Let the strongest live and the weakest die

oprh13-710x400

Am zis că nu mai încep seriale. Eram hotărâtă să mă rezum la Suits (da, da, da, azi începe sezonul 3, yay!), The Big Bang Theory, Grey’s Anatomy (oricât de telenovelistic ar fi, am să mă uit la serialul ăsta till the end, am zis) și, desigur, the-one-and-only Gilmore Girls, acesta din urmă fiind serialul meu de suflet, despre care cu siguranță am mai vorbit eu pe aici, nu are sens să reiau. Am zis clar că vara asta e pentru o relaxare scurtă și apoi pentru pus gânduri în ordine, făcut planuri de învățare și pus efectiv mâna pe carte, inclusiv pe beletristică în pauze.
Dar cum socoteala de acasă nu se potrivește nicicum cu cea din târg, m-am trezit frunzărind bloguri și dând peste o recomandare de serial la Mihaela. Când am văzut că  are momentan doar un  sezon de 10 episoade, am zis că nu e chiar așa mare pierdere de timp, iar odată ce am văzut primul episod, nu prea m-am mai putut opri.

Serialul care mi-a umplut ultimele seri se numește Orphan Black și este diferit de cam tot ce am văzut eu până acum. Trebuie să spun din start că este dramă SF, deci dacă aveți chef de comedii și seriale light, de vară, nu e neapărat o recomandare.
Dai play primului episod și te trezești într-o gară fictivă, Huxley  Station (Huxley, hm). Acolo, o tânără îmbrăcată în stil punk și despre care poți anticipa că are multe probleme atunci când dă un telefon și rămâne fără bani, este martora unei sinucideri. O tipă elegantă își dă jos pantofii cu toc înalt, își lasă geanta pe peron și se aruncă în fața trenului, dar nu înainte ca Sarah Manning, personajul principal, să-i vadă fața și să constate că sunt identice. În acest moment, Sarah face exact ceea ce ne așteptăm, ia geanta și pleacă, în mintea ei încolțind deja ideea să se folosească de identitatea sinucigașei pentru a-și rezolva problemele și a pleca departe cu fratele și fiica ei.
Sigur, nici viața lui Beth nu e așa simplă, că doar altfel nu s-ar mai fi aruncat în fața trenului, nu? Ei bine, Sarah are să afle foarte curând despre ce e vorba, între timp ținându-ne și pe noi în suspans. Surori gemene? Nu, e cu mult mai interesant de atât, garantez.

Pe lângă suspans și acțiune, serialul te face să-ți pui ceva întrebări, să te gândești cam care e faza cu viața asta și, cum ar zice în glumă colega mea de cameră, ”a cui este planeta aceasta? cine suntem noi, oamenii?”
Aparent, titlul acestui articol n-are nicio treabă cu conținutul. În esență, el este un citat din ”On the Origin of Species” a lui Charles Darwin, ca și toate titlurile episoadelor acestui serial 🙂 Vă zic, chiar e fain și merită. Iar Tatiana Maslany joacă impecabil. Just my two cents 🙂

Advertisements

Welcome to the real world

matrixquote

Eu am în general mari carențe în ceea ce privește filmele vizionate. Nu e ca și cum eu personal fac mare caz din asta, nu pot să zic că sunt o super cinefilă și atunci nu mi-e neapărat jenă să scot ochii din pământ când vine vorba de vreun film care e considerat ”must see” (sau nu neapărat) și pe care eu nu l-am văzut. Și cum în general îmi asum chestii mult mai serioase decât faptul că încă n-am văzut decât Lord Of The Rings I (recunosc, le am în plan și pe următoarele), atunci nu mă feresc neapărat, cum am mai văzut pe la oameni, de a lua parte la o discuție despre filme. Dacă nu pot să-l comentez, te ascult pe tine, văd dacă-mi face cu ochiul și decid dacă mă uit sau nu.

Acum că v-am prezentat acest dirty secret al meu, poate n-o să ridicați din sprâncene dezaprobator când o să citiți că am văzut The Matrix abia acum vreo lună. Da, filmul cu Keanu Reeves de acum aproape 14 ani.  Am intrat cumva în rândul lumii și acum pot să zic și eu într-o discuție: ”da, e fix ca faza aia din Matrix când…”, că tare complicat mai era până acum 🙂 Lăsând însă gluma la o parte, nu-mi pare rău deloc că nu am văzut filmul mai devreme. Nici nu se pune problema să-l fi văzut când a apărut, că pe vremea aia abia învățam să-mi scriu numele de mână, și nici nu consider că la 20 de ani am întârziat prea mult. Am ceva mai multă minte acum și mă duce cât de cât capul ca să înțeleg că e mai mult în filmul ăsta decât niște tipi care se bat mișto la un moment dat.

