Dacă nu am fi superstiţioşi, am fi numai nişte maşini

Să nu speli duminica, să nu te întorci din drum, să-ți pui busuioc sub pernă, vai, dar ai spart oglinda? Și pisica aia neagră n-are altă treabă decât să treacă fix acum prin fața noastră? Dacă mănânci din oală, o să-ți plouă la nuntă, dar e ok, dacă plouă la nuntă e semn de belșug. I-auzi, iar se aude cântând cucuveaua aia, nimic bun n-aduce. Nu mai fluiera în casă! Cum de ce? Fluieri a pagubă. Ce faci, tu, fată, te uiți la unghii? Scuipă de trei ori și-apoi trece-ți mâinile pe la spate, să nu te vorbească cineva de rău.

Oh, de câte ori n-am auzit cuvintele astea în copilărie! Mi-am petrecut ani buni la țară, la bunici, așa că n-am fost nicicând străină de tradiții, de credințe și superstiții. Știam că dacă te mănâncă una din palme iei bani, dacă e cealaltă, în schimb, să te pregătești să deschizi punga ca să dai. Dacă mă mânca nasul, trebuia să menționez dacă pe dinafară sau pe dinăuntru, că într-un fel se anunța bătaie, altfel bucurii. Când mă mânca talpa, era rost de călătorii (prin grădini, la cules de corcodușe roșii și prins de fluturi, desigur), iar când aveam palmele sloi de gheață, mă lăudam, că doar ăsta-i semn de sinceritate.

La plimbarea prin sat din ziua nunții, miresele aveau grijă să nu se întâlnească una cu alta, asta după ce, bineînțeles, se asigurau că mirele nu le vede în rochie albă înainte de vreme. Știam că nu-i bine să te prindă Anul Nou cu datorii și că e important să ai bani în buzunar și lenjerie roșie în noaptea dintre ani. Că-i bine ca primul om care-ți calcă pragul pe 1 ianuarie să fie bărbat, ca să ai un an bun, că marțea-s trei ceasuri rele, indiferent cât de bună ar fi ziua ta, dar și că dacă stai pe pragul casei, copiii tăi vor fi cel mai probabil fetițe. 

Nu am trecut însă prin viață la modul serios cu carnețelul cu superstiții în mână, ocolind pisicile negre sau încercând să prezic vremea după mișcarea ciorilor. Nici nu pot să zic că le-am ignorat complet, pe unele le-am preluat chiar, le-am personalizat și m-am distrat încercând să găsesc legături între ele și lucrurile care mi se întâmplau.
De exemplu, când am aflat că eu m-am născut joia, am decretat că sigur joia-i ziua mea norocoasă și am să iau note mari la toate testele pe care le-aș fi dat în ziua cu pricina. Note mari am luat, e drept, dar asta pentru că eram un copil silitor. Aveam note bune și atunci când mă ascultau profii marțea ori vinerea, fie că era 13 sau nu. Ba aș îndrăzni să zic că 13-le ăsta chiar îmi plăcea, un număr prim tare simpatic, pe care toată lumea îl considera oaia neagră a mulțimii numerelor naturale.

Alteori făceam calcule complexe ca să aflu ce notă o să iau la vreo lucrare de control. Dacă eram în 18 februarie și era marți, aia era ziua mea: Aduni 18 cu 2 (luna din an) și împarți suma la 2 (ziua din săptămână), obții un mare 10, limpede, nu? În alte situații, învățam o lecție anume pe ultima sută de metri, deși nu-mi plăcea, fiindcă auzisem eu că de ce ți-e frică nu scapi. De cele mai multe ori, fix aia îmi pica.

Când mă jucam în fața blocului cu copiii de pe scară, făceam tot ce puteam să nu călcăm pe gurile de canale, fiindcă asta aducea ghinion. Îmi amintesc că la un moment dat cineva ne-a clarificat treaba asta: ”măi, problema cu canalele este că poți să cazi în ele, adică să nu fie capacul bine pus și, pac, să cazi ca fraierul în canal; ăsta e tot ghinionul!”
Trebuie să recunosc că și în ziua de azi mă uit atentă pe trotuar și încerc să evit gurile de canal. Bine, asta și pentru că am o poveste a mamei care îmi răsună mereu în minte. Era 5-6 dimineața într-o iarnă grea, mergea ca pinguinul către serviciu, când a simțit pe cineva urmărind-o. Și-a văzut de drum atentă până când a auzit în spate un buf! O prietenă care voia să o sperie, tocmai căzuse într-o gură de canal! Hm, un fel de ”cine sapă groapa altuia cade singur în ea”. 

