O poveste despre o pereche de chiloți pierdută la un banchet

Când am terminat clasa a IV-a, am plecat în excursie cu școala, pentru a sărbători finalul ciclului primar. Era tradiție în cadrul școlii mele să avem un banchet la munte. Ne strângeam în autocare toată generația, ne păzeau învățătoarele și câțiva părinți dornici să ajute ca supraveghetori, apoi ne hlizeam pe drumul până la munte. Mă rog, eu eram în principal ocupată să nu mi se facă rău de mișcare, dar știți cum e, după o vreme îți amintești mai mult lucrurile faine.
Ieșirile astea se întâmplau într-una din cele trei tabere pentru elevi din zona noastră: Căprioara, Cerbul și Vânătorul. Vânătorul era cumva cea mai fancy în capul nostru, nu știu de ce, poate fiindcă era la o altitudine un pic de tot mai mare. Anyway, noi am mers la Căprioara.

Îmi pusesem în geanta mea de voiaj nouă, cumpărată din Europa de mamaie, câteva hăinuțe “de purtare”, dar și un outfit mai special pentru petrecerea pe care urma să o avem. Jeanșii cu dungă pe mijlocul piciorului, de care mă îndrăgostisem în cabina magazinului din centrul vechi și aproape că nu-mi venise să cred când mama a zis că mi-i cumpără – pentru plimbări și joacă în curtea complexului,  fusta alba, pantalonii portocalii trei sferturi, cu terminație în stil clopot și bluza alb cu portocaliu, cu mâneci fluture – pentru petrecere. Sigur că-mi luasem și lenjerie la mine, ba chiar îmi pusesem separat niște ciorapi lycra și o pereche de chiloți tanga, pentru că, nu-i așa, eram fix în perioada în care era sacrilegiul suprem să ți intuiască dunga de la lenjerie prin fustă sau pantaloni. 

Toate lucrurile au mers fix așa cum speram. Reușisem să negociem locurile în camere în așa fel încât să dorm cu fetele cu care aveam chef, într-o cameră mai mică, mai intimă, unde ne închipuiam noi că vom vorbi pe întuneric până aveau să ni se închidă ochii. Băieții, cazați în vila de lângă, ne-au făcut și farsa cu pasta de dinți pe ușă, dar i-am iertat, că era miezul zilei și oricum ne avertizaseră. Ce să mai, totul a mers ca uns. Până la un punct. Poate ați crede că ploaia torențială care a început la scurt timp după ce am ieșit la plimbare ne-a stricat planurile, însă vremea n-a făcut decât să amplifice problemele ce-au apărut în sâmbăta aia.

Când camerele din tabără se transformă în saloane de recuperare medicală

feeling sick gif

Sursa: giphy.com

După ce am mâncat de prânz și ne-am ascuns prin camere de ploaie, câțiva colegi au început să se simtă rău. Nu-mi amintesc ce altceva am mai mâncat, dar n-o să uit în viața mea cănile din metal gri în care ni s-a servit supa. Se poate ca sclifoseala mea deosebită în ceea ce privește mâncarea să-mi fi salvat stomacul de la chin, cert e că în vreo două ore, jumătate din echipă era doborâtă. Dacă ar fi avut energie, probabil s-ar fi bătut pe al cui e rândul la baie, însă n-au avut. În scurt timp, eram parte din echipa nou-formată de infirmiere, ținându-le pungile colegilor care n-au fost suficient de norocoși cât să mai ajungă la baie. Făceam drumuri prin ploaie în vila vecină, să mai discutăm cu învățătoarele, să vedem cine, de ce ajutor mai are nevoie, ne întorceam la vila noastră, cu pungi noi și suluri de hârtie igienică, ștergeam, ne spălam pe mâini, ne reluam treaba.

N-aș ști să vă spun cât timp a durat toată distracția. Ploua torențial, aveam părul strâns într-un coculeț mic, jeanșii mei cu dungă făcuți fleașcă și eram dezamăgită. Se vede clar asta pe singura poză pe care am găsit-o de atunci. Eram dezamăgită de întreaga situație în general, dar și fiindcă a trebuit să-mi schimb camera, în particular. În camera noastră intimă i-am pus în carantină pe o parte din colegii bolnavi și ne-am reorganizat. Mi-am mutat rapid lucrurile în camera mare, am reușit să-mi rezerv un pat la perete și am găsit și o bucată de dulap în și pe care să-mi așez hainele și bagajele. M-am întors apoi la ajutat, la transportat ceaiuri, pastile și șervețele.

