Recomandare: Micul Prinț – un film ca o îmbrățișare

Sursa: mediamonks.com

Am citit de atât de multe ori povestea Micului Prinț, încât nu mai țin socoteala, însă îmi amintesc perfect coperta albastră, ușor lucioasă a primei cărți care mi-a dezvăluit-o. Paginile gri, subțiri, ascundeau un desen cu un șarpe boa, care mă înfricoșa de fiecare dată când deschideam cartea. A durat mult timp până să-mi strâng tot curajul de care aveam nevoie ca să trec de primele pagini și să fac cunoștință cu Micul Prinț. Știți, cartea asta nu-i o carte pentru copii. Sau nu doar pentru copii. Dacă ești adult, am mai spus asta și cu altă ocazie, mi se pare cu atât mai important să o deschizi din când în când, fiindcă ai o mulțime de lucruri de (re)învățat de acolo.

Deși îmi place foarte tare povestea, sau poate că tocmai de asta, cine știe, eu nu am văzut până ieri animația din 2015. Primisem recomandări, unele în care aveam mare incredere chiar, văzusem și scorul de pe Rotten Tomatoes, însă cumva am avut câteva rețineri. Văzusem acum câțiva ani o punere în scenă la teatrul Odeon, care, deși frumos realizată, nu m-a dat pe spate și mă gândeam că, în mod similar, sigur îmi va fi greu să mă bucur de film.
Mă gândeam că poate vor modifica așa de mult povestea încât n-o voi regăsi în film, iar asta m-ar fi dezamăgit. Mă gândeam și că poate, dimpotrivă, vor căuta să spună atât de fidel povestea încât nu va avea amprenta personală a echipei care a făcut filmul, ci va fi doar o prezentare a cărții și atât. Și mă gândeam și că, la urma urmei, citesc periodic cartea și o percep așa cum simt și cum îmi place și că n-am așa mare nevoie să văd și filmul.

Filmul “Micul Prinț” e cald și bun ca o îmbrățișare

Ieri dimineață am lenevit în pat mai mult decât în orice altă duminică. Pe geam se zărea soarele timid, însă în casă era rece, prea rece ca să ies din pătura caldă pentru mai mult de 5 minute, așa că era dimineața perfectă pentru un film sau serial. Să fie un serial lejer sau poate un film mai serios? Sau poate o animație? Da, nimic nu e mai cozy decât un film drăguț de animație văzut cu pilota trasă până la bărbie. Disponibile erau “Pinnocchio”, “Albă-ca-Zăpada” și “Micul Prinț” și, în sfârșit, Micul Prinț a reușit să câștige.

Mi-a plăcut mult, mult de tot! Așa de tare, că aproape că-mi vine să mă mai uit o dată la el. Și încă o dată. Cam așa cum fac și cu cartea adică 🙂 Au luat povestea și au păstrat o mulțime de lucruri faine din ea, apoi au adus ceva în plus, reușind să construiască perfect pe fundația cărții. Dacă în carte aviatorul rătăcit în deșert ne spune povestea întâlnirii cu Micul Prinț, un copil blond, simpatic, care susține că este singurul locuitor al unei planete minuscule, în film avem ocazia să-l vedem pe același aviator, la o vârstă destul de înaintată, păstrându-l în minte și în suflet pe Micul Prinț și încercând să-l aducă și în viața altora.

Sursa: rottentomatoes.com

Aviatorul este un om care nu se potrivește deloc în peisajul lumii în care trăiește. În timp ce toate lucrurile sunt uniformizate, casele sunt construite după același modele, oamenii lucrează în birourile lor ca niște mici roboței, iar cei mici tânjesc să ajungă cu toții tot mai la fel, urmând exemplele părinților, aviatorul are o casă de poveste, de pe al cărei acoperiș privește apusurile, în curtea căreia își repară avionul și pe care o ține plină de tot soiul de amintiri și povești. Când casa de lângă el este ocupată de o fetiță și de mama ei, având un plan de viață bine pus la punct pentru cea mică, între aviator și fetiță se înfiripă o prietenie frumoasă.

Sursa: rottentomatoes.com

Pe măsură ce află mai multe despre Micul Prinț, fetița este tot mai curioasă și dornică să-l cunoască, să-i afle întreaga poveste și, în final, să-l găsească. Ce o motivează, dacă o va face, ce se va întâmpla cu prietenia ei cu aviatorul, dar și cu planul de viață pus la punct de mama ei, veți afla dacă vedeți filmul. Pe lângă povestea frumos construită, este foarte fain animat și veți observa, cu siguranță, atenția la detalii. Mi-a smuls zâmbete și câteva lacrimi, vă zic, este un film ca o îmbrățișare bună!