Vreau să cred despre mine că nu-s superstițioasă, mă bazez pe rațiune și îmi place să-mi las acțiunile mânate de logică. Mă-ntorc din drum fără stres dacă mi-am uitat umbrela, fac curat și spăl atunci când îmi permite programul, îmi plac pisicile negre, iar cântecul cucuvelei nici nu știu să-l recunosc. Cu toate astea, de Revelion port lenjerie roșie și-mi pun bani în buzunar, mă bucur dacă găsesc un trifoi cu patru foi, iar baba mea e pe 5 martie și îmi doresc mereu să fie soare, ca să fiu așa luminoasă și fericită tot anul. Iar când merg la bunici și mă așez pe pragul casei, mă gândesc că n-ar fi rău deloc dacă vreodată o să am o fetiță 🙂

Și cum nu de puține ori m-am surprins testând superstițiile doar ca să le demonstrez că-s cam degeaba, anul ăsta cred că am să dau o fugă la Bookfest. Între 30 mai și 3 iunie are loc a treisprezecea și cea mai mare ediție a Salonului Internațional de Carte.
Anul ăsta spațiul pe care se desfășoară e cu  50% mai mare, standurile sunt mai mari, oferta de carte mai diversă și să sperăm că și reducerile vor ține pasul. Unde mai pui că puștii vor avea Bookfest Junior, de vreme ce 1 iunie pică fix în mijlocul perioadei, iar Invitatul de Onoare al acestei ediții este … *drumroll*Statele Unite ale Americii!

Da, doamnelor și domnilor, țara în care numărul 13 este dracul gol vine la ceea ce se preconizează a fi cea mai faină ediție Bookfest. Let’s make number thirteen great again! 🙂

afis bookfest

Sursa: bookfest.ro

  P.S. Titlul este un citat din “Fiziologia poeziei” de Nichita Stănescu

Advertisements

Răspunsul este că nu există un răspuns

parents bad news

Nu mi se mai întâmplase de mult să citesc o carte care să-mi provoace atâtea goluri în stomac. M-am surprins deseori lăsând Kindle-ul din mână, privind în gol, încercând să mă pun în pielea vreunuia dintre personaje și revenind la carte doar ca să exclam: ”Oh, Doamneee!” Pe Jodi Picoult o descoperisem odată cu ”Small Great Things”, o carte pe care am citit-o anul trecut și care spune o poveste tristă despre sacul de prejudecăți pe care îl cărăm încă după noi. Nu mă așteptam ca ”My sister’s keeper” să-mi placă la fel de mult și cu atât mai puțin mă așteptam să aibă impactul ăsta asupra mea. Însă citiți mai departe și-o să înțelegeți.

Anna are 13 ani, toată viața înainte și o soră bolnavă de o formă gravă de leucemie. Anna e sănătoasă, însă nu e străină deloc de paturile de spital, de ace mari și intervenții mai mult sau mai puțin invazive. Știți de ce? Pentru că Anna a fost concepută în mod supravegheat, în laborator, pentru a fi donatorul perfect de măduvă (și nu numai) pentru sora ei, Kate. Și Anna n-a pus niciodată la îndoială acest status quo. Până acum. Decizia pe care o ia într-o zi  îi va schimba complet viața și va trasa noi coordonate în familia Fitzgerald.

Sunt atât de multe probleme etice ridicate în cartea asta, care nu-i nici pe departe vreun mare roman dostoievskian, încât nu te mai lasă să învârți liniștită în oala cu mâncare fără să te gândești la Anna, Kate, părinții lor și toți ceilalți oameni implicați în poveste. Când Anna decide că vrea să ia ea însăși deciziile medicale care o privesc, chiar atunci când Kate riscă să moară dacă nu primește un rinichi, echilibrul și-așa precar al familiei Fitzgerald este zdruncinat.

