Aspiratorul, leucoplastul și brățara buclucașă

Cred că nu e prima dată când spun că îmi place să gătesc, iar dacă e vorba de dulciuri, cu atât mai mult. Activitatea asta mă relaxează și îmi dă senzația nu doar că fac ceva util, dar și că-mi folosesc cumva energia creatoare, pe care n-o pot pune în practică în vreun demers artistic, din păcate. Când am făcut prima mea mâncare de cartofi singură, mama a răsuflat ușurată și mi-a trântit cu o sinceritate dezarmantă: ”hai că e posibil să te ia și pe tine cineva totuși, nu-mi pierd speranța”. Asta pentru că, știa ea ce știa, nu îmi place deloc să fac curățenie și, spun cu mâna pe inimă, nici nu prea m-am îndeletnicit cu activitatea asta în mod regulat până să plec la facultate. Na, că am recunoscut.

Sigur că odată ce m-am mutat în București, am schimbat macazul, că una e să nu-ți placă să faci curat și cu totul alta e să stai în mizerie. Acasă greul cădea pe mama, iar eu strâmbam din nas și mă agitam toată când ștergeam un praf, dădeam cu mătura prin bucătărie sau pieptănam ciucurii de la covorul de lână de la Cisnădie (da, chiar făceam asta pe vremea covorului ăluia), dar cert e că eram obișnuită să fie curat și ordine. La cămin, ca la cămin. Spațiu puțin, chef și mai și, obiecte cu duiumul și ustensile rudimentare, ce să mai, combinația perfectă.

În anul I, la putere a fost aspiratorul ”Măturica” și după ce în anul II mă obișnuisem cu luxul unui aspirator de ăla adevărat, cu furtun și cablu, în ultimul an, back to square one.  A trebuit să o de-pensionăm pe ”Măturica”. Acum se descurca și ea după posibilități, nu se întâmpla vreodată să avem chiar fiecare colț al camerei fără praf sau fire de păr, dar eram tinere și neliniștite și ne ardea mai degrabă să fie locuibil cât timp lucrăm la licență, decât să impresionăm vreun potențial viitor soț.

Eh, și după ce ne-am văzut noi cu titlul de licențiate în brațe, eu și una dintre fete am zis că e momentul pentru un upgrade și mai serios și ne-am mutat împreună cu chirie. Vezi, Doamne, eram angajate acum, aveam nevoie de mai multă liniște, de spațiu și ordine, de odihnă, ce să mai, se cerea. Doar că, surpriză, aici aveam covor, dar nu și aspirator. Nici măcar un Ideal de ăsta de care avea mama când eram eu mică și nu mă lăsa să-l ating, că nu se știa niciodată cum rămâneai fără el dacă-l bruscai în vreun fel:

O bună perioadă de timp ne-am chinuit cu mătura și peria, ne-am julit genunchii și degetele și tot nu reușeam niciodată să scoatem tot părul și toate scamele. După o sesiune de asta de curățenie ziceai că am fost la o oră de cardio plus un antrenament de functional fitness. Până la urmă, după îndelungi apropouri, mama mi-a zis că bine, îmi dă aspiratorul ei pentru câteva zile, probabil pentru că nu-i venea să creadă că-s atât de implicată. Acum, intenția bună, de lăudat, n-am ce zice, doar că furtunul de la aspiratorul ăsta era ușor avariat, ca să fiu drăguță. Ca să fiu sinceră, era aproape rupt la jumătate, se ”deșirase” parcă și cele două părți erau legate firav între ele și lipite temeinic de mama cu scotch. Dar, hei, aveam aspirator, așa că ne-am pus pe treabă, cu zâmbetul pe buze și speranța că în curând aveam să scoatem și ultimul fir de păr din amărâtul de covor.

