Bittersweet Symphony

Îmi scrie într-o zi o prietenă să mă întrebe când am terminat masterul, că ea nu mai știe. A trecut abia un an, dar și mie mi se pare că a trecut o viață și încă un pic, toată facultatea pare undeva departe, dincolo de un perete de ceață. Nu mi-e foarte dor, recunosc, singurele lucruri care-mi lipsesc cu adevărat sunt ședințele și proiectele din VIP, organizația unde am făcut voluntariat. Dar și mai mult îmi lipsesc teambuilding-urile de atunci. Orele petrecute în autocar sau în tren, râsul zgomotos, glumele de interior și grătarele, jocurile, muzica și dansul.

De când am început să lucrez, n-am mai avut parte de niciun teambuilding și mai că-mi vine să mă apuc iar de voluntariat numai pentru asta. Să-mi fac iar bagajul în așa fel încât să-ncapă într-un rucsac, să alerg după troleu, apoi prin gară, după tren, să găsim loc lângă ușă, lângă oamenii cu manelele date la maxim și să facem haz de necaz pe tema asta. Sau să închiriem autocare mari doar pentru noi, să jucăm pe drum jocuri de cunoaștere și să bem cafea de la benzinărie, apoi să ne dăm jos în Poiană și să inspirăm aerul tare de munte. Un grup de peste 100 de oameni care împart atât de puține și totuși atât de multe.

N-ai nevoie de cine știe ce salon de evenimente în Poiana Brașov ca să te bucuri de un weekend de vis. Ai nevoie de un hotel călduț și spațios și de oamenii potriviți, chiar dacă vreo câțiva ar dormi pe paturile suplimentare. Noi să fim sănătoși, suntem obișnuiți cu studenția. Când am ajunge, ne-am trânti rucsacurile grele și am pune la punct programul zilei. Mâncare, odihnă și activități de echipă, jocuri și timp de socializare, de dat în leagănul din curte, de jucat cu cățeii aciuați prin zonă și de plimbat aiurea pe potecile bătătorite.

curte royal

Nu ne-ar trebui multe dotări. O sală suficient de mare încât să respirăm fiecare din bucățica noastră de aer, cu un ecran pe care să ne proiectăm filmulețele amuzante și un flipchart pe care să ținem scorul la ”Win as much as YOU can”, camere cu paturi comode, în care să dormim cele 4 ore de după răsărit, o parcare în care să se odihnească autocarele și o terasă pe care să ne bem cafeaua de dimineață. De atmosferă ne ocupăm noi.

royal tb

Toate jocurile, toate proiecțelele de echipă, toate căutările în care ne-am trimite unii pe alții, resursele limitate și cerințele amuzante, jocurile de negociere, în care toată lumea urmărește câștigul, toate astea ne-ar conduce pas cu pas, ca de fiecare dată, către o echipă mai puternică. La finalul zilei am proiecta din nou discursul lui Al Pacino din ”Any Given Sunday”, să ne intre tuturor bine-n cap cât de importantă e echipa: ”You gotta look at the guy next to you. Look into his eyes. Now I think you are going to see a guy who will go that inch with you. That’s a team, gentlemen and either we heal now, as a team, or we will die as individuals.”

Seara am da scaunele la o parte din sala de conferințe și am pregăti-o pentru petrecere. Am cânta pe ”Bittersweet Symphony” și am dansa pe ”I follow rivers”, până la shot-ul tradițional de tequila sau până ne-ar durea tălpile, apoi poate că o parte dintre noi, cu chef de joacă și de rezolvat mistere, ne-am înghesui din nou într-o cameră ca să jucăm Mafia. Am căuta asasini și mobiluri ale crimelor, suspecți, cetățeni simpli și doctori, încercând astfel să-i cunoaștem mai bine pe oamenii cu care vom lucra un an întreg în echipe mai mici sau mai mari. Ne-am culca târziu, după răsăritul soarelui, după ce vom fi stat la povești șoptite pe holuri și ne vom fi făcut planuri de organizat Gala VIP, că doar e clar că ne pricepem la organizare de evenimente în Brașov, în București sau oriunde altundeva.

A doua zi, după cafeaua de pe terasă și plimbarea scurtă, ne-am înghesui lucrurile în rucsac și am începe să visăm la proiecte sau la patul de acasă ori de la cămin. La un somn lung, de vreo noapte și jumătate, în care să nu mai visăm asasini și crime și la un an cât mai plin alături de noua noastră echipă.

De acum însă mie îmi rămâne doar să mă bucur de vreun eventual teambuilding de la birou și să fiu recunoscătoare că am trăit cel puțin o dată toate lucrurile astea de care v-am povestit.

tbeco

Articol scris pentru SuperBlog 2017.
*Primele două fotografii sunt de pe pagina de Facebook a Hotel Royal, iar ultima este din arhiva personală.

Advertisements

Cum să (nu) obții un job

Cred că am știut dintotdeauna în sufletul meu că e mai bine să fii overdressed decât underdressed. Sau poate nu dintotdeauna, poate totuși am învățat asta la grădiniță, când eram în grupa mică și trebuia să facem poza aia de tablou, despre care tot povestesc. Știți voi, ziua aia în care eu aveam puloverul de lână pe mine, în timp ce lumea era toată aranjată, cu rochițe și costumașe, de-mi venea să intru-n pământ de rușine. Probabil că atunci când am primit și eu rochia de catifea și mi s-a luminat chipul, mi s-o fi activat și vreun beculeț, care de atunci se aprinde periodic ca să-mi amintească treaba asta.