Ce faci când ai un copil extrem de bolnav și afli că niciunul dintre membrii familiei nu este un match perfect pentru a fi donator, însă un membru nou ar putea fi? Ai face un copil pentru a fi ”rezervă” pentru fratele sau sora lui? Cum te raportezi la noul născut, cât de drept este față de el și câtă atenție îi poți acorda de fapt? Eu ce aș face în locul Sarei, mama copiilor? Nu, eu sigur nu m-aș purta așa, n-aș face AȘA CEVA niciodată. Părinții nu-și iubesc unii copii mai mult, cum ai putea acționezi așa? Doamne, dar e mamă, e normal, cum poți trăi văzându-ți copilul murind în fața ta și tu să nu faci nimic? Chiar dacă asta înseamnă să-ți supui un alt copil unor intervenții care nu-s deloc o plimbare în parc și care îi vor schimba indiscutabil viața.

Mi-e greu să explic în cuvinte cât de mult m-a frământat cartea asta. Am întors-o pe toate părțile, atât pe poveste în sine, dar mai ales pe Sara, mama în ai cărei papuci am încercat constant să mă pun. E greu, vă zic, e greu de tot să te gândești ce ai face tu într-o situație de asta. Iar plânsul și luatul câmpilor nu sunt soluții valabile, astea nu-ți țin copilul lângă tine. Sigur, suntem toți plini de valori morale, de principii, de ”eu n-aș face așa ceva niciodată”-uri, de judecăți, de idei privind egalitatea dintre copii și felul în care problemele noastre nu-s neapărat și ale celorlalți și noi acceptăm asta. Dar dacă am avea un copil grav bolnav, iar soluțiile s-ar împuțina văzând cu ochii, putem să știm cum am reacționa la urma urmei?

Despre cartea asta unii vor spune că-i minunată, că doare rău de tot, că te răscolește și te frământă și te ține treaz noaptea. Alții spune-vor că-i îngrozitoare, că prea multă dramă nu face bine, că are prea multe clișee și că la tot pasul dai de coincidențe. La urma urmei, nu despre carte în sine mi-am dorit să scriu de fapt, ci despre ideea asta care, de când am deschis cartea, nu mi-a dat pace: cum știi, ca părinte, că iei cele mai bune decizii pentru TOȚI copiii tăi? Cum știi, ca părinte, că nu-i refuzi niciunuia din ei dreptul de a avea o viață normală? Și, mai important, cum iei tu, ca OM, decizii atât de mari pentru un alt om? Nu despre pediatrul potrivit, despre meniul din diversificare, despre școala, liceul sau facultatea alese, ci despre dacă ar trebui să renunțe la un rinichi sau nu.
Și ce faci dacă, la un moment dat în viață, copilul copilului tău va avea nevoie de un rinichi de la mama sau tatăl lui, iar acesta nu i-l poate da? Pentru că ți-a salvat ție copilul cu ani în urmă și-acum nu-l poate salva pe al lui.

Nu, nu e despre cum a scris Jodi Picoult cartea asta, din câte perspective, cu câte clișee, cu câtă emoție sau despre cum a construit personajele ori despre finalul șocant. E despre mai puțin și despre mai mult de atât. E despre cele mai grele decizii pe care le poate lua vreun om în viața asta, despre principii, valori morale și cum supraviețuiesc ele în situații de criză. Una peste alta, e despre viață și lupte mai importante decât alea de pe câmpurile de bătălie. Și despre niște răspunsuri pe care n-are nimeni de unde să le scoată.

Concluzii? Nu, n-am, cartea asta nu mi-a adus decât întrebări și frământări. În loc de concluzii, las câteva fragmente (am citit cartea în engleză) și o recomandare. Mie mi-a plăcut și o recomand din tot sufletul, dar e grea și doare.