Și ce-ai înțeles, măi fată, tu din filmul ăsta? Poate o să vă întrebați  asta sau nu, dar dă bine o întrebare retorică aici parcă. Păi uite un exemplu. Am reținut eu ceva, ceva ce îmi tot repet, nu pentru că n-aș fi știut asta până atunci, ci pentru că în momentul ăla s-a aprins un beculeț care nu mai vrea să se stingă și pace bună. Am reținut că ”there’s a difference between knowing the path and walking the path”. Nimic nou sub soare, știu, doar că din când în când ai nevoie de câte un șut în fund impuls, de câte un reminder de ăsta pentru a face lucruri. Așa, cu toții știm că e bine să facem una sau alta, problema e câți dintre noi și în câte dintre situații o facem?
Cred că am să-mi scriu mare chestia asta pe ceva, am să înrămez foaia și am să mi-o pun la vedere. Așa cum îmi lipesc post-it-uri pe perete ca să nu uit să dau un telefon, să-mi scriu tema la vreo materie sau să-mi printez proiectul la o alta. Pentru că e atât de important. Pentru că degeaba știi că e bine să le spui oamenilor ce simți pentru ei dacă nu o faci. Când n-or să mai fie, nu te ajută cu nimic să spui ”da, dar eu știam că e bine să le spun”. Așa, și ce dacă știi că e bine să faci sport, crezi că faptul că știi și atât o să te ajute cu ceva când n-or să te mai încapă blugii? Sau dacă doar știi că e bine să te odihnești destul înseamnă că o să fii fresh ca o panseluță în fiecare zi, după 3 ore de somn și 4 cafele? Sau poate crezi că doar fiindcă știi că n-ar fi rău să-ți verifici alunițele din când în când (indiferent de cât de sexy ar fi ele), asta înseamnă că melanomul ăla zice ”ia uite, bă, ăsta/asta știa că trebuie să meargă la control, ia că nu mă instalez eu aici”? La fel cum doar pentru că știi că e bine să te mai ridici uneori de pe scaun, înseamnă că n-o să ai niciodată probleme cu spatele? Ce bine că știu că n-ar trebui să mănânc toată ciocolata asta deodată, nu?

Dacă am văzut Matrix, ziceți? Da. Și mi-a plăcut. Și dacă aveți recomandări de filme de astea inspiraționale, feel free. Desigur, se poate să nu le văd în viitorul apropiat, recunosc. Cineva mi-a recomandat într-o seară de vară ”The pursuit of happyness” și l-am văzut săptămâna trecută. Cu alte cuvinte, după niște luni bune, dar mai bine mai târziu decât niciodată, nu? 🙂

Un fel de wish list

Vreau un cățel. Nici prea mic, nici prea mare, pufos, jucăuș și care să mă iubească. Poate un Polish Lowland Sheepdog, că tot mi-e drag Paul Anka din Gilmore Girls. Să mă aștepte acasă și să sară de bucurie când ajung sau să-mi ia juma de oră să-l găsesc ascuns într-un colț pentru că a făcut vreo prostie. Să mă privească fix în ochi până mă face să mă simt vinovată că n-am chef să mă joc cu el.
Sigur, ar trebui să fie un cățel tare cuminte, care să nu facă prea multă dezordine, că de asta mă ocup eu destul, să nu pretindă că vrea să doarmă în pat și să nu mă solicite prea mult în timp ce-mi beau cafeaua. Cumva, trebuie să priceapă că ea mi-a intrat în suflet prima. Cafeaua, adică. Sigur, în caz de incendiu nu mi-aș salva borcanul în care o păstrez închisă etanș, ci l-aș lua în brațe și-aș tuli-o pe scări, dar asta e deja altă poveste…

Aș vrea să fie îndeajuns de prostuț inocent încât să nu se prindă când doar mă prefac că sunt obosită ca să nu-l scot la plimbare; sau, mă rog, îndeajuns de abil încât să mă facă să cred că nu s-a prins. Pe de altă parte, vreau să fie într-atât de inteligent și să aibă un nas atât de fin încât să se împrietenească pe stradă cu alți patrupezi (niciodată n-am știu dacă e corect patrupede sau patrupezi, serios) cel puțin la fel de inteligenți. Și asta nu e tot, ar face bine să miroasă și stăpânul. Pentru că ar fi ideal ca-n timp ce ei vorbesc acolo despre ce friskies sau pedigree au mâncat de dimineață și despre ce mâță au în vizor, eu să pot lega o discuție cu mămica sau tăticul lor. Și nu zic că trebuie să vorbim despre fizică cuantică sau istoria lumii de la 1300 până azi, că nu mă dau așa deșteaptă, dar aș prefera să se exprime cu ușurință și corect în limba română și să nu mă întrebe de ultima melodie a lui Salam. Nu cer prea mult.

