10 ani de SuperBlog – să ascuțim creioanele!

laptop coffee notebook

Sursa: pixabay.com

Salut! Sunt Ioana și îmi plac mult ciocolata, călătoriile, cărțile, muzica, scrisul, provocările și aniversările. Din acest motiv, dar și pentru că-mi place să mă vait că am atât de multe lucruri de făcut în timpul liber, doar pentru ca apoi să-mi adaug altele și iar altele pe listă, am decis să mă înscriu și anul ăsta la SuperBlog, concursul care mi-a scos peri albi și toamna trecută.

Competiția împlinește anul ăsta 10 ani (wow!) și ediția aniversară, care începe pe 1 octombrie, promite probe interesante, de la sponsori diverși, care ne vor pune cu siguranță creativitatea la încercare, iar nervii pe bigudiuri. Vă invit să aruncați o privire pe site, să vedeți cum puteți participa, care sunt sponsorii și ce premii puteți câștiga, dar vă recomand să vă înscrieți mai ales pentru a vă testa răbdarea, creativitatea, talentul, capacitatea de a scrie texte bune fără să depășiți termenele limită și rezistența. Luați-o ca pe o provocare și hai la SuperBlog!

Să curgă cuvintele!

DoR și Treizecizero – jurnalism pe bune

masina de scris

Trăim în era vitezei și parcă nimeni nu mai are răbdare. Vrem totul rapid, acum, cu efort minim, fără bătăi de cap. Parcă s-au și contractat zilele și uite așa azi e luni și mâine sâmbătă și nu-ți ajunge timpul nici măcar să mănânci la timp. Așa că e ușor să te lași prins în vârtejul ăsta și nu-i de mirare că efectele se văd și în felul în care ne informăm. Sigur, veți spune că ține și de educație, că nu prea-ți vine să răsfoiești Click și Libertatea când ai niște pretenții de la nivelul tău de educație. Și așa-i.

În același timp însă, petrecem o grămadă de timp dând scroll pe Facebook, iar o bună parte din informația peste care dăm acolo nu-i mereu cea mai documentată sau mai de neuroni solicitantă. Primim multe bucăți de informație deja mestecată, pe care nu mai suntem tentați să o trecem prin filtrul propriu, apoi ne obișnuim să primim asta și nu ne mai dorim neapărat altceva, iar cei care furnizează informația n-au nicio motivație să schimbe ceva ce merge. Atât de simplu.

Ei bine, în toată marea de informație, în tot vârtejul ăsta despre care vorbeam, există în continuare publicații în care putem citi materiale de calitate. În care articolele au mai mult de 100 de cuvinte, iar titlurile nu-s senzaționale, în care autorii nu-și bat joc de inteligența ta și nu te pun să dai degeaba scroll prin articol sperând că o să găsești totuși ceva, ceva în textul ăla. Eu citesc cu drag două dintre ele și-s sigură că sunt mult mai multe, pe care îmi doresc să le descopăr.

TREIZECIZERO

Am început acum patru ani să citesc Treizecizero, o publicație online dedicată tenisului. Articolele sunt consistente, cronicile meciurilor și turneelor sunt bine documentate, nu-s doar simple rezumate de genul: “Simona a pierdut în turul 2 la Wuhan, pentru reacția ei după înfrângere, dați click pe link”. Pentru iubitorii de tenis, site-ul este o oază în deșertul presei sportive din România. De asemenea, în comentarii e un adevărat forum, în caz că vă doriți să discutați cu alții despre tenis, site-ul facilitează cumva treaba asta, deși nu cred că și-au propus inițial.