You know how the tightrope guy at the circus wants everyone to believe his act is an art, but deep down you can see that he’s really just hoping he makes it all the way across?
Traditionally, parents made decisions for a child, because presumably they are looking out for his or her best interests. But if they are blinded, instead, by the best interests of another one of their children, the system breaks down.
The answer is that there is no good answer. So as parents, as doctors, as judges, and as a society, we fumble through and make decisions that allow us to sleep at night–because morals are more important than ethics, and love is more important than law.
You can stay up all night and still not count all the ways to lose the people you love.
We are not the first parents to lose a child. But we are the first parents to lose our child. And that makes all the difference.
Half the grown-ups on this planet have no idea who they are, but they get to make decisions for themselves every day.
Life sometimes gets so bogged down in the details, you forget you are living it.

“Omul se descoperă pe el însuși când se măsoară cu obstacolul”

Închizi seara cartea și-o așezi pe noptieră, apoi stai cu ochii ațintiți în tavan, fiindcă nu te mai ia somnul. Probabil că nu te gândești neapărat la mine. E de înțeles, sunt până la urmă doar un pion pe marea tablă, o părticică dintr-un tablou mai mare, cu multă durere, mizerie și atâtea lupte încât te ia cu fiori când te gândești la noi.
Știu, aveai senzația că ai înțeles de la cursuri cum stă treaba cu Marea Criză, că e totul clar, de la cauze la efecte, de la Joia Neagră la revenirea economică. Însă toate astea se metamorfozează acum sub ochii tăi, sunt strânse cu putere între paginile din Fructele Mîniei, până se transformă în praf și se așază pe camioneta noastră, a familiei Joad.

Te sucești în pat, apuci volumul iar, îl frunzărești și îl pui la loc. Te gândești că nu e despre noi, Dodge-ul nostru și călătoria spre California, ci despre oameni și timpuri, despre empatie, solidaritate, suferință și supraviețuire, vise și sacrificii. Ca și viața, de altfel. Și de la adăpostul vremurilor în care trăiești tu, așa e. În schimb, când te cheamă Tom Joad, ca pe mine, ai nevoie de ceva timp și oameni în jur ca să crești și să spargi anumite limitări, să înțelegi că universul tău nu se limitează la familie și să înveți că oricât de ancorat ai fi în prezent, viitorul e ceva pentru care merită să lupți alături de oamenii cu aceleași dureri și năzuințe.

Să știi că am învățat multe de la Jim Casy pe drumul nostru prăfuit, fără el n-aș fi reușit probabil să ies dintre zidurile strâmte ale individualismului, dacă vrei să-i spui așa, și să nutresc sentimentul solidarității. Dar știi ce cred că m-ar mai fi ajutat? Cărțile. Ridici o sprânceană și te gândești că doar de citit nu ne ardea nouă în timp ce culegeam o mie de piersici pe zi doar ca să avem o turtă de făină de împărțit. Să știi că eu cred, totuși, că mi-ar fi plăcut ca Micul Prinț să fi prins viață cu niște ani mai devreme și să pot să-i aud uneori vocea răzbătând dintre paginile uzate.

antoine-de-saint-exupery-micul-print-1Cred m-ar fi ajutat să înțeleg mai repede că, oricât de mic ar fi universul fiecăruia dintre noi, poate cam cât planeta micului personaj, e important să vezi tabloul mare și să prețuiești legăturile dintre oameni mai mult decât orice. Și că uneori e nevoie să-i lași pe oamenii pe care îi iubești să plece. Că toți suntem datori în viață cu o călătorie de inițiere, mai zbuciumată sau mai lină, dar care să ne ajute să devenim ceea ce suntem. Aș fi împins cu coatele în zidurile conștiinței mele, m-aș fi uitat la oamenii din jurul meu și aș fi înțeles că nu suntem fiecare de capul lui și nu putem schimba nici măcar o frântură din lume singuri. Aș fi înțeles, poate, mai devreme că „numai cu inima poți vedea lucrurile corect, esențialul este invizibil pentru ochi.”