Credeți că am reușit? Ei bine, am reușit. După trei ore. După ce ne-am oprit de vreo treisprezece ori, când pentru a ne odihni și a mai scăpa câte o înjurătură, când pentru a lipi furtunul. Dar cum karma nu doarme, noi nu aveam centimetru de scotch în casă, așa că iată-ne consumând în procesul ăsta o rolă întreagă de… leucoplast! Da, ați citit bine, leucoplast! Și, colac peste pupăză, am aspirat și o brățară căzută pe jos, așa că ne-am văzut nevoite să desfacem și să curățăm sacul ăla mult mai devreme decât ne-am fi dorit. Eram, deci, învăluite artistic într-un nor de praf, nor în care a dispărut în ziua aia și o parte bună din neuronii noștri. Inutil să spun cam câți nervi ne-am făcut și cam ce râs isteric ne-a apucat după ce s-a terminat toată povestea.

– Îți dai seama că dacă dădeam cu mătura și peria ca și până acum, eram gata într-un sfert din timpul ăsta, da? Era mai curat, mai rapid și mai fără nervi. Așa ne trebuie dacă avem fițe!

– Îți dai seama că și mai bine era dacă aveam un altfel de aspirator, da? Un Rohnson Aquatech R144 de exemplu,market online logo
care nu doar că are cinci perii pentru curățare și chiar îi funcționează tubul telescopic (și poate așa ajungeam și în colțul ăla din spatele biroului), daaaar are înglobată tehnologia de filtrare prin apă. În traducere liberă, nu mai inhalam toată nenorocirea asta de praf, că se strângea toată direct în recipientul de colectare, pricepi?

-I-auzi, practic îmi scoteam brățara direct spălată de acolo, huh?

-Haha, da, cam așa ceva! Băi, lăsând gluma, nu știu ce părere or să aibă sinusurile mele zilele astea, dar de un lucru sunt sigură: numai aspiratoare profesionale o să visez la noapte.

-Eu zic că dacă nu poți să respiri cum trebuie, sunt slabe șansele să adormi, așa că mai bine arunci un ochi în magazinul MarketOnline.ro, poate prindem vreo ofertă, ceva. Hai că eu mă apuc de călcat.

-O să te uite Dumnezeu acolo dacă vrei să calci tot mormanul ăla azi cu fierul nostru.

-Știu, dar ce, crezi că mama ta ne mai împrumută fierul ăla de la Rohnson după ce o vedea cum arată aspiratorul?

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2016 – proba 1

Program de primăvară

Căutam zilele trecute niște flori și, tot vorbind despre preferințe, m-am entuziasmat toată la gândul că acuș vine luna mai și-mi înfloresc bujorii. După care am făcut un calcul simplu și am realizat că pe vremea când îmi voi putea umple camera cu ei, ar cam trebui să am gata disertația și brusc mi s-a atenuat tot dorul, oricât de dragi mi-ar fi. Dacă sunteți curioși, da, azi-noapte am visat bujori și lucrări de disertație neterminate 🙂

Până una-alta, o să mă bucur însă de lalele, o să mă apuc de citit pentru lucrare și de scris. Articole pentru Spring SuperBlog 🙂 Oricât de prinsă aș fi și-n oricâte locuri aș avea mintea în perioada asta, mi-a plăcut prea mult astă-toamnă ca să stau doar să mă uit acum. O fi, n-o fi inspirație, o fi, n-o fi timp, eu la 1 martie trecute fix mă aliniez la start.

Primăvară cu soare să aveți!

Prima foaie pe 2016 – Gala SuperBlog

În metrou zilele astea ai o grămadă de timp să te gândești la cele mai serioase aspecte ale vieții și poți trăi intens senzații necunoscute până atunci. Plus că ajungi să inventezi cele mai originale explicații ca să nu ai tendințe criminale la adresa domnilor de la Metrorex, pentru că da, ieri, în timp ce așteptam trenul spre Pipera, au trecut trei garnituri aproape goale spre Berceni. Surprise, Metrorex, nu sunt de trei ori mai mulți oameni care merg spre Berceni dimineața! Mai știți când am scris articolul ăla drăguț în care vă lăudam și mi-ați dat și mail să-mi mulțumiți că am vorbit așa frumos? Well, I take it back, there!

În fine, cum număram eu așa până la 10 ca să mă calmez, mi-am dat seama că uite ce bine că nu mi-am făcut listă cu planuri pentru 2016. Că mi-aș fi pus pe listă scrisul pe blog de cel puțin trei ori pe săptămână și mi-aș fi dat grav de tot cu firma-n cap. E drept că anul a început alert, că-s o sută de mii de hârtii și rapoarte de făcut la serviciu, că lucrurile se precipită, că vin sesiunea și disertația, că sunt o grămadă de cărți de citit, oameni de întâlnit și cafele de băut. Dar asta nu-nseamnă că n-aș putea face-o, doar am făcut asta timp de două luni în toamna care a trecut și tare bucuroasă sunt că m-am ținut de treabă.

