Orice revenire e, probabil, o iluzie

Am început școala de șoferi cu puțin timp înainte să împlinesc optsprezece ani, deși nu aveam mașină acasă și nici nu se întrezărea vreo astfel de posibilitate prea curând. A fost cu siguranță cel mai bun moment, nu aveam rețineri, nu mi-era teamă, eram încântată și sigură că pot să fac asta. Am făcut-o, am luat permisul din prima încercare, l-am pus în portofel și în următorii trei ani m-am urcat la volan de vreo două-trei ori.
În 2013, când în final a apărut Aimee în viața mea (da, mașina mea e fată și o cheamă Aimee, get over it), m-am trezit că mi-am trecut în cont și responsabilitatea a câteva sute de kilograme de fier și asta doar pentru că am într-un buzunar mic o bucată de plastic roz pe care am semnat mai frumos decât am făcut-o oriunde altundeva.

Sigur, la început a fost mai greu, roțile lui Aimee se mișcau bine și făceau fix ce le spuneam, dar rotițele mele erau ușor ruginite, reflexele nu existau încă iar toate lucrurile trebuia făcute în același timp, desigur. Mi-am amintit însă de mersul pe bicicletă și mi-am permis să extrapolez la mașini, n-aveam cum să fi uitat. Am mers mult pe banda 1 și puțin cu lămâia în geam, am oprit motorul, de câteva ori chiar în rampe, am luat toate gropile, am frânat brusc de prea multe ori, am schimbat vitezele prea devreme sau prea târziu, am visat la momentul în care să intru în depășiri și am încurcat câte puțin traficul. Până când n-am mai făcut-o. Până când am început mai degrabă să simt ce trebuie să fac, decât să gândesc fiecare pas în avans, până când rotițele mele s-au uns nu cu toate, dar cu multe alifii.

Vreau să cred că e la fel cu scrisul. Că, deși n-am mai scos la lumină un text de mai bine de un an, o să fiu capabilă să pedalez din nou cu pletele în vânt în curând. Am scris mult în capul meu în ultimul an. Mi-am notat idei și fraze pe telefon sau pe bucăți de hârtie rupte din agendele de la birou, am citit, am desprins idei care m-au urmărit obsesiv în anumite zile, le-am dezvoltat, am scris texte, le-am șters, le-am modificat și le-am aruncat în folderul ”Am să revin mai târziu”.
Am și simțit mult, am învățat în fiecare zi și mi-am făcut ordine într-o grămadă de gânduri în care abia dacă mă mai găseam pe mine. M-am plimbat, am râs, am adunat o găleată de amintiri și am trecut la a doua, am plâns, am adormit amintindu-mi zile fără griji și un om drag, am plâns și mai mult când m-am trezit și mi-am dat seama că e adevărat, nu mai e deloc și o să-mi ia o viață să mă obișnuiesc cu gândul. Mi-am șters lacrimile, am primit îmbrățișări, am crescut.

Sunt momente când nu știi exact ce o să se întâmple mai departe, încotro te îndrepți și dacă o să te dezumfli ca un balon de săpun, dacă va fi doar un text rătăcit, scăpat din mână într-o duminică târzie de vară sau va fi scânteia de care aveai nevoie pentru pasiunea asta mai veche. Sunt aceleași momente în care știi însă că e bine, că atâta timp cât îți face plăcere, ești fix pe drumul care trebuie, ăla spre tine, oricât de clișeic și puțin profund ar suna. Și că, din fericire, nu mergem decât înainte.

Manifest pentru SMS-uri

Îmi plac SMS-urile. Mult mai mult decât conversațiile telefonice. Sigur, un apel venit de la o anumită persoană într-un moment cu totul neașteptat, când omul de la capătul celălalt al liniei e ultima persoană la care te-ai fi așteptat să te sune, poate să facă de cinci ori mai mult decât toate SMS-urile pe care vi le-ați scris vreodată. Da, să-i auzi vocea omului ăluia, să simți cum zâmbește la telefon, să vezi cum ocolește anumite răspunsuri sau cuvinte sau pur și simplu să asculți puțin tăcerea…toate astea sunt așa plăcute. Dar fără SMS-uri, apelul ăla n-ar fi existat. Și dacă ar fi să știu că de-acum încolo aș putea fie doar să scriu SMS-uri, fie doar să am conversații telefonice, atunci aș alege fără să stau pe gânduri SMS-urile.

Pentru că doar editorul tău de mesaje știe câte ore ai petrecut tastând, ștergând, corectând și apoi apăsând sfios butonul ”Send”.  Pentru că datorită SMS-urilor, emoțiile și zâmbetele au căpătat unitate de măsură. Se măsoară în numărul de caractere, în semne de punctuație sau emoticons. Se măsoară în minutele dintre ”Delivered to” și ”1 New Message”  și în fracțiunea de secundă dintre ”1 New Message” și ”View”. Și pentru că, vrei sau nu, nu-ți vei mai putea aminti exact cum a decurs conversația aia, dar mesajele…pe alea le poți păstra și le poți reciti din când în când, zâmbind, chiar dacă puțin amar și nostalgic.
Îmi place să scriu SMS-uri și să le trimit, dar îmi place și să scriu SMS-uri ipotetice, pe care știu că  nu le voi trimite vreodată. Le scriu, le dau Preview, zâmbesc și le șterg. Pe unele pentru că nu e cazul să le trimit, pentru că situația nu mai e de așa natură, iar pe altele pentru că destinatarii lor nici nu mai știu că exist probabil. Sau dacă știu, oricum pot trăi la fel de bine și fără să facă texting cu mine.

Îmi plac SMS-urile, pentru că doar tu și telefonul tău știți câte mesaje ai scris, ezitând apoi între a le șterge și a le trimite și la câte ai apăsat ”Send” într-o secundă, dintr-un impuls, pentru a te întreba după: ”Ah, dacă nu trebuia să fac asta?” Doar voi și poate o prietenă.

Îmi plac SMS-urile. Să le scriu, să le citesc și să le trimit. Și mai ales…să le primesc.