Să știi că uneori, în vâltoarea zilei sau a vremurilor, toți uităm de copilul interior. O să spui, poate, că e nepotrivit din partea mea să vorbesc despre asta, ținând cont de problemele de oameni mari cu care mă confrunt. Dar, ascultă-mă cu atenție, nu există vreme sau vremuri în care inocența copilului să împiedice găsirea de soluții sau supraviețuirea. Dimpotrivă, ea e cea care ne poate ajuta să accesăm resorturi interioare pe care altfel le-am crede pierdute. Doar nu știi cât de ușor își fac copiii prieteni, cât de ușor empatizează cu ceilalți? Cât de bine înțeleg, fără eforturi parcă, importanța cunoașterii celor din jur, apropierea de ei, crearea de relații durabile? Probabil aș fi recitit de zeci și sute de ori paragraful ăsta, până l-aș fi învățat pe de rost: „ Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de gata de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.”

În plus, tot de la Micul Prinț aș fi înțeles și cum să ajung la oamenii din jur, cum să le insuflu, în final, valorile în care am început să cred, ca să putem să schimbăm împreună o fărâmă din lume:  „Dacă vrei să construiești un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori și alte materiale. Învață-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârșită.”

E târziu acum și știu că te întrebi cum de am reușit să-mi găsesc cuvintele în felul ăsta, mai ales că probabil n-am citit prea mult la viața mea. Pune cartea la loc, închide ochii, termin-o mâine și lasă finalul să sufle peste tine o rază de speranță. Poate o să inventezi o explicație. Noapte bună!

***

Articol scris pentru SuperBlog 2017. Recomand din tot sufletul să gustați din ”Fructele mâniei” măcar o dată în viață și să vă acordați din când în când, de cât mai multe ori, răgazul unei plimbări prin deșert cu ”Micul Prinț”. Sunt două cărți absolut mi-nu-na-te! Titlul este un citat din ”Micul Prinț”.

De pe Wall Street pe Route 66

grapes of wrath Îmi tot propun de câteva zile să scriu despre cartea asta, care nu doar că mi-a plăcut, ci m-a impresionat, m-a sensibilizat și m-a făcut să mai reflectez la una, la alta. Mi se pare însă tare greu și am senzația că toate cuvintele pe care le-aș putea eu strânge la un loc n-or să fie de ajuns pentru a transmite o frântură din ce spune romanul ăsta, roman care efectiv transpiră realism.

În Fructele mâniei, John Steinbeck nu spune doar povestea familiei Joad, dijmași din Oklahoma, care se văd nevoiți să plece spre California în speranța unei vieți mai bune în timpul Marii Crize din 1929-1933. Soarta lor este de fapt reprezentativă pentru mii de familii care ajunseseră să muncească pe salarii mizere doar pentru a putea avea unde să înnopteze și eventual o turtă de făină și o cană cu apă.
Imaginile sunt efectiv dureroase, nu doar pentru că e greu pentru tine (care n-ai știut niciodată cum e să-ți fie foame și să nu ai absolut nimic de pus pe masă) să-ți închipui cum e să mori (la propriu) de foame, ci pentru că bulele speculative, nereglementarea sistemelor bancar (”Banca nu-i ca omul […] Banca este ceva mai mult decât oamenii, ascultă ce-ți spun eu! E un monstru. Oamenii au făcut-o, dar nu pot s-o stăpânească.”) și bursier și crahul din Joia Neagră…toate astea ies din paginile cărților sau site-urile din care te informezi tu și se transformă în drumuri pline de praf și camionete vechi, oameni amărâți și minți care se chinuie să găsească o soluție pentru a supraviețui.

Cartea nu este despre familia Joad și Dodge-ul lor ’25. Cartea este despre oameni și timpuri, este despre supraviețuire, renunțare, sacrificii și vise, este despre empatie, capacitatea de a rezona cu ceilalți și solidaritate. Așa cum spune Dumitru Mazilu, ”Fructele mâniei nu vrea să fie înșirarea întâmplărilor prin care trece o familie de okies, ci imaginea artistică a unui foarte important fapt de viață, profund tipic pentru vremea noastră și pentru mediul social respectiv, și anume spargerea conștiinței înguste familiale și trecerea pe o treaptă superioară, aceea a conștiinței de clasă.”

Nu e o carte subțire, bună de citit într-o zi la plajă, dar merită cu siguranță efortul. Măcar pentru avalanșa de emoții pe care o poate provoca. Și, desigur, pentru finalul care surprinde.