Da, da, vorbesc despre SuperBlog, competiție care a început la 1 octombrie și s-a încheiat la 1 decembrie și pe care am simțit de la început că n-o mai abandonez anul ăsta. V-am zis, third time’s a charm. Au fost două luni de provocări, 24 de articole scrise cu mai multă sau mai puțină inspirație și tot atâtea deadline-uri, multe dintre ele ratate cu o grație amețitoare, astfel că m-am ales cu niște penalizări sănătoase. M-am învățat minte, încerc să nu mai fac, dar la momentul ăla amânarea a fost cea mai bună variantă. Altfel, fie aș fi ratat un deadline la birou, fie aș fi simțit SuperBlog-ul ca pe o corvoadă și n-aș mai fi ajuns la final. Tot răul spre bine. Spre Gală, adică.

Despre Gala SuperBlog mă chinui de o lună să scriu și am ratat, evident, și deadline-ul propus inițial de Claudia, unul dintre cei doi oameni care fac ca SuperBlog-ul să se întâmple de atâta timp și să fie tot mai și tot mai fain. A fost tare frumos la gala din 12 decembrie. Am întârziat la evenimentul de la Golden Tulip, am vorbit la microfon, deși habar n-aveam că va trebui să o fac și am ascultat niște oameni plini de idei faine, pe care m-am apucat să-i citesc între timp, că, recunosc, pe parcursul competiției am făcut-o puțin spre deloc.
Mi-am primit cadoul de la Nutrivita și setul de parfum și deodorant de la Coty pe care l-am câștigat la una dintre probe, cu articolul Scent of a couple, pe care vă invit să-l (re)citiți, e frumos (desigur) și ușor siropos, așa că de atunci Enrique Iglesias mă privește în fiecare dimineață dintre sticluțele de parfum.

superblog2

După ce am socializat puțin, am mâncat din minunatul tort și ne-am pozat, ne-am îndreptat cu entuziasm către Berăria H, ca să dansăm pe muzica lui Max Dragomir. Din nou am întârziat, însă am reușit să prind și o bucățică de loc, am băut bere, am râs, am dansat, am povestit, am mai râs un pic, mi-am notat pe telefon bloguri de citit și apoi am mai dansat un pic și-n Centrul Vechi, ca să nu se termine așa brusc distracția.

poza grup superblog

A fost o seară foarte, foarte faină și nici acum nu-mi vine să cred că-mi trecuse prin cap să nu mă duc. Am cunoscut niște oameni foarte frumoși, de la care am învățat în câteva ore lucruri pe care nu le știam și mi-am amintit altele, pe care nu știam că le mai știu.  Am început să citesc bloguri noi și, deși nu o să menționez nume aici acum, or să apară pe blog cât de curând.  Lucrez la asta, trebuie să-mi fac eu niște ordine în minte și apoi să pun la punct și spațiul ăsta virtual, dar mai am nevoie de niște timp. Oh, who doesn’t?

Una peste alta, îmi pare foar-te-bi-ne că am scris pentru SuperBlog, a fost un boost teribil pentru mine și nu neapărat în ceea ce privește scrisul sau nu doar în legătură cu aspectul ăsta. Sunt momente în viață când te mai trezești, îți mai pui o întrebare, îți mai vine o idee, îți mai cauți un răspuns. La mine s-a întâmplat ca un moment  de ăsta să fie mijlocit de SuperBlog. Și mă bucur, e frumos. Cu ocazia asta le mulțumesc tuturor superblogger-ilor, partenerilor și, mai ales, celor doi oameni care fac posibilă competiția asta, Claudia Pătrașcu și Albert Budică. Să ne recitim cu bine la primăvară!

Over and out.

Bună ziua, cumpăr timp!