În speranța că recomandarea mea o să vă facă o duminică mai frumoasă, vă las cu un trailer și vă urez vizionare plăcută! 🙂

Recomandare scurtă de weekend – Younger

N-am nici cea mai vagă idee unde și când a trecut vara și, de fapt, toată bucata asta din an pe care o putem tăia din calendar. Vremea de afară este încă destul de văratică, temperaturile sunt tot mai faine, e chiar plăcut să dormi noaptea cu cearșaful tras pe tine până la gât și fereastra larg deschisă.
În condițiile astea, sunt conștientă că mai toată lumea încearcă să profite de ultimele weekenduri calde ca să petreacă tot mai mult timp afară. M-am gândit totuși să vin cu o recomandare lejeră de petrecut timpul în interior, că doar nu ne dăm jos din pat direct în parc și trebuie să ne mai odihnim și tălpile de la atâtea plimbări. Și ce ar putea fi mai potrivit decât un serial lejer, amuzant și un pic romantic, dar fără să devină prea siropos? 🙂

Sursa: variety.com

Younger – sau cum să minți la un interviu pentru un job

“Younger” este un serial care spune povestea Lizei, o femeie de 40 de ani din New Jersey, proaspăt divorțată și cu un copil adolescent de întreținut. Liza s-a căsătorit tânără, a lucrat pentru puțin timp în domeniul pentru care se pregătise la un colegiu bun (publicistică), apoi s-a dedicat creșterii fetiței ei. Când slăbiciunea pentru jocurile de noroc a soțului ei le sfârșește relația (și banii, evident), Liza trebuie să-și găsească un job pentru a-i putea plăti ciocolata, tricourile și colegiul lui Caitlin, fiica ei. Vedeți voi, Dave, fostul soț, nu e tocmai genul de om pe care să te mai bazezi.

Doar că, desigur, ce editură din jungla New York-ului ar angaja o femeie de 40 de ani, cu extrem de puțină experiență și prea puțin ancorată în ceea ce înseamnă să publici cărți în era tehnologiei, a vitezei și a comunicării în texte de 140 de caractere? Mai ales când Generația Y face coadă la ușile lor, dispusă să-și sacrifice nopțile, tenul și relațiile pentru un job de assistant intern junior assistant?

If you can’t beat them, join them!

Așa că după câteva căutări deloc fructuoase, Liza decide să-i asculte sfatul prietenei ei, Maggie: își schimbă puțin stilul vestimentar, își rezolvă prezența în social media și alte câteva detalii, apoi se prezintă la interviuri ca o tânără aspirantă de 26 de ani. Așa ajunge să se angajeze la o editură importantă, ca asistentă a directoarei de marketing. N-am să intru în detalii, firul narativ vi-l puteți închipui, desigur, că doar n-are cum să fie simplu să pretinzi în mod constant că ai 26 de ani plus un buletin.
Serialul e fain construit, are destul de multe scene haioase, dar și unele serioase, în care te mai oprești să te mai și gândești la cum ai fi reacționat tu în situații de genul. Are și povești de dragoste, de prietenie, loialitate, relații cu colegii de muncă și te lasă să arunci o privire în luptele care se dau, din punct de vedere profesional, în metropola aia. Vorba cântecului, if I can make it here, I can make it anywhere.

Recomand cu încredere serialul: episoadele au doar 20 de minute, iar fiecare sezon doar vreo 10-12 episoade, fiind un serial care apare vara. Scenariul are la bază o carte și să știți că, deși evident că nu-i perfect, nu devine siropos și nu-i doar un serial pentru fete. Eu i-am propus prietenului meu să ne uităm împreună la un episod-două și dacă-i pare prea girly, e liber să renunțe. După câteva episoade a declarat că-i mai bun decât ar fi crezut, așa că ne uităm în continuare împreună 😀

Aaa, și încă ceva: șefa Lizei, directoarea de marketing de care vă spuneam, pe numele ei de scenă Diana Trout, este fan-tas-ti-că. Mi se pare că actrița își face foarte bine rolul, o ajută și trăsăturile, e acră și simpatică în același timp, îți vine uneori să o bați, iar alteori să o pupi. Îmi place de mor de ea, vă zic!

Mai multe despre serial puteți găsi pe Rotten Tomatoes și vă las și un trailer de la sezonul 1 mai jos, să vă faceți o idee! Weekend fain și relaxant să aveți!

Borg vs. McEnroe. Mental, rivalitate și feluri diferite de a fi campion

The fifth set is not about tennis. It’s about nerves.

Boris Becker

De când tenisul mi-a intrat încet, încet pe sub piele, de am ajuns să îmi fac uneori programul social în funcție de fazele superioare ale vreunui turneu interesant, am început să mai arunc priviri într-o parte și în alta, să mai citesc câte un material sau să mă bucur de o cronică de meci scrisă într-un mod inedit, una peste alta – să-mi alimentez pasiunea.
Așa că pe lângă meciuri per se sau bucăți din meciuri mai noi sau mai vechi vizionate pe Youtube, urmăresc conștiincios site-ul Treizecizero, citesc cronicile din timpul Grand Slam-urilor de pe mirceamester.ro și sunt prietenă bună și cu site-urile WTA și ATP sau cu cele ale turneelor, în perioada în care se desfășoară. Mi-am cumpărat cele două ediții Treizecizero Pe curat, pe care trebuie să recunosc că nu le-am parcurs încă din scoarță în scoarță (ce vreți, mai am și alte pasiuni, gen cititul de cărți), iar de curând mi-am propus să mai introduc în program din când în când și câte un film cu tematică tenisistică.