”Spunea odată unul că ai atâta libertate, câtă poți plăti cu bani gheață.”

”De dărâmat, se dărâmă orice. Ca să rămâi în picioare trebuie să fii om.”

”Dacă el are nevoie de un milion de acri ca să se simtă bogat, eu zic că are asemenea trebuință numai fiindcă se simte grozav de sărac pe dinăuntru, iar dacă este sărac pe dinăutru, nu există pământ de un milion de acri în stare să-l facă a se simți bogat, și atuncea poate s-a acrit de deznădejde când a văzut că, orice ar face, tot nu se poate simți bogat…”

”– Nu știm ce-o să se mai aleagă de țara asta, spuneau ei. S-a dus de râpă.
– Vremurile bune or să se întoarcă, numai că noi n-o să mai fim acolo.”

”Asta îți mănâncă sufletul, să umbli și să cauți ceva ce știi sigur că n-ai să găsești.”

”…iar prăbușirea nu va veni niciodată atâta vreme cât spaima se va putea preschimba în mânie.”

 

”frica ne-a orbit, frica ne va ține orbi”

Nu prea știu să scriu despre cărți. Chiar dacă nu citesc destul, sunt totuși multe cărți care îmi plac, care mă provoacă intelectual sau emoțional, despre care aș vrea să povestesc, atât ca să schimb păreri cu cei care le-au citit deja, cât și să le recomand celorlalți. Doar că nu prea știu să scriu despre ele.

Dar oricât de superficial aș scrie, nu pot să trec peste lectura asta fără să o însemnez aici, pentru că îmi doream de mult timp să parcurg cartea și fiecare minut petrecut cu ea în mână a meritat. Este vorba despre ”Eseu despre orbire”, de José Saramago, o distopie extrem de interesantă, care te obligă să-ți pui tot felul de întrebări, să cauți răspunsuri și să faci corelații cu lumea reală.
Într-un oraș fără nume care suferă o ”epidemie” de orbire, o singură persoană își păstrează intact simțul văzului: soția medicului oftalmolog – hm, ironic, nu? Ea este cea care le va ghida și le va ajuta pe celelalte șase personaje în jurul cărora se învârte cartea să treacă prin experiențe greu de imaginat.

Personal, nu mi se pare o carte pe care o citești ca să te relaxezi. Trebuie să treci peste imaginile vizuale îngrozitoare pe care ți le creează, peste golul din stomac care mai apare câteodată și să vezi în haosul, mizeria și putreziciunea dintre rânduri toate problemele societății contemporane. Când criza apare și ”răul alb”, așa cum este numită orbirea aici, pune stăpânire pe oameni, guvernul se află neputincios și represiunea e singura soluție pe care o găsește, închizându-i pe orbi într-un fost spital de nebuni.
Și urmărindu-i pe orbi căutând să supraviețuiască, făcându-și loc printre excremente și cadavre pentru a găsi mâncare, așa ajungi să te gândești la toate neajunsurile societății în care trăim, guvernată parcă de indiferență, răutate, lipsă de solidaritate, incapacitatea oamenilor de a se asculta unii pe alții și de a-și defini un sistem de valori solide, în care să creadă cu adevărat și pe care să le respecte.
Compasiunea față de ceilalți, faptul că-ți pasă de semenii tăi, sunt lucruri mai rar întâlnite. De fapt, ”încă nu s-a născut ființa umană lipsită de acea piele secundă pe care o numim egoism, mult mai dură decât cealaltă, care din te miri ce sângerează.”

Recomand sincer ”Eseu despre orbire”, chiar dacă poate induce o oarecare stare de greață (nu fizică, ci spirituală) și chiar dacă te poate lăsa puțin descumpănit. Pentru că, în același timp, te face să te gândești la care e scopul nostru aici și cât de orbi suntem cu toții sau, mai bine spus, cât vedem de fapt.

„Dacă ai putea vedea ceea ce sunt eu obligată să văd, ți-ai dori să fii orb.”

