“Omul se descoperă pe el însuși când se măsoară cu obstacolul”

Închizi seara cartea și-o așezi pe noptieră, apoi stai cu ochii ațintiți în tavan, fiindcă nu te mai ia somnul. Probabil că nu te gândești neapărat la mine. E de înțeles, sunt până la urmă doar un pion pe marea tablă, o părticică dintr-un tablou mai mare, cu multă durere, mizerie și atâtea lupte încât te ia cu fiori când te gândești la noi.
Știu, aveai senzația că ai înțeles de la cursuri cum stă treaba cu Marea Criză, că e totul clar, de la cauze la efecte, de la Joia Neagră la revenirea economică. Însă toate astea se metamorfozează acum sub ochii tăi, sunt strânse cu putere între paginile din Fructele Mîniei, până se transformă în praf și se așază pe camioneta noastră, a familiei Joad.

Te sucești în pat, apuci volumul iar, îl frunzărești și îl pui la loc. Te gândești că nu e despre noi, Dodge-ul nostru și călătoria spre California, ci despre oameni și timpuri, despre empatie, solidaritate, suferință și supraviețuire, vise și sacrificii. Ca și viața, de altfel. Și de la adăpostul vremurilor în care trăiești tu, așa e. În schimb, când te cheamă Tom Joad, ca pe mine, ai nevoie de ceva timp și oameni în jur ca să crești și să spargi anumite limitări, să înțelegi că universul tău nu se limitează la familie și să înveți că oricât de ancorat ai fi în prezent, viitorul e ceva pentru care merită să lupți alături de oamenii cu aceleași dureri și năzuințe.

Să știi că am învățat multe de la Jim Casy pe drumul nostru prăfuit, fără el n-aș fi reușit probabil să ies dintre zidurile strâmte ale individualismului, dacă vrei să-i spui așa, și să nutresc sentimentul solidarității. Dar știi ce cred că m-ar mai fi ajutat? Cărțile. Ridici o sprânceană și te gândești că doar de citit nu ne ardea nouă în timp ce culegeam o mie de piersici pe zi doar ca să avem o turtă de făină de împărțit. Să știi că eu cred, totuși, că mi-ar fi plăcut ca Micul Prinț să fi prins viață cu niște ani mai devreme și să pot să-i aud uneori vocea răzbătând dintre paginile uzate.

antoine-de-saint-exupery-micul-print-1Cred m-ar fi ajutat să înțeleg mai repede că, oricât de mic ar fi universul fiecăruia dintre noi, poate cam cât planeta micului personaj, e important să vezi tabloul mare și să prețuiești legăturile dintre oameni mai mult decât orice. Și că uneori e nevoie să-i lași pe oamenii pe care îi iubești să plece. Că toți suntem datori în viață cu o călătorie de inițiere, mai zbuciumată sau mai lină, dar care să ne ajute să devenim ceea ce suntem. Aș fi împins cu coatele în zidurile conștiinței mele, m-aș fi uitat la oamenii din jurul meu și aș fi înțeles că nu suntem fiecare de capul lui și nu putem schimba nici măcar o frântură din lume singuri. Aș fi înțeles, poate, mai devreme că „numai cu inima poți vedea lucrurile corect, esențialul este invizibil pentru ochi.”

Să știi că uneori, în vâltoarea zilei sau a vremurilor, toți uităm de copilul interior. O să spui, poate, că e nepotrivit din partea mea să vorbesc despre asta, ținând cont de problemele de oameni mari cu care mă confrunt. Dar, ascultă-mă cu atenție, nu există vreme sau vremuri în care inocența copilului să împiedice găsirea de soluții sau supraviețuirea. Dimpotrivă, ea e cea care ne poate ajuta să accesăm resorturi interioare pe care altfel le-am crede pierdute. Doar nu știi cât de ușor își fac copiii prieteni, cât de ușor empatizează cu ceilalți? Cât de bine înțeleg, fără eforturi parcă, importanța cunoașterii celor din jur, apropierea de ei, crearea de relații durabile? Probabil aș fi recitit de zeci și sute de ori paragraful ăsta, până l-aș fi învățat pe de rost: „ Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de gata de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.”

În plus, tot de la Micul Prinț aș fi înțeles și cum să ajung la oamenii din jur, cum să le insuflu, în final, valorile în care am început să cred, ca să putem să schimbăm împreună o fărâmă din lume:  „Dacă vrei să construiești un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori și alte materiale. Învață-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârșită.”

