Douăzeci de ani de vis american

Când eram mică nu mă uitam la desene animate, ba chiar mă enervam pe vecinul și prietenul meu, care venea la mine și se așeza pe covor, cu ochii pironiți în televizor, în loc să se joace cu mine. Mă uitam, în schimb, foarte concentrată la Sunset Beach și Beverly Hills 90210 de fiecare dată când le urmărea mama și mă prinsese atât de tare acțiunea din primul, deși aveam doar 5 ani, încât într-o zi am strigat în mijlocul episodului: ”Of, de ce nu-i spune odată că s-a culcat cu ea și gata?!”
Inutil să spun că am avut pentru câteva secunde un afiș în loc de mamă, probabil credea că știu să citesc doar pe cărți, nu că prind subtitrările, sau că în orice caz nu pricep mare lucru.

Ei bine, recunosc acum, după douăzeci de ani (o, Doamne!), că ăla a fost pentru mine începutul visului american. Îmi plăcea să-mi imaginez că în America e tot timpul soare și e floare la ureche să ai o casă pe plajă, că aș putea să am chiar și eu o vilă ca a lui Ben, cu scară din aia interioară, să merg la mare în fiecare zi, nu o dată la câțiva ani și să mă și îndrăgostesc de un băiat așa fain. E drept că erau și familii mai sărace, dar hei, tot la mare stăteau, nu? Tot era bine.
Sigur că pe măsură ce a mai trecut timpul, am mai citit niște cărți, am mai văzut alte seriale, am mai învățat niște geografie și am început să realizez cam cât de departe e de fapt America asta și că e posibil să nu umble nici pe acolo câinii cu covrigi în coadă. Mi-am mai domolit visele, apoi am schimbat țara țintă cu una mai europeană, iar până la urmă m-am scuturat și de accentul britanic, m-am mutat în București și m-am oprit din visat.

Până într-o zi. Eram în anul I de facultate și începeam să aud tot mai des vorbindu-se despre programul work and travel.  Printre colegii de grupă, cei din organizația de studenți, printre foștii colegi din liceu și prin feed-ul de pe Facebook. Auzeam peste tot despre programul ăsta mișto care te trimite la muncă în State, despre cum poți să vezi o grămadă din locurile alea faine la care ai visat tot timpul când te uitai la filme, fără prea mare cheltuială, ba chiar cu un plus în buzunar la întoarcere. Suna minunat. Și totuși, n-am făcut-o nici pe asta. Oricât de mult aș fi visat să găsesc plaja aia faină din Sunset Beach și să mă îndrăgostesc chiar și pentru o seară de un băiat interesant, sub cerul Californiei, am rămas în țară și mi-am petrecut verile la Târgoviște.

Sigur, au fost niște alegeri asumate, argumentate, am învârtit situația pe multe părți, ca și-n cazul programului Erasmus, și până la urmă am zis pas ambelor. Dacă regret că nu mi-am făcut bocceluța ca să zbor în țara tuturor posibilităților? Da, cumva o să fie un ”dar dacă…” cu care am să rămân toată viața. Sunt experiențe pe care merită să le aduni, te ajută să crești, îți deschid perspective noi, te pun față-n față cu situații și oameni diverși, mulți din alte culturi și poți să te alegi și cu un prieten bun, străin sau nu neapărat. Oamenii au tendința de a se conecta diferit atunci când sunt departe de casă. Și mai au tendința de a regreta mai degrabă lucurile pe care nu le-au făcut decât cele pe care le-au făcut.