Am dat zilele astea peste un citat care zicea că odată cu trecerea timpului lista cu dorințe de Crăciun devine tot mai scurtă, pentru că, se pare, te prinzi tu că lucrurile de care chiar ai nevoie nu se cumpără. Ei, aș! Nu zic, sunt de acord cu ideea că cele mai bune lucruri în viață nu sunt lucruri. Doar că următoarele cele mai bune sunt și sunt muuulte și scumpe și n-ar strica să le ținem o evidență acolo, să știe Moș Crăciun de ele. Călătorii, bilete la concerte, teatru sau film, cărți, haine, pantofi sexy și adorabili, mașini sigure, case primitoare cu paturi confortabile, bucătării luminoase și cafea aromată. Și, cel mai scump dintre toate, cap de listă, timpul. Da, da, se poate cumpăra și petrece cu familia sau alți oameni dragi, nu ridicați din sprânceană, că am văzut eu la magazinul MarketOnline.ro .

logo_marketonline_mic1Să ne luăm un minut pentru un exercițiu de imaginație: cam cum ar sta lucrurile fără mașinile de spălat automate? Să vii de la serviciu după o zi lungă și să te apuci de sortat și spălat haine manual. O oră, două, poate trei dacă ai și
copil micuț și trebuie să scoți vreo pată, după care încă niște minute ca să le faci loc la uscat. Pentru că trebuie să le strângi pe celelalte, tura anterioară și să le pui pe categorii după necesitatea călcatului: acum-sau-mâine-dimineață-înainte-să-plec, poate-mâine-seară-în-timp-ce-mă-uit-la-serialpot-să-aștepte-până-sâmbătă, sigur-nu-în-viața-asta. Și apoi să te apuci de călcat cu un fier de ăla cu cărbuni de avea mamaie pe vremuri (dacă era norocoasă și avea!), până te uită Dumnezeu acolo. Și când își amintește de tine, să te uiți la ceas și să-ți dai seama că e deja noapte și că ai și lăsat o pată pe o cămașă albă. Deh, poate altfel era cu un Perfect Care, de la Philips Să nu exagerăm și să ne închipuim cum ar fi viața fără frigidere, toate lucrurile au o limită.

Apoi, în weekend, pe lângă categoria pot-să-aștepte-până sâmbătă rămasă restantă, trebuie făcută curățenie. O bucurie ar fi să te apuci de dat cu mătura peste tot, să te apuce toți nervii când vezi că plimbi praful dintr-o parte în alta pe parchet și în colțuri tot nu ajungi cum trebuie, deci n-ai nicio șansă să fie și la tine măcar o zi podelele fără fir de praf. Și după niște minute bune, să te auzi scrâșnind din dinți: ”argh, ce bun era un aspirator acum!”
Pe urmă să intri în bucătărie. Păi parcă una e să te apuci de tocat la zarzavaturi până îți amorțește mâna și ți se înroșesc ochii și altfel îți vine să gătești, de exemplu, o ciorbă când ai un robot de bucătătărie profesional și în câteva minute sunt gata pregătite toate, iar tu aranjezi în aparatul de gătit cu aburi, după caz, legumele pentru cel mic sau conopida ce urmează a fi tăvălită printr-un sos iute, iute și rumenită un pic la cuptor, drept garnitură pentru prânzul în familie. În felul ăsta, îți faci timp să pregătești și un desert, dar să bați atâââtea albușuri cu telul parcă nu e tocmai distractiv, nu? Bine, dacă ai avea robotul ăla de care ziceam mai sus, nu te-ai mai gândi la asta, dar măcar un mixer și tot ar fi bine.

Cu toate instrumentele astea, după-amiaza de sâmbătă ar fi liberă. Cu prăjitura călduță scoasă din cuptor și cu câte o cană de cafea sau un smoothie pentru copii, dacă e cazul, e numai bine de stat la povești, de râs, de jucat, de citit, de pupat și de plimbat. Asta dacă nu plouă, că dacă plouă, poți sta la fel de bine în casă și aștepta dimineața de duminică. Poate primești un mic-dejun la pat, cu pâine prăjită, unt și dulceață, cu cafea la espressor și un film văzut sub pătură. Și uite așa te binedispui și te duci luni la serviciu de cinci ori mai productivă, cu zâmbetul pe buze și chef de viață, că n-ai stat tot weekendul să robotești, trezindu-te duminică seara că nici nu se vede mare lucru din ce ai făcut.