Îmi place să pun pe mine o rochie elegantă dacă merg la balet sau la operă, chiar dacă în ultima vreme tot mai puțină lume se mai lovește de codul ăsta vestimentar și vedem sălile pline de tot felul de ținute, care mai de care mai casual. A fost o perioadă când judecam mai aspru treaba asta, însă după doar trei ani în câmpul muncii, înțeleg mai limpede cât de prețios e timpul liber și cât de greu e să faci de toate. Mai bine săli pline de blugi, decât goale pentru că oamenii nu au timp de schimbat.

Eh, și pentru că tot am adus vorba de munci și aniversări, chiar mă gândeam azi, în prima zi la noul meu loc de muncă, la toamna anului 2014, când îmi căutam eu primul job și mă duceam pe la interviuri. Am venit la unele direct de la Târgoviște, cu microbuzul, iar la altele m-am dus după-amiaza, după o jumătate de zi de căutat chirie prin prăfuitul București. M-am dus spre interviul de grup de la bancă într-o pereche de blugi, o bluză groasă, deși era cald, și o tunică de piele. Numai cizmele îmi mai lipseau ca să fiu complet aiurea îmbrăcată pentru temperatura de afară. Transpirasem fiindcă eram grăbită și mă duceam pornită în baia din pasajul Bălcescu, de la Universitate, să mă schimb. Aveam la mine niste pantaloni negri cu dungă, o bluză care nu se șifona și mergea ținută o zi în bagaj și niște pantofi cu toc, pe care eram dispusă să merg 15-20 de minute pe jos.

Când să intru la baie, ușa încuiată. Am simțit că se dărâmă pasajul pe mine și-mi venea să plâng. Mergeam spre interviu și mă gândeam cum aș putea să fac să rezolv. Să alerg, să ajung mai devreme, apoi să intru mai întâi la baie și să mă schimb? Mda, dar nu știam exact cum s-ar fi desfășurat lucrurile, poate mă băgau direct într-o sală de meeting și m-aș fi afișat acolo în toată splendoarea blugilor mei tociți în fund. Am mărit pasul, am ajuns pe la Bursa de Valori căutând din priviri vreo cafenea sau vreun bar în care să pot intra și să le folosesc baia. Nicio șansă. Până la urmă am găsit o florărie la vreo 5 minute de sediul băncii. Am intrat să-ntreb de vreo minune și mi-am vărsat oful, iar doamna de acolo m-a privit blând și mi-a zis că ea are o băicică în spate și dacă cred că am loc, mă pot schimba acolo.

Inutil să spun că îmi venea să-i sar de gât și să o pup, dar că doar mi-am făcut loc printre ornamente de flori și mi-am pus pantalonii cu dungă, bluza și pantofii cu toc pe mine, iar restul țoalelor în pungă. Ați crede că lucrurile s-au încheiat aici, nu? Ei bine, nu. Oricât de profi arătam eu, de simțit m-am simțit ca naiba tot interviul. Pantalonii aveau o talie mult mai joasă decât îmi aminteam, erau strânși pe fund, dar îmi veneau și puțin lărguți mai sus, așa că stăteam pe scaun și îi simțeam cum se lasă în jos de la spate, iar bluza nu e suficient de lungă și eu trebuie să am grijă să nu care cumva să mi se vadă lenjeria de pe dedesubt.
Deja trecusem de momentul de frustrare creat de lipsa unei cabine de schimb, acum începusem să-mi fac o sută de mii de procese de conștiință că n-am ales abordarea și ținuta potrivite. Normal, Ioana, normal, nu puteai și tu să mai faci un drum la București în altă zi, trebuia să umbli cu cârpele-n plasă după garsoniere. Dacă te aranjai de acasă, altfel îți dădeai seama cum îți vin pantalonii ăștia de rahat. Îi tăiai bucăți și-i aruncai pe Dâmbovița sau măcar căutai alții. Sau o fustă, o bluză suficient de lungă, sau o rochiță, ceva.

Bine, între noi fie vorba, nici n-aveam cine știe ce haine potrivite de interviuri, ca s-o spunem pe-a dreaptă. Poate că dacă aș fi avut o rochie ca asta, de la Answear, altfel ar fi stat lucrurile. Sau măcar un sacou mai lung, să nu mă mai stresez că mi se văd cele de nevăzut pe deasupra pantalonilor cu pricina.

În fine, habar n-am cum m-am descurcat atât de bine la testul ăla și la discuție, mai ales că între timp mă luase și o durere de burtă infernală. Noroc că n-a trebuit să mă ridic de pe scaun și că după vreo oră jumătate s-a terminat chinul. Am avut grijă să ies ultima din sală, iar apoi am aterizat fix în baia de la parter. Am reușit să mă schimb rapid de pantalonii buclucași, care acum nu mai erau doar negri, dacă mă înțelegeți, și s-o întind spre casă.
Nu știu dacă a fost de vină ținuta, rezultatele la test sau amândouă, cert e că după câteva zile m-au sunat să mă cheme la un interviu individual, pentru un job full-time, nu pentru internship-ul la care aplicasem. Am făcut cruci, am venit direct de acasă îmbrăcată la dungă, în fusta neagră și cămașa bleu în care îmi susținusem licența, l-am așteptat pe vicepreședinte vreo oră și un sfert să ajungă la întâlnire, apoi, cu încrederea la cote maxime, am luat jobul. Și în primele zile de serviciu am cumpărat o ciocolată Poiana și-am mers la doamna de la florărie să-i mulțumesc. Cred sincer că energiile ei pozitive m-au ajutat să obțin primul meu job, că altfel, cu pantalonii ăia…

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Listen to the listener

Când am împlinit 25 de ani am primit unul dintre cele mai frumoase cadouri din lume. Am primit încredere, încurajare, am primit imboldul de a încerca un lucru extrem de important pentru mine și siguranța că e cineva  să mă țină de mână în caz că mi se pare că mă duc la vale. Chiar la miezul nopții, într-o mansardă din centrul vechi al Brașovului, am primit pe Whatsapp un document PDF în care scria negru pe alb că-s așteptată să-mi revendic cele patru ședințe de canto. Îmi tremurau picioarele și-mi transpiraseră palmele, de parcă urma să urc pe scenă în fața unei săli întregi chiar în momentul ăla. Eram fericită și am adormit zâmbind.