Pe lângă site, echipa Treizecizero are deja și patru materiale tipărite: două ediții “Treizecizero Pe Curat”,  un album cu fotografii cu Simona Halep – “Simona de păstrat” și un material dedicat victoriei Simonei de la Roland Garros, numit “Simona. Povestea Primului Slam”. Mie momentan îmi lipsește din colecție albumul foto, însă am să-l pun pe lista de dorințe către Moș Crăciun probabil.

treizecizero

Toți autorii de pe site scriu bine, însă poate că dacă ar trebui să aleg, aș pune pe primul loc articolele Cameliei Butuligă, fiindcă au un je ne sais quoi, care mă face să nu vreau deloc să scanez prin text, ci să-l savurez de la cap la coadă. Cu ocazia, asta recomand cel mai recent articol al ei – Jurnalismul independent și tenisul. E cald, din cuptor 🙂

Extra: oamenii de la Treizecizero au creat și un site dedicat celorlalte sporturi, Lead.ro, un alt proiect de calitate în presa sportivă. Dacă sunteți interesați, aruncați o privire.

DoR

O altă publicație care merită citită, pe care atunci când o închizi simți că n-ai pierdut timpul degeaba și ești măcar cu un gram mai deștept și mai informat, este DoR sau Decât o Revistă.  Despre DoR știu de mult, de prin facultate. Mi-au intrat la suflet când au documentat atât de frumos povestea Andreei Avramescu, colega și prietena noastră din VIP România, în articolul “Echilibru” din DoR 11. Acest articol al Oanei Sandu a și câștigat în 2013 premiul Superscrierea Anului. Chiar asta este, o superscriere.N-aș putea să-i mulțumesc îndeajuns Oanei pentru cât de frumos a spus povestea Andreei.

Însă foarte multe alte articole ale lor sunt scrieri foarte super. Pe care le-am citit până acum în online, când apăreau, însă în vara asta mi-am făcut (după prea mult timp, sincer) abonament la varianta tipărită a revistei. Merită să susții publicația asta, are patru numere pe an și costă împreună până în 100 de lei. Credeți-mă, nu-s bani aruncați pe fereastră. Dacă nu ați citit încă nimic din DoR, vă pot recomanda acest articol dspre fake news, Dincolo de adevăr, care poate o să vă ajute și pe voi să vă clarificați măcar câteva aspecte despre știri, despre adevăr, despre neadevăr și despre bulele în care trăim cu toții, separat.
La fel de bun este un articol (din ultimul număr) despre două femei care fac jurnalism de opoziție în Teleorman. Interesant, nu? Libertate și furie în Teleorman se cheamă articolul și vi-l recomand cu drag.

DOR revista

Din cel mai recent număr al DoR mai recomand și alte articole, ce n-au apărut încă în online: unul despre istoria cartierului Drumul Taberei, altul despre MagiCAMP, unul despre festivalul de teatru pentru adolescenți Ideo Ideis (care se ține în Alexandria, ce să vezi) sau altul despre parapantistul Toma Coconea.

Acestea fiind spuse, sper să vă ajute recomandările mele și mi-ar plăcea să-mi spuneți ce publicații nepierzătoare-de-timp-aiurea mai citiți voi și de ce vă plac. Sunt convinsă că mai sunt, mai știu și eu câteva nume, însă n-am apucat să le acord suficientă atenție, încât să pot să și scriu despre ele.

Lectură plăcută! 🙂

Un om c-o vioară: David Garrett în concert la Sala Palatului

Cândva, pe vremea când căutam tot felul de legături între lucruri și praf, am decretat că joia e ziua mea norocoasă. Luam note bune la teste, primeam vești care mă făceau să zâmbesc, mi se întâmplau lucruri drăguțe. La urma urmei, m-am născut într-o joi, asta spune multe, nu? Acum, niște ani buni mai târziu, am mers la concertul lui David Garrett de la Sala Palatului într-o zi de joi. În caz că mai aveam nevoie de vreo confirmare.