Am început acum vreo două săptămâni cu ”Borg vs. McEnroe”, un film care ilustrează rivalitatea dintre două nume mari ale tenisului, suedezul Björn Borg și americanul John McEnroe. Monumentul de disciplină și calmitate, the Ice-Borg, cum a mai fost poreclit – pe de o parte și bomba cu ceas, gata din clipă în clipă să explodeze pe teren certându-se cu publicul și arbitrii – pe de altă parte.
E adevărat că filmul îl are parcă în centru pe Borg și se concentrează într-o măsură mare asupra turneului de la Wimbledon din 1980, creând pas cu pas o atmosferă tot mai tensionată până în marea finală. Cu toate astea, ne transpune în mod repetat cu ani și ani în urmă, pe ambele continente, în Europa mai mult decât în America, pentru a ne arăta cam cum ajung marii campioni ceea ce sunt, care sunt mecanismele pe care și le construiesc pentru a-și putea îndeplini obiectivele, care sunt slăbiciunile și punctele lor forte, cum le depășesc și cum le valorifică, cum ajung până la urmă să se întâlnească în finala unuia dintre cele mai importante turnee din circuit.

În 1980, Borg avea 24 de ani, era lider mondial și câștigase trofeul de la Wimbledon timp de patru ani consecutiv. Părea un monument de calmitate, trata meciurile pe sistemul ”punct cu punct” și păstra constant pe buze un zâmbet concentrat. Își planifica, deși e mult spus ”își”, nunta cu Mariana Simionescu (da, s-au căsătorit în România, nu, nu mai sunt împreună) și se bucura de toată atenția presei și a publicului larg. Și a doamnelor. În 1980, singurul lucru care putea sta în calea celui de-al cincilea titlu consecutiv la Wimbledon era McEnroe. Americanul ambițios care, deși avea doar cu trei ani mai puțin, părea un adolescent răsfățat, care nu suporta ideea că greșește, care țipa la arbitri și se certa cu publicul.

Pe parcursul turneului, fiecare îi urmărește meciurile celuilalt, iar McEnroe pare că reușește să-i intre în minte lui Borg, care începe să-și pună întrebări și să resimtă presiunea tot mai mare.

Nimănui n-o să-i mai pese că am câștigat titlul de patru ori la rând. Toți își vor aminti că l-am pierdut acum.

Sigur, punctul culminant este însăși finala de pe iarba englezească, cele cinci seturi ce au rămas în memoria lumii tenisului. Nu vă spun cum se termină meciul, însă vă spun doar atât: McEnroe a salvat șapte (7!) mingi de meci în setul al patrulea, patru dintre ele în tie-break-ul epuizant de 34 de puncte, iar câștigătorul s-a stabilit în actul final. Acolo unde, așa cum bine spunea Boris Becker, nu mai e despre tenis, e despre minte.

Mi-a plăcut foarte mult faptul că, deși cei doi sunt percepuți a fi două personalități complet opuse, filmul ne arată că lucrurile sunt mai complicate de atât. În fapt, Borg era și el un vulcan, doar că își construise în timp un mecanism complex prin care să-și controleze comportamentul și reacțiile. Avea un milion de fixuri (iar Mariana Simionescu chiar confirma treaba asta într-un interviu), de superstiții, voia să controleze lucrurile în cele mai mici detalii, iar toate astea doar ca să nu explodeze pe teren. Așa cum o făcea mai tânărul lui adversar, a cărui imagine a avut destul de suferit în primii ani ai carierei tocmai din pricina asta.

Actorii sunt EXTREM de bine aleși dacă mă întrebați pe mine. Shia LaBouef în rolul lui McEnroe face o treabă minunată, iar Sverrir Gudnason nu m-a lăsat niciun moment să cred că n-ar fi Borg. Pur și simplu am simțit pe tot parcursul filmului că de fapt anii nu au trecut, iar cel de pe ecran este însuși suedezul care a deschis moda backhand-ului cu două mâini.

Sursa: awfulannouncing.com

Scena de final, în care cei doi au o conversație în aeroport (din aia cu vorbe, nu cu mingi de tenis) este probabil în mod intenționat construită așa cum este. Ca să ne arate încă o dată cât de similari erau cei doi, deși pentru publicul larg constituiau două extreme, și ca să anticipeze prietenia care s-a legat în timp între cei doi. Cine ar fi zis, hm?

Sursa: cnn.com

Nu știu dacă filmul ar fi pe placul oricui, mai ales dacă nu sunteți împătimiți ai tenisului. Cu siguranță n-aș fi apreciat filmul acum 4-5 ani, când n-aveam nici în clin, nici în mânecă eu cu acest sport, însă da, îl recomand din suflet dacă vreți să intrați puțin în culisele vieții de campion, dacă nu vă așteptați la un film rapid, cu multă acțiune și răsturnări de situație. Bine, pe acestea din urmă le veți vedea totuși în meci. În acel meci de cinci seturi în care mentalul este cel care dictează ritmul în ultimul act și despre care se va vorbi probabil mulți ani de acum încolo.