Dar săptămânile treceau, iar eu nu sunam ca să-mi rezerv locul. În capul meu nu era loc de cântat, deși-mi doream asta mult, pentru că în capul meu era mare aglomerație, cam cum e în pasaj la Unirii luni dimineața la 8. Era plin de voci, care mai de care mai puternice, care răcneau, lipsite de orice fel de eleganță, că nu o să pot face asta. Că nu am voce bună, doar știu asta din copilărie, că oi avea eu ureche muzicală, dar nu-s în stare să fredonez o melodie ca lumea. Că îmi tremură vocea, că nu pot să cânt decât undeva sub nivelul mării, că pare ca și cum mă strânge cineva de gât atunci când încerc să cânt sus, că sunetul e nazal și fals, că îmi scapă vocea, că ar râde lumea de mine. Trafic intens, după cum puteți vedea.

Aseară am fost la cea de-a opta ședință de canto și ultima din sezonul ăsta. Din păcate, din motive organizatorice va trebui să iau pauză o perioadă, însă e greu de descris în cuvinte cam ce s-a întâmplat în perioada asta de două luni și un pic. În capul meu lucrurile se desfășoară acum ca pe străduțele din Cotroceni într-o după-amiază călduță de duminică. E liniște, e calm, foșnesc frunzele sub tălpi și din când în când se aud câteva păsărele cântând, iar tu ții căștile în urechi de design, căci îți asculți doar propriile gânduri.

”Baby it looks as though we’re running out of words to say…”

În camera mică din apartamentul de la Universitate au răsunat de o grămadă de ori versurile astea aseară. Nu pentru că nu mi-aș mai găsi cuvintele, ci pentru că melodia lui Jessie Ware îmi aglomerează sufletul doar ascultând-o, așa că mi-am dorit mult să o pot cânta și mi-am pus-o pe listă. Eram, desigur, emoționată, aveam un gol în stomac și mă așteptam ca profa să-mi spună ”nu, n-ai cum să ajungi acolo, îmi pare rău, să alegem altceva.”
Dar ce să vezi, am aflat încă o dată că în viață trebuie să ceri ca să poți primi, să încerci ca să poți reuși, să te miști din loc ca să ajungi undeva. După trei sferturi de oră de cântat și după câteva încurajări de genul ”te rog, hai, mai în față vocea, ai încredere”, am mai gustat încă o feliuță de fericire.

– Știi, dacă acum două luni mi-ar fi spus cineva că am să pot cânta o piesă 80% pe voce de cap, aș fi zis că râde de mine.
–  Ei, și vezi ce frumos sună?
– Nu știu, că eu nu mă aud. Dar îmi place să cânt și simt că mi-e bine. Și e suficient, oricum.

Cam asta discutam cu profesoara în timp ce-mi trăgeam fermoarul gecii și-mi înfășuram eșarfa la gât. I-am promis că mai exersez acasă și că o să merg la karaoke. Și-o să-mi țin promisiunea, chiar dacă acasă tehnologia mă ajută mult prea puțin. Până la urmă, nu cânt pentru performanță, ci pentru fericire și oricum de auzit eu nu prea mă aud, așa că de ce aș avea nevoie de un sistem audio de super bună calitate?

Eh, să fim serioși, că doar nici eu nu cred ce am zis, ci mai degrabă e o mostră bună de ”vulpea când n-ajunge la struguri, zice că sunt acri”. Mi-ar plăcea să am un living spațios, cu tavan înalt și doar câteva piese de mobilier, cu un pian într-un colț, chiar dacă nu știu să cânt, cu un ecran suficient de mare, pe care să curgă versurile melodiilor, și un sistem audio la care până la urmă să mă aud și eu. Și să mă aud bine. Sigur, trebuie și să arate frumos, nu neapărat să pară luxos, dar să se potrivească în peisaj.

edifier 1

   – Să știți că e un sistem cu adevărat profesionist. Suportă patru tipuri de input-uri, coaxial, optic, balance, AUX și Bluetooth, boxele au o putere de 130 watt și un bass cu diafragma de aluminiu, iar planarul magnetic…

Omului care mi-ar spune așa ceva i-aș zâmbi cald și netru, aș arunca o privire peste boxele la care se uită cu atâta drag când povestește, apoi mi-aș drege glasul:

   – Am un living luminos, cu parchet din lemn masiv pe jos și un pian într-un colț. Îmi place să stau pe canapea și să citesc, să mă uit la filme bune, să ascult Nocturnele lui Chopin și un vals de Șostakovici, Lara Fabian, Pink Floyd, Beth Hart și Peppino Gagliardi. În fiecare zi îmi place să cânt pentru plăcerea cântatului, iar în unele zile îmi place să cânt și apoi să mă ascult. Îmi place să aud fericirea sau durerea din voce.

 I-aș surprinde zâmbetul stânjenit și ochii sclipind.