Deci ce ziceați? Că timpul nu se cumpără? Vă rog, mai gândiți-vă un pic, căutați-l bine și luați un hint: uneori se găsește în magazine la categoria electrocasnice profesionale. Și scrieți-i lui Moșu’ chiar dacă sunteți ditamai oamenii, o să se descurce el cumva și poate o să aveți o supriză sub brad, o cutie cu un bilet: ”o seară cu iubitul în oraș”, ”o cină cu ai tăi”, sau ”o excursie cu copiii”.

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 23

La crème de la crème

Nu e mult timp de când povesteam despre brânza pufoasă a lui Toni Delaco, brânză care s-ar apropia lejer de perfecțiune dacă pufoșenia ar fi unitatea de măsură. Dar când cauți brânza perfectă, când cauți cea mai bună brânză din lume, nu poți să te limitezi la asta. Trebuie să-ți faci un fel de fișă de scoring și să iei în calcul fiecare, fiecare aspect când faci notarea, trebuie să analizezi muuulte brânzeturi, ca să poți să faci toate comparațiile necesare… ehe, e multă muncă. Dar Toni știe asta, că de aia a și plecat în atâtea călătorii în ultimii ani, ca să vadă, să atingă, să guste, să miroasă, să analizeze, să noteze și să ne aducă acum, cadou de Crăciun, cea mai bună brânză din lume.

Unii ar zice că pe cea mai bună brânză din lume o găsești în frigider, la tine acasă sau la supermarket, atunci când mori de foame. Poa’ să fie de vacă, de capră, de oaie, de bivoliță, telemea, cremă, cașcaval, afumat sau nu, brânză cu mucegai sau fără, fondue, ementaller, șvaițer sau halumi. În fine, poa’ să fie de care o fi, doar să fie și e cea mai bună. Eh, nu știu ce să zic, nu cred că Toni ar fi tocmai de acord. Adică după câte drumuri a bătut el ca să caute la crème de la crème  în materie de brânză, să vii așa și să-i spui că na, știi ce, de fapt, oricare ar fi e tot aia? Parcă-l și văd cum se uit pe sub sprâncene și murmură aparent calm: ”Nu mă-nnebuni! I-auzi, oricare, aa?!”

Mi se pare normală reacția asta, dacă stau să mă gândesc bine. Adică el, cel mai mare fan brânză, a făcut atât research și încă n-a putut să decidă și să aleagă cui oferă distincția asta și venim noi, niște amatori, să-i spunem că oricum nu e așa mare lucru? Adică în căutarea perlei ăsteia el a stat cu stres și emoții prin Zucotti Park, în perioada aia nebună de Occupy Wall Street și noi venim să-i zicem că nu-i așa big deal? Sau minimizăm și lupta lui interioară și amintirile cu cea mai bună prietenă a lui din tinerețe? Alea care-l încercau teribil în călătoria prin Argentina când a stat să afle ce și cum e cu brânza halumi. Ori poate că nici chinul cu brânza tempura a japonezilor (aia proaaaastă, după spusele lui) nu ne e suficient și trebuie să ne amintim și de brânza aia puturoasă din Marea Britanie, Vieux Lille sau murătura împuțită. Și după toaaate astea și încă și-n plus, noi venim să-i zicem că nah, cea mai bună brânză din lume poate fi oricare?

Recunosc că-s tare curioasă să aflu care primește distincția supremă de la Toni. Mie una mi-ar plăcea să fie o brânză fină, poate dintr-o combinație de lapte și încă niște ingrediente secrete care să-i dea savoare, să simți că are consistență, dar în același timp să aibă o textură așa ca o mângâiere și să aibă un gust pregnant și, în același timp, fin. Să fie chiar așa, la crème de la crème. Și nu mă supăr deloc dacă îi dă chiar numele ăsta, ba dimpotrivă, o să mă simt flatată. Deci, Toni, ne mai ții mult în suspans?

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 21

Adevărul gol-goluț despre cum se spală vasele

Îmi făceam zilele trecute o listă de filme pe care trebuie neapărat să le văd, pentru