Dimineți de artistă

Nu mai e de mult un secret faptul că mie îmi place să cânt. Sigur, o fac doar în intimitatea camerei mele, la duș sau când sunt singură la volan, dar de cântat, cânt și recuperez prin capacitatea mea extrem de bine dezvoltată de a reține un milion de versuri, ceea ce pierd prin prisma talentului meu vocal sublim, încântător, dar care lipsește cu desăvârșire. Cred că asta mi-am dorit cel mai mult să fac în viață, dovadă stând ondulatorul de păr de la țară și spray-urile Impulse, care și-au jucat cu brio rolurile de microfoane, concertele pe care le dădeam în curte și playback-ul grațios pe care îl făceam pe piesele Nataliei Oreiro.

N-a fost să fie, am ajuns să mă joc cu cifre, norme și proceduri, în timp ce-mi îndes căștile în urechi, ca să mă concentrez mai bine, dar se pare că undeva în interiorul meu tot nu pot accepta această realitate. Motiv pentru care rețin versuri muuulte, ca să pot cânta piesele respective în momentele mele de exprimare artistică. Dacă aș reține materia pentru examene tot atât de repede și pe un termen tot atât de lung cum se întâmplă cu versurile din melodii… pfff, aș ajunge departe. Aș putea să fredonez acum lejer ”Eternal flame” a celor de la The Bangles, dar n-aș putea să-mi amintesc despre ce era al treilea capitol din materialul de la Audit Bancar, din care am avut examen acum o lună. Sounds familiar?

Problema mea nu e efectiv că țin minte prea multe versuri și-mi ocup spațiu pe hard așa aiurea. Problema e că nu înțeleg de ce și că aș vrea să știu cum funcționează mecanismele și cât de repede se pot adânci toate circumvoluțiunile alea responsabile cu muzica față de celelalte, responsabile cu sesiunea. Și mă mai macină ceva tare de tot: diminețile care încep cu mine cântând o melodie. Cât mai random posibil. Poate să fie ceva ce am ascultat seara, înainte să adorm, poate să fie ceva ce ascult pe repeat în ultima săptămână sau vreun cântec pe care îl asociez cu cartea de pe noptieră sau cu visul din noaptea trecută. Sau poate să fie o melodie complet random, atât de random încât să încep să râd cu poftă în vârful patului, la 7 dimineața și să mă întreb ce naiba s-o fi întâmplând în capul meu.

N-am zis nimic când m-am trezit în minte cu ”Eyes Shut”,  de la Years and Years. O ascultam pe repeat și tocmai îmi cumpărasem bilet la Summer Well, unde sper că o voi asculta live. Avea sens. N-am zis nici când odată ce am deschis ochii am început să cânt ”you’re my flashlight, light, you’re my flashligt, light, light, you’re my flashlight”, încercând să imit vocea lui Jessie J. Și, trebuie să fiu sinceră, nu am fost șocată nici de Drake, cu a lui ”Hotline Bling”, prea o auzisem peste tot zilele alea și-mi mai plăcuseră și jeansii fetelor din videoclip. Nu, accesul de râs n-a fost provocat nici măcar de ”What do you mean?” a inegalabilului Justin Bieber. Câștigătoare detașată la categoria ”cum să o zăpăcim pe Ioana” a fost Miki, cu a ei ”Jumătate”. Cum care Miki? Miki, fosta solistă de la K-pital. Miki, cea care a făcut împreună cu Pepe un cover după ”No me ames”, a cuplului J Lo – Marc Anthony. Miki, cea care se trezește serioasă, plină de înțelepciune și cu machiajul perfect pe față în videoclipul de la piesa asta, nu răvășită și amuzată până peste cap, cum m-am trezit eu în dimineața aia.