The 1980 Wimbledon final with Borg – that’s the one I was most proud of to be part of. It’s talked about as one of the best matches people have seen so that certainly elevated me in a lot of different ways (…). (John McEnroe)

Vizionare plăcută!

”Viața e o junglă, vrei, nu vrei”

”Adultul creativ e copilul care a supraviețuit.”
Mă uitam ieri de dimineață la un serial lejer, de duminică, și fix la asta m-am gândit când am văzut încă o dată cât de implicați, de absorbiți sunt copiii atunci când se joacă și cum își pun imaginația la treabă. N-ar fi rău să ne-o păstrăm intactă pe măsură ce trec anii sau măcar să o accesăm mai des. Noroc cu filmele, cărțile și jocurile, că ne mai transpun în universuri diferite și ne pun la treabă rotițele uneori ruginite ale creativității.

Apropo de jocuri și filme, vă amintiți ”Jumanji”, acel film cu Robin Williams și un joc fermecat, care îi ”fură” pe jucători în universul lui? V-ați gândit vreodată cum ar fi să vă jucați așa ceva și să vă treziți într-o junglă amazoniană, luptându-vă cu crocodili sau lei? Ei bine, eu m-am dus la culcare cu gândul ăsta când am văzut trailer-ul de la „Jumanji: Welcome to the Jungle”, care se lansează în România pe 29 decembrie 2017 și e o continuare a filmului din 1995.

Vai, ar fi o adevărată aventură. În primul rând aș primi un personaj interesant, o tipă sexy, inteligentă, cu păr lung (nu neapărat roșcat, ca personajul lui Karen Gillan din film), prins în coadă, ochi albaștri și vestimentație de Xena-army-warrior girl, cu care habar n-aș avea ce să fac, eu de felul meu fiind tipa căreia îi place să stea în pantaloni scurți și să citească.
Mă trezesc de una singură, cu o armă neidentificată într-o mână și o banană primită de la o maimuță în cealaltă. Mă învârt. mă agit, țip după ajutor, până trezesc o mulțime de animale, nefericite de deranj. Oho, am talentul ăsta. Dar în felul ăsta atrag atenția altor tineri aventurieri ca mine, de pe partea cealaltă a râului murdar. Ah, bine că vin și ei încoace, n-o să mai fiu singură. Dar nuuu, îmi strigă că n-au de gând să vină spre mine, după cât s-au chinuit să treacă pe partea cealaltă. Mingea e în terenul meu.

 – Daaa, stați pe aici, că am să trec eu râul ăsta când o face plopul pere și răchita micșunele.
– N-ai cum să rămâi acolo! Dacă vrei să te mai întorci vreodată acasă, trebuie să mergi cu noi să căutăm nenorocirea aia de ușă secretă care să ne ducă înapoi! Revino-ți!
– Nu vin, mie mi-e frică de apă!!! Stau aici și gata, ce poate să se întâmple?
– Serios? Băi, hai să o lăsăm! Fată dragă, ai o privire inteligentă, dar pare degeaba.

Mă așez pe un trunchi de copac și lângă mine vine maimuțica de mai devreme. Îmi face semn către banană, încep să mănânc, iar ea se uită din când în când peste umăr, parcă pentru a-mi atrage atenția.

 – Tu știi ce superputeri ai? mă întreabă tipa blondă.
– Nu știu, lumea zice că mă pricep să scriu și că-s bun ascultător.
– Aoleu, măcar ai idee cum ai ajuns aici? Nu întreb de tine, cum te-o chema în buletin, zic de personajul cu care joci, soro!

Mi se aprinde brusc un beculeț, arunc coaja de banană și bag mâna în buzunar, de unde scot un controller mic. Apăs butonul verde și îmi apare poza. Mă uit pe descriere: ”frumoasă, puternică, se prinde greu, dar când se prinde poate rezolva situații aparent fără de soluții. Poate vorbi cu animalele când e în pericol. Posedă o capacitate specială pe care o poate afla doar după ce își înfrânge o teamă majoră.”

N-apuc să termin de citit, că îi aud pe cei trei cum țipă cât îi țin plămânii. În nici două secunde țipetele lor sunt acoperite de un răget puternic. Ups. Mă întorc cu spatele și văd cum se îndreaptă către noi un leu iritat. Încremenesc. Îmi simt transpirația rece pe spate, însă mă trezesc imediat și încep să-i vorbesc. Articulez cuvinte pe care nu le-am mai auzit niciodată, însă pe care le înțeleg. Leul face un pas în spate, nu era pregătit. Îmi zice că a auzit de mine, dar nu se aștepta să mă întâlnească așa repede. Mie îmi tremură picioarele, el își flutură coama.
Îl întreb de ai lui, încerc să-mi folosesc capacitățile de ascultător și empatia, el mă privește îngăduitor.