”pentru că sentimentele cu care am trăit și care ne-au făcut să trăim așa, s-au născut din ochii pe care îi aveam, fără ochi, sentimentele vor fi diferite”

”Oare există vreun guvern, întrebă primul orb, Nu cred, dar, dacă există, e un guvern de orbi care vrea să guverneze peste orbi, adică nimicul vrând să organizeze nimic”

”Dacă voi avea din nou ochi, voi privi cu adevărat în ochii celorlalți, ca și cum le-aș privi sufletul.”

”De ce am orbit, Nu știu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ți spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzând, nu văd.”

Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate

Când eram mică, am fost tunsă cu două ocazii diferite, din două motive diferite. Prima dată, din speranța mamei mele că aveam să am un păr mai des. Bine, e greu să spunem că nu și-a îndeplinit visul, dat fiind că orice ar fi însemnat ”mai des” prin comparație cu cele trei fire rătăcite pe care le aveam în cap. Mai mult funda era de mine. Deja la grupa pregătitoare și la începutul clasei I aveam părul lunguț, îl puteam prinde sus cu un elastic de păr fancy, mare și cu biluțe colorate prin el. Și magia pletelor în vânt s-a spulberat odată cu rugămintea pe care învățătoarea i-a adresat-o mamei: să mă tundă, că, vezi Doamne, nu sunt atentă la ore fiindcă mă joc cu părul. Yep, guilty! Chiar mă jucam cu părul, dar o făceam la orele de citire și asta pentru că mă plictiseam. Din fericire, învățasem să citesc pe la vreo 4 ani și ceva.

Am început grădinița la sat, la doar 3 ani, așa că am stat doi ani în grupa mică, unde aveam o educatoare care a observat că rețin repede poeziile și că nu mi-e rușine să le spun în public. Așa că m-a lăsat să prezint o serbare, după care i-a pus mamei în brațe un manual de Grigore Vieru. După ce mi l-a citit de vreo mie de ori, explicându-mi care, ce literă e, m-am trezit într-o zi legând singură cuvintele. Și cam așa am învățat să citesc.
De atunci am avut perioade mai bune și mai puțin bune. Am citit uneori mai mult, alteori mai puțin, iar acum, din păcate, nu citesc atât de mult pe cât mi-aș dori. Am avut cărți pe care le-am cerut și pe care apoi nu le-am mai citit și am fost pedepsită, într-o anumită măsură, pentru asta. Dar așa am înțeles că parcă ceva nu e bine, nu e bine să-ți permiți cărți, să ai acces la ele și să le lași să se prăfuiască. Nu atunci când alții nu știu cum arată o carte ilustrată, cu foi lucioase, din care parcă acum stă să iasă Pinocchio cu nasul lui mare sau doamna și vagabondul mâncând spaghete. Nu atunci când alții nu doar că nu pot lua din bibliotecă ”Povești nemuritoare” sau ”La Medeleni”, dar nici de unde să le împrumute nu au. Eu am fost un copil norocos. Eu și mulți alții.

Sunt însă copii pentru care accesul la cărți este…mult spus limitat. În special în mediul rural, bibliotecile sunt atât de slab dotate (if any), iar cărțile vechi și deteriorate, încât n-ar trebui să ne mire de ce gradul de semi sau analfabetism e atât de ridicat în țara asta. Sunt copii care nu au nicio șansă să termine opt clase; e drept, unii nu au scuze, sunt pur și simplu leneși și nu fac niciun fel de efort, deși au capacități și oportunități, dar sunt alții care și-ar dori și efectiv nu au cum. Sunt copii care poate n-or să știe niciodată cum e să nu poți dormi noaptea fiindcă nu știi ce mai fac cavalerii florii de cireș.

În sensul ăsta, World Vision România își propune să facă rost de cărți pentru a dota  bibliotecile din peste 53 de comunități rurale, pentru că, zic ei și au dreptate, cu o carte poți schimba o viață.  Pentru cei care doresc să se implice în campania asta, să contribuie cât de puțin, se găsesc pe site toate detaliile. Se pot face atât donații în bani, cât și în cărți. Pentru cele în cărți este de ajuns să mergeți la unul din următorii parteneri: librăriile Cărturești (Verona, Muzeul Țăranului Român, AFI Palace Cotroceni),  librăria Mihai Eminescu din Piața Universității și librăria Bastiliei de la Piața Romană.

