La Literary Death Match poemele se citesc de pe corp

La începutul lunii decembrie am fost la un eveniment tare fain în ultima zi a Festivalului Internațional de Literatură București, eveniment despre care îmi tot propun să scriu încă de pe atunci, dar am lăsat să treacă zi după zi, până când s-a și prăfuit draftul. L-am scos acum și l-am aranjat puțin, pentru că ar fi păcat să nu afle mai multă lume cum a fost la primul Literary Death Match din România.
Recunosc că atunci când am citit pe Facebook despre eveniment mi-a atras atenția mai întâi numele unuia dintre poeții care au participat la concurs și abia apoi concursul în sine, dar odată ce am aflat cu ce se mănâncă, spun sincer că mă mai duc dacă se mai face, chiar abia aștept.

Pe Răzvan Țupa, unul dintre cei patru participanți și ocupantul locului II, l-am cunoscut prima dată dintr-un filmuleț pe Youtube, în anul I de facultate, când unei bune prietene i s-a părut mai interesant să mă învețe să citesc poezie contemporană decât să lucrăm la un proiect despre Macedonia și Grecia. De atunci l-am mai ascultat și i-am mai citit versurile, iar când i-am văzut numele pe afișul de la FILB, am zis că sigur e ceva interesant și ar fi frumos să mergem să vedem. Și-așa am ajuns pe 4 decembrie să ne relaxăm la Muzeul Țăranului Român, ascultând poezie și râzând din tot sufletul.

Ce este de fapt Literary Death Match?

”Dacă scopul acestei seri a fost să creeze o atmosferă relaxantă și nebună, în care să poți să te bucuri de literatură bună, atunci Literary Death Match este un succes uriaș.” (Huffington Post)

Literary Death Match e un proiect inițiat de Adrian Todd Zuniga, care își propune să promoveze literatura într-un mod inedit și să transforme o simplă lectură într-un spectacol. E un show gândit sub forma unui ”meci de box”, chiar și scena arată ca un ring, iar concurenții sunt patru autori care își citesc creațiile proprii, urmând să fie evaluați de un juriu. Cei doi finaliști se duelează apoi într-un meci spumos, care nu mai ține de literatură, ci detensionează și amuză, în contrast cu primele două runde. Despre ce și cum este LDM, pe unde se întâmplă și unde se va mai întâmpla, puteți citi mai multe aici.

Cum a fost la primul Literary Death Match din București?

Fain de tot. Cei patru concurenți, Tara Skurtu, Svetlana Cârstean, Răzvan Țupa și Mugur Grosu, și-au citit creațiile cum au știut mai frumos și au fost jurizați de Luiza Vasiliu – jurnalist cultural, Bogdan-Alexandru Stănescu – poet, critic literar și președinte FILB – și Andrei Gheorghe, cunoscutul om de radio și televiziune. În prima rundă, dacă Tara și-a turnat apă în cap, Mugur a citit cu o mască pe față, iar Svetlana m-a făcut să mă simt pe alocuri ca și când m-ar fi trimis în colțul meu să mă gândesc la ceva foarte serios, Răzvan a ales să-și arunce foile și să ne citească de pe trup. Da, avea versurile scrise pe corp și, dincolo de show, pe mine una m-a făcut să mă gândesc instant și la versurile unui alt domn poet, Iv cel Naiv, care zicea așa: “vezi că ți-am scris pe corp un poem/ cu privirea, pe sub rochia crem.”

Locul I a fost disputat intens de Tara și Răzvan, care au luat parte la un spelling contest, probabil ușor tensionat pentru ei, amuzant cu siguranță pentru toată lumea. În final, coroana a mers la Tara, iar nota 10 la toți organizatorii evenimentului. A fost poezie, au fost oameni faini, atmosferă minunată și mă mai duc cu prima ocazie.

Cam așa a arătat, deci, ultima seară de FILB de anul ăsta și mă bucur taaare mult că nu am ratat-o, chiar mi-ar fi părut tare rău. Mă mai bucur și că am descoperit, cu ocazia asta, că-mi place ce și cum scrie Tara Skurtu și sper să mai auzim de ea, ceea ce nu e greu să se întâmple, dat fiind că urmează ca Radu Vancu să-i traducă volumul de debut, volum în care se regăsește, sper, și Morning Love Poem, din care mi-am notat eu în grabă în minte versul ăsta: ”It’s hard to say I need you enough”.

It’s hard to say I need you enough.