 – Hai, zi că vrei să treci râul și să te duci la tine acasă, la blocurile gri, plicticoase, la camerele mici, la ecrane și la mâncarea procesată, iar acum ai nevoie de ajutor.
Zâmbesc pierdută. Băiat deștept.
– Cam așa ceva, dar să știi că nu-s toate blocurile gri. Și avem plante. Mă rog, eu nu.
– Trebuie să găsești puterea aia specială. Învinge-ți frica. Hai, că nu degeaba ești în zodia leu.

Se întoarce cu spatele și pleacă, iar eu îmi frâng mâinile. Ce am de pierdut? Ah, viața, da. Îmi fac curaj și pășesc încet în apa murdară, cu mâna dreaptă (în care țin controllerul ) ridicată deasupra capului. Mă afund pas cu pas, până când apa ajunge la abdomen, la gât, la bărbie și abia am mers un metru. Știu că dacă mai fac un pas, o să mă scufund. Dar fix când să pun dreptul în fața stângului, pe ecranul controllerului începe să lumineze un bec roșu și se aude o voce: ”Superputere deblocată! Țineți apăsat butonul verde și vizualizați mental, timp de 3 secunde, locul în care vreți să fiți.” Mă opresc și fac fix ce dictează vocea, iar în a patra secundă mă trezesc trântită la picioarele celor trei camarazi.

– După ce ajungem acasă, nu mai joc prostia asta de joc. Uite ce superputeri au unii, în vreme ce eu doar sar de pe o liană pe alta, se bosumflă tipa blondă.

În vreme ce ne tragem cu toții sufletul, încercând să decidem încotro o luăm, reflectez un minut la ce s-a întâmplat. Hm, e ca-n viață și-n jocurile astea. N-ai cum să ajungi undeva până nu faci primul pas, n-ai cum să îți găsești superputerile dacă nu găsești curajul să-ți învingi temerile. N-ai cum să câștigi jocul dacă te așezi pe un trunchi de copac și nu-l joci.

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

 

 

Douăzeci de ani de vis american

Când eram mică nu mă uitam la desene animate, ba chiar mă enervam pe vecinul și prietenul meu, care venea la mine și se așeza pe covor, cu ochii pironiți în televizor, în loc să se joace cu mine. Mă uitam, în schimb, foarte concentrată la Sunset Beach și Beverly Hills 90210 de fiecare dată când le urmărea mama și mă prinsese atât de tare acțiunea din primul, deși aveam doar 5 ani, încât într-o zi am strigat în mijlocul episodului: ”Of, de ce nu-i spune odată că s-a culcat cu ea și gata?!”
Inutil să spun că am avut pentru câteva secunde un afiș în loc de mamă, probabil credea că știu să citesc doar pe cărți, nu că prind subtitrările, sau că în orice caz nu pricep mare lucru.

Ei bine, recunosc acum, după douăzeci de ani (o, Doamne!), că ăla a fost pentru mine începutul visului american. Îmi plăcea să-mi imaginez că în America e tot timpul soare și e floare la ureche să ai o casă pe plajă, că aș putea să am chiar și eu o vilă ca a lui Ben, cu scară din aia interioară, să merg la mare în fiecare zi, nu o dată la câțiva ani și să mă și îndrăgostesc de un băiat așa fain. E drept că erau și familii mai sărace, dar hei, tot la mare stăteau, nu? Tot era bine.
Sigur că pe măsură ce a mai trecut timpul, am mai citit niște cărți, am mai văzut alte seriale, am mai învățat niște geografie și am început să realizez cam cât de departe e de fapt America asta și că e posibil să nu umble nici pe acolo câinii cu covrigi în coadă. Mi-am mai domolit visele, apoi am schimbat țara țintă cu una mai europeană, iar până la urmă m-am scuturat și de accentul britanic, m-am mutat în București și m-am oprit din visat.

Până într-o zi. Eram în anul I de facultate și începeam să aud tot mai des vorbindu-se despre programul work and travel.  Printre colegii de grupă, cei din organizația de studenți, printre foștii colegi din liceu și prin feed-ul de pe Facebook. Auzeam peste tot despre programul ăsta mișto care te trimite la muncă în State, despre cum poți să vezi o grămadă din locurile alea faine la care ai visat tot timpul când te uitai la filme, fără prea mare cheltuială, ba chiar cu un plus în buzunar la întoarcere. Suna minunat. Și totuși, n-am făcut-o nici pe asta. Oricât de mult aș fi visat să găsesc plaja aia faină din Sunset Beach și să mă îndrăgostesc chiar și pentru o seară de un băiat interesant, sub cerul Californiei, am rămas în țară și mi-am petrecut verile la Târgoviște.