   – Sistemul S2000 Pro de care vă zic, de la Edifier, a fost conceput pentru înregistrarea și mixarea la domiciliu, dar în același timp vă asigură o experiență acustică deosebită. Toate aspectele tehnice puse laolaltă garantează un sunet de o calitate superioară, având setări diferite pentru filme și jocuri, pentru Chopin și Șostakovici, pentru Lara Fabian, Pink Floyd și…dumneavoastră. În plus, design-ul boxelor e o combinație reușită între clasic și modern, având panourile laterale cu finisaje din lemn, care s-ar potrivi perfect în livingul dumneavoastră.
Vă pot oferi, desigur, o broșură cu detalii tehnice, imagini și prețuri, precum și garanția unui sunet de o calitate ireproșabilă. Însă pentru a fi sigură că faceți alegerea potrivită, vă invit în lounge-ul nostru, pentru a testa pentru câteva minute boxele. Sigur, muzica o alegeți dumneavoastră, puteți chiar să ne și cântați, dacă doriți. Să fie microfon cu stativ?

edifier 2 edifier 4 eq

Mai durează puțin până îmi voi odihni tălpile și sufletul în livingul ala spațios. Până una, alta, eu am să exersez în continuare acasă ”Say you love me” a lui Jessie Ware, doar cu Youtube-ul și Chromecast-ul, bazându-mă pe boxele de la televizor. N-am cine știe  ce sistem audio, nici microfon, nici pe cineva avizat care să mă mai tragă de mânecă atunci când îmi retrag vocea. Am în schimb pe cineva care să mă încurajeze, să zâmbească în timp ce eu îmi dau capul pe spate încercând să ajung la nota aia și mă aplaude nu doar pentru că a sunat bine, ci și pentru că am reușit să trec peste niște limite personale. Pentru că, de foarte multe ori, singurii oameni care stau în calea fericirii noastre suntem noi înșine.

Articol scris pentru SuperBlog 2017

“Omul se descoperă pe el însuși când se măsoară cu obstacolul”

Închizi seara cartea și-o așezi pe noptieră, apoi stai cu ochii ațintiți în tavan, fiindcă nu te mai ia somnul. Probabil că nu te gândești neapărat la mine. E de înțeles, sunt până la urmă doar un pion pe marea tablă, o părticică dintr-un tablou mai mare, cu multă durere, mizerie și atâtea lupte încât te ia cu fiori când te gândești la noi.
Știu, aveai senzația că ai înțeles de la cursuri cum stă treaba cu Marea Criză, că e totul clar, de la cauze la efecte, de la Joia Neagră la revenirea economică. Însă toate astea se metamorfozează acum sub ochii tăi, sunt strânse cu putere între paginile din Fructele Mîniei, până se transformă în praf și se așază pe camioneta noastră, a familiei Joad.

Te sucești în pat, apuci volumul iar, îl frunzărești și îl pui la loc. Te gândești că nu e despre noi, Dodge-ul nostru și călătoria spre California, ci despre oameni și timpuri, despre empatie, solidaritate, suferință și supraviețuire, vise și sacrificii. Ca și viața, de altfel. Și de la adăpostul vremurilor în care trăiești tu, așa e. În schimb, când te cheamă Tom Joad, ca pe mine, ai nevoie de ceva timp și oameni în jur ca să crești și să spargi anumite limitări, să înțelegi că universul tău nu se limitează la familie și să înveți că oricât de ancorat ai fi în prezent, viitorul e ceva pentru care merită să lupți alături de oamenii cu aceleași dureri și năzuințe.

Să știi că am învățat multe de la Jim Casy pe drumul nostru prăfuit, fără el n-aș fi reușit probabil să ies dintre zidurile strâmte ale individualismului, dacă vrei să-i spui așa, și să nutresc sentimentul solidarității. Dar știi ce cred că m-ar mai fi ajutat? Cărțile. Ridici o sprânceană și te gândești că doar de citit nu ne ardea nouă în timp ce culegeam o mie de piersici pe zi doar ca să avem o turtă de făină de împărțit. Să știi că eu cred, totuși, că mi-ar fi plăcut ca Micul Prinț să fi prins viață cu niște ani mai devreme și să pot să-i aud uneori vocea răzbătând dintre paginile uzate.

antoine-de-saint-exupery-micul-print-1Cred m-ar fi ajutat să înțeleg mai repede că, oricât de mic ar fi universul fiecăruia dintre noi, poate cam cât planeta micului personaj, e important să vezi tabloul mare și să prețuiești legăturile dintre oameni mai mult decât orice. Și că uneori e nevoie să-i lași pe oamenii pe care îi iubești să plece. Că toți suntem datori în viață cu o călătorie de inițiere, mai zbuciumată sau mai lină, dar care să ne ajute să devenim ceea ce suntem. Aș fi împins cu coatele în zidurile conștiinței mele, m-aș fi uitat la oamenii din jurul meu și aș fi înțeles că nu suntem fiecare de capul lui și nu putem schimba nici măcar o frântură din lume singuri. Aș fi înțeles, poate, mai devreme că „numai cu inima poți vedea lucrurile corect, esențialul este invizibil pentru ochi.”

Să știi că uneori, în vâltoarea zilei sau a vremurilor, toți uităm de copilul interior. O să spui, poate, că e nepotrivit din partea mea să vorbesc despre asta, ținând cont de problemele de oameni mari cu care mă confrunt. Dar, ascultă-mă cu atenție, nu există vreme sau vremuri în care inocența copilului să împiedice găsirea de soluții sau supraviețuirea. Dimpotrivă, ea e cea care ne poate ajuta să accesăm resorturi interioare pe care altfel le-am crede pierdute. Doar nu știi cât de ușor își fac copiii prieteni, cât de ușor empatizează cu ceilalți? Cât de bine înțeleg, fără eforturi parcă, importanța cunoașterii celor din jur, apropierea de ei, crearea de relații durabile? Probabil aș fi recitit de zeci și sute de ori paragraful ăsta, până l-aș fi învățat pe de rost: „ Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de gata de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.”