Today I did. Walked into your morning
shower fully clothed. All the moments

we stop ourselves just because we might
feel embarrassed or impractical, or get wet.

Foto: Facebook

Cinci lucruri pe care să NU le faci când mergi la teatru

Sursa: http://www.getlokal.ro

Am început în ultima vreme să merg destul de des la teatru, balet sau alte spectacole și mă bucur să văd că sălile-s de foarte multe ori pline, chiar dacă asta poate să însemne că eu prind loc în spate sau nu mai prind deloc dacă mă hotărăsc pe ultima sută de metri. Chiar zilele trecute am vrut să-mi cumpăr bilet la unica reprezentație a spectacolului ”Apărarea lui Socrate”, adus la TNB de Teatrul Naţional al Greciei de Nord, și, evident, nu am mai găsit. De ce au decis să programeze acest spectacol în Sala Atelier e ceva peste puterile mele de înțelegere, ținând cont că reprezentația are loc, pentru prima dată în istoria teatrului, în greaca antică.

Trecând însă peste această dezamăgire, așa cum ziceam, mă bucur să văd tot mai multă lume în săli și nu-mi rămâne decât să sper că adoptând forma vom reuși să cuprindem, la un moment dat, și fondul. Asta pentru că, s-o spunem p-a dreaptă, mai avem totuși de învățat câte ceva, la nivel de societate, despre mersul la spectacole de genul ăsta, în particular la teatru. În urma observațiilor personale, aș veni cu niște recomandări din categoria ”așa nu”.

1. Nu veni să vezi o piesă despre care nu știi absolut nimic

Nu zic că ar trebui neapărat să citești piesa înainte și eventual să faci și o analiză pe text, dar măcar alea câteva paragrafe disponibile în descrierea de pe site ar trebui parcurse când cumperi biletele sau accepți o invitație. Am văzut oameni care erau complet pe dinafară când au intrat în sală și, deloc surprinzător, au comentat nemulțumiți și au ieșit bosumflați, fără să fi plecat probabil cu mare lucru de acolo și, cel mai important, fără să se simtă bine. Dacă știi că nu-ți plac, de exemplu, tragediile, poate ar fi bine să știi că dacă mergi la Hamlet n-o să te umfle râsul toată piesa. Dacă nu-ți place cocosul, ți-ai cumpăra Bounty? Ți-ai cumpăra dacă n-ai ști cu ce e, dar ce bine că știi, nu?

2. Nu aduce copiii la piese nepotrivite pentru vârsta lor

Nu reușesc să găsesc explicația pentru care, ca părinte, ai face treaba asta. Da, sunt de acord că gusturile se educă încă din copilărie, dar de ce ai aduce niște copii de cinci ani la Richard al III-lea? În primul rând că se vor plictisi teribil după primele 10 minute și, oricât de cuminți ar fi,  vor începe să vorbească în timp ce oamenii de lângă ei (a se citi eu) vor bate ușor din picior încercând să se concentreze. Și-n al doilea rând, n-or să înțeleagă nimic din piesă, dar vor vedea crimă după crimă și vor întreba la finalul unei scene de sex brutale dacă doamna a adormit. Probabil că o explicație ar fi că ai venit la o piesă despre care nu știi absolut nimic, caz în care vezi punctul 1. E adevărat că nu înțeleg nici de ce se permite accesul copiilor la spectacole ce nu le sunt dedicate, dar asta e un pic altă poveste.

3. Nu râde non-stop dacă nu ești la o comedie

Și chiar și atunci e bună moderația. Sigur, nu contest că există momente amuzante chiar și în tragedii, treaba asta face parte din farmecul spectacolului, dar sunt momente și atât. Dacă mecanismele tale nu funcționează suficient de bine încât să-ți dai seama singur când e cazul să spui stop, uită-te în jur. Îți spune ceva faptul că vecinii s-au oprit din râs acum zece replici? Poți cumva să citești exasperarea pe fața lor? Brusc dau de înțeles că i-ar durea în gât sau își dreg vocea? E semn că ar fi de bun-simț să te oprești din râs. Cu ocazia asta înțelegi și tu ceva din piesă.