E târziu acum și știu că te întrebi cum de am reușit să-mi găsesc cuvintele în felul ăsta, mai ales că probabil n-am citit prea mult la viața mea. Pune cartea la loc, închide ochii, termin-o mâine și lasă finalul să sufle peste tine o rază de speranță. Poate o să inventezi o explicație. Noapte bună!

***

Articol scris pentru SuperBlog 2017. Recomand din tot sufletul să gustați din ”Fructele mâniei” măcar o dată în viață și să vă acordați din când în când, de cât mai multe ori, răgazul unei plimbări prin deșert cu ”Micul Prinț”. Sunt două cărți absolut mi-nu-na-te! Titlul este un citat din ”Micul Prinț”.

Advertisements

De pe Wall Street pe Route 66

grapes of wrath Îmi tot propun de câteva zile să scriu despre cartea asta, care nu doar că mi-a plăcut, ci m-a impresionat, m-a sensibilizat și m-a făcut să mai reflectez la una, la alta. Mi se pare însă tare greu și am senzația că toate cuvintele pe care le-aș putea eu strânge la un loc n-or să fie de ajuns pentru a transmite o frântură din ce spune romanul ăsta, roman care efectiv transpiră realism.

În Fructele mâniei, John Steinbeck nu spune doar povestea familiei Joad, dijmași din Oklahoma, care se văd nevoiți să plece spre California în speranța unei vieți mai bune în timpul Marii Crize din 1929-1933. Soarta lor este de fapt reprezentativă pentru mii de familii care ajunseseră să muncească pe salarii mizere doar pentru a putea avea unde să înnopteze și eventual o turtă de făină și o cană cu apă.
Imaginile sunt efectiv dureroase, nu doar pentru că e greu pentru tine (care n-ai știut niciodată cum e să-ți fie foame și să nu ai absolut nimic de pus pe masă) să-ți închipui cum e să mori (la propriu) de foame, ci pentru că bulele speculative, nereglementarea sistemelor bancar (”Banca nu-i ca omul […] Banca este ceva mai mult decât oamenii, ascultă ce-ți spun eu! E un monstru. Oamenii au făcut-o, dar nu pot s-o stăpânească.”) și bursier și crahul din Joia Neagră…toate astea ies din paginile cărților sau site-urile din care te informezi tu și se transformă în drumuri pline de praf și camionete vechi, oameni amărâți și minți care se chinuie să găsească o soluție pentru a supraviețui.

Cartea nu este despre familia Joad și Dodge-ul lor ’25. Cartea este despre oameni și timpuri, este despre supraviețuire, renunțare, sacrificii și vise, este despre empatie, capacitatea de a rezona cu ceilalți și solidaritate. Așa cum spune Dumitru Mazilu, ”Fructele mâniei nu vrea să fie înșirarea întâmplărilor prin care trece o familie de okies, ci imaginea artistică a unui foarte important fapt de viață, profund tipic pentru vremea noastră și pentru mediul social respectiv, și anume spargerea conștiinței înguste familiale și trecerea pe o treaptă superioară, aceea a conștiinței de clasă.”

Nu e o carte subțire, bună de citit într-o zi la plajă, dar merită cu siguranță efortul. Măcar pentru avalanșa de emoții pe care o poate provoca. Și, desigur, pentru finalul care surprinde.

”Spunea odată unul că ai atâta libertate, câtă poți plăti cu bani gheață.”

”De dărâmat, se dărâmă orice. Ca să rămâi în picioare trebuie să fii om.”

”Dacă el are nevoie de un milion de acri ca să se simtă bogat, eu zic că are asemenea trebuință numai fiindcă se simte grozav de sărac pe dinăuntru, iar dacă este sărac pe dinăutru, nu există pământ de un milion de acri în stare să-l facă a se simți bogat, și atuncea poate s-a acrit de deznădejde când a văzut că, orice ar face, tot nu se poate simți bogat…”

”– Nu știm ce-o să se mai aleagă de țara asta, spuneau ei. S-a dus de râpă.
– Vremurile bune or să se întoarcă, numai că noi n-o să mai fim acolo.”

”Asta îți mănâncă sufletul, să umbli și să cauți ceva ce știi sigur că n-ai să găsești.”

”…iar prăbușirea nu va veni niciodată atâta vreme cât spaima se va putea preschimba în mânie.”