În plus, tot de la Micul Prinț aș fi înțeles și cum să ajung la oamenii din jur, cum să le insuflu, în final, valorile în care am început să cred, ca să putem să schimbăm împreună o fărâmă din lume:  „Dacă vrei să construiești un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori și alte materiale. Învață-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârșită.”

E târziu acum și știu că te întrebi cum de am reușit să-mi găsesc cuvintele în felul ăsta, mai ales că probabil n-am citit prea mult la viața mea. Pune cartea la loc, închide ochii, termin-o mâine și lasă finalul să sufle peste tine o rază de speranță. Poate o să inventezi o explicație. Noapte bună!

***

Articol scris pentru SuperBlog 2017. Recomand din tot sufletul să gustați din ”Fructele mâniei” măcar o dată în viață și să vă acordați din când în când, de cât mai multe ori, răgazul unei plimbări prin deșert cu ”Micul Prinț”. Sunt două cărți absolut mi-nu-na-te! Titlul este un citat din ”Micul Prinț”.

Mamă, ce șire(a)t(ă) sunt!

Una dintre activitățile mele preferate de weekend este să petrec o oră-două în dressing-ul meu walk-in, să-mi rearanjez toate hainele pe umerașe, să așez pantofii în funcție de culoare și mărimea tocului și să-mi creez mental ținute pentru toată săptămâna care urmează. Uhm, alo, Pământul către Ioana! Hai, domne, bine, sigur că n-am un dressing în care să intru cu totul, dar am auzit eu că dacă îți spui dorințele de suficient de multe ori, până la urmă se întâmplă. Ah, dar parcă trebuia să nu le spui cu voce tare. Eh, noi să fim sănătoși!

Lăsând glumițele, pe lângă citit, scris, învățat lucruri noi, băut cafea și uitat la seriale, mai am o activitate de weekend care mă relaxează: mă uit la poze. Din vacanță, din copilărie, din facultate, de la petreceri, de la lansări de carte, screenshot-uri uitate prin telefon, poze făcute unor pagini din cărți pe care voiam să le împart cu vreo prietenă sau cursurilor de econometrie, poze cu căței simpatici sau poze cu haine din magazine online. Ăăă, ce, am zis eu ceva?

Recomand sincer o astfel de plimbare pe culoarul amintirilor, garantez că provoacă multe zâmbete și chiar hohote de râs, iar dacă unele amintiri sunt mai puțin plăcute sau mai dureroase, eh… așa-i în tenis. Ca-n viață.
Ei bine, sâmbăta trecută am decis că e timpul pentru o astfel de incursiune, așa că am mișunat ceva timp printre poze vechiuțe și m-am surprins de câteva ori cu un zâmbet până la urechi. Mi-am amintit încă o dată cum foloseam ondulatorul de păr pe post de microfon pe vremea când voiam să mă fac reporter sau cum am plâns la grădiniță când toți copiii erau frumos îmbrăcați pentru poză, iar eu aveam pe mine puloverul gros de lână. Nicio grijă, mama mi-a adus în timp util rochia de catifea cu guler de dantelă, așa că m-am prezentat ca o adevărată fashion victim.

Apoi mi-am amintit cu nostalgie de sărbătorile în familie, pe vremea când încă mâncam ciorbă de miel de Paște, iar mamaie înroșea ouăle cu foi de ceapă. Cu ciorapi din dres nu-mi amintesc să fi operat vreodată, însă recunosc că mie treaba asta mi se pare și acum mindblowing, pentru că eu una nu prea-s bună la întrebuințat obiecte în alte scopuri decât alea pentru care au fost inventate. Sau, hm, ia stați așa un pic.
Da, stați un pic că parcă săptămâna trecută a fost ziua aia cu ploaie în București de nu-ți venea să lași nici un gândac afară. Tot atunci m-am trezit eu ieșind de la metrou la Aviatorilor într-un ditamai vârtejul, așa că umbrela ar fi făcut maxim act de prezență și și-ar fi dat obștescul sfârșit dacă aș fi încercat să o țin deschisă. Mi-am scos așadar eșarfa albastră de la gât, am simțit vântulețul cum se furișează în oase și mi-am înfășurat mini-păturica strâns pe cap, de zici că era văl, iar eu o tânără domniță orientală. Am traversat strada alergând ca o gazelă și am ajuns în stația de autobuz udă doar de la gât până-n picioare, fiindcă datorită eșarfei coafura rezistă!

Iar acum că tot am pășit pe tărâmul hainelor, îmi dau seama că mi-a sărit în ochi în poze o cămașă verde cu imprimeu floral, pe care obișnuiam să o îmbrac deseori cu o fustă mini gri și o pereche de dresuri colorate. Aceeași cămașa care s-a văzut ”ușurată” de cordonul din același material, subțire, drăguț, pus acolo de accesoriu. Asta fiindcă la un moment dat m-am trezit că n-am absolut nicio curea funcțională și voiam neapărat, obligatoriu, de nerefuzat să port o anumită pereche de pantaloni, cărora nici prin cap nu le trecea să meargă fără curea. Ce am făcut? Păi ce să fac, am răscolit maaarele dulap de 40 de cm lățime, s-a aprins beculețul și-am furat cordonul de la cămașă, l-am trecut prin găicile de la pantaloni și i-am făcut fain-frumos un nod și-o fundiță în față, cât să pară că așa am vrut eu să mă îmbrac, nu că e o soluție de criză. Și gata, problemă rezolvată.