Mă macină atât de multe întrebări, încât nu știu la care să caut răspuns mai întâi. De ce mă trezesc fredonând? De ce și cum sunt alese anumite piese? De ce nu mă pot trezi și eu morocănoasă și fără chef de orice nu are cofeină, ci mă confrunt cu exprimarea asta artistică de cum deschid ochii? Și, mai ales, nu este oare un semn faptul că și eu m-am trezit într-o dimineață cântând piesa asta, la fel cum se trezește și Miki în videoclipul de mai sus? Cum ce semn? Semn că mi-am greșit cariera, dar că încă nu e timpul pierdut și că o dimineață rece de iarnă poate fi momentul perfect pentru a face o întoarcere la 180 de grade și de a-mi începe, în sfârșit, viața de artistă pentru care m-am născut.

beyonce lol gif

Lacrima limbii noastre

Cândva, am întrebat-o pe mama cam la ce vârstă am mers în picioare și mi-a spus că destul de târziu. Nu mai știe exact, pentru că de la 9 luni am început să vorbesc și nu m-am mai oprit. Păi da, poate pentru că mama însăși îmi vorbea atât de mult și poate pentru că, fără să știu, iubeam limba asta dintotdeauna.

Am vorbit clar foarte devreme, n-am stâlcit prea mult cuvintele și am avut noroc de o mamă răbdătoare, care să-mi răspundă la toate întrebările (uneori repetitive) și să-mi repete la infinit poeziile. În primul an de grădiniță eram cea mai mică din grupă, dar cu toate astea doamna educatoare m-a pus să deschid serbarea. Doar pentru că iubeam poeziile și îmi plăcea atât de mult să le învăț și să mă aud spunându-le încât uitam de vreo emoție, deși aveam doar 3 ani și câteva luni. E interesant cum faptul că iubești o limbă, inconștient de altfel, poate să te ajute să treci în anii viitori peste teama de a vorbi în public.

Când am învățat să citesc, am făcut-o după Abecedarul lui Grigore Vieru și-mi amintesc că am avut un nod în gât atunci când am auzit la televizor știrea care ne anunța că omul ăsta a plecat dintre noi. Nu era vorba că știam mare lucru despre el, doar că simțeam că-i datorez cumva faptul că vorbesc bine limba asta. Lui și câtorva persoane cărora o să le fiu mereu recunoscătoare. Pentru că pot să mă exprim corect și coerent, pentru că mai pun mâna pe câte o carte din când în când, pentru că am trecut repede și fără consecințe de perioada ”scrisul ca pe mess”, pentru că nu arunc cu cratime în stânga și-n dreapta, ci le pun frumos acolo unde le e locul, pentru că nu fac niciodată confuzii majore sau greșeli gramaticale flagrante. Și pentru că știu să folosesc cuvântul ”flagrant”, cuvânt care, pentru informația multor așa-ziși jurnaliști, este un adjectiv.

Mi-ar fi plăcut să învăț germana din motive obiective, pentru că nu-mi place neapărat cum sună și, deși am studiat-o, franceza nu s-a lipit  de mine. Vorbesc engleză și cochetez puțin cu spaniola, iar cu limba lui Pușkin încă nu mi-am pierdut speranța, dar pentru mine niciuna nu sună la fel ca româna.
Pentru că acasă, dor și iubesc au un ecou absolut incomparabil. Pentru soare, dimineață, amintire, fior, țărm, vis, credpace, lacrimă și speranță. Pentru că de-a lungul timpului poeții (și nu numai) i-au mânuit cuvintele atât de bine și pentru că sunt sentimente pe care n-aș putea vreodată să le exprim mai bine în altă limbă.