Pe David Garrett l-am descoperit în facultate, nici nu mai știu exact când și cum, iar de atunci mi-a rămas în suflet și-n playlist-uri. Nu pentru pletele blonde sau zâmbetul fermecător, deși nici alea nu-s de lepădat, ci pentru felul în care face liniște în jur și în mintea mea atunci când ia vioara în mână și-ncepe să cânte piese de la Metallica, Michael Jackson, Coldplay, Nirvana, Guns N’ Roses, David Guetta, Paul McCartney sau Prince. David nu e în lista mea de favoriți pentru că a fost declarat cel mai rapid violonist din lume acum câțiva ani, ci pentru că reușește să șteargă puțin granițele dintre muzica clasică, pe care o reprezintă cu mândrie vioara lui, și muzica aia “cu versuri”, cu care rezonăm mulți dintre noi, pe care o fredonăm, pe care dansăm, pe care iubim, pe care am plâns sau am făcut promisiuni.

david garrett romania violin

Ce face David Garrett, ca și băieții de la 2Cellos, despre care am scris aici, este să ne arate cât de bine se poate încadra un instrument prin excelență clasic în peisajul muzicii rock, pop, dance, cât de bine îți pot corzile viorii sugera durerea și regretul din “nothing lasts forever and we both know hearts can change…”, cât de bine se pot armoniza stilurile muzicale diferite și cum pot să transmită sentimente parcă și mai puternice decât ar face-o separat.

Când mi-am cumpărat biletul la concert am fost atât de fericită! Îl ratasem deja o dată sau de două ori când ajunsese în România și îmi doream mult să ajung să-l ascult live. Mi-am cumpărat biletul pe ultima sută de metri, iar imediat după ce am pus mâna pe el, am aflat că au programat un alt concert, în ziua următoare, fiindcă toate biletele se vânduseră prea repede. Mă bucur așa de tare că am ajuns!

Deși abia recuperat după niște probleme medicale la coloană, David s-a ridicat la înălțimea așteptărilor mele și m-a deconectat câteva ore de la o grămadă de lucruri, conectându-mă la câteva altele, pe care nu le regăsesc mereu, nu ușor. Cam asta face muzica bună pentru mine. N-a cântat el “November rain” (sau piesa cu toamna, cum îi spune mama) sau “Smells like teen spirit”, însă m-a răsfățat cu multe altele. Mi-a trezit amintiri din liceu pe “Viva la vida”, mi-a derulat filmul studenției mele pe “Bittersweet Symphony”, aproape m-a ridicat în picioare pe “They don’t really care about us” și am aplaudat de m-au usturat palmele când a cântat concertul nr. 1 pentru pian al lui Ceaikovski. Ah, și m-am și închipuit într-o sală de bal, valsând pe “Midnight Waltz”, compoziție a lui proprie.

Sunt conștientă că muzica pe care o cântă David nu e pe placul tuturor sau că poate calitățile lui de violonist sunt puse mai bine în valoare în bucăți clasice. Asta nu mă împiedică să-l recomand. Trebuie încercat, ascultat măcar o dată, cine știe, poate vă intră și vouă la inimă. Iar dacă nu-i iese cu muzica, ei bine, poate măcar cu bunul simț și atenția la detalii. Omul știe cum să se poarte cu publicul. Când ești germano-american și vii și legi fraze întregi în limba română în fața a mii de oameni, o să primești o grămadă de respect pe lângă aplauze. Lucrurile mici contează și ele 🙂

David Garrett are o întreagă echipă pe scenă și, cel mai sigur, în afara ei. Însă uneori, când îl ascult, este pentru mine doar un om c-o vioară. Și face minuni.

Mai multe poze de la concertele din 13-14 septembrie puteți găsi aici. Ah, și bonus, în caz că nu știați ce poate Nicole Scherzinger să cânte 🙂

Care-i faza cu mușcatul din măr?

woman eating apple

Sursa: pixabay.com

Înainte să dați skip acestui articol fiindcă vă închipuiți că mă apuc să fabulez despre paradisul pierdut și înainte să vă frecați palmele gândindu-vă că vă povestesc cum de a ales Steve Jobs tocmai sigla aia pentru Apple, aveți puțintică răbdare.

Cred că au trecut vreo două luni de când n-am mai scris nimic despre aparatul dentar, cam de pe vremea când îmi împachetam costumul de baie pentru vacanță, însă e drept că nici n-am foarte multe de povestit. Bine, aș putea să vă spun că bracketul ăla cu probleme a căzut DIN NOU, că e cumva oaia neagră a clasei, însă am decis să iau această experiență ca pe una constructivă, să-mi exersez răbdarea și să sper că se va rezolva și treaba asta. Șiiii pare că s-ar fi rezolvat, abia aștept să merg miercuri la control și să-l laud.