Eh și cum mi-am aruncat eu privirea pe poza din ramă, de pe raft, m-a bufnit râsul când mi-am amintit prima seară în care am rămas să dorm cu jumătatea mea mai bună. Mă pregăteam să fac un duș când mi-am dat seama că nu am niciun fel de elastic de păr la mine. Îmi dau seama că nu pare sfârșitul lumii, dar, credeți-mă, e un pic. Mie îmi place să-mi port libere pletele de Cosînzeană, dar doar câtă vreme nu mă încurcă. Or eu nici măcar să mănânc nu-s capabilă fără să-mi prind părul. Nu pot și pace, simt că o să vină tot spre farfurie, o să-mi intre în gură sau în mâncare și o să se dezlănțuie iadul. Nu vreți să știți ce stresată stau la câte un eveniment când nu dă bine să-mi scot elasticul din geantă și să-mi prind părul, numai cu noduri intră mâncarea. Să știți că dacă mă vedeți vreodată la masă cu ochelarii pe cap, în loc să stea pe nas, probabil mi-am uitat elasticul de păr acasă și cumva încerc să-mi țin părul la respect. L-aș înnoda dacă aș putea, dar are personalitate, n-ar sta nici picat cu ceară.

Să revenim însă la seara cu pricina. Când am realizat că n-am cu ce să-l prind, deja mă gândeam că asta e, ori rămân nespălată, ori mă spăl și pe cap, să știu o treabă. Da, dar vezi tu, băiatul n-are uscător de păr, o să mă apuce dimineața încercând să-l usuc sau o să mă culc așa și-o să mă trezesc cu durere de cap. Sfoară n-avea, papiotă de ață nu, cârlige de rufe nu, eu nu mai aveam speranță. M-am așezat pe fotoliu și mă uitam în jur pierdută, până când am zărit luminița de la capătul tunelului. Adidașii. Se prind cu șireturi. Evrika. L-am lămurit rapid că nu vreau să-l las desculț, dar am nevoie de un șiret, ca să fac duș și să dorm liniștită. Și mi l-a dat. Și ia uite ce bine ne-a mers. Un șiret, doar atât, un șiret, nimic mai mult…

Așadar, dacă nu știți cu ce să vă mai umpleți weekendul, recomand să vă apucați să vă uitați la poze mai vechi. O să fiți surprinși de câte lucruri ați uitat sau de ce ținute erați capabili să purtați acum niște ani. Iar dacă aveți chef de o sâmbătă mai condimentată, puteți să dați curs provocării celor de la Answear și să arătați lumii cum testați voi moda. E simplu, faceți un clip, îl încărcați în social media cu hashtag-ul #WeAreTheAnswear și puteți să câștigați puncte și vouchere cadou sau chiar un Fiat 500, în care să vă plimbați pe coasta Amalfi și să faceți poze noi de revăzut peste ani 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017

 

Un fel de semnificație a viselor

Azi-noapte am visat că muream și eram foarte împăcată cu ideea asta. Să tot fie vreo câteva luni de când am aproape numai și numai vise dubioase, de altfel. Unele n-au niciun fel de sens în universul ăsta, posibil să fie niște frânturi dintr-o existență anterioară, care s-au găsit să mă bântuie acum și să-mi spună că e cazul să urmăresc scopuri mai înalte, gen să descopăr nemurirea sufletului, desigur. Altele sunt în mod clar strâns legate de ce fac eu pe timpul zilei în dimensiunea asta în care (credem că) trăim pentru moment.
De exemplu, când visez că mă trezesc într-o țară complet străină în care nu-nțeleg o boabă din ce vorbesc ăia acolo și nimeni nu știe engleză, nu e pentru că simt chemarea spiritului meu care încă experimentează bucăți din vieți anterioare. Nu, nu, e pentru că sunt frustrată că am parcurs toate lecțiile din cursul de italiană de pe Duolingo, însă mi-au decolorat nesimțiții capitolele din urmă, așa că trebuie să le refac de încă niște zeci de ori, ca să ajung și eu la fluența dorită. Știți cum e să suspini în somn când îți zic ăia ceva la magazin în vis, tu nu înțelegi un cuvânt, dar știi că zic ceva de genul: ”ne pare rău, nu ai fluență 60% pe Duolingo, de aia nu ne înțelegi, fraiero!”

La fel se întâmplă când mă uit seara la episoade dintr-un serial cu ucigași în serie sau când încep să citesc cărți în care naratorul este nimeni altul decât moartea. Așa am ajuns azi-noapte să visez că mă împușcă cineva în coloană (I know, weird, right?) după ceva urmărire antrenantă, eu îl rog frumos să sune la ambulanță, iar persoana îmi zice calmă că trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că o să mor, că oricum o să sângerez până la moarte până ar veni salvarea. Așa că eu dau din cap că bine și stau acolo și aștept să mor liniștită. Sigur, după aia mă trezesc transpirată, cu părul răvășit și încercând să-mi opresc inima din galop, dar acolo în vis eram liniștită ca o panseluță.