Da, dacă aș putea să dau timpul înapoi și să mai am acum oportunitatea de a plecat în State cu un job work and travel, aș face-o. Aș trece peste limitări și temeri, mi-aș căuta un job prin Work and Travel Vacanțe Speciale, mi-aș pune în valiză aparatul foto ăla vechi și-o agendă, aș strânge-n brațe oamenii din țară și-aș pleca peste ocean. N-aș face cine știe ce nazuri în  ce privește jobul, că nu m-aș duce o vară acolo ca să fac carieră pe Wall Street. Dar cumva recunosc că aș prefera să fiu un ajutor de recepționeră la un hotel, decât menajeră. La fel cum aș prefera să spăl vase într-un resort cu vedere la munte din New Hampshire, decât într-un McDonald’s din Montana.
Nu doar pentru că nu mă mor după mirosul de fast food, ci și pentru că așa aș fi mult mai aproape de New York. Or, să fim serioși, ce student la finanțe nu-și dorește să vadă celebrul Wall Street ce fată care a văzut Sex And The City nu-și dorește să se plimbe prin Manhattan, prin Central Park, să defileze pe 5th Avenue cu o cafea în mână și ochelarii de soare la ochi, să viseze că are în pungă niște pantofi noi, iar apoi să se relaxeze cu un Cosmopolitan?

Work_and_Travel_Vacante_Speciale_06

Da, cu siguranță că aș alege să mă întorc în România doar cu 10 cenți în buzunar, dar să știu că am călătorit de toți banii, vorba aia. Până la urmă, ăsta ar fi primul motiv pentru care m-aș duce și de-asta aș fi dispusă să spăl vase de dimineața până seara, să schimb așternuturi sau să curăț după copii prin parcurile de distracții. Pentru ca apoi, în timpul liber, să pot să mă pierd câteva ore prin Times Square sau pe Broadway, să joc un Blackjack în Las Vegas și apoi să fug în orașul îngerilor. Să-mi fac poză artistică în care eu să mă văd cât o furnică, iar mare să apară ”Hollywood”, să ajung, în sfârșit, în Beverly Hills, ca să văd cu ochii mei dacă e la fel de frumos cum știam eu din 90210, iar apoi să mă trântesc pe nisipul cald din Sunset Beach.
Mi-ar plăcea să-mi găsesc o gașcă de oameni faini, de prin toate colțurile lumii, cu care să vizitez Marele Canion și Parcul Național Yellowstone, Cascada Niagara, Lacul Craterului, și cei mai înalți copaci din lume, din Redwoods. La fel de mult cum mi-ar plăcea să-mi petrec serile libere stând la povești cu ei, împărtășind fiecare din cultura proprie, încercând feluri de mâncare diverse și făcând planuri pentru excursia de weekendul viitor.

Cred că m-aș întoarce de acolo nu doar cu sute de poze în telefon și amintirea locurilor frumoase pe care le-am vizitat, dar și cu câteva lecții de viață și câțiva prieteni la mii de kilometri. Cred că în State ai șansa să înțelegi cel mai bine cât, dar cât de diverși suntem și câte versiuni corecte pot să fie pentru același lucru. E suficient, cred, să te rotești de două ori în Times Square ca să-ți dai seama că avem universuri individuale atât de mici, încât uităm cât de mare e lumea și câte avem de descoperit de fapt.
Da, dacă aș fi iar studentă, cred că aș intra pe site la CND Vacanțe Speciale și-aș pleca măcar o vară în State. Dar, deh, se spune că lucrurile pe care nu le faci la timp, nu le mai faci niciodată. De acum îmi rămâne doar să visez și să strâng bani de vacanțe (tot speciale, sper) pe cont propriu în New York și Sunset Beach.

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Advertisements

Let the strongest live and the weakest die

oprh13-710x400

Am zis că nu mai încep seriale. Eram hotărâtă să mă rezum la Suits (da, da, da, azi începe sezonul 3, yay!), The Big Bang Theory, Grey’s Anatomy (oricât de telenovelistic ar fi, am să mă uit la serialul ăsta till the end, am zis) și, desigur, the-one-and-only Gilmore Girls, acesta din urmă fiind serialul meu de suflet, despre care cu siguranță am mai vorbit eu pe aici, nu are sens să reiau. Am zis clar că vara asta e pentru o relaxare scurtă și apoi pentru pus gânduri în ordine, făcut planuri de învățare și pus efectiv mâna pe carte, inclusiv pe beletristică în pauze.
Dar cum socoteala de acasă nu se potrivește nicicum cu cea din târg, m-am trezit frunzărind bloguri și dând peste o recomandare de serial la Mihaela. Când am văzut că  are momentan doar un  sezon de 10 episoade, am zis că nu e chiar așa mare pierdere de timp, iar odată ce am văzut primul episod, nu prea m-am mai putut opri.