Cum am purtat chiloți ne-tanga la o petrecere pe vremea  când aveam 10 ani

ashamed gif

Sursa: giphy.com

Când lucrurile s-au mai calmat și colegii n-au mai avut ce să dea la boboci, iar pastilele au început să-și facă efectele, le-am închis lumina și ușile și noi, cei neatinși de molimă, ne-am dus să ne pregătim pentru “petrecere”. Am căutat punga cu ciorapii lycra noi și chiloții tanga până m-am înroșit de nervi. Nu i-am mai găsit, iar după toată zăpăceala din ziua aia nici nu mai eram 100% sigură că i-am avut măcar. M-am resemnat și mi-am pus pantalonii clopot și sandalele albe cu baretă pe gleznă și m-am dus la dans. Eram un pic dezamamăgită că mi se vede dunga de la lenjerie, însă mă bucuram că eu pot dansa Macarena și râde cu colegii mei, că n-am avut ghinionul să zac într-un pat toată după-amiaza și seara. La urma urmei, mă așteptam eu cumva că în viață o să trec prin situații mai penibile și enervante de atât, ce atâta frustrare pentru o pereche de chiloți?

Nu-mi amintesc dacă am mâncat ceva în seara aia, însă am dansat și am încercat să mă distrez cât de mult. Nu doar fiindcă era un eveniment important, dar și pentru că era ultima mea reuniune de genul cu grupul acesta de colegi. Dădeam examene pentru a fi admisă în clasa a V-a la unul dintre cele mai bune licee din oraș și știam că am toate șansele să iau. Urma să mă despart de colegii mei și mă apucase deja nostalgia.

Încheierea sau despre cum să nu te comporți cu un copil atunci când ești părinte

are you for real gif

Sursa: giphy.com

Când am coborât a doua zi din autocar, mama mă aștepa nerăbdătoare. Abia așteptam și eu să-i povestesc cum a fost, prin ce am trecut, cum am scăpat de îmbolnăvire, cum i-am ajutat pe colegi, cum ne-am distrat până la urmă, ce amintiri mi-am făcut. Ah, și cum am crezut că mi-am pierdut punga cu chiloții și ciorapii, doar ca să descopăr după petrecere că îi pusesem, în toată zarva schimbării camerelor, PE dulap în loc de ÎN dulap și în graba pregătirii, n-am mai fost pe fază să-i găsesc. N-am apucat însă, fiindcă s-a dat jos din autocar mama unei colege, care mersese cu noi în excursie. A salutat-o pe mama, i-a zâmbit și i-a sumarizat într-o frază cum a fost excursia:

Bună ziua, doamna Miroiu! Ce faceți? Să vă povestească Ioana cum și-a pierdut chiloțeii în excursie! Hahahahah!

Mi s-a mai întâmplat de atunci în viață să rămân perplexă, însă adult fiind mă trezesc mai repede la realitate și apuc să ripostez. Plus că atunci eram un copil și-aș fi părut lipsită de respect. Că doar știți cum e, copiii sunt datori să respecte, să asculte, să aprobe, să se simtă prost, chiar și când ar avea dreptul să se revolte și să “răspundă” (o știți pe aia cu “l-am articulat, că mi-a răspuns!”, da?).