Cel mai amuzant a fost, în schimb, acum vreo câteva săptămâni când am visat că eram încă în facultate și într-o zi îmi cădeau dinții din față. Mă rog, doar unul de fapt, de sus, dacă vreți detalii. Nu știu dacă participam la vreun maraton și dădeam cu capul în vreun stâlp de înaltă tensiune sau dacă sufeream de vreun sindrom dubios care te face să rămâi știrb dintr-odată, cert e că mi se activa în sistem modul ”Avarie” imediat. Știu, o să ziceți că e la fel de amuzant ca atunci când rămâi cu prea multă lună la sfârșitul salariului, dar nu zâmbetul meu de bunicuță mă face acum să râd, ci felul în care mintea mea de economist a început imediat să caute soluții. Nu mi-am acordat nici măcar câteva minute acolo să pufnesc și eu în plâns, să mă vait, să-mi întind rimelul și rujul cel roșu sau să îmi sun o prietenă.

Am apucat rapid o foaie și un pix și am început să fac un tabel și niște calcule. Știe toată lumea că mersul la stomatolog poate fi oricum, numai ieftin nu, mai ales când te trezești brusc cu un noroc ca ăsta-n drum, așa că scriam frenetic variantele posibile și costurile aferente. Nu, nu mergeam înainte la doctor, cine are timp de vizite la doctor într-un vis? Să fim serioși. Oricum eu deja știam de ce am nevoie (probabil sunt medic într-o altă dimensiune) și-mi lipseau fix vreo 500 de lei. Simțeam cum mi se formează pe frunte broboane de transpirație și de emoție. Știți cum e, când mergi să cumperi ceva nu contează că-ți mai lipsesc 1000 de euro sau 500 de lei, oamenii ăia nu-ți vând până nu ai toți banii

Începusem să caut soluții alternative de finanțare, cu puncte pro și contra. Sigur, videochat-ul nu era o variantă, deși îmi apare și-n viața de zi cu zi în feed-ul de pe Facebook ca un fel de soluție universală la toate problemele planetei. Nici să cumpăr un bilet la loto nu m-ar ajuta cu mare lucru, că noroc cu carul n-am avut niciodată, mereu când am câștigat ceva am făcut-o muncind pentru lucrul respectiv. Mi s-a aprins un beculeț și m-am gândit că aș putea să mă apuc să fac proiecte pentru colegii mei de facultate mai puțin conștiincioși. Calculam eu că pe un proiect mai complex la econometrie, frumos aranjat și cu câteva nopți nedormite, aș putea să iau chiar și 100 de lei. Dacă-mi găsesc 7-8 studenți și o găleată de cafea, aș putea deja să strâng banii care-mi lipsesc și să-mi cumpăr și-o pereche de pantofi după. Ahem, ce, am zis ceva?

După aia m-am gândit că ar mai fi și varianta să mă angajez ca promoter la ciocolată sau iaurturi, part time, pentru câteva promoții. La 20 de lei pe oră, în maxim două săptămâni aș strânge mai mult decât necesarul. Vorba aia, am aproape un metru șaptezeci, prea urâtă nu-s, m-oi pricepe și eu să zâmbesc un pic clienților și să le dau să guste din noul sortiment cu fructe. Uhm, Ioana, alo? Ah, da, stai că n-am un dinte! Așa m-a bușit râsul și am realizat că trebuie să cânt la altă masă. Aș vrea să vă spun că am rezolvat cumva, însă, ca în orice vis care se respectă, m-am trezit brusc fiindcă am dat cu un genunchi în perete. Mi-am verificat dinții, erau toți acolo și am adormit râzând la loc.

Dimineața, la cafea, mă gândeam cum naiba de nu mi-o fi trecut prin cap un credit? Măcar să fi adus vorba de vreo bancă sau să apară acolo în vreun ungher de minte varianta unui împrumut rapid. Ziceai că mi-a luat vreun spirit rău mințile. Bine, eu știu, subconștientul meu e conștient (pun intended) că nu-mi place să mă știu datoare, așa că-mi construiește visele cum știe mai bine, dar totuși, aveam nevoie doar de cinci sute de lei. În ziua de azi găsești chiar și credite online pe sume de genul ăsta, iar avantajul e că poți să ai banii în portofel super rapid.
Când nu poți să deschizi gura să vorbești cum trebuie, faptul că apeși niște taste pe telefon sau laptop și te trezești cu cardul mai rotund în aceeași zi…ei bine, e mare lucru. Când mai adaugi că există și varianta să dai peste un credit fără costuri, deja parcă ți-a pus Dumnezeu mâna-n cap.
Și, desigur, poți să folosești soluția asta rapidă și când găsești pantofii ăia, fix ăia, la reducere, ultima pereche, fix, dar fix măsura ta și ai nevoie de un împrumut până la salariu, dar deja asta e altă discuție.Eh, dar până la sezonul reducerilor, eu mă bucur de faptul că pot încă să zâmbesc fix ca fata asta din poză și mă pregătesc de culcare încă o aventură pe tărâmul lui Morfeu 🙂

telecredit_credit_rapid_online

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

 

 

Chef Ioana și logodna anului

A fost o perioadă în viața mea când mi-am dorit să devin cofetăreasă. A început prin liceu, când îmi plăcea să fac tot felul de deserturi atunci când aveam timp liber, apoi a continuat și în facultate, deși făceam asta tot mai rar și începusem să cochetez și cu alte idei de business-uri. Era o activitate care mă relaxa era un spațiu în care să-mi manifest creativitatea, cu un rezultat mai mult decât satisfăcător. La un moment dat chiar glumeam cu două prietene pe seama hobby-urilor noastre și ziceam că o să fim la un moment dat o super echipă pentru organizat nunți. Una își dorea un restaurant, eu o cofetărie, iar cealaltă o florărie. Numai bine, nu?