 

”frica ne-a orbit, frica ne va ține orbi”

Nu prea știu să scriu despre cărți. Chiar dacă nu citesc destul, sunt totuși multe cărți care îmi plac, care mă provoacă intelectual sau emoțional, despre care aș vrea să povestesc, atât ca să schimb păreri cu cei care le-au citit deja, cât și să le recomand celorlalți. Doar că nu prea știu să scriu despre ele.

Dar oricât de superficial aș scrie, nu pot să trec peste lectura asta fără să o însemnez aici, pentru că îmi doream de mult timp să parcurg cartea și fiecare minut petrecut cu ea în mână a meritat. Este vorba despre ”Eseu despre orbire”, de José Saramago, o distopie extrem de interesantă, care te obligă să-ți pui tot felul de întrebări, să cauți răspunsuri și să faci corelații cu lumea reală.
Într-un oraș fără nume care suferă o ”epidemie” de orbire, o singură persoană își păstrează intact simțul văzului: soția medicului oftalmolog – hm, ironic, nu? Ea este cea care le va ghida și le va ajuta pe celelalte șase personaje în jurul cărora se învârte cartea să treacă prin experiențe greu de imaginat.

Personal, nu mi se pare o carte pe care o citești ca să te relaxezi. Trebuie să treci peste imaginile vizuale îngrozitoare pe care ți le creează, peste golul din stomac care mai apare câteodată și să vezi în haosul, mizeria și putreziciunea dintre rânduri toate problemele societății contemporane. Când criza apare și ”răul alb”, așa cum este numită orbirea aici, pune stăpânire pe oameni, guvernul se află neputincios și represiunea e singura soluție pe care o găsește, închizându-i pe orbi într-un fost spital de nebuni.
Și urmărindu-i pe orbi căutând să supraviețuiască, făcându-și loc printre excremente și cadavre pentru a găsi mâncare, așa ajungi să te gândești la toate neajunsurile societății în care trăim, guvernată parcă de indiferență, răutate, lipsă de solidaritate, incapacitatea oamenilor de a se asculta unii pe alții și de a-și defini un sistem de valori solide, în care să creadă cu adevărat și pe care să le respecte.
Compasiunea față de ceilalți, faptul că-ți pasă de semenii tăi, sunt lucruri mai rar întâlnite. De fapt, ”încă nu s-a născut ființa umană lipsită de acea piele secundă pe care o numim egoism, mult mai dură decât cealaltă, care din te miri ce sângerează.”

Recomand sincer ”Eseu despre orbire”, chiar dacă poate induce o oarecare stare de greață (nu fizică, ci spirituală) și chiar dacă te poate lăsa puțin descumpănit. Pentru că, în același timp, te face să te gândești la care e scopul nostru aici și cât de orbi suntem cu toții sau, mai bine spus, cât vedem de fapt.

„Dacă ai putea vedea ceea ce sunt eu obligată să văd, ți-ai dori să fii orb.”

”pentru că sentimentele cu care am trăit și care ne-au făcut să trăim așa, s-au născut din ochii pe care îi aveam, fără ochi, sentimentele vor fi diferite”

”Oare există vreun guvern, întrebă primul orb, Nu cred, dar, dacă există, e un guvern de orbi care vrea să guverneze peste orbi, adică nimicul vrând să organizeze nimic”

”Dacă voi avea din nou ochi, voi privi cu adevărat în ochii celorlalți, ca și cum le-aș privi sufletul.”

”De ce am orbit, Nu știu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ți spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzând, nu văd.”

Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate

Când eram mică, am fost tunsă cu două ocazii diferite, din două motive diferite. Prima dată, din speranța mamei mele că aveam să am un păr mai des. Bine, e greu să spunem că nu și-a îndeplinit visul, dat fiind că orice ar fi însemnat ”mai des” prin comparație cu cele trei fire rătăcite pe care le aveam în cap. Mai mult funda era de mine. Deja la grupa pregătitoare și la începutul clasei I aveam părul lunguț, îl puteam prinde sus cu un elastic de păr fancy, mare și cu biluțe colorate prin el. Și magia pletelor în vânt s-a spulberat odată cu rugămintea pe care învățătoarea i-a adresat-o mamei: să mă tundă, că, vezi Doamne, nu sunt atentă la ore fiindcă mă joc cu părul. Yep, guilty! Chiar mă jucam cu părul, dar o făceam la orele de citire și asta pentru că mă plictiseam. Din fericire, învățasem să citesc pe la vreo 4 ani și ceva.