Sigur, au fost niște alegeri asumate, argumentate, am învârtit situația pe multe părți, ca și-n cazul programului Erasmus, și până la urmă am zis pas ambelor. Dacă regret că nu mi-am făcut bocceluța ca să zbor în țara tuturor posibilităților? Da, cumva o să fie un ”dar dacă…” cu care am să rămân toată viața. Sunt experiențe pe care merită să le aduni, te ajută să crești, îți deschid perspective noi, te pun față-n față cu situații și oameni diverși, mulți din alte culturi și poți să te alegi și cu un prieten bun, străin sau nu neapărat. Oamenii au tendința de a se conecta diferit atunci când sunt departe de casă. Și mai au tendința de a regreta mai degrabă lucurile pe care nu le-au făcut decât cele pe care le-au făcut.

Da, dacă aș putea să dau timpul înapoi și să mai am acum oportunitatea de a plecat în State cu un job work and travel, aș face-o. Aș trece peste limitări și temeri, mi-aș căuta un job prin Work and Travel Vacanțe Speciale, mi-aș pune în valiză aparatul foto ăla vechi și-o agendă, aș strânge-n brațe oamenii din țară și-aș pleca peste ocean. N-aș face cine știe ce nazuri în  ce privește jobul, că nu m-aș duce o vară acolo ca să fac carieră pe Wall Street. Dar cumva recunosc că aș prefera să fiu un ajutor de recepționeră la un hotel, decât menajeră. La fel cum aș prefera să spăl vase într-un resort cu vedere la munte din New Hampshire, decât într-un McDonald’s din Montana.
Nu doar pentru că nu mă mor după mirosul de fast food, ci și pentru că așa aș fi mult mai aproape de New York. Or, să fim serioși, ce student la finanțe nu-și dorește să vadă celebrul Wall Street ce fată care a văzut Sex And The City nu-și dorește să se plimbe prin Manhattan, prin Central Park, să defileze pe 5th Avenue cu o cafea în mână și ochelarii de soare la ochi, să viseze că are în pungă niște pantofi noi, iar apoi să se relaxeze cu un Cosmopolitan?

Da, cu siguranță că aș alege să mă întorc în România doar cu 10 cenți în buzunar, dar să știu că am călătorit de toți banii, vorba aia. Până la urmă, ăsta ar fi primul motiv pentru care m-aș duce și de-asta aș fi dispusă să spăl vase de dimineața până seara, să schimb așternuturi sau să curăț după copii prin parcurile de distracții. Pentru ca apoi, în timpul liber, să pot să mă pierd câteva ore prin Times Square sau pe Broadway, să joc un Blackjack în Las Vegas și apoi să fug în orașul îngerilor. Să-mi fac poză artistică în care eu să mă văd cât o furnică, iar mare să apară ”Hollywood”, să ajung, în sfârșit, în Beverly Hills, ca să văd cu ochii mei dacă e la fel de frumos cum știam eu din 90210, iar apoi să mă trântesc pe nisipul cald din Sunset Beach.
Mi-ar plăcea să-mi găsesc o gașcă de oameni faini, de prin toate colțurile lumii, cu care să vizitez Marele Canion și Parcul Național Yellowstone, Cascada Niagara, Lacul Craterului, și cei mai înalți copaci din lume, din Redwoods. La fel de mult cum mi-ar plăcea să-mi petrec serile libere stând la povești cu ei, împărtășind fiecare din cultura proprie, încercând feluri de mâncare diverse și făcând planuri pentru excursia de weekendul viitor.

Cred că m-aș întoarce de acolo nu doar cu sute de poze în telefon și amintirea locurilor frumoase pe care le-am vizitat, dar și cu câteva lecții de viață și câțiva prieteni la mii de kilometri. Cred că în State ai șansa să înțelegi cel mai bine cât, dar cât de diverși suntem și câte versiuni corecte pot să fie pentru același lucru. E suficient, cred, să te rotești de două ori în Times Square ca să-ți dai seama că avem universuri individuale atât de mici, încât uităm cât de mare e lumea și câte avem de descoperit de fapt.
Da, dacă aș fi iar studentă, cred că aș intra pe site la CND Vacanțe Speciale și-aș pleca măcar o vară în State. Dar, deh, se spune că lucrurile pe care nu le faci la timp, nu le mai faci niciodată. De acum îmi rămâne doar să visez și să strâng bani de vacanțe (tot speciale, sper) pe cont propriu în New York și Sunset Beach.

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Let the strongest live and the weakest die

Am zis că nu mai încep seriale. Eram hotărâtă să mă rezum la Suits (da, da, da, azi începe sezonul 3, yay!), The Big Bang Theory, Grey’s Anatomy (oricât de telenovelistic ar fi, am să mă uit la serialul ăsta till the end, am zis) și, desigur, the-one-and-only Gilmore Girls, acesta din urmă fiind serialul meu de suflet, despre care cu siguranță am mai vorbit eu pe aici, nu are sens să reiau. Am zis clar că vara asta e pentru o relaxare scurtă și apoi pentru pus gânduri în ordine, făcut planuri de învățare și pus efectiv mâna pe carte, inclusiv pe beletristică în pauze.
Dar cum socoteala de acasă nu se potrivește nicicum cu cea din târg, m-am trezit frunzărind bloguri și dând peste o recomandare de serial la Mihaela. Când am văzut că  are momentan doar un  sezon de 10 episoade, am zis că nu e chiar așa mare pierdere de timp, iar odată ce am văzut primul episod, nu prea m-am mai putut opri.

