Cum am învins sesiunea prin râs

S-a terminat, gata. Am realizat abia acum, la aproape o săptămână după ultimul examen, că asta a fost ultima sesiune serioasă din studenția mea, c’est fini la comédie. Semestrul următor nu mai e despre examene, despre seri de weekend pierdute printre cursuri, despre nopți dormite pe sfert și dimineți în care să mă trezesc cu un ibric de cafea, în loc de obișnuita cană. Și m-a bușit râsul când mi-am dat seama că, da, s-a încheiat mișto de tot, cum nici nu m-aș fi gândit. Să vedeți.

Vineri seara, pe la 7 așa, așteptam noi, toți marii specialiști în marketing bancar adunați într-o sală, să ne etalăm cunoștințele vaste dobândite în noaptea anterioară. Pe la 7 și-un sfert trecute fix, proful nimic. La un moment dat, când mai aveam așa cam un sfert de covrig de mâncat, intră în  sală patru crai. Să fiu mai precisă, trei crai și o crăiasă, unul mai mândru ca altul. Am râs, că asta fac de obicei când cred că aud sau văd o glumă. Îl recunoscusem doar pe proful de seminar de la Inginerie Financiară, examen care m-a făcut să ascult ”We are the champions” o zi întreagă când am aflat că am trecut din prima. Ce să caute omul aici? Doar dacă…

Da, proful a trimis această echipă ”bine sudată” să țină examenul în locul lui. Acum, c-o fi fost pentru că era plecat pe te miri unde, sau o fi fost pentru că nu ne-a văzut la cursuri și-a zis să ne plătească acum cu aceeași monedă, asta n-o mai știu. Știu doar că s-a lăsat cu mutări din bănci după niște algoritmi prea complecși pentru mintea mea după 10 ore de muncă, cu foi capsate și cu telefoane către prof, care să explice că de fapt nu aveam nevoie de foi capsate, că ne trimisese el deja. Recunosc, am început să râd încetișor, până la 7:43, când am început oficial examenul. Cu fiecare întrebare citită râdeam puțin mai tare, că dacă era după mine aș fi ales toate răspunsurile la vreo 13 grile din 15. N-am făcut-o, stați liniștiți.

La un moment dat, în ciuda concentrării mele intense, am simțit că o discuție interesantă are loc între o colegă a mea și unul dintre cei doi profi rămași în sală, probabil nefumători. Mă rodea curiozitatea, deși eu n-aveam întrebări,  că înțelesesem cerințele, probleme aveam cu răspunsurile. Pe măsură ce proful părea mai implicat decât colega mea, situația devenea mai interesantă, iar când el a pus mâna pe telefon și l-a sunat pe proful de curs, deja nu mă mai puteam concentra la grila numărul 9. N-am prins mare lucru din discuția aia, dar ce am înțeles a fost nedumerirea omului de la capătul celălalt al firului, omul chiar nu înțelegea ce ar putea fi neclar la cele trei subiecte deschise de pe foaia de examen. Asta m-a liniștit, că nici eu nu înțelegeam, dar știți cum e, când înveți în două-trei jumătăți de seară nu prea te poți baza așa tare pe ce știi.

Ei bine, problema era că, aparent, subiectele erau formulate abiguu, incomplet. Exprimarea „Elaborați asupra politicii de personal a unei bănci….bla bla” adaptată din engleză a pus niște probleme mai complexe decât întrebarea în sine. Adică în timp ce eu mă gândeam oare ce naiba-mi amintesc din politica de personal, colega mea se întreba ce anume trebuie să elaboreze. Da, știu, nici ea nu e fără vină aici, am dat atâtea examene de genul ăsta, că era practic imposibil să greșești scriind tot ce știai. Dar voi vă dați seama că noi am avut patru, repet, PATRU supraveghetori, dintre care cel puțin unul prof de inginerie financiară, și a fost nevoie să fie sunat proful de curs ca să lămurească problema? Păi numai din ambiție și nu-l sunam, să nu închidă telefonul și să spună că ne-a trimis degeaba acolo.

michael jordan laughing out loud

Could you, please, elaborate on that?