Și pentru că au existat oameni care au iubit-o infinit mai mult decât mine:

Douăzeci [3]

Gata. Recunosc cu mâna pe inimă: nu pot trăi fără muzică. Cred că viața mea ar fi extraordinar de tristă dacă n-ar exista muzica. Așa că m-am gândit la 20 de melodii care, pentru mine, nu vor îmbătrâni niciodată, pentru că sunt speciale într-un fel anume. Fie că îmi amintesc de ceva, fie că mă fac să visez, să-mi fac planuri sau pentru orice alt motiv.
So, here they are, the happy twenty, cu câte un cuvânt, două, ca explicație 🙂

  • Celine Dion – Pour que tu m’aimes encore (școală generală, primăvară, trei fete, trei garoafe; man, this feels like a looong time ago)
  • Michael Bolton – All for love (pentru că da, m-am uitat la ”Clona” și domnul ăsta a cântat într-una din cele mai frumoase scene)
  • Los Lobos – La Bamba (am ascultat melodia asta la magnetofon până s-a stricat banda cred…yo no soy marinero, soy capitan, soy capitan, soy capitan)
  • A.S.I.A. – Dă-mi nopțile înapoi (am dat la schimb temporar caseta mea cu Genius unei colege și am derulat-o de sute de ori ca să ajung la cântecul ăsta, deși era mai în vogă ”Inima mea”)
  • Kaoma – Lambada (seriously, e Lambada, nu are nevoie de explicații)
  • Bon Jovi – Bed of Roses (pe lângă faptul că e așa frumoasă, a fost înregistrată în 1992, deci suntem cam de-o seamă)
  • Tina Turner – The best 
  • Queen – Show must go on (fiindcă o ascult de fiecare dacă când simt că e prea greu, că nu mai pot, că am nevoie de încurajare)
  • Delta Goodrem&Brian Mc.Fadden – Almost Here (pentru că pur și simplu o să fie specială mereu)
  • Los del Rio – Macarena (cine nu a dansat vreodată pe melodia asta?..)
  • Shakira – Underneath your clothes ( e un evergreen pentru mine; am ascultat-o cântată de o colegă de generală, apoi am cineva mi-a pus videoclipul pe un CD, doamne, cât m-am mai uitat la videoclipul ăla!)
  • James Blunt – Goodbye, my lover 
  • Paolo Nutini – These streets (fiindcă am rezonat cu melodia asta când m-am mutat în București)
  • Coldplay – Viva la Vida (fiindcă îmi amintește de niște oameni minunați și niște momente care nu se pot uita)
  • Vama Veche – Epilog (I couldn’t help it)
  • Santana – Maria, Maria (ce pot să spun, îmi place chitara asta de mor)
  • Christina Aguilera – Fighter (pe care o dedic mereu în mintea mea atâtor persoane)
  • Horia Brenciu – Septembrie, luni (ador diminețile, luna septembrie și cafeaua; și-mi place cum cântă Brenciu)
  • Edith Piaf – Je ne regrette rien (fiindcă vreau să trăiesc în așa fel încât să pot cânta asta pe la vreo 80 de ani)
  • Mr. President – Coco Jambo (yep, oldie, but goldie)

Nu le-am numerotat, pentru că nu vreau să fac un top. Eu le iubesc pe toate 😆

V-am lăsat, fug să dansez Lambada :>

 

Un an

Iulie. Luni dimineața. Eu stau în pat, îmi sorb cafeaua și îmi mănânc biscuiții cu ovăz. Din când în când mai arunc un ochi pe site-urile de știri, poate-poate aflu ce subiecte s-au dat la bac la română. Nu sunt. Eh, o să aflu eu mai târziu, nu e ca și cum nu mă pot uita la Sex And The City fără să știu. Dar sincer, vreau să văd dacă lor le dă ”Enigma Otiliei”. Mi-am dorit mult să-mi pice romanul ăsta anul trecut.
Anul trecut…

Când a trecut un an? Anul trecut aveam și eu emoții. Mă gândeam și eu dacă am destulă pastă la pix, dacă mi-am luat buletinul și dacă o să-mi pice poezie. Și mă mai gândeam la vacanță, la facultate și la București. Și au venit toate, chiar dacă nu deodată, că așa se spune, ”you can have it all, just not all at once”.