Serialul care mi-a umplut ultimele seri se numește Orphan Black și este diferit de cam tot ce am văzut eu până acum. Trebuie să spun din start că este dramă SF, deci dacă aveți chef de comedii și seriale light, de vară, nu e neapărat o recomandare.
Dai play primului episod și te trezești într-o gară fictivă, Huxley  Station (Huxley, hm). Acolo, o tânără îmbrăcată în stil punk și despre care poți anticipa că are multe probleme atunci când dă un telefon și rămâne fără bani, este martora unei sinucideri. O tipă elegantă își dă jos pantofii cu toc înalt, își lasă geanta pe peron și se aruncă în fața trenului, dar nu înainte ca Sarah Manning, personajul principal, să-i vadă fața și să constate că sunt identice. În acest moment, Sarah face exact ceea ce ne așteptăm, ia geanta și pleacă, în mintea ei încolțind deja ideea să se folosească de identitatea sinucigașei pentru a-și rezolva problemele și a pleca departe cu fratele și fiica ei.
Sigur, nici viața lui Beth nu e așa simplă, că doar altfel nu s-ar mai fi aruncat în fața trenului, nu? Ei bine, Sarah are să afle foarte curând despre ce e vorba, între timp ținându-ne și pe noi în suspans. Surori gemene? Nu, e cu mult mai interesant de atât, garantez.

Pe lângă suspans și acțiune, serialul te face să-ți pui ceva întrebări, să te gândești cam care e faza cu viața asta și, cum ar zice în glumă colega mea de cameră, ”a cui este planeta aceasta? cine suntem noi, oamenii?”
Aparent, titlul acestui articol n-are nicio treabă cu conținutul. În esență, el este un citat din ”On the Origin of Species” a lui Charles Darwin, ca și toate titlurile episoadelor acestui serial 🙂 Vă zic, chiar e fain și merită. Iar Tatiana Maslany joacă impecabil. Just my two cents 🙂

Welcome to the real world

matrixquote

Eu am în general mari carențe în ceea ce privește filmele vizionate. Nu e ca și cum eu personal fac mare caz din asta, nu pot să zic că sunt o super cinefilă și atunci nu mi-e neapărat jenă să scot ochii din pământ când vine vorba de vreun film care e considerat ”must see” (sau nu neapărat) și pe care eu nu l-am văzut. Și cum în general îmi asum chestii mult mai serioase decât faptul că încă n-am văzut decât Lord Of The Rings I (recunosc, le am în plan și pe următoarele), atunci nu mă feresc neapărat, cum am mai văzut pe la oameni, de a lua parte la o discuție despre filme. Dacă nu pot să-l comentez, te ascult pe tine, văd dacă-mi face cu ochiul și decid dacă mă uit sau nu.

Acum că v-am prezentat acest dirty secret al meu, poate n-o să ridicați din sprâncene dezaprobator când o să citiți că am văzut The Matrix abia acum vreo lună. Da, filmul cu Keanu Reeves de acum aproape 14 ani.  Am intrat cumva în rândul lumii și acum pot să zic și eu într-o discuție: ”da, e fix ca faza aia din Matrix când…”, că tare complicat mai era până acum 🙂 Lăsând însă gluma la o parte, nu-mi pare rău deloc că nu am văzut filmul mai devreme. Nici nu se pune problema să-l fi văzut când a apărut, că pe vremea aia abia învățam să-mi scriu numele de mână, și nici nu consider că la 20 de ani am întârziat prea mult. Am ceva mai multă minte acum și mă duce cât de cât capul ca să înțeleg că e mai mult în filmul ăsta decât niște tipi care se bat mișto la un moment dat.