Eh, timpul a trecut, acum gătesc din ce în ce mai rar, nu doar pentru că în timpul liber prefer să mai citesc și, după cum bine se vede, să scriu, ci și pentru că tendința mea naturală ar fi să pregătesc dulciuri și dacă tot le fac, cineva trebuie să le mănânce, nu? E adevărat că față de cele din comerț, ale mele sunt fără aditivi și conservanți, dar zahărul rămâne totuși unul dintre dușmanii de seamă ai generației noastre. Mai bine îmi iau o carte, o cană de ceai, mă așez în fotoliu și las gătitul pe seama altora.

Cu toate astea, îmi place din când în când să revin la pasiuni mai vechi, să închid ușa la bucătărie și să umblu prin oale și boluri, să gust, să ridic capacul și să miros, să fac pe interesanta, să mai adaug un praf de piper sau să mai verific o dată focul. Sigur, în general nu fac lucruri foarte complicate, dar alteori mă visez așa un soi de Chef, într-un restaurant pretențios, cu invitați de seamă. La un moment dat am gătit un mușchiuleț de porc la cuptor, cu garnitură de fasole verde trasă în unt și asezonat cu un sos de ciuperci cu smântână, pentru care mai că-mi venea să-mi dau un premiu. Fără falsă modestie, a fost o combinație așa bună, încât îmi plouă în gură și acum. Însă recunosc că meritul este în parte al uleiului de măsline pe care l-am folosit, realizând atunci cam cât de important e de fapt uleiul pe care îl folosești la gătit.

Eh, și pe când amestecam eu în sos mă gândeam cum ar fi să fiu pe bune un mare Chef la un restaurant cu stele Michelin și să-mi treacă pragul tot felul de oameni stilați, care să aprecieze arta culinară la adevărata ei valoare. Să mă văd, de exemplu, în bucătăria de LaPergola, restaurantul de deasupra Romei, în care i-aș urma la tron lui Heinz Beck, iar într-o zi să mă anunțe cineva că Leonardo DiCaprio s-a hotărât în sfârșit să lase deoparte grijile planetei și să se însoare. Sigur, am fost îndrăgostită de el, ca probabil multe adolescente, dar aș fi flatată să vină împreună cu iubita și inelul fix  la mine în restaurant.

Le-aș pregăti un meniu de degustare din 7 feluri, că doar 7 e număr magic și cine nu are nevoie de un strop de magie în viață? Aș începe cu un tartar de amberjack, cu căpșune înghețate, spumă de migdale și finger lime. Sigur, ar putea părea o provocare pentru Leo, încă niște gheață de spart? În realitate însă, știu că le va trezi simțurile amândurora, o să-i facă să fie mult mai prezenți la ce se întâmplă în jurul lor. Felul II ar fi ceva special, nu numai prin gustul deosebit, dar și prin așezare: scrumbie marinată servită pe pat de caponata siciliană.

Aș continua apoi cu sandvișuri cu barbun roșu, fistic, roșii uscate, oțet balsamic din Modena și, bineînțeles, stropite cu ingredientul meu secret: uleiul din fistic obținut chiar la noi în bucătărie cu cea mai eficientă presă de ulei la rece. Aroma uleiului de fistic potențează gustului peștelui, iar combinația cu oțetul special din Modena fac din acest preparat un răsfăț pentru palat. yoda-2

Felul următor ar consta într-o porție de ravioli cu mozzarella de bivoliță și fileuri mici de anșoa, iar al cincilea platou ar fi compus din scoici sotate, servite pe mangold (sfeclă elvețiană), cu măsline și legume sotate, stropite cu ulei de argan, la fel de home-made și el. Spre final, i-aș lăsa să-și odihnească simțurile cu un platou de brânzeturi uscate, pe care să-l savureze în liniște, iar băiatul să-și poată strânge curajul și găsi cuvintele de a-i povesti domniței despre cât de pregătit e să-și petreacă viața-ntreagă împreună.

Aș ajunge, în fine, la partea mea preferată: desertul. Cum nu există dulce mai bun decât ciocolata, aș pregăti o negresă cu cremă de fructe de pădure, servită pe un crumble de ciocolată și asezonată cu sorbet. Vinurile alese cu grijă pentru fiecare fel de mâncare n-ar lipsi din peisaj, nici muzica bună sau lumina potrivită. De peisajul de vis și de atmosfera perfectă nici nu mai vorbim. De-acum știu sigur că toți membrii echipei ar sta cu sufletul la gură, ascunși care pe unde, să afle dacă și când spune da, cum arată inelul și cum îi stă pe deget viitoarei (în sfârșit!) doamne DiCaprio.
Iar eu, cu boneta mea de ditamai Chef-ul, mi-aș purta zâmbetul larg pe buze o seară și-nc-o săptămână, mândră că am pus și eu acolo un strop în povestea lor. Știți doar că femeile sunt mai deschise la discuții importante, mai tentate să accepte oferte, atunci când mănâncă bine înainte, nu?

Ehe, să ne trezim din visare, Ioana!  Am să las chef-ii să-și facă treaba cum știu mai bine, iar pe DiCaprio să se însoare când o vrea (săracul, de-ar ști el ce filme științifico-fantastice îmi fac eu cu el…). yoda1Până una, alta, mai bine-mi văd de pastele și salatele mele, eventual arunc și un ochi pe magazinul profistore.ro (că poate-mi iau cândva pentru acasă o presă din aia de ulei de care povesteam mai sus), iar apoi mă-ntorc la scris și citit, parcă tot mai bine mi se potrivește 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Notă: inspirația culinară vine de pe amusebouche.ro și Tripadvisor.