Serialul care mi-a umplut ultimele seri se numește Orphan Black și este diferit de cam tot ce am văzut eu până acum. Trebuie să spun din start că este dramă SF, deci dacă aveți chef de comedii și seriale light, de vară, nu e neapărat o recomandare.
Dai play primului episod și te trezești într-o gară fictivă, Huxley  Station (Huxley, hm). Acolo, o tânără îmbrăcată în stil punk și despre care poți anticipa că are multe probleme atunci când dă un telefon și rămâne fără bani, este martora unei sinucideri. O tipă elegantă își dă jos pantofii cu toc înalt, își lasă geanta pe peron și se aruncă în fața trenului, dar nu înainte ca Sarah Manning, personajul principal, să-i vadă fața și să constate că sunt identice. În acest moment, Sarah face exact ceea ce ne așteptăm, ia geanta și pleacă, în mintea ei încolțind deja ideea să se folosească de identitatea sinucigașei pentru a-și rezolva problemele și a pleca departe cu fratele și fiica ei.
Sigur, nici viața lui Beth nu e așa simplă, că doar altfel nu s-ar mai fi aruncat în fața trenului, nu? Ei bine, Sarah are să afle foarte curând despre ce e vorba, între timp ținându-ne și pe noi în suspans. Surori gemene? Nu, e cu mult mai interesant de atât, garantez.

Pe lângă suspans și acțiune, serialul te face să-ți pui ceva întrebări, să te gândești cam care e faza cu viața asta și, cum ar zice în glumă colega mea de cameră, ”a cui este planeta aceasta? cine suntem noi, oamenii?”
Aparent, titlul acestui articol n-are nicio treabă cu conținutul. În esență, el este un citat din ”On the Origin of Species” a lui Charles Darwin, ca și toate titlurile episoadelor acestui serial 🙂 Vă zic, chiar e fain și merită. Iar Tatiana Maslany joacă impecabil. Just my two cents 🙂

Picture of the day [70]

Welcome to the real world

Eu am în general mari carențe în ceea ce privește filmele vizionate. Nu e ca și cum eu personal fac mare caz din asta, nu pot să zic că sunt o super cinefilă și atunci nu mi-e neapărat jenă să scot ochii din pământ când vine vorba de vreun film care e considerat ”must see” (sau nu neapărat) și pe care eu nu l-am văzut. Și cum în general îmi asum chestii mult mai serioase decât faptul că încă n-am văzut decât Lord Of The Rings I (recunosc, le am în plan și pe următoarele), atunci nu mă feresc neapărat, cum am mai văzut pe la oameni, de a lua parte la o discuție despre filme. Dacă nu pot să-l comentez, te ascult pe tine, văd dacă-mi face cu ochiul și decid dacă mă uit sau nu.

Acum că v-am prezentat acest dirty secret al meu, poate n-o să ridicați din sprâncene dezaprobator când o să citiți că am văzut The Matrix abia acum vreo lună. Da, filmul cu Keanu Reeves de acum aproape 14 ani.  Am intrat cumva în rândul lumii și acum pot să zic și eu într-o discuție: ”da, e fix ca faza aia din Matrix când…”, că tare complicat mai era până acum 🙂 Lăsând însă gluma la o parte, nu-mi pare rău deloc că nu am văzut filmul mai devreme. Nici nu se pune problema să-l fi văzut când a apărut, că pe vremea aia abia învățam să-mi scriu numele de mână, și nici nu consider că la 20 de ani am întârziat prea mult. Am ceva mai multă minte acum și mă duce cât de cât capul ca să înțeleg că e mai mult în filmul ăsta decât niște tipi care se bat mișto la un moment dat.

Și ce-ai înțeles, măi fată, tu din filmul ăsta? Poate o să vă întrebați  asta sau nu, dar dă bine o întrebare retorică aici parcă. Păi uite un exemplu. Am reținut eu ceva, ceva ce îmi tot repet, nu pentru că n-aș fi știut asta până atunci, ci pentru că în momentul ăla s-a aprins un beculeț care nu mai vrea să se stingă și pace bună. Am reținut că ”there’s a difference between knowing the path and walking the path”. Nimic nou sub soare, știu, doar că din când în când ai nevoie de câte un șut în fund impuls, de câte un reminder de ăsta pentru a face lucruri. Așa, cu toții știm că e bine să facem una sau alta, problema e câți dintre noi și în câte dintre situații o facem?
Cred că am să-mi scriu mare chestia asta pe ceva, am să înrămez foaia și am să mi-o pun la vedere. Așa cum îmi lipesc post-it-uri pe perete ca să nu uit să dau un telefon, să-mi scriu tema la vreo materie sau să-mi printez proiectul la o alta. Pentru că e atât de important. Pentru că degeaba știi că e bine să le spui oamenilor ce simți pentru ei dacă nu o faci. Când n-or să mai fie, nu te ajută cu nimic să spui ”da, dar eu știam că e bine să le spun”. Așa, și ce dacă știi că e bine să faci sport, crezi că faptul că știi și atât o să te ajute cu ceva când n-or să te mai încapă blugii? Sau dacă doar știi că e bine să te odihnești destul înseamnă că o să fii fresh ca o panseluță în fiecare zi, după 3 ore de somn și 4 cafele? Sau poate crezi că doar fiindcă știi că n-ar fi rău să-ți verifici alunițele din când în când (indiferent de cât de sexy ar fi ele), asta înseamnă că melanomul ăla zice ”ia uite, bă, ăsta/asta știa că trebuie să meargă la control, ia că nu mă instalez eu aici”? La fel cum doar pentru că știi că e bine să te mai ridici uneori de pe scaun, înseamnă că n-o să ai niciodată probleme cu spatele? Ce bine că știu că n-ar trebui să mănânc toată ciocolata asta deodată, nu?