4. Nu sta cu nasul în telefonul mobil

Recunosc cu mâna pe inimă că mi se întâmplă uneori să scot telefonul ca să-mi notez vreo replică sau ceva la care se face referire și nu vreau să uit. Dar cât mai răruț și mai pe scurt. Ai plătit biletul ca să stai pe Facebook? Păi nu puteai face asta bine-mersi de acasă, gratis? Și nu doar că ratezi spectacolul, dar îi deranjezi și pe ceilalți. Acum două săptămâni eram la balet, iar domnișoara din fața mea a întârziat după pauză (întârziase și la început, oricum), s-a așezat și cum așteptam eu, în inocența mea, să blocheze telefonul, o văd că se face comodă și începe să verifice în care dintre pozele făcute pe scările Operei a ieșit mai bine. Acum mă gândesc că, în loc să-mi dreg vocea, aș fi putut să o ajut să aleagă pe care să o pună pe Facebook la check-in.

5. Nu te fâțâi pe scaun întruna

Evident că asta nu înseamnă să fii stană de piatră două ore sau cât durează spectacolul, dar nici să nu poți sta locului un minut. Când am fost la N(AUM) m-am chinuit în ultimul hal să o ”prind în cadru” pe Oana Pellea, pentru că doamna din fața mea se muta când la stânga, când la dreapta și-și mai trecea și mâna prin păr din când în când, ca să fie și mai fain. Și nu, n-a fost, nici pentru mine, nici pentru doamna din spatele meu, pe care am auzit-o oftând de vreo două ori din cauza efectului de domino. Pe copii îi admonestăm când nu se potolesc un pic, nici noi, adulții, n-avem stare deloc? 🙂

Și gata, astea fiind spuse, spor la cumpărat bilete și vizionare plăcută!

Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate

Când eram mică, am fost tunsă cu două ocazii diferite, din două motive diferite. Prima dată, din speranța mamei mele că aveam să am un păr mai des. Bine, e greu să spunem că nu și-a îndeplinit visul, dat fiind că orice ar fi însemnat ”mai des” prin comparație cu cele trei fire rătăcite pe care le aveam în cap. Mai mult funda era de mine. Deja la grupa pregătitoare și la începutul clasei I aveam părul lunguț, îl puteam prinde sus cu un elastic de păr fancy, mare și cu biluțe colorate prin el. Și magia pletelor în vânt s-a spulberat odată cu rugămintea pe care învățătoarea i-a adresat-o mamei: să mă tundă, că, vezi Doamne, nu sunt atentă la ore fiindcă mă joc cu părul. Yep, guilty! Chiar mă jucam cu părul, dar o făceam la orele de citire și asta pentru că mă plictiseam. Din fericire, învățasem să citesc pe la vreo 4 ani și ceva.

Am început grădinița la sat, la doar 3 ani, așa că am stat doi ani în grupa mică, unde aveam o educatoare care a observat că rețin repede poeziile și că nu mi-e rușine să le spun în public. Așa că m-a lăsat să prezint o serbare, după care i-a pus mamei în brațe un manual de Grigore Vieru. După ce mi l-a citit de vreo mie de ori, explicându-mi care, ce literă e, m-am trezit într-o zi legând singură cuvintele. Și cam așa am învățat să citesc.
De atunci am avut perioade mai bune și mai puțin bune. Am citit uneori mai mult, alteori mai puțin, iar acum, din păcate, nu citesc atât de mult pe cât mi-aș dori. Am avut cărți pe care le-am cerut și pe care apoi nu le-am mai citit și am fost pedepsită, într-o anumită măsură, pentru asta. Dar așa am înțeles că parcă ceva nu e bine, nu e bine să-ți permiți cărți, să ai acces la ele și să le lași să se prăfuiască. Nu atunci când alții nu știu cum arată o carte ilustrată, cu foi lucioase, din care parcă acum stă să iasă Pinocchio cu nasul lui mare sau doamna și vagabondul mâncând spaghete. Nu atunci când alții nu doar că nu pot lua din bibliotecă ”Povești nemuritoare” sau ”La Medeleni”, dar nici de unde să le împrumute nu au. Eu am fost un copil norocos. Eu și mulți alții.

Sunt însă copii pentru care accesul la cărți este…mult spus limitat. În special în mediul rural, bibliotecile sunt atât de slab dotate (if any), iar cărțile vechi și deteriorate, încât n-ar trebui să ne mire de ce gradul de semi sau analfabetism e atât de ridicat în țara asta. Sunt copii care nu au nicio șansă să termine opt clase; e drept, unii nu au scuze, sunt pur și simplu leneși și nu fac niciun fel de efort, deși au capacități și oportunități, dar sunt alții care și-ar dori și efectiv nu au cum. Sunt copii care poate n-or să știe niciodată cum e să nu poți dormi noaptea fiindcă nu știi ce mai fac cavalerii florii de cireș.