Am râs. Vreo cinci minute nu m-am putut opri, am râs cu atâta poftă, cu capul pe bancă, încât profa supraveghetoare se uita la mine și mai să se pornească și ea. Am râs pentru că vorbim jumătate în engleză, dar ne lovim de niște formulări, am râs pentru că nu vedem pădurea de copaci, am râs pentru că erau niște grile la care puteam la fel de bine să dau cu banul ca să aleg între a sau b. Dar n-am făcut-o. Am făcut un compromis între ce-mi suna mai aproape de ce citisem și cum  urma să arate modelul hașurat pe tabelul cu răspunsuri, am trecut mai departe, am umplut paginile disponibile cu ce-mi aminteam de la colegii de birou despre marketingul digital, mi-am strâns lucrurile și am plecat acasă, bucuroasă că s-a terminat așa mișto sesiunea.

Și-abia târziu de tot mi-am dat seama că s-au terminat toate sesiunile și că-n 5 ani de facultate n-am avut un examen la care să râd ca la ăsta. Și-acum că am elaborat suficient asupra subiectului: mersi, ASE, nu încetezi să mă surprinzi!

Welcome, dear summer!

Mă întrebam cum să-mi petrec seara asta liniștită de duminică și apoi mi-a venit ideea: scriu pe blog. N-am mai făcut asta de atâta timp, că nici nu mai știu cum se face. Dar, vorba aia, pofta vine mâncând, așa că sper să-mi amintesc pe parcurs.

S-a terminat și ăsta. S-au dus doi ani de facultate, doi ani plini: de oameni, de amintiri, de zâmbete și hohote de râs, de lacrimi, de frustrări și de chestii învățate. Patru sesiuni cât patru BACuri și nopți în care soarele m-a prins fie cu markerele în mână și cursurile în față, fie ștergându-mi rimelul de la ochi și făcând promisiuni de genul ”lasă, că noaptea viitoare dorm 5 ore”. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost viața mea în altă facultate din universitatea asta. Și nu, nu e vorba doar de oamenii pe care i-am întâlnit în perioada asta și pe care, sunt sigură, dacă aș fi ales altceva nu i-aș mai fi cunoscut. E vorba de atât de multe lucruri mici și de lucruri pe care le simți, de faptul că ai emoții când te gândești că, deși nu e nici pe departe cea mai importantă și mai complicată chestie din viața ta, abia aștepți să te apuci de lucrarea aia de licență. Asta deși nu știi mare lucru și nu știi de unde ai să o începi.

E prima vară, după 14 ani de școală, când, deși sunt atât, dar atât de obosită, am atâta energie. Pentru că mi-am făcut planuri și visuri și pentru că-mi doresc ca anul viitor pe vremea asta să aștept cu nerăbdare nu examenul de licență sau admiterea la master, ci altceva, mult mai mult de atât. Și pentru că uneori stau și mă gândesc cât de norocoasă sunt, uitându-mă în urmă nu doar la deciziile pe care le-am luat eu, ci și la unele pe care, într-o anumită măsură, le-au luat alții pentru mine. Pentru că îmi dau seama că de atât de multe ori n-am primit ceea ce aș fi vrut, dar am primit ceea ce am avut nevoie, încât mă gândesc că numai unui om super norocos i se poate întâmpla asta.

Și acum, după două luni nebune, în care am sacrificat timp cu persoane dragi, în care am dormit puțin și am mâncat dezordonat, acum e momentul pentru o pauză. Scurtă. În care să mă bucur de muzică, și de filme, și de cărți, și de ieșiri, și de o vacanță mică undeva, departe. Și apoi gata, back in business, că niciun lucru mișto nu s-a făcut doar gândindu-te la el 🙂

Până una, alta, să fie vară!