M-am simțit umilită, nerespectată, neîndreptățită și complet dezamăgită. Am rămas cu un gust atât de amar după discuția aia, încât și scriind articolul ăsta a fost nevoie să beau câteva guri de bere, doar ca să simt ceva mai amar. Serios?  Din tot ce făcusem în weekendul ăla, asta era cu adevărat important? Faptul că nu mi-am mai găsit chiloții tanga și a trebuit să port chiloți normali la o petrecere de copii de clasa a IV-a? Uau, cât de nasol și absolut de râs! Doamna respectivă, om în toată firea și părinte responsabil, cu atâta a rămas după excursia aia despre mine, că mi-am pierdut punga cu chiloți. Nu cu faptul că am plimbat pungi cu vomă din dormitor la baie ori că am șters podele cu suluri de hârtie igienică și că am umblat prin ploaie ca să aduc pastile și căni de ceai. Nu cu faptul că n-am comentat o secundă, când aș fi avut tot dreptul să o fac. Aș fi putut să mă așez în pat cu fundul în sus și să spun că nu mă ridic de acolo să fac nimic, că nu-i treaba mea, că într-o tabără de copii trebuie să fie cineva capabil să ofere astfel de asistență și că, mai ales, n-ar fi trebuit să i se facă nimănui rău de la mâncarea aia. Nu, primul lucru pe care doamna respectivă s-a găsit să i-l spună mamei a fost cum mi-am pierdut eu chiloții tanga.

Sigur că și mama a fost luată prin surprindere. Îmi amintesc privirea ei când m-a întrebat nedumerită: “Așa s-a întâmplat, mami?”. Nu mai știu ce i-am răspuns, probabil am salutat-o pe doamna și i-am zis mamei că-i povestesc acasă.

Am citit ceva acum câteva săptămâni care mi-a amintit de asta și-am zis că trebuie să scriu pe blog despre amintirea mea. Ieri dimineață eram între somn și trezie când m-am găsit gândind cum să pun în cuvinte povestea. Mă foiam în pat și îmi imaginam cum stau cu laptopul în brațe și vă povestesc. Dacă m-a marcat? Nu cred că ăsta e cuvântul. Dar au trecut aproape 16 ani de atunci și n-am uitat asta, ba încă îmi lasă un gust amar de fiecare dată când îmi amintesc. Și-atunci mă gândesc că poate că nu-i rău să o împărtășesc aici. Dacă ajunge la o singură persoană care se va gândi de două ori înainte să se comporte așa cu un copil, tot a ieșit ceva bun. Iar dacă nu, măcar ați râs de cum am purtat eu chiloți ne-tanga la o petrecere când aveam aproape 11 ani. Wow! Senzațional!

Advertisements

5 thoughts on “O poveste despre o pereche de chiloți pierdută la un banchet

  1. Cristina says:

    Îmi place când scrii amintiri, mai plăcute au ba. Deși nu comentez, sunt pe stalker mode aici la tine :)) Dar chiloții tanga mi-au amintit de o altă poveste, una thailandeză, spusă de un prieten de-al meu foarte bun britanic. Na, în Thailanda fetele normale nu poartă tanga (doar „parașutele” ori alea de au iubiți străini), chiar și pe sub fuste mini poartă niște pantalonași scurți, să nu li se vadă lenjeria intimă. Și tipul ăsta avea o iubită thai, o fată bună care auzise ea că a purta tanga e sexy. Așa că în drum spre apartamentul lui purta lenjeria ei normală, iar când lucrurile deveneau un picuț mai fierbinți la el acasă îi spunea „stop”, scotea din geantă o pereche de tanga verzi, mergea la baie și se schimba. Mereu aceeași pereche verde și niciodată nu se schimba de cum intra pe ușă, să scape de-o grijă.

    • Miss I. says:

      Hei, Cristina, mersi pentru feedback! 😀
      Cat despre poveste, am dat putina cafea pe mine cand am citit, sa fiu sincera :)) Voiam sa intreb de ce nu-si punea lenjeria aia verde de cum pleca de acasa, dar daca zici ca nici macar cand ajungea la el nu considera momentul oportun, ce sa mai intreb :)))
      Altfel, in general mi se pare fain sa aud/citesc povesti din astea din culturi mai diferite de ale noastre. Sunt o oportunitate buna sa mai constientizam ca nu suntem buricul pamantului si ca sunt zeci de feluri de a face lucrurile, fara ca unele sa fie neaparat “gresite”.

      • Cristina says:

        Tind să cred că o incomoda, de aceea o purta doar în caz de strictă urgență :)) Evident, nu știu sigur, este doar o bănuială.
        Da, și mie îmi place să aflu tot felul de povești și informații despre alte culturi. Asta însă mi-a fost servită nesolicitat, după niscai beri în pub :))

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s