Am început grădinița la sat, la doar 3 ani, așa că am stat doi ani în grupa mică, unde aveam o educatoare care a observat că rețin repede poeziile și că nu mi-e rușine să le spun în public. Așa că m-a lăsat să prezint o serbare, după care i-a pus mamei în brațe un manual de Grigore Vieru. După ce mi l-a citit de vreo mie de ori, explicându-mi care, ce literă e, m-am trezit într-o zi legând singură cuvintele. Și cam așa am învățat să citesc.
De atunci am avut perioade mai bune și mai puțin bune. Am citit uneori mai mult, alteori mai puțin, iar acum, din păcate, nu citesc atât de mult pe cât mi-aș dori. Am avut cărți pe care le-am cerut și pe care apoi nu le-am mai citit și am fost pedepsită, într-o anumită măsură, pentru asta. Dar așa am înțeles că parcă ceva nu e bine, nu e bine să-ți permiți cărți, să ai acces la ele și să le lași să se prăfuiască. Nu atunci când alții nu știu cum arată o carte ilustrată, cu foi lucioase, din care parcă acum stă să iasă Pinocchio cu nasul lui mare sau doamna și vagabondul mâncând spaghete. Nu atunci când alții nu doar că nu pot lua din bibliotecă ”Povești nemuritoare” sau ”La Medeleni”, dar nici de unde să le împrumute nu au. Eu am fost un copil norocos. Eu și mulți alții.

Sunt însă copii pentru care accesul la cărți este…mult spus limitat. În special în mediul rural, bibliotecile sunt atât de slab dotate (if any), iar cărțile vechi și deteriorate, încât n-ar trebui să ne mire de ce gradul de semi sau analfabetism e atât de ridicat în țara asta. Sunt copii care nu au nicio șansă să termine opt clase; e drept, unii nu au scuze, sunt pur și simplu leneși și nu fac niciun fel de efort, deși au capacități și oportunități, dar sunt alții care și-ar dori și efectiv nu au cum. Sunt copii care poate n-or să știe niciodată cum e să nu poți dormi noaptea fiindcă nu știi ce mai fac cavalerii florii de cireș.

În sensul ăsta, World Vision România își propune să facă rost de cărți pentru a dota  bibliotecile din peste 53 de comunități rurale, pentru că, zic ei și au dreptate, cu o carte poți schimba o viață.  Pentru cei care doresc să se implice în campania asta, să contribuie cât de puțin, se găsesc pe site toate detaliile. Se pot face atât donații în bani, cât și în cărți. Pentru cele în cărți este de ajuns să mergeți la unul din următorii parteneri: librăriile Cărturești (Verona, Muzeul Țăranului Român, AFI Palace Cotroceni),  librăria Mihai Eminescu din Piața Universității și librăria Bastiliei de la Piața Romană.

Nu e de ajuns, cu siguranță, dar e ceva ce chiar se poate. Până acum s-au strâns 4503 cărți, de la beletristică la enciclopedii și atlase și, hopefully, se vor mai strânge.  Și poate așa vor fi mai mulți copii care vor împrumuta de la bibliotecă ”Spărgătorul de nuci” și-l vor citi sub brad, doar cu luminile de la instalație și cu halatul pe cap, ca să nu-i vadă Moșul când vine 🙂

Despre o carte. Sau nu

Acest articol nu este o recenzie. Acest articol e doar o colecție de cuvinte pe care mi le repet în fel și chip de câteva zile, care îmi răsună în cap ca pianul lui Havasi într-o sală mare și goală, pe care le întorc pe toate părțile, cu fiecare sentiment care mă încearcă. Și printr-o nu știu ce conspirație s-a întâmplat să citesc cartea asta exact în zilele negre prin care trec acum, așa că de aia acest articol pare că este despre ”SONI”, de Andrei Ruse.