Tratamentul merge de acum încet, dar sigur, după spusele medicului meu. Eu nu prea mai văd modificări semnificative cu ochiul meu liber și neantrenat, iar poze nu m-am mai gândit să fac în ultima vreme. Asta pentru că m-am obișnuit atât de tare cu aparatul, încât nu prea mi se mai pare ceva la care să mă gândesc intens în fiecare zi. Am să rezolv însă aspectul ăsta cât de curând, că parcă aș vrea să am o imagine a progresului la final.

Mi-e atât de poftă să mușc dintr-un măr!

Iar acum că am terminat cu scurtul update deloc plin de detalii siropoase, hai să vorim despre ce se întâmplă cu mărul ăsta. Înainte să-mi pun aparat, când tot citeam și mă informam, am văzut în multe locuri oameni care vorbeau despre pofta de a mușca dintr-un măr. Încercam să înțeleg, îmi închipuiam că probabil e un lucru care le place super mult și e normal să-ți lipsească, dar cam atât, nu mă gândeam că mi s-ar putea întâmpla mie așa ceva. Eu nu mâncam așa de multe mere și nici nu prea mușcam din ele, mai degrabă preferam să le feliez, pentru că mi se părea totul mai comod și mai puțin lipicios. Altfel pot mânca la birou un măr feliat, decât unul din care se scurge sucul pe tastatură.

Ei bine, dragi Adami și Eve, e ceva cu mărul ăsta, vă zic! Uneori mi-e așa de poftă de un măr din ăla Golden, dulce și crocant, pe care să-l mănânc din câteva mușcături, de nu vă puteți imagina. Ce se întâmplă? De unde pofta asta? Doar mere tăiate feliuțe am mâncat toată săptămâna, însă oricât ar părea, nu-i deloc același lucru! Oare o fi pentru că până să port aparat știam că pot oricând să fac asta dacă vreau, iar acum nu mai e valabil? Oare luam treaba asta for granted, așa cum facem cu toții, de fapt, cu o grămadă de alte lucruri din viață?

Nu știu, cert este că, deși nu mă trezesc prea des numărând lunile până termin tratamentul, cred că imediat ce îmi dau aparatul jos am să cumpăr două lucruri: o pizza mare de la pizzeria mea preferată și un kilogram de mere. Și-am să le mănânc pe toate mușcând din ele, că dacă de mușcatul din mere mi-e dor, ei bine, de mușcatul din pizza mi-e dor de nu mai pot!

Să-mi explice cineva, serios, ce-i cu mușcatul ăsta din măr? Eva, Steve Jobs, cineva?

O poveste al cărei final l-am petrecut pe hol

Că a început școala știe deja toată lumea. S-a văzut sâmbătă la raionul de rechizite din Cora, s-a văzut pe culoarele din mall și pe cele din Pepco, unde era să calc pe vreo câțiva copii veniți cu părinții la cumpărat de haine noi, se vede în trafic, se vede în feed-urile de pe Facebook. Ce să mai, everybody got the memo! Și cum peste tot se vorbește despre asta, n-a durat mult până când au început să mă năpădească amintirile de pe vremea când eram și eu elevă. Și nu mă refer la perioada liceului, deși am și de atunci o căruță, ci mai mult la școala generală.

Scormonind în cutia cu amintiri…

Am multe amintiri, unele mai puternice, altele foarte vagi, unele plăcute, altele mai usturătoare, unele mai cu lacrimi, altele mai vesele. Îmi amintesc perfect tabla din clasa I, care avea o parte pictată cu linii exact ca pe caietele tip pe care învățam să scriem. Îmi amintesc băncile uzate, zgâriate, peste care așezam în fiecare dimineață husele maro de pluș. Huse pe care periodic le luam acasă să le spălăm. Buretele din găleată, care îmi provoca mereu greață, dar de care nu mă plângeam niciodată când ștergeam tabla. Holurile late, mirosul de clor din baie, sala de sport și terenul din spatele școlii. Felul în care stăteam doi câte doi în rând, așteptând să intrăm în laboratorul de informatică, de parcă era raiul pe pământ. Orele de șah de după-amiaza și tabla pe care ne-o făcuserăm din carton la sugestia profesorului. Zilele în care eram elev de serviciu pe școală, stăteam la intrarea profesorilor și citeam Ivan Turbincă. Iar toate astea doar din ciclul primar.

