Nu am vocea României, nici nu știu să pictez, să sculptez sau să cânt la vreun instrument, nu trăiesc pentru dans și nu știu dacă m-aș putea exprima prin fotografie. Mi-ar fi plăcut cândva să dau la Teatru și mă simt bine atunci când scriu, dar o vocație? Hm, nu, asta în mod cert nu. Poate n-am descoperit-o încă sau poate n-o s-o descopăr niciodată, dar dacă sunt sigură de un lucru, acela e că în momentul ăsta nu există nimic care să mă facă să vorbesc așa cum vorbea Michelangelo despre marmură. It’s a fact.
Când eram mică am visat multe, că o să fiu doctoriță și nimeni n-o să mai fie bolnav, că o să fiu polițistă și toți oamenii răi vor fi pedepsiți sau că o să prezint eu Surprize-Surprize și o să cânt pe cele mai mari scene ale lumii. Din visurile astea de copil probabil că îl voi împlini totuși pe unul: să am un birou, să port fustă scurtă și să lucrez în timp ce-mi savurez cafeaua și țigara. Bine, minus țigara, că nu știu ce era în capul meu atunci. Am 20 de ani și fac o facultate care, din fericire, îmi place. Cunosc oameni care îmi împărtășesc interesele, de la care și lângă care caut să învăț cât mai multe și nu visez să lucrez la Operațiuni Persoane Fizice, așa cum se gândesc mulți când aud partea cu ”bănci” din numele facultății mele. Zic că, în domeniul în care mă învârt, nu e rău că până la vârsta asta am interacționat cu nume precum Valentin Lazea, Lucian Croitoru, AdrianVasilescu și aș îndrăzni să zic că nu chiar toată lumea a fost în parc de 1 Mai cu un fost director al Băncii Mondiale.
Dacă mi-ar plăcea să fiu extrem de bună în ceea ce fac? Fără îndoială. Dacă o să fac carieră în domeniu? Habar nu am. Da, îmi place tot ceea ce învăț și aș vrea să simt că fac ceva care face diferența, să mi se recunoască meritele și să fiu promovată. Pe de altă parte, mă întreb dacă după 12 ore de muncă aș putea spune că-s fericită pe deplin. Dacă aș avea tot timpul fața luminată, chiar dacă stau în birou, cu ochii în mailuri, analize și grafice, când alții sunt deja acasă și iau cina cu familia. Dacă n-aș ajunge să îmi repugne tot ceea ce la început mă fascina, atunci când, ajunsă acasă seara, copilul meu nu mi-ar sări nicidecum în brațe și nu pentru că ar dormi deja, ci pentru că nu avem o relație atât de strânsă pe cât mi-aș dori.
Pentru mine sunt importante lucrurile mici, care pentru unii sunt poate banale. Să citesc câteva pagini și să mă uit la un film, să ies la plimbare, pe jos sau cu bicicleta, să merg la o piesă de teatru, la operă sau balet, să cunosc oameni și să-i țin aproape, să am seri pline de muzică și râs alături de ei și dimineți leneșe cu cafea tare și aromată. Să călătoresc cât mai mult, să văd locuri și să-mi deschid mintea, să capăt noi viziuni și să-mi îmbogățesc cultura. Să nu pierd primele cuvinte, primii pași și prima zi de școală a copilului meu. Să-mi trântească ușa-n nas la 15 ani în timp ce strigă că mă urăște pentru că nu-l las să stea toată noaptea în oraș, și nu să mă trezesc că nu știu nimic despre el pentru că n-am fost niciodată acolo.
Și da, știu că pentru toate lucrurile astea mai mici sau mai mari, e nevoie de bani și banii se câștigă, în principiu, muncind, de aceea visez la un loc de muncă la care să mă dezvolt profesional până la nivelul la care viața mea de dincolo de ușile companiei nu este afectată major. Să-mi îndeplinesc atribuțiile responsabil și, foarte important, să-mi placă ceea ce fac, pentru ca alea 8, 9, 10 ore pe care le petrec la birou să nu fie sub nicio formă o corvoadă, iar la sfârșitul lunii să nu-mi fac probleme că nu-mi pot plăti facturile, n-am bani de bilet la concertul lui Havasi sau n-o să-mi permit să ajung măcar o dată la Machu Picchu. Și dacă asta se cheamă să ai un serviciu, atunci probabil că da, de asta am eu nevoie ca să ating echilibrul ăla spre care, cred, toți tindem.
Dar, sigur, am abia 20 de ani și sunt toate șansele ca peste puțin timp să simt că lucrurile se mai schimbă și ceea ce acum cred că m-ar face fericită să nu mai fie valabil peste x ani. Nu sunt sigură decât de un lucru: voi încerca tot timpul să-mi recapăt de fiecare dată echilibrul, în măsura în care pot să fac ceva în sensul ăsta. O să-mi fac o cafea tare și o să am o discuție cu mine, o să-mi reevaluez prioritățile și o să caut curajul de a face schimbări majore în viața mea, iar dacă simt că am nevoie de ajutor profi în luarea deciziilor, n-o să mă dau în lături de la asta. Pentru că dacă e un lucru pe care nu mi-l doresc, acela e ca peste niște zeci de ani să mă aud zicând: ”Dacă aș fi făcut altfel…”.
Articol scris pentru SuperBlog 2012 – etapa 12.
Fingerprints 