În sensul ăsta, World Vision România își propune să facă rost de cărți pentru a dota  bibliotecile din peste 53 de comunități rurale, pentru că, zic ei și au dreptate, cu o carte poți schimba o viață.  Pentru cei care doresc să se implice în campania asta, să contribuie cât de puțin, se găsesc pe site toate detaliile. Se pot face atât donații în bani, cât și în cărți. Pentru cele în cărți este de ajuns să mergeți la unul din următorii parteneri: librăriile Cărturești (Verona, Muzeul Țăranului Român, AFI Palace Cotroceni),  librăria Mihai Eminescu din Piața Universității și librăria Bastiliei de la Piața Romană.

Nu e de ajuns, cu siguranță, dar e ceva ce chiar se poate. Până acum s-au strâns 4503 cărți, de la beletristică la enciclopedii și atlase și, hopefully, se vor mai strânge.  Și poate așa vor fi mai mulți copii care vor împrumuta de la bibliotecă ”Spărgătorul de nuci” și-l vor citi sub brad, doar cu luminile de la instalație și cu halatul pe cap, ca să nu-i vadă Moșul când vine 🙂

Cu ce drept?

Am avut o săptămână nebună şi fac cinste cu un ceai/o cafea/o bere virtual(ă) dacă nu adorm mâine la ore. Dar nu mă plâng, pentru că viaţa mea este SUPERBĂ în comparaţie cu a altora şi o să fiu veşnic recunoscătoare că m-am născut în România. Da, da, aţi auzit citit bine, mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut aici. Motivele-s  multiple, deşi la o primă vedere am spune că nu-i deloc aşa, dar mă explic imediat.

Le rog pe toate domnişoarele/doamnele să facă un exerciţiu de imaginaţie şi să-şi închipuie viaţa lor în ţări mult mai înapoiate şi cu populaţie preponderent musulmană. Să-şi închipuie ce înseamă să fii femeie într-o lume care nu doar că le aparţine bărbaţilor, dar în care tu, ca femeie, nu eşti deseori nimic mai mult decât un obiect. Nu contează prea mult ce simţi tu, pentru că tu oricum nu ai dreptul să ai păreri, iar principala ta obligaţie este să faci copii. Pentru binele tău, îţi sugerăm să faci băieţi şi nu cumva să te informezi şi să afli că bărbatul e de fapt responsabil de sexul copilului şi cu atât mai puţin să-i aduci şi lui la cunoştinţă lucrul ăsta. Dacă eşti măritată cu unul cu bani, ai noroc: nu trebuie să munceşti, îţi poţi petrece timpul în ignoranţă, iar atunci când vine vremea, poţi avea grijă de copii. În rest, te pregăteşti pentru că vine bărbatul obosit şi nervos şi are chef să-i dansezi. Dacă nu te-ai născut sub o stea norocoasă, viaţa e şi mai “roz”, dar nu mai detaliez. Toată lumea are idee despre cum merg lucrurile în lumea asta.

Am simţit nevoia să scriu despre subiectul ăsta pentru că am citit un articol care mi-a dat fiori. O adolescentă din Bangladesh a fost biciuită până la moarte pentru că…a fost violată! Fata asta de 14 ani a fost violată de vărul ei de 42,  iar apoi a fost acuzată de adulter şi condamnată la 101 lovituri de bici. Nu a rezistat decât primelor 70, a căzut din picioare şi a murit la spital. Mai mult, raportul iniţial al autopsiei concluziona că s-a sinucis şi nu că ar fi murit din cauza chinurilor la care a fost supusă. Până la urmă a ieşit totul la iveală, dar pe ea nu o mai aduce nimeni înapoi, iar povestea poate fi mâine a oricărei alte fete.

Vă întrebaţi dacă violatorul a păţit ceva? Acum înţeleg că e arestat, după descoperirea adevărului, dar iniţial el a fost condamnat la doar câteva lovituri de bici. Ei nu spun, dar sunt aproape convinsă că motivul este legat tot de poziţia femeii în societatea lor. Pentru că, din câte am mai auzit/citit, bărbaţii au mereu scuze când vine vorba de evenimente sexuale (şi nu numai). Dacă un bărbat face sex cu o femeie care nu e soţia lui, vina este a femeii. Nu contează că au făcut-o împreună. Explicaţia? Femeia l-a ademenit! Bărbatul? Păi bărbatul nu se poate abţine, ce să facă, săracul?