kid writing school

Sursa: pixabay.com

Mai apoi, în V-VIII lucrurile au devenit mai interesante, eram mai mari, aveam o grămadă de alte preocupări, eu schimbasem școala și învățam printre elevi de liceu. Am depănat o grămadă de amintiri la întâlnirea de 10 ani pe care am făcut-o anul trecut, cu diriga și o parte din colegi și, cumva, parcă nu-mi vine să cred că tot timpul ăsta a trecut peste noi. Unde ești, copilărie?

… am dat de una pe care n-am să o uit niciodată!

Însă aș putea înșira pagini întregi cu amintiri, iar eu nu asta mi-am propus azi. Voiam să împărtășesc cu voi un episod anume, pe care n-am să-l uit nicicând, pentru că am simțit efectiv cum m-a marcat. Și nu, nu este vorba de ziua în care am greșit complet litera N în ”Puișorul moțat”, de mi-a luat mama alt caiet și am refăcut tot. Să uităm asta, e o poveste pentru altă zi.

Eram undeva în școala primară, nu-mi amintesc în ce clasă. Stăteam în bancă pe atunci cu un coleg tare simpatic, care mi-a trimis și o carte poștală din Spania când s-a mutat cu părinții acolo. Stăteam pe rândul din mijloc, undeva prin penultima bancă, iar afară era o zi destul de noroasă. Doamna învățătoare ne citea o poveste și în clasă era liniște. Până când n-a mai fost. Colegul meu și-a amintit că el știe povestea asta și-o să se întâmple așa și pe dincolo.
Știți, mie îmi place să citesc și vă dați seama cam cât de mult îmi plac spoilerele, da? L-am rugat frumos să înceteze. O dată, de două, încet. Ei bine, eu am o voce pe care dacă o ridic un pic, află rapid lumea, mai ales dacă lumea este o învățătoare cu experiență, care poate să detecteze și o musculiță care bâzâie într-un dulap. Așa că atunci când l-am atenționat a treia oară, frustrată și nerăbdătoare să aud povestea, doamna învățătoare m-a auzit vorbind. Și mi-a spus că dacă mă plictisesc sau vreau să deranjez ora, mă invită pe hol să mă răcoresc puțin. Fără să mă întrebe ce s-a întâmplat, fără să am dreptul la vreo explicație. M-am ridicat din bancă, fierbând de nervi și am stat vreo 10-15 minute în picioare pe hol. Mă simțeam furioasă, neputincioasă și dezamăgită de mine, asta pe lângă faptul că am pierdut complet povestea.

kid school hallway

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa

Una peste alta, însă, dincolo de amintirile mai puțin plăcute, de momentele mai tensionate,  de statul pe hol în timpul poveștii, de frustrări și de testele care-mi făceau stomacul ghem, a fost făinuț la școală. Am învățat, am râs, am avut colegi simpatici, am crescut împreună, am învățat unii de la alții uneori mai mult decât din cărți, am devenit oameni. Dacă aș mai lua-o o dată de la capăt doar pentru a fi copil, asta n-aș putea spune, însă pentru o zi, două, o săptămână m-aș întoarce în trecut ca să n-am alte griji decât probleme cu segmente la matematică și compunerea despre toamnă.