Și dacă e un lucru pe care nu o să-l fac niciodată, ăla va fi să le zic celor care dau bacul chestii de genul: ”Eh, mare chestie. Bacul e nimic pe lângă ce urmează, nu te mai stresa și văita atâta.” Da, bacul e nimic pe lângă ce urmează, dar așa cum eu am avut momentele mele în care simțeam că e prea mult, că nu mai pot, nu mai am chef, că vreau să mă vait, știu că așa au și ei. Da, am avut două sesiuni după care bacul mi se pare o simplă teză, dar când l-am dat eu era cel mai important examen de până atunci. Așa că lăsați oamenii să se vaite, să se streseze, să-și facă griji și dacă puteți, încurajați-i 🙂

P.S. Orice ați face la examen, nu uitați: show must go on! 😛

When you believe

Sunt siderată, nu-mi vine să cred ce am aflat la prima oră. Nici nu am apucat să mă trezesc bine că aud la televizor cântând ”I will always love you” și văd un titlu cel puțin sugestiv: ”Vocea” a tăcut. Da, a murit Whitney Houston 😦
Și știți ce mă enervează cel mai tare? Când am scris articolul Igienă la extrem  am postat și o melodie pe care am ascultat-o obsesiv în dimineața aia. Și am zis că o să scriu altă dată și despre ce muzică mai ascult eu dimineața. Și în ziua aia ascultasem pe lângă ”The best” și ”I will always love you”, dar nu am vrut să o menționez pentru că aveam de gând să scriu câteva rânduri în plus despre piesa asta într-un articol viitor, inspirat de acesta, de pe blogul Oanei.
Și tot o să scriu articolul, încă mai adun informație, dar azi nu-mi vine să cred că a murit femeia asta, am crescut ascultând-o și încep să am emoții la gândul că pleacă multe voci adevărate și rămânem cu prea multe din alea modificate pe calculator. Trist.

Rest in peace!

Și un duet pe care îl ador! 

Sesiune

Arată tare drăguț căminul în sesiune. Serios. E chiar liniște, lumea învață în camere, în sălile de lectură, în oficii și pe holuri. Pe holuri modul de învățat variază: unii și-au scos câte o masă, pe care tronează în voie laptopuri (din care rar se mai aude și câte o piesă pe fundal), cărți, cursuri, foi, foițe, scheme, tabele, alții stau pe jos cu teancuri de informații în brațe și cănile de cafea sau cola la îndemână.

Sunt chestii care pe mine mă distrag de la învățat, dar mă concentrez și, în general, utilizez cam aceleași elemente motivaționale pe care le foloseam pentru bac și până acum mi-a ieșit. Sper să reușesc și azi, că am de luptat cu niște interesante concepte de management și trebuie să trec peste handicapul pe care îl am, faptul că am party-uit azi-noapte și am dormit puțin. Mă bazez pe my dearest-hottest-blackest-tastiest-friend-the-one-and-only, coffee. Aa, nu v-am zis că timp de 10 zile am fost într-o perioadă de coffee abstinence, dar nu mai puteam să-mi introduc dreptul în cap fără niște cofeină, așa că o să repet experiența (care a mers mai bine decât mă așteptam, mai ales ajutată de un ceai roșu cu aromă de vanilie, mmm) după ce se termină.

Ultima chestie înainte să mă întorc la procesele decizionale: voi ați văzut cum ninge? Și cum viscolește? Eu am vrut zăpadă, dar așa nu prea-mi place. Azi nu ies din casă, dar mâine trebuie să mă urnesc la examen, sper să-și bage mințile în cap vremea asta și să rămână așa cum e acum, că de 5 minute s-a oprit. Help us, God 🙂

Gata, am fugit înainte să mă gândesc că am pierdut mult timp și implicit că am luat o decizie proastă când m-am apucat să scriu pe blog .

P.S. Vă las două melodii care îmi sună în cap de azi-noapte, nu știu cum să le mai scot.