Și-aș mai vrea să stea lângă mine când sunt tristă, să nu se plictisească ușor dacă ne uităm în gol pe geam. Sau dacă eu beau o cană de ceai într-o zi ploioasă în timp ce mai întorc o filă și nu-l bag în seamă.

Și dacă ar fi să mă aleg cu o pisică în loc de câine (pentru că deși prefer câinii, nu urăsc pisicile), măcar să fie o British Shorthair Blue, inteligentă, cu ochi pătrunzători și care să aibă personalitate. Adică, dacă tot îmi iau mâță, măcar să nu se dezmintă și să fie o felină adevărată, să fim două gagici puternice în aceeași casă. Până la o limită, sigur, că n-ar trebui să vină la mine-n casă cu iluzia că va dormi în pat. No way, pussycat!

Dar eu n-o să-mi iau nici câine, nici pisică în viitorul apropiat. N-am spațiu, n-am timp, n-am bani și, între noi fie vorba, sunt o picătură egoistă. Dacă rezolv problemele astea, poate, poate. Așa că dacă vreți să-mi luați un cadou și nu știți ce, nu-mi aduceți încă un patruped. Sau un papagal. Sau hamster. Sau o altă vietate. Primesc oricând cu drag cafea, ciocolată și cărți, bilete la teatru și alte spectacole/chestii culturale și, dacă insistați, Gilmore Girls pe DVD, cu toate goodie-urile din pachet. Easy peasy. 😆

Călătoria, nu destinația

… e motivul pentru care mă uit la Gilmore Girls. Știu ce se întâmplă în serialul ăsta, dar mă uit mereu la el cu aceeași plăcere. Încă nu l-am văzut de atâtea ori încât să știu scene întregi pe de rost, dar da, sunt momente în care mă trezesc că spun replicile înaintea personajelor. Și ador asta.
Mă întreba mama zilele trecute cum pot să fac asta, cum pot să mă uit încă o dată și încă o dată, deși l-am mai văzut și știu cum se termină? This is exactly the point. Eu nu mă uit ca să ajung la final, ca să văd cum se termină. Mă uit pentru fiecare episod, pentru fiecare replică, pentru fiecare glumă, pentru fiecare cană de cafea pe care aproape o miros prin ecran. Mă uit pentru că îmi place de Lorelai și Rory, îmi sunt dragi atunci când fac mișto de Luke, atunci când mănâncă, atunci când se ceartă și se împacă și îmi plac glumele lor de interior.
Mă uit la serialul ăsta pentru că îmi place și îmi dă o stare de bine. Motive suficiente, aș zice. 😀 M-am gândit la un citat, să las aici o mostră ca să arăt că merită să mă uit la el de un milion de ori, dar în scris nu mai pare totul așa amuzant. Jocul actoricesc face mult, limbajul nonverbal e sfânt, mimică, gesturi plus tonul vocii, toate astea fac din dialogurile alea aparent comune un deliciu. Pentru mine.
Și o să fac călătoria asta de câte ori am chef, pentru că îmi place drumul 😀

Lorelai: What do you think – do I look ready to make my way in the world?
Rory: Yes, and if all else fails, you can marry rich.
Lorelai: I love that we always have that option.

Iar teoria asta funcționează în tot felul de domenii. Seriale, filme, cărți, orice. Contează să te simți bine. Până la urmă, când mănânci pizza nu o faci doar ca să-ți potolești foamea, pentru că deznodământul ăsta e până la urmă, o faci pentru că-ți place pizza, gustul, aroma, momentele de dinainte de a te sătura. Călătoria, nu destinația, right? 🙂

The best relationship

Later that day,  I got to thinking about relationships. There are those that open you up to something new and exotic, those that are old and familiar, those that bring up lots of questions, those that bring you somewhere unexpected, those that bring you far from where you started and those that bring you back. But the most exciting, challenging and significant relationship of all is the one you have with yourself. And if you find someone to love the “you” you love….well, that’s just fabulous.

(Sex and The City)