Dacă am văzut Matrix, ziceți? Da. Și mi-a plăcut. Și dacă aveți recomandări de filme de astea inspiraționale, feel free. Desigur, se poate să nu le văd în viitorul apropiat, recunosc. Cineva mi-a recomandat într-o seară de vară ”The pursuit of happyness” și l-am văzut săptămâna trecută. Cu alte cuvinte, după niște luni bune, dar mai bine mai târziu decât niciodată, nu? 🙂

Picture of the day [52]

Un fel de wish list

Vreau un cățel. Nici prea mic, nici prea mare, pufos, jucăuș și care să mă iubească. Poate un Polish Lowland Sheepdog, că tot mi-e drag Paul Anka din Gilmore Girls. Să mă aștepte acasă și să sară de bucurie când ajung sau să-mi ia juma de oră să-l găsesc ascuns într-un colț pentru că a făcut vreo prostie. Să mă privească fix în ochi până mă face să mă simt vinovată că n-am chef să mă joc cu el.
Sigur, ar trebui să fie un cățel tare cuminte, care să nu facă prea multă dezordine, că de asta mă ocup eu destul, să nu pretindă că vrea să doarmă în pat și să nu mă solicite prea mult în timp ce-mi beau cafeaua. Cumva, trebuie să priceapă că ea mi-a intrat în suflet prima. Cafeaua, adică. Sigur, în caz de incendiu nu mi-aș salva borcanul în care o păstrez închisă etanș, ci l-aș lua în brațe și-aș tuli-o pe scări, dar asta e deja altă poveste…

Aș vrea să fie îndeajuns de prostuț inocent încât să nu se prindă când doar mă prefac că sunt obosită ca să nu-l scot la plimbare; sau, mă rog, îndeajuns de abil încât să mă facă să cred că nu s-a prins. Pe de altă parte, vreau să fie într-atât de inteligent și să aibă un nas atât de fin încât să se împrietenească pe stradă cu alți patrupezi (niciodată n-am știu dacă e corect patrupede sau patrupezi, serios) cel puțin la fel de inteligenți. Și asta nu e tot, ar face bine să miroasă și stăpânul. Pentru că ar fi ideal ca-n timp ce ei vorbesc acolo despre ce friskies sau pedigree au mâncat de dimineață și despre ce mâță au în vizor, eu să pot lega o discuție cu mămica sau tăticul lor. Și nu zic că trebuie să vorbim despre fizică cuantică sau istoria lumii de la 1300 până azi, că nu mă dau așa deșteaptă, dar aș prefera să se exprime cu ușurință și corect în limba română și să nu mă întrebe de ultima melodie a lui Salam. Nu cer prea mult.

Și-aș mai vrea să stea lângă mine când sunt tristă, să nu se plictisească ușor dacă ne uităm în gol pe geam. Sau dacă eu beau o cană de ceai într-o zi ploioasă în timp ce mai întorc o filă și nu-l bag în seamă.

Și dacă ar fi să mă aleg cu o pisică în loc de câine (pentru că deși prefer câinii, nu urăsc pisicile), măcar să fie o British Shorthair Blue, inteligentă, cu ochi pătrunzători și care să aibă personalitate. Adică, dacă tot îmi iau mâță, măcar să nu se dezmintă și să fie o felină adevărată, să fim două gagici puternice în aceeași casă. Până la o limită, sigur, că n-ar trebui să vină la mine-n casă cu iluzia că va dormi în pat. No way, pussycat!

Dar eu n-o să-mi iau nici câine, nici pisică în viitorul apropiat. N-am spațiu, n-am timp, n-am bani și, între noi fie vorba, sunt o picătură egoistă. Dacă rezolv problemele astea, poate, poate. Așa că dacă vreți să-mi luați un cadou și nu știți ce, nu-mi aduceți încă un patruped. Sau un papagal. Sau hamster. Sau o altă vietate. Primesc oricând cu drag cafea, ciocolată și cărți, bilete la teatru și alte spectacole/chestii culturale și, dacă insistați, Gilmore Girls pe DVD, cu toate goodie-urile din pachet. Easy peasy. 😆