 

Nu știu cum să încep

N-am mai scris de atâta timp că aproape nu știu de unde să apuc cuvintele și mi se pare că nu mai am când să recuperez tot ce nu v-am povestit. O să încerc totuși să rezum cam ce am făcut eu în săptămâna asta, că deja m-am obișnuit cu noua mea viață și, deși mi-e un pic dor de casă, gândul că sunt atât de aproape și dacă se va întâmpla să nu mai pot, în două ore sunt acolo, mă liniștește și pot să-mi văd de activități.

S-o luăm metodic, vreți?

Cum e în București? E ok, mie îmi place 😀 E drept că e aglomerat, mai ales în comparație cu urbea mea, dar e frumos și vezi tot felul de oameni și nu se uită nimeni ciudat dacă îți scoți cartea în metrou sau RATB. Încă sunt la început și nu am văzut prea mult din el, dar plănuiesc, așa că dacă aveți sugestii de trasee care merită o plimbare, de locuri care merită vizitate, aștept să mi le împărtășiți, nu fiți sfioși 🙂 Voi reveni sigur cu întâmplări din capitală, că nu vor întârzia să apară, sigur.

Cum e la cămin? E foarte bine, camera e relativ mare, mai ales în comparație cu alte cămine, avem baie în cameră, deci nu trebuie să ies în prosop pe hol. Suntem într-o zonă foarte bună, eu fac între 90 și 120 de secunde până la facultate (bine, poate 180 dacă pun de când ies din cameră) și 9-10 minute până la Piața Romană. Atmosfera din cămin e ok, deși avem niște tipi cu care stăm perete în perete și care cred că au săracii o casetă veche pe care au pus 4-5 melodii pe care le pun toată seara, până noaptea, cu boxele la maxim, desigur. Cred că au fost reclamați, că a venit paznicul mai devreme, iar acum văd că au dat mai încet. Dacă nu-și revizuiesc comportamentul permanent o să aflați zilele viitoare despre cum le-am pus lipici pe clanță sau altele de genul. A, despre cămin încă una și gata: azi dimineață ne-a trezit cineva cu un răcnet: ”Bună dimineațaaaaa, Moxaaaaaa!”. Dat fiind faptul că aveam și muzică pe fundal, tind să cred că-s tot vecinii noștri. Dar e frumos în cămin 😛

Cum e la facultate? Încă n-am păreri, deși se presupune că am început de ieri. Am avut două cursuri și un seminar, iar profii de curs au chiulit, azi avem zi liberă, deci abia de mâine o să intru mai în pâine probabil. Știu că o să-mi placă însă, deși știu și că e greuț 🙂 Pentru că în ciuda concepției ”Aaa, ASE, mult timp liber!”, și aici sunt mulți studenți care citesc și se documentează mai mult decât au nevoie pentru seminar. Mai ales dacă îți dorești să știi cum stă treaba pe la Bursă, BNR sau așa ceva 😛

Cum e în rest? E tot bine. Colegele mele de cameră sunt super, ne înțelegem foarte bine și sper să nu se schimbe chestia asta, am mers mai mult pe jos săptămâna asta decât toată vara și am deja stații de metrou la care nu mă mai uit pe panouri, mi-au intrat în reflex 😛 Că veni vorba, una din ele este Aviatorilor și am fost în Herăstrău cu bicicleta și ieri și alaltăieri. Nu am mai mers pe bicicletă de vreo 8 ani cred și nu-mi venea să cred că e așa adevărată expresia ”ca mersul pe bicicletă”, eram ca un copil mic care are o jucărie nouă.

Bineee, cam atât pe azi că eu mâine am cursuri de la 7.30 și să vedem cum mă trezesc. De acum nu mai iau pauze de astea de la blog, măcar când îmi las creierul la răcit după ce învăț la mate și tot scriu două rânduri.

Noapte bună, București! 😛