The break is over

Nu am abandonat blogul, nu am rămas fără conexiune la internet, nu mi-am pierdut toate ideile pe parcurs și, cel mai important, nu am murit. Deși, la cum arătam în ultimele zile din sesiune, oamenii care nu mă văzuseră de ceva timp ar fi putut să se îndoiască de asta pentru o secundă. Lăsând însă glumele macabre deoparte, mi-am petrecut timpul liber din ultima perioadă dormind, fiindcă era lucrul de care aveam cea mai mare nevoie și de aia blogurile, cititul, filmele sau alte activități din categoria relaxare au rămas cu un pas în urmă. Duminică, după ultimul examen, aveam fix 132 de articole necitite în Reader și recunosc cu mâna pe inimă că încă nu le-am parcurs pe toate.

Nu le-am parcurs pentru că am ajuns acasă. Mi-era atât de dor de acasă și am fost atât de ocupată în astea două zile, încât nici măcar n-am intrat să scriu despre cei doi ani de Fingerprints care s-au împlinit la începutul lui februarie. Am fost ocupată în primul rând cu somnul, cu cele treisprezece ore din prima noapte și cele zece din a doua. Am fost ocupată cu statul. Mi-am pus niște gânduri în ordine, am stat cu mama personală și i-am povestit de la chestii de interes național până la cele mai (aparent) insignifiante amănunte, am avut grijă să-mi reobișnuiesc ficatul cu cafeaua adevărată, după toate acele trei și patru în unu-ri din plicurile colorate de la Nes sau Don Cafe și am redeschis, după lupte seculare, Shogun-ul. Am fost ocupată să merg la țară și să mănânc costiță de porc prăjită, cu mămăligă și salată de varză acră și să aflu cine s-a mai însurat sau măritat prin sat.

Am fost ocupată să citesc poezii de Ivcelnaiv. Și să le recitesc. Și apoi să le mai citesc o dată. Am fost ocupată să fiu acasă și să-mi strâng energie pentru toate lucrurile faine care urmează. Pentru un nou semestru plin, pentru niște proiecte minunate, cu oameni minunați, pentru faptul că, deși atât de aglomerați, anii ăștia sunt atââât de frumoși. Poate tocmai pentru că sunt plini.

Am fost ocupată zilele astea, dar gata de-acum 🙂

Unele lucruri rămân la fel

La începutul anului, în perioada de recrutare a VIP, am scris un articol care, din diverse motive, a rămas până astăzi doar la stadiul de document Word, așa că m-am gândit să-l scot la lumină, chiar dacă după câteva luni bune.
Sigur, de atunci s-au mai schimbat câteva chestii, au mai venit niște oameni și…au plecat alții, din păcate. Cu toate astea, unele lucruri vor rămâne mereu la fel: entuziasmul, zâmbetul de pe buze când vorbesc despre VIP și Econosofia, atașamentul față de tot ceea ce înseamnă ele 🙂

Cineva spunea că nu-ți amintești zile, ci momente. Nimic mai adevărat. N-aș putea spune că-mi amintesc ce zi era când am aflat de VIP și Econosofia, dar cu siguranță că nu voi uita prea curând momentul în care am coborât din lift și am fost abordată pe cel mai entuziast ton care mi-a fost dat să-l aud în ziua aia. Din cele 30 de secunde de interacțiune mi-au rămas în minte cuvintele ”voluntariat”, ”economie”, ”conferințe”, ”oameni interesanți” și ”BNR”. Am cerut un pliant și am plecat acasă. După ce am citit tot ce am găsit despre VIP, am zis că trebuie să aplic aici, asta deși trimisesem deja un formular către o altă organizație.

E adevărat, îmi amintesc că interviul a fost într-o zi de luni, dar chiar și așa, a fost tot într-un moment când am decis că, dacă și oamenii de pe partea cealaltă a mesei sunt de acord, locul meu e aici. Se poate să fi fost imaginea pe care m-au ajutat să mi-o creez despre organizație și comunitate, faptul că mi-au pus la încercare și creativitatea, entuziasmul lor sau motivația Andreei, actualul nostru președinte, dar cert e că am auzit un click și hotărârea mea a fost luată.
După ce VIP-ul m-a ales (da, vreau să cred că VIP-ul m-a ales pe mine), viața mea a devenit mai plină de momente. Acum, privind în urmă, încerc să-mi închipui primul meu an de facultate fără VIP, fără oamenii interesanți de care aminteam mai sus, fără ședințe, conferințe, traininguri și, mai ales, teambuildinguri, la fel cum încerc să-mi imaginez primăvara fără ”Economics through a Macrofying Glass”. Conștientizez în fiecare zi că fiecare moment petrecut în Econosofia m-a ajutat să fiu omul care sunt azi, cu mult diferit față de cel care eram acum fix un an, când stăteam într-un fotoliu confortabil din Aula Magna a ASE-ului și îl ascultam pe rector vorbindu-ne despre experiența minunată a studenției care începea atunci și acolo. Nici nu știam în momentul ăla câtă dreptate are.