De fapt, acest articol este despre moarte. Și despre viață, în aceeași măsură. Sau poate chiar puțin mai mult. Despre cum uităm că avem numai una, că se termină și nu, nu atunci când vrem noi. Despre lucrurile pe care le amânăm sau cele pe care le ignorăm, despre locurile în care nu mergem și despre șansele pe care nu le valorificăm, despre sentimentele pe care nu le cunoaștem și despre oamenii pe care nu-i întâlnim, pe care nu-i iubim sau cărora nu le-o spunem. Despre muzica pe care n-o ascultăm, despre cărțile pe care nu le citim, despre cei din jur pe care îi putem ajuta și nu o facem, despre cafelele cu persoane dragi pe care le amânăm și despre momentele cu noi înșine pe care le subestimăm. Despre entuziasmul pe care nu-l menținem viu, despre cuvintele pe care le aruncăm aiurea, despre iertarea pe care nu o cerem sau nu o dăm, despre orgoliile nemăsurate și despre lipsa de curaj. Despre astea.

Nu, articolul ăsta nu este despre Soni, o fată de douăzeci și ceva de ani, care află că are cancer, moment în care începe să-și trăiască viața cu totul altfel decât a făcut-o până atunci. Nu este despre frustrările, nervii, iubirea, spaima, sexul, repulsia, drogurile sau revolta pe care le găsești între paginile cărții. Nu este nici despre mine recomandând cuiva să citească romanul ăsta, la fel cum nu este despre mine recomandând cuiva să nu citească romanul ăsta dacă este deranjat de un limbaj explicit sau se simte lezat de lucrurile spuse poate prea direct. Nu este despre lucrurile pe care îți dai seama, la final, că le știai deja, doar că nu te gândeai la ele.

Acest articol este despre faptul că nu avem timp, că ne pierdem printre nimicuri fără să ne dăm seama că ni se poate oricând termina timpul. Și că putem să nu primim niciun fel de heads up, cum a primit Soni. Putem să ieșim din bloc și să ne cadă un țurțure în cap, să ne înecăm cu o bucată de pâine sau să ne nimerim în fața unui șofer băut . Sau putem să ne așezăm pe niște trepte și să murim. Pur și simplu.

Despre asta este articolul ăsta.

 ”În prima zi la școală ar trebui să ni se spună că murim. Dup-aia alfabetul. Fiecare oră, fiecare curs ar trebui să înceapă cu asta. Înainte de orice program tv ar trebui introdus un spot, ca ăla cu grăsimile și zahărul sau alcoolul și tutunul care dăunează grav sănătății. Un spot prin care să fim atenționați că nu suntem nemuritori. Și că, atunci când murim, murim de tot. Pe orice revistă sau carte sau pliant ar trebui scris asta. Pe orice afiș publicitar. Pe orice sticlă de bere. Pe orice produs, de orice tip. Să scrie: acest produs te poate face să pierzi timpul și nu uita că mori.”

”Iată o întrebare: dacă ai putea să cunoști viitorul, dar fără să-l poți schimba cu ceva, ai mai vrea să îl știi?”

”doar te văd acolo înconjurat de tot aerul pe care îl respirăm toți”

Moscova. Tot timpul pe lista locurilor în care îmi doream să ajung măcar o dată-n viață. Stăteam în picioare în Piața Roșie și nu-mi venea să cred că orașul ăsta rece avea să-mi fie casă pentru trei luni. Trei luni în țara lui Dostoievski, Bulgakov și Ceaikovski, după ce visasem la bursa asta de la prima oră de rusă dintr-o sală mică a ASE-ului, când învățam pentru a doua oară alfabetul. Și pe parcurs, cu fiecare literă învățată, cu fiecare cuvânt scris cursiv, cu fiecare pagină citită de la cap la coadă și cu fiecare melodie pe care o înțelegi…nu poți să nu-ți dorești să ajungi acolo, la unul din cele mai importante institute și să te dedici doar limbii, culturii și civilizației ruse și, mai ales, să înveți limba asta între vorbitori nativi, să prinzi pe stradă frânturi de conversații și să înțelegi măcar un strop din ele și să zâmbești…