Nu e de ajuns, cu siguranță, dar e ceva ce chiar se poate. Până acum s-au strâns 4503 cărți, de la beletristică la enciclopedii și atlase și, hopefully, se vor mai strânge.  Și poate așa vor fi mai mulți copii care vor împrumuta de la bibliotecă ”Spărgătorul de nuci” și-l vor citi sub brad, doar cu luminile de la instalație și cu halatul pe cap, ca să nu-i vadă Moșul când vine 🙂

Despre o carte. Sau nu

Acest articol nu este o recenzie. Acest articol e doar o colecție de cuvinte pe care mi le repet în fel și chip de câteva zile, care îmi răsună în cap ca pianul lui Havasi într-o sală mare și goală, pe care le întorc pe toate părțile, cu fiecare sentiment care mă încearcă. Și printr-o nu știu ce conspirație s-a întâmplat să citesc cartea asta exact în zilele negre prin care trec acum, așa că de aia acest articol pare că este despre ”SONI”, de Andrei Ruse.

De fapt, acest articol este despre moarte. Și despre viață, în aceeași măsură. Sau poate chiar puțin mai mult. Despre cum uităm că avem numai una, că se termină și nu, nu atunci când vrem noi. Despre lucrurile pe care le amânăm sau cele pe care le ignorăm, despre locurile în care nu mergem și despre șansele pe care nu le valorificăm, despre sentimentele pe care nu le cunoaștem și despre oamenii pe care nu-i întâlnim, pe care nu-i iubim sau cărora nu le-o spunem. Despre muzica pe care n-o ascultăm, despre cărțile pe care nu le citim, despre cei din jur pe care îi putem ajuta și nu o facem, despre cafelele cu persoane dragi pe care le amânăm și despre momentele cu noi înșine pe care le subestimăm. Despre entuziasmul pe care nu-l menținem viu, despre cuvintele pe care le aruncăm aiurea, despre iertarea pe care nu o cerem sau nu o dăm, despre orgoliile nemăsurate și despre lipsa de curaj. Despre astea.

Nu, articolul ăsta nu este despre Soni, o fată de douăzeci și ceva de ani, care află că are cancer, moment în care începe să-și trăiască viața cu totul altfel decât a făcut-o până atunci. Nu este despre frustrările, nervii, iubirea, spaima, sexul, repulsia, drogurile sau revolta pe care le găsești între paginile cărții. Nu este nici despre mine recomandând cuiva să citească romanul ăsta, la fel cum nu este despre mine recomandând cuiva să nu citească romanul ăsta dacă este deranjat de un limbaj explicit sau se simte lezat de lucrurile spuse poate prea direct. Nu este despre lucrurile pe care îți dai seama, la final, că le știai deja, doar că nu te gândeai la ele.

Acest articol este despre faptul că nu avem timp, că ne pierdem printre nimicuri fără să ne dăm seama că ni se poate oricând termina timpul. Și că putem să nu primim niciun fel de heads up, cum a primit Soni. Putem să ieșim din bloc și să ne cadă un țurțure în cap, să ne înecăm cu o bucată de pâine sau să ne nimerim în fața unui șofer băut . Sau putem să ne așezăm pe niște trepte și să murim. Pur și simplu.

Despre asta este articolul ăsta.

 ”În prima zi la școală ar trebui să ni se spună că murim. Dup-aia alfabetul. Fiecare oră, fiecare curs ar trebui să înceapă cu asta. Înainte de orice program tv ar trebui introdus un spot, ca ăla cu grăsimile și zahărul sau alcoolul și tutunul care dăunează grav sănătății. Un spot prin care să fim atenționați că nu suntem nemuritori. Și că, atunci când murim, murim de tot. Pe orice revistă sau carte sau pliant ar trebui scris asta. Pe orice afiș publicitar. Pe orice sticlă de bere. Pe orice produs, de orice tip. Să scrie: acest produs te poate face să pierzi timpul și nu uita că mori.”

”Iată o întrebare: dacă ai putea să cunoști viitorul, dar fără să-l poți schimba cu ceva, ai mai vrea să îl știi?”