Copiilor le doresc un an școlar în care să învețe cât mai multe, iar părinților asemenea 🙂 Și răbdare cât cuprinde în ambele tabere! 🙂

happy kids running school

Recomandare scurtă de weekend – Younger

N-am nici cea mai vagă idee unde și când a trecut vara și, de fapt, toată bucata asta din an pe care o putem tăia din calendar. Vremea de afară este încă destul de văratică, temperaturile sunt tot mai faine, e chiar plăcut să dormi noaptea cu cearșaful tras pe tine până la gât și fereastra larg deschisă.
În condițiile astea, sunt conștientă că mai toată lumea încearcă să profite de ultimele weekenduri calde ca să petreacă tot mai mult timp afară. M-am gândit totuși să vin cu o recomandare lejeră de petrecut timpul în interior, că doar nu ne dăm jos din pat direct în parc și trebuie să ne mai odihnim și tălpile de la atâtea plimbări. Și ce ar putea fi mai potrivit decât un serial lejer, amuzant și un pic romantic, dar fără să devină prea siropos? 🙂

younger serial tv show

Sursa: variety.com

Younger – sau cum să minți la un interviu pentru un job

“Younger” este un serial care spune povestea Lizei, o femeie de 40 de ani din New Jersey, proaspăt divorțată și cu un copil adolescent de întreținut. Liza s-a căsătorit tânără, a lucrat pentru puțin timp în domeniul pentru care se pregătise la un colegiu bun (publicistică), apoi s-a dedicat creșterii fetiței ei. Când slăbiciunea pentru jocurile de noroc a soțului ei le sfârșește relația (și banii, evident), Liza trebuie să-și găsească un job pentru a-i putea plăti ciocolata, tricourile și colegiul lui Caitlin, fiica ei. Vedeți voi, Dave, fostul soț, nu e tocmai genul de om pe care să te mai bazezi.

Doar că, desigur, ce editură din jungla New York-ului ar angaja o femeie de 40 de ani, cu extrem de puțină experiență și prea puțin ancorată în ceea ce înseamnă să publici cărți în era tehnologiei, a vitezei și a comunicării în texte de 140 de caractere? Mai ales când Generația Y face coadă la ușile lor, dispusă să-și sacrifice nopțile, tenul și relațiile pentru un job de assistant intern junior assistant?

If you can’t beat them, join them!

Așa că după câteva căutări deloc fructuoase, Liza decide să-i asculte sfatul prietenei ei, Maggie: își schimbă puțin stilul vestimentar, își rezolvă prezența în social media și alte câteva detalii, apoi se prezintă la interviuri ca o tânără aspirantă de 26 de ani. Așa ajunge să se angajeze la o editură importantă, ca asistentă a directoarei de marketing. N-am să intru în detalii, firul narativ vi-l puteți închipui, desigur, că doar n-are cum să fie simplu să pretinzi în mod constant că ai 26 de ani plus un buletin.
Serialul e fain construit, are destul de multe scene haioase, dar și unele serioase, în care te mai oprești să te mai și gândești la cum ai fi reacționat tu în situații de genul. Are și povești de dragoste, de prietenie, loialitate, relații cu colegii de muncă și te lasă să arunci o privire în luptele care se dau, din punct de vedere profesional, în metropola aia. Vorba cântecului, if I can make it here, I can make it anywhere.

Recomand cu încredere serialul: episoadele au doar 20 de minute, iar fiecare sezon doar vreo 10-12 episoade, fiind un serial care apare vara. Scenariul are la bază o carte și să știți că, deși evident că nu-i perfect, nu devine siropos și nu-i doar un serial pentru fete. Eu i-am propus prietenului meu să ne uităm împreună la un episod-două și dacă-i pare prea girly, e liber să renunțe. După câteva episoade a declarat că-i mai bun decât ar fi crezut, așa că ne uităm în continuare împreună 😀

Aaa, și încă ceva: șefa Lizei, directoarea de marketing de care vă spuneam, pe numele ei de scenă Diana Trout, este fan-tas-ti-că. Mi se pare că actrița își face foarte bine rolul, o ajută și trăsăturile, e acră și simpatică în același timp, îți vine uneori să o bați, iar alteori să o pupi. Îmi place de mor de ea, vă zic!

Mai multe despre serial puteți găsi pe Rotten Tomatoes și vă las și un trailer de la sezonul 1 mai jos, să vă faceți o idee! Weekend fain și relaxant să aveți!