De discutat pe tema asta, am putea să o facem la infinit şi tot nu am putea să spunem tot ce e de spus, dar eu mă întreb: cu ce drept au omorât-o ei pe fata aia? Ce religie e aia care îţi dă dreptul să iei viaţa cuiva în numele dumnezeului pe care îl divinizează? Eu spun cu mâna pe inimă că nu cred că în Coran scrie aşa ceva, deci ajungem la civilizaţie. Într-o lume civilizată, în care apucăturile tribale nu-şi mai au locul, individul ăla ar fi considerat un dezaxat şi ar fi primit nişte ani de închisoare, iar fata aia ar fi avut parte de consiliere psihologică, să-şi poată reveni din şoc.

Aşa că nu vă închipuiţi cât sunt de recunoscătoare că m-am născut în România!

Puteţi citi articolul integral aici.

Sursa foto.

Film, teatru şi muzică

Unele weekenduri sunt superbe. Nu, toate weekendurile sunt, doar ca unele sunt atât de pline, încât nu ai timp să le descoperi…superbitatea. Aşa mi s-a întâmplat mie la sfârşitul ăsta de săptămână. Şi ca şi cum n-ar fi fost de ajuns miliardul de lucruri pe care le am de făcut, acum sunt şi uşor jet-lagged din cauza trecerii la ora de vară. Nici măcar n-am închis lumina aseară la Ora Pământului şi cred că încep să mă simt vinovată, pentru că şi Târgoviştea a fost solidară, iar eu n-am ţinut cont de nevoile planetei. Mhm. Dar dacă ştie cineva cum se poate învăţa şi face proiecte seara pe întuneric, să-mi împărtăşească şi promit să-mi revizuiesc comportamentul.

Cum spuneam, toate sfârşiturile de săptămână sunt frumoase, iar cel în curs, pe lângă vremea frumoasă, a mai adus lucruri drăguţe cu el. Iată-le:

A trecut ceva timp de când nu m-am mai aşezat să văd un film, deşi am o listă lungă, aşa că vineri seara, la recomandarea unei prietene, m-am băgat frumos în pat şi la 23.10 am pornit televizorul pe TVR1, ca să mă uit la Tăcerea Mieilor (The Silence of the Lambs). Ştiam de existenţa filmului şi ştiam şi că e bine cotat, dar nu l-am văzut niciodată. Mi-a plăcut! Mi-a plăcut subiectul, mi-a plăcut jocul psihologic în care criminalul în serie Dr. Hannibal Lecter (sir Anthony Hopkins) a atras-o pe începătoarea FBI-istă Clarice Starling (Jodie Foster), m-au oripilat modurile în care el şi celălalt villain – Jame ‘Buffalo Bill’ Gumb (Ted Levine) – îşi lichidau victimele şi, desigur, m-am bucurat că săraca fată ţinută în pivniţă de Jame Gumb nu a mai murit.

La început nu mă aşteptam ca finalul să fie aşa, dar, deşi creepy, a fost realist şi probabil au vrut să sublinieze că nu le putem avea pe toate şi trebuie să dăm mereu ceva sau pe cineva în schimbul altui lucru sau altcuiva. Un fel de “quid pro quo”, principiu pe care s-a bazat întreaga colaborare dintre Hannibal Lecter şi Clarice. Nu vreau să fac o recenzie din paragrafele astea, vă spun doar că dacă l-aţi văzut, bine aţi făcut, iar dacă nu, merită să pierdeţi două ore din viaţă ca să vedeţi cum sunt păcăliţi cu eleganţă toţi FBI-iştii ăia de un singur om şi să învăţaţi şi voi că un criminal în serie nu îşi alege victimele decât din interiorul propriei rase. Good to know.

Nu ştiu dacă ştiaţi, dar azi este Ziua Mondială a Teatrului. Peste tot prin ţară sunt spectacole, minifestivaluri, evenimente pentru a celebra această zi, iar la Târgovişte, la Teatrul “Tony Bulandra”, se va juca un spectacol invitat, “Operele complete ale lui William Shakespeare pe scurt”. Din păcate, eu n-am cum să mai ajung, deşi aş fi vrut, dar tot nu o să las să treacă neobservată această sărbătoare. Noroc cu una din cele mai bune emisiuni de la TV, “România, te iubesc!”, care ne aduce azi un reportaj direct din culisele teatrului şi ne dă întâlnire cu nume şi figuri precum Victor Rebengiuc, Marcel Iureş, Mihai Fotino şi Andrei Şerban. O să-mi fac timp cu siguranţă!

