: nu pot trăi fără muzică. Cred că viața mea ar fi extraordinar de tristă dacă n-ar exista muzica. Așa că m-am gândit la 20 de melodii care, pentru mine, nu vor îmbătrâni niciodată, pentru că sunt speciale într-un fel anume. Fie că îmi amintesc de ceva, fie că mă fac să visez, să-mi fac planuri sau pentru orice alt motiv.
So, here they are, the happy twenty, cu câte un cuvânt, două, ca explicație 🙂

  • Celine Dion – Pour que tu m’aimes encore (școală generală, primăvară, trei fete, trei garoafe; man, this feels like a looong time ago)
  • Michael Bolton – All for love (pentru că da, m-am uitat la ”Clona” și domnul ăsta a cântat într-una din cele mai frumoase scene)
  • Los Lobos – La Bamba (am ascultat melodia asta la magnetofon până s-a stricat banda cred…yo no soy marinero, soy capitan, soy capitan, soy capitan)
  • A.S.I.A. – Dă-mi nopțile înapoi (am dat la schimb temporar caseta mea cu Genius unei colege și am derulat-o de sute de ori ca să ajung la cântecul ăsta, deși era mai în vogă ”Inima mea”)
  • Kaoma – Lambada (seriously, e Lambada, nu are nevoie de explicații)
  • Bon Jovi – Bed of Roses (pe lângă faptul că e așa frumoasă, a fost înregistrată în 1992, deci suntem cam de-o seamă)
  • Tina Turner – The best 
  • Queen – Show must go on (fiindcă o ascult de fiecare dacă când simt că e prea greu, că nu mai pot, că am nevoie de încurajare)
  • Delta Goodrem&Brian Mc.Fadden – Almost Here (pentru că pur și simplu o să fie specială mereu)
  • Los del Rio – Macarena (cine nu a dansat vreodată pe melodia asta?..)
  • Shakira – Underneath your clothes ( e un evergreen pentru mine; am ascultat-o cântată de o colegă de generală, apoi am cineva mi-a pus videoclipul pe un CD, doamne, cât m-am mai uitat la videoclipul ăla!)
  • James Blunt – Goodbye, my lover 
  • Paolo Nutini – These streets (fiindcă am rezonat cu melodia asta când m-am mutat în București)
  • Coldplay – Viva la Vida (fiindcă îmi amintește de niște oameni minunați și niște momente care nu se pot uita)
  • Vama Veche – Epilog (I couldn’t help it)
  • Santana – Maria, Maria (ce pot să spun, îmi place chitara asta de mor)
  • Christina Aguilera – Fighter (pe care o dedic mereu în mintea mea atâtor persoane)
  • Horia Brenciu – Septembrie, luni (ador diminețile, luna septembrie și cafeaua; și-mi place cum cântă Brenciu)
  • Edith Piaf – Je ne regrette rien (fiindcă vreau să trăiesc în așa fel încât să pot cânta asta pe la vreo 80 de ani)
  • Mr. President – Coco Jambo (yep, oldie, but goldie)

Nu le-am numerotat, pentru că nu vreau să fac un top. Eu le iubesc pe toate 😆

V-am lăsat, fug să dansez Lambada :>

 

Un an

Iulie. Luni dimineața. Eu stau în pat, îmi sorb cafeaua și îmi mănânc biscuiții cu ovăz. Din când în când mai arunc un ochi pe site-urile de știri, poate-poate aflu ce subiecte s-au dat la bac la română. Nu sunt. Eh, o să aflu eu mai târziu, nu e ca și cum nu mă pot uita la Sex And The City fără să știu. Dar sincer, vreau să văd dacă lor le dă ”Enigma Otiliei”. Mi-am dorit mult să-mi pice romanul ăsta anul trecut.
Anul trecut…

Când a trecut un an? Anul trecut aveam și eu emoții. Mă gândeam și eu dacă am destulă pastă la pix, dacă mi-am luat buletinul și dacă o să-mi pice poezie. Și mă mai gândeam la vacanță, la facultate și la București. Și au venit toate, chiar dacă nu deodată, că așa se spune, ”you can have it all, just not all at once”.

Și dacă e un lucru pe care nu o să-l fac niciodată, ăla va fi să le zic celor care dau bacul chestii de genul: ”Eh, mare chestie. Bacul e nimic pe lângă ce urmează, nu te mai stresa și văita atâta.” Da, bacul e nimic pe lângă ce urmează, dar așa cum eu am avut momentele mele în care simțeam că e prea mult, că nu mai pot, nu mai am chef, că vreau să mă vait, știu că așa au și ei. Da, am avut două sesiuni după care bacul mi se pare o simplă teză, dar când l-am dat eu era cel mai important examen de până atunci. Așa că lăsați oamenii să se vaite, să se streseze, să-și facă griji și dacă puteți, încurajați-i 🙂

P.S. Orice ați face la examen, nu uitați: show must go on! 😛

When you believe

Sunt siderată, nu-mi vine să cred ce am aflat la prima oră. Nici nu am apucat să mă trezesc bine că aud la televizor cântând ”I will always love you” și văd un titlu cel puțin sugestiv: ”Vocea” a tăcut. Da, a murit Whitney Houston 😦
Și știți ce mă enervează cel mai tare? Când am scris articolul Igienă la extrem  am postat și o melodie pe care am ascultat-o obsesiv în dimineața aia. Și am zis că o să scriu altă dată și despre ce muzică mai ascult eu dimineața. Și în ziua aia ascultasem pe lângă ”The best” și ”I will always love you”, dar nu am vrut să o menționez pentru că aveam de gând să scriu câteva rânduri în plus despre piesa asta într-un articol viitor, inspirat de acesta, de pe blogul Oanei.
Și tot o să scriu articolul, încă mai adun informație, dar azi nu-mi vine să cred că a murit femeia asta, am crescut ascultând-o și încep să am emoții la gândul că pleacă multe voci adevărate și rămânem cu prea multe din alea modificate pe calculator. Trist.

Rest in peace!

Și un duet pe care îl ador!