Intra în fiecare zi în sală, ne saluta și ne zâmbea larg. Engleza lui mă făcea să zâmbesc la rându-mi, pentru că simțeam în fiecare sunet inflexiuni din limba-mamă pe care, deși încerca, nu reușea să le ascundă pe deplin. Avea niște ochi negri care te fixau atunci când te întreba ceva și ți se putea întâmpla să uiți și cum se spune la ”Da” în momentul ăla. Nu se grăbea niciodată și ne spunea mereu că rusa se învață ca și cum ai bea un pahar cu vin, nu un shot de votcă. ”Paradoxal, nu?” adăuga apoi, râzând.
Deși ne mai provoca uneori cu câte o întrebare în rusă, nu era cel responsabil pentru cum aveam noi să vorbim în limba lui Pușkin când părăseam țara, ci pentru cât de bogați spiritual aveam să plecăm de acolo. Istorie, literatură, muzică: a încercat să ne arate câte un pic din tot ce înseamnă cultura rusă și să  se asigure că nu ne întoarcem acasă fără măcar o experiență de care să ne aducem aminte.
Uneori, simțeam că mă privește doar pe mine, dar apoi mă trezeam și-mi spuneam că de vină sunt ochii lui prea pătrunzători; mai târziu, găseam câte un mesaj scurt pe Facebook în care, sub linkul unei melodii, stăteau aruncate câteva cuvinte aparent neînsemnate, dar care erau în stare să-mi schimbe dispoziția definitiv: ”aș vrea să știu că ai o zi minunată..”. Nu știam dacă aș putea însemna pentru el ceea ce el însemna pentru mine, nu eram sigură ce înseamnă mesajele astea și nu știam cum să le aduc vreodată în discuție, chiar dacă de multe ori rămâneam cu el de vorbă după curs despre Dostoievski și prințul Mîșkin, despre muzică și pictură, despre călătorii și despre oameni, fără să ne dăm seama cum trece timpul. Sau poate ne dădeam…
Sentimentul de ușoară distanță, subtilitatea  discuțiilor și privirile mai mult furate decât oferite, toate au durat până atunci când, știind cât de mult iubește arta, am decis să-i ofer ceva care măcar să-i amintească de mine când aveam să plec. Într-una din zile, am împachetat frumos un exemplar din ”Madonele din Leningrad”, o carte ca o vizită la Muzeul Hermitage, despre evadarea în artă, atunci când pe stradă se auzeau doar bombele armatei nemțești și m-am dus cu emoții la curs. Au fost cele mai lungi două ore din viața mea de până atunci. La final, după ce toată lumea a ieșit, am trecut pe la el și am pus ușor pachetul pe catedră, în timp ce el mă întreba, ca de obicei, ce părere am despre cursul de azi și pe unde m-am mai plimbat în ultima vreme. Când și-a terminat de strâns lucrurile și știam că pot să am toată atenția lui de acum, am împins cartea mai în față și am șoptit, în mijlocul conversației:
– …și asta este pentru tine…
M-a privit fix în timp ce ridica pachețelul:
– Dacă nu mă înșel, e o carte, nu?
– Da. Și aș vrea să știu că ai o zi minunată citind-o.
– Dacă e de dragoste, sigur o să am, a adăugat râzând ușor.
– Mm, da, e de dragoste. De dragoste pentru artă.
Inima îmi bătea prea tare ca să mai pot sta lângă el, așa că i-am spus că trebuie să ajung la bibliotecă și o să ne vedem mâine. Mi-a mulțumit pentru carte, iar eu am ieșit pe ușă grăbită, dar nu îndeajuns încât să-i pierd ultimele cuvinte, rostite mai încet și în limba pe care ajunsesem să o iubesc: “Ești așa frumoasă…”
Toată ziua nu m-am gândit decât la reacția lui în momentul în care avea să deschidă cartea și să citească pe prima pagină cele câteva rânduri pe care m-am concentrat cât am putut de mult să le traduc corect: ”Știi, se spune că dacă petreci cel puțin un minut în fața fiecărui exponat din Muzeul Hermitage, îți va lua 11 ani ca să le vezi pe toate. Nici nu știi cât mi-aș dori să vizitez muzeul ăsta cu tine…”

A doua zi, l-am întâlnit grăbit pe hol, m-a prins de mână și mi-a șoptit la ureche: ”Așteaptă-mă puțin aici, te rog!”. Stăteam lipită de perete, cu ochii într-o carte din care nu citeam niciun rând, când s-a întors și mi-a spus:
– Sper că nu ești ocupată weekendul ăsta…
– Uhm…
– … pentru că plănuiesc să fac o escapadă la Sankt Petersburg. Și nici nu știi cât mi-aș dori să vii cu mine.

Articol scris pentru SuperBlog 2012 – etapa 15.