Am afișat deseori un zâmbet forțat atunci când am fost întrebată dacă n-aș vrea să fac altceva în timpul meu liber, decât să-l aloc voluntariatului, unde ”nu-mi iese nimic”. E greu să explici cuiva ce înseamnă să fii membru VIP, pentru că experiența asta se trăiește, nu se povestește; cu atât mai greu e să convingi pe cineva că, pentru tine, ăsta e cel mai bun mod în care ți-ai putea petrece timpul liber, mai ales dacă omul respectiv  pleacă de la premisa că dacă nu există beneficii materiale, atunci nu se merită. Din fericire, există mulți oameni excepționali, exact din aceia în care VIP-ul crede cu tărie, care înțeleg  exact ce-ți aduce voluntariatul, fără să fie nevoie să le explici în cuvinte.

Eu sunt o norocoasă pentru că știu astfel de oameni, pentru că împart cu ei valori, păreri, idealuri, pentru că mă inspiră și mă motivează în fiecare zi și pentru că știu că, datorită lor, lumea în care trăiesc e măcar un pic mai bună. Pentru că ei nu așteaptă ca altcineva să facă lucrurile pentru ei, ci pun mâna pe treabă și-și construiesc lumea așa cum o vor.
Nu știu cui ar trebui să mulțumesc  pentru cele 30 de secunde din fața liftului din Moxa, care nu doar că mi-au schimbat întreaga studenție, dar m-au adus într-un loc în care viziunea, planurile și obiectivele mele au căpătat noi forme. După un an de VIP și Econosofia, nu pot să-mi doresc decât ca, începând de astăzi și alături de noi oameni excepționali, să am parte de încă un an măcar la fel de productiv și să mă apropii cu încă un pas de fiecare obiectiv setat. Ce zici, vii și tu?”

Când timpul își schimbă unitatea de măsură

keepcalmandstudyforexamsÎn vacanță nu știi tot timpul în ce dată ești sau ce zi a săptămânii se întinde în fața ta când deschizi ochii dimineața. De fapt, nici nu contează că e 23 sau 26 ori că e joi sau duminică, pentru că tu nu trebuie decât să te relaxezi, iar dacă ești în călătorie, oricum sejurul e planificat pe ziua 1, ziua 2 și așa mai departe. Deci ce relevanță are?

Cam așa e și în sesiune. Deseori habar n-ai pe ce lume ești în ce dată ești și te trezești că trebuie să scoți telefonul ca să poți completa un amărât de formular. Și ce mai formular? Ăla de comandă pentru fotocopia manualului care are să-ți stoarcă fiecare picătură de energie în zilele care au să urmeze. Și ce zile urmează? Hm, stai că ne uităm în calendar, că nu știu ce zi e azi. Ce dată e vineri? Păi nu știu, dar stai…examenul la Baze de Date e sâmbătă și e pe 26, deci…25.  Auzi, 7 februarie pică duminică? Nu, nu, duminică avem examenul la Econometrie, e în 10.
Și uite așa, zilele de examen devin puncte de reper; săptămâna nu se mai împarte în zile lucrătoare și de weekend, ci în zile cu examen și…restul. Zile de învățat.  Zile cu cafea multă, neuroni chinuiți și cărți marker-uite. Timpul nu se mai împarte în secunde, minute, ore. Îl măsurăm acum în fraze, paragrafe, enumerări, subcapitole, capitole.
Nu mai mâncăm pentru că e prânzul, mâncăm pentru că am terminat un capitol, mai bem o cafea când trecem la băncile de investiții și dacă reușim să citim 50 de pagini fără pauze, atunci merităm niște ciocolată.