Mâncărurile copilăriei

Mănânc rar, rar de tot cartofi prăjiți. Poate la un burger în oraș sau în unele zile la prânz, de la restaurantul de la birou: fac oamenii ăia niște cartofi prăjiți ilegali. Îi condimentează cu niște boia afumată și ei mai știu ce ierburi, că uit de toate regulile conform cărora cartofii prăjiți sunt moartea pasiunii. Și mai mănânc uneori acasă. Uneori înseamnă cam o dată pe an. Poate de două, cine știe. Dar când mănânc…îi mănânc într-o combinație specială, care până acum a primit multe sprâncene ridicate, ca să fiu sinceră.

I don't always meme

Realizat cu: imgflip.com

Da, ați citit bine! Eu mănânc cartofi prăjiți cu mujdei de usturoi și mămăligă caldă. Pentru mine, gustul ăsta e cel mai bun gust pe care îl pot avea cartofii prăjiți, pe cuvânt! E adevărat, e urmat îndeaproape de cel al cartofilor prăjiți cu brânză rasă deasupra, dar tot câștigă.
Știți, eu am crescut la bunici până pe la 5 ani,  iar apoi mi-am petrecut o perioadă bună și vacanțele de vară acolo, așa că am mâncat kilograme de mămăligă. Din aia cu mălai gălbior, mai deschis la culoare, pe care-l cernea mamaie înainte, fiartă în ceaun, amestecată vârtos și răsturnată pe fund de lemn, pentru a fi tăiată cu ața. Din aia ca la mama ei adică. Iar când ai în meniu în fiecare zi mămăligă, ajungi să o mănânci cu multe-multe feluri de mâncare. Iar cum în perioadele de post sau când punga se golea cartofii erau baza, n-a fost decât un pas până la această delicatesă.

Acum câteva săptămâni am făcut acasă felul ăsta de mâncare complex și special. Colegul meu de apartament nu a fost încântat de combinație, așa că e posibil să nu fiți nici voi dacă vă trece prin cap să încercați, însă o șansă tot merită să-i dați, să știți! Nu se poate să treci prin viață și să nu știi măcar ce gust au cartofii prăjiți cu mămăligă și usturoi!

cute girl eating watermelon

Sursa: depositphotos.com

Oh, sunt câteva feluri de mâncare ce-mi amintesc așa de tare de copilărie. Salata de varză murată, cu ulei și piper. Simplă sau ca garnitură lângă carnea de porc la cazan (sau la garniță, adică păstrată în untură, măi orășenilor). Carnea de porc la cazan cu mămăligă. Tocănița de pui cu muuuultă ceapă și muuuulte roșii și cu… da, mămăligă.

Ciorba de găină din care îmi reveneau fără drept de apel pipota, ficatul și inima. Ciorba de găină și varza cu untură făcute la pomeni, în ceaune mari, cu gust plin și miros de fum. Prunele uscate cu orez (care nu-mi plăceau, dar uneori mâncam) sau tecile cu usturoi (adică păstăi de fasole galbenă lată fierte). Ficatul de porc prăjit în tigaie, apoi ouăle jumări făcute direct peste, cât să ia din gustul ficatului. Ostropelul de pui, cunoscut și sub numele de “carne de pui cu sos”, cu piure.

Lapte rece cu mămăligă caldă. Sau lapte cald cu pâine. Pâinea cu unt și miere sau dulceață, cu o cană de lapte sau ceai. Porumbul copt. Gogoșile făcute de mamaie și batoanele de ciocolată cu nucă pe care le făcea mama. Negresa ei și salamul de biscuiți. Dovleacul copt în cuptorul sobei, pepenele cu pâine (nici ăsta nu era pe lista de favorite). Biscuiții șprițați, clătitele și cornulețele. Pâinea stropită cu apă și presărată cu zahăr pe care mi-o făcea tataie.
Oh, unde ești, copilărie, cu mâncarea ta cu tot?

Dar vouă? Aș fi tare curioasă să aflu: vouă ce feluri de mâncare vă trezesc amintiri din copilărie? 🙂