Muzică, muzică, muzică. Eu nu ştiu cum aş rezista fără muzică, serios. Pe lângă muzica făcută de oameni avizaţi şi afirmaţi, eu mai urmăresc pe Youtube unii oameni cu voce, cu talent şi care nu au fost încă descoperiţi sau promovaţi. Tineri care fac cover-uri şi cântă şi la instrumente, tineri care mai şi compun, voci care îţi ridică părul pe mâini. Numai să căutăm, că sunt cu nemiluita. Printre altele, tot umblând eu din canal în canal (în special pe la Alyssa Bernal, acum descoperită şi de o casă de producţie), am dat de Aaron Robinson, un tip care face o muzică atât de drăguţă, că m-am îndrăgostit de câteva melodii. Vă las una, pe numele ei The Elephant, pe care am descoperit-o acum mai mult timp, am ascultat-o obsesiv o zi întreagă şi de atunci o ascult ori de câte ori îmi amintesc de ea. Astăzi mi-am amintit, deci poftiţi şi voi de ascultaţi şi să aveţi o duminică frumoasă. Eu mi-am luat zborul 🙂

Sursa foto.

Tu câtă istorie ştii?

Mie îmi e cam jenă să răspund la întrebarea asta, pentru că trebuie să recunosc că nu prea ştiu, sau cel puţin nu aşa cum mi-aş dori. Ştiu şi eu cine a fost Burebista, când au avut loc războaiele daco-romane, mai ştiu despre Mircea, Mihai, Ştefan, Vlad, am auzit de revoluţia paşoptistă şi ştiu şi cine a fost Cuza (ştiţi, ăla cu ocaua?), ştiu când s-a proclamat independenţa României, am idee ce au fost Puterile Centrale şi Antanta, când au fost Războaiele Mondiale, ştiu ceva despre comunism şi despre “revoluţia” din ’89, am mai auzit de mineriadă şi iată-ne în zilele noastre. (Asta la istoria românilor, că la scară mai mare deja exagerăm.) Dar astea sunt aşa, generic; mă descurc să le poziţionez într-o perioadă, într-un secol anume, am idee ce şi cum, dar dacă aş fi în situaţia să port o conversaţie mai lungă pe temele astea…pas!

Istoria nu a fost niciodată disciplina mea preferată. Încă din clasa a IV-a am preferat să învăţ despre munţi, ape şi ţări, decât despre daci şi romani, dar am învăţat aşa pentru şcoală, că eram silitoare, după care informaţiile mi se ştergeau din căpşor. În liceu, am aburit-o serios trei ani, timp în care nu cred că am învăţat de cinci ori şi nici măcar nu-mi amintesc ce fel de istorie am făcut în IX-XI, sincer şi cu părere de rău o spun. Anul ăsta în schimb, în ciuda nemulţumirilor pe care le-am avut când s-a schimbat sistemul, m-am mai luminat un pic. Nu pentru că am studiat acasă (deşi am făcut-o, dar repet, eu nu pot să reţin istoria învăţând), ci pentru că ora de istorie nu implică dictare: profu’ vorbeşte, povesteşte, prezintă lecţia, te ajută să-ţi faci o imagine de ansamblu asupra ei, dar îţi “aruncă” şi anumite detalii. Spre exemplu azi am aflat cum îl chema pe membrul “Mâinii Negre” responsabil pentru uciderea lui Franz Ferdinand la Sarajevo, în 1914. Ştiiiţi? Eu acum ştiu, îl chema Gavrilo Princip.

Nu simţeam neapărat nevoia să mă “laud” aşa pe blog, dar astăzi la oră chiar mi s-a părut că istoria nu e chiar atât de grea şi că până şi eu, antitalentul, pot să ştiu mai multe dacă mă concentrez un pic. Dacă în alt context mi s-ar fi făcut un desen, ca astăzi, aş fi zâmbit şi m-aş fi amuzat – ce mare chestie?! – , dar cu schema aia rudimentară de pe tablă am înţeles mai bine cum s-a declanşat Războiul şi ce a însemnat el pentru lume şi pentru România.

Da, am ieşit azi din clasă un pic mai deşteaptă, m-am luminat un pic şi am simţit că nu am venit la şcoală chiar degeaba. Aaa, am acum speranţa că nu sunt o cauză pierdută şi că am şanse să ştiu şi eu cândva mai multă istorie, dacă citesc mai mult 🙂

Deci…tu câtă istorie ştii?

Cheers!