Tais-toi, mon coeur

Mecanisme – viața noastră e guvernată de ele. Mai simple sau mai complicate, mai folositoare sau mai redundante, mai ușor sau mai greu de înțeles și de controlat. Pe unele ne dorim să le înțelegem, să le dezlegăm misterele, deși am putea foarte bine să trăim fără să știm asta, iar în cazul altora…suntem mulțumiți dacă reușim să le asimilăm efectele.
Unii zic că, în contextul în care ne aflăm, cel mai bine ar fi să înțelegem mecanismul de transmisie a politicii monetare, alții sunt de părere că ne trebuie unul nou pentru absorbția fondurilor europene, iar unii ne spun doar să căutăm să pricepem mecanismele de apărare ale subconștientului. Interesant.

Eu zic că mecanismul inimii e de fapt cel mai important. Poate că fiecare se naște cu unul, mai bine sau mai prost pus la punct, sau poate că îl dobândim pe parcurs, fără să ne dăm seama, fără să simțim când cineva sau ceva ni-l pune acolo. Unii suntem conștienți că-l avem și încercăm să ne  îngrijim mereu de buna lui funcționare, fiindcă viața noastră depinde de el. Alții…habar n-au ce e și cum funcționează decât atunci când îl strică și-și dau seama că e al naibii de greu de reparat.

Din păcate însă, în încercarea noastră de a nu-i strica bunul mers, reușim de multe ori să ne ținem departe de lucrurile care ne-ar face cu adevărat fericiți. Ni se spune să ne protejăm, ni se sugerează (de fapt, e mai mult o regulă decât o sugestie) să nu forțăm mecanismul, să nu ne supunem inima la șocuri sau emoții prea puternice, să ne ținem departe de sentimente care ne pot da peste cap, să nu atingem acele ceasornicului și nu cumva să ne îndrăgostim. ”Căci atunci, pentru totdeauna, acul care arată orele la ceasornicul inimii tale îţi va străpunge pielea, oasele ţi se vor sfărâma, iar mecanica inimii se va strica iarăşi.”
De ce? De ce să ne construim mecanisme inutile și să ne ascundem în spatele unor scuturi? De ce să ne ferim, fără nicio logică, inima de iubire? Mecanismul ăla ușor de stricat e o iluzie, o încercare de a ne ține departe de suferință, fără să ne dăm seama că fiecare emoție, fiecare sentiment, fiecare înălțare și, da, fiecare cădere nu ne fac mai slabi și neajutorați, ci dimpotrivă. Pentru ca blocurile de marmură să se transforme în ”Bacchus”, ”Pietá” sau ”David”, a fost nevoie să îndure loviturile dălții lui Michelangelo, de ce n-ar fi la fel și cu inima?

Cât de mult trebuie să te ferești? Cât de mult trebuie să dai? Cum știi că nu ai nevoie de niciun ceasornic în piept care să te ghideze și că forța lui e doar atât de mare pe cât o lași tu să fie? Că, de fapt, dacă înțelegi că nu depinzi de mecanismul ăla, e chiar mai ușor să nu-l strici. Cât de adânc trebuie să-i lași pe cei din jur să-ți pătrundă în inimă și când trebuie să spui ”Stop!” sau să te retragi? Merită să renunți la ceea ce te poate face fericit doar ca să-ți păstrezi scutul? Nu cumva platoșa aia, în loc să te ferească de durere, va ține la depărtare tot ceea ce te-ar putea vindeca vreodată?

”Mecanica inimii” nu-ți oferă niciun răspuns, ci te face să-ți pui întrebări precum cele de mai sus. Nu-ți spune nimic nou, dar prin felul în care e scrisă te invită să descoperi tu sensuri noi în tot ceea ce știai sau bănuiai până acum. Și sunt convinsă că sensurile pe care le descoperi la 18 ani sunt diferite de alea pe care, poate, unele fraze le vor căpăta peste încă 10 sau 15 ani. În mod cert nu e o carte care să placă tuturor, pentru că Mathias Malzieu îți cere să deschizi cartea cât mai „open-minded”  și puțin visător, să accepți fantezia și să încerci măcar să-l înțelegi pe Jack, băiatul cu ceas în loc de inimă.

Și poate că la o a doua, a treia sau a n-a citire, îmi vor rămâne în minte alte cuvinte, dar acum… acum îmi răsună doar atât: Uită de problemele de mecanică, nu le mai da atâta importanţă! Fii imprudent, dar mai înainte de toate, dăruieşte, dăruieşte-te fără să te gândeşti prea mult!”

Articol scris pentru SuperBlog 2012 – etapa 4.