Pauze? De masă (acest tip de pauză include pauza de episod de serial), de duș, de două-trei melodii, de Facebook, de răsfoit un blog sau de ridicat de pe scaun și dezmorțit fundul și coloana lombară. Somnul devine un bun de lux. ”Timpul pe care l-aș dormi înseamnă…poate chiar un capitol. Prea scump.”
Laitmotivul perioadei? ”După sesiune.” După sesiune dormim, mergem la film, citim, terminăm serialul, ne plimbăm, ieșim în oraș, învățăm rusă, scriem pe blog mai des. Pentru trei săptămâni timpul e suspendat și ziua nu mai are 24 de ore, ci are numărul de pagini parcurse și de clasificări învățate. Clasificări în clasificări în clasificări. Matrioșka.

Și la sfârșitul zilei, când te bagi sub pătură, gândul că mâine n-o să-ți mai amintești nimic din ce ai citit aproape că nu te-ar lăsa să adormi…dacă n-ai fi atât de obosită încât nici crema de mâini n-apucă să-ți intre bine în piele.

Vară

Uneori simt că nu mai știu să scriu. Simt că aș avea o mulțime de chestii de spus, dar când vine vorba să apăs pe taste, mă lasă orice urmă de inspirație. Cred însă că nu e așa. Cred că e doar o fază trecătoare, pentru că încă încerc să mă regăsesc după sesiunea asta. Nu pentru că am fost extraordinar de solicitată și așa mai departe, ci pentru că acum realizez cu adevărat că s-a dus un an de facultate. Gata. Îmi mai iau o zi (sau seară, cum vreți) să mă gândesc la asta și de mâine revin. Am o vară întreagă să învăț mate, să citesc cărți și bloguri, să ascult muzică, să văd filme și seriale și să citesc articole/cărți de profil. Tomorrow is the first day of the rest of my life 🙂

Și-o piesă, probabil singura de care nu mi s-a făcut greață, deși am ascultat-o extrem de des la cămin (involuntar, desigur).

Sesiune

Arată tare drăguț căminul în sesiune. Serios. E chiar liniște, lumea învață în camere, în sălile de lectură, în oficii și pe holuri. Pe holuri modul de învățat variază: unii și-au scos câte o masă, pe care tronează în voie laptopuri (din care rar se mai aude și câte o piesă pe fundal), cărți, cursuri, foi, foițe, scheme, tabele, alții stau pe jos cu teancuri de informații în brațe și cănile de cafea sau cola la îndemână.

Sunt chestii care pe mine mă distrag de la învățat, dar mă concentrez și, în general, utilizez cam aceleași elemente motivaționale pe care le foloseam pentru bac și până acum mi-a ieșit. Sper să reușesc și azi, că am de luptat cu niște interesante concepte de management și trebuie să trec peste handicapul pe care îl am, faptul că am party-uit azi-noapte și am dormit puțin. Mă bazez pe my dearest-hottest-blackest-tastiest-friend-the-one-and-only, coffee. Aa, nu v-am zis că timp de 10 zile am fost într-o perioadă de coffee abstinence, dar nu mai puteam să-mi introduc dreptul în cap fără niște cofeină, așa că o să repet experiența (care a mers mai bine decât mă așteptam, mai ales ajutată de un ceai roșu cu aromă de vanilie, mmm) după ce se termină.

Ultima chestie înainte să mă întorc la procesele decizionale: voi ați văzut cum ninge? Și cum viscolește? Eu am vrut zăpadă, dar așa nu prea-mi place. Azi nu ies din casă, dar mâine trebuie să mă urnesc la examen, sper să-și bage mințile în cap vremea asta și să rămână așa cum e acum, că de 5 minute s-a oprit. Help us, God 🙂

Gata, am fugit înainte să mă gândesc că am pierdut mult timp și implicit că am luat o decizie proastă când m-am apucat să scriu pe blog .

P.S. Vă las două melodii care îmi sună în cap de azi-noapte, nu știu cum să le mai scot.