Și ce-ai înțeles, măi fată, tu din filmul ăsta? Poate o să vă întrebați  asta sau nu, dar dă bine o întrebare retorică aici parcă. Păi uite un exemplu. Am reținut eu ceva, ceva ce îmi tot repet, nu pentru că n-aș fi știut asta până atunci, ci pentru că în momentul ăla s-a aprins un beculeț care nu mai vrea să se stingă și pace bună. Am reținut că ”there’s a difference between knowing the path and walking the path”. Nimic nou sub soare, știu, doar că din când în când ai nevoie de câte un șut în fund impuls, de câte un reminder de ăsta pentru a face lucruri. Așa, cu toții știm că e bine să facem una sau alta, problema e câți dintre noi și în câte dintre situații o facem?
Cred că am să-mi scriu mare chestia asta pe ceva, am să înrămez foaia și am să mi-o pun la vedere. Așa cum îmi lipesc post-it-uri pe perete ca să nu uit să dau un telefon, să-mi scriu tema la vreo materie sau să-mi printez proiectul la o alta. Pentru că e atât de important. Pentru că degeaba știi că e bine să le spui oamenilor ce simți pentru ei dacă nu o faci. Când n-or să mai fie, nu te ajută cu nimic să spui ”da, dar eu știam că e bine să le spun”. Așa, și ce dacă știi că e bine să faci sport, crezi că faptul că știi și atât o să te ajute cu ceva când n-or să te mai încapă blugii? Sau dacă doar știi că e bine să te odihnești destul înseamnă că o să fii fresh ca o panseluță în fiecare zi, după 3 ore de somn și 4 cafele? Sau poate crezi că doar fiindcă știi că n-ar fi rău să-ți verifici alunițele din când în când (indiferent de cât de sexy ar fi ele), asta înseamnă că melanomul ăla zice ”ia uite, bă, ăsta/asta știa că trebuie să meargă la control, ia că nu mă instalez eu aici”? La fel cum doar pentru că știi că e bine să te mai ridici uneori de pe scaun, înseamnă că n-o să ai niciodată probleme cu spatele? Ce bine că știu că n-ar trebui să mănânc toată ciocolata asta deodată, nu?

Dacă am văzut Matrix, ziceți? Da. Și mi-a plăcut. Și dacă aveți recomandări de filme de astea inspiraționale, feel free. Desigur, se poate să nu le văd în viitorul apropiat, recunosc. Cineva mi-a recomandat într-o seară de vară ”The pursuit of happyness” și l-am văzut săptămâna trecută. Cu alte cuvinte, după niște luni bune, dar mai bine mai târziu decât niciodată, nu? 🙂

Un fel de wish list

Vreau un cățel. Nici prea mic, nici prea mare, pufos, jucăuș și care să mă iubească. Poate un Polish Lowland Sheepdog, că tot mi-e drag Paul Anka din Gilmore Girls. Să mă aștepte acasă și să sară de bucurie când ajung sau să-mi ia juma de oră să-l găsesc ascuns într-un colț pentru că a făcut vreo prostie. Să mă privească fix în ochi până mă face să mă simt vinovată că n-am chef să mă joc cu el.
Sigur, ar trebui să fie un cățel tare cuminte, care să nu facă prea multă dezordine, că de asta mă ocup eu destul, să nu pretindă că vrea să doarmă în pat și să nu mă solicite prea mult în timp ce-mi beau cafeaua. Cumva, trebuie să priceapă că ea mi-a intrat în suflet prima. Cafeaua, adică. Sigur, în caz de incendiu nu mi-aș salva borcanul în care o păstrez închisă etanș, ci l-aș lua în brațe și-aș tuli-o pe scări, dar asta e deja altă poveste…

Aș vrea să fie îndeajuns de prostuț inocent încât să nu se prindă când doar mă prefac că sunt obosită ca să nu-l scot la plimbare; sau, mă rog, îndeajuns de abil încât să mă facă să cred că nu s-a prins. Pe de altă parte, vreau să fie într-atât de inteligent și să aibă un nas atât de fin încât să se împrietenească pe stradă cu alți patrupezi (niciodată n-am știu dacă e corect patrupede sau patrupezi, serios) cel puțin la fel de inteligenți. Și asta nu e tot, ar face bine să miroasă și stăpânul. Pentru că ar fi ideal ca-n timp ce ei vorbesc acolo despre ce friskies sau pedigree au mâncat de dimineață și despre ce mâță au în vizor, eu să pot lega o discuție cu mămica sau tăticul lor. Și nu zic că trebuie să vorbim despre fizică cuantică sau istoria lumii de la 1300 până azi, că nu mă dau așa deșteaptă, dar aș prefera să se exprime cu ușurință și corect în limba română și să nu mă întrebe de ultima melodie a lui Salam. Nu cer prea mult.

Și-aș mai vrea să stea lângă mine când sunt tristă, să nu se plictisească ușor dacă ne uităm în gol pe geam. Sau dacă eu beau o cană de ceai într-o zi ploioasă în timp ce mai întorc o filă și nu-l bag în seamă.

Și dacă ar fi să mă aleg cu o pisică în loc de câine (pentru că deși prefer câinii, nu urăsc pisicile), măcar să fie o British Shorthair Blue, inteligentă, cu ochi pătrunzători și care să aibă personalitate. Adică, dacă tot îmi iau mâță, măcar să nu se dezmintă și să fie o felină adevărată, să fim două gagici puternice în aceeași casă. Până la o limită, sigur, că n-ar trebui să vină la mine-n casă cu iluzia că va dormi în pat. No way, pussycat!

Dar eu n-o să-mi iau nici câine, nici pisică în viitorul apropiat. N-am spațiu, n-am timp, n-am bani și, între noi fie vorba, sunt o picătură egoistă. Dacă rezolv problemele astea, poate, poate. Așa că dacă vreți să-mi luați un cadou și nu știți ce, nu-mi aduceți încă un patruped. Sau un papagal. Sau hamster. Sau o altă vietate. Primesc oricând cu drag cafea, ciocolată și cărți, bilete la teatru și alte spectacole/chestii culturale și, dacă insistați, Gilmore Girls pe DVD, cu toate goodie-urile din pachet. Easy peasy. 😆

Călătoria, nu destinația

… e motivul pentru care mă uit la Gilmore Girls. Știu ce se întâmplă în serialul ăsta, dar mă uit mereu la el cu aceeași plăcere. Încă nu l-am văzut de atâtea ori încât să știu scene întregi pe de rost, dar da, sunt momente în care mă trezesc că spun replicile înaintea personajelor. Și ador asta.
Mă întreba mama zilele trecute cum pot să fac asta, cum pot să mă uit încă o dată și încă o dată, deși l-am mai văzut și știu cum se termină? This is exactly the point. Eu nu mă uit ca să ajung la final, ca să văd cum se termină. Mă uit pentru fiecare episod, pentru fiecare replică, pentru fiecare glumă, pentru fiecare cană de cafea pe care aproape o miros prin ecran. Mă uit pentru că îmi place de Lorelai și Rory, îmi sunt dragi atunci când fac mișto de Luke, atunci când mănâncă, atunci când se ceartă și se împacă și îmi plac glumele lor de interior.
Mă uit la serialul ăsta pentru că îmi place și îmi dă o stare de bine. Motive suficiente, aș zice. 😀 M-am gândit la un citat, să las aici o mostră ca să arăt că merită să mă uit la el de un milion de ori, dar în scris nu mai pare totul așa amuzant. Jocul actoricesc face mult, limbajul nonverbal e sfânt, mimică, gesturi plus tonul vocii, toate astea fac din dialogurile alea aparent comune un deliciu. Pentru mine.
Și o să fac călătoria asta de câte ori am chef, pentru că îmi place drumul 😀

Lorelai: What do you think – do I look ready to make my way in the world?
Rory: Yes, and if all else fails, you can marry rich.
Lorelai: I love that we always have that option.

Iar teoria asta funcționează în tot felul de domenii. Seriale, filme, cărți, orice. Contează să te simți bine. Până la urmă, când mănânci pizza nu o faci doar ca să-ți potolești foamea, pentru că deznodământul ăsta e până la urmă, o faci pentru că-ți place pizza, gustul, aroma, momentele de dinainte de a te sătura. Călătoria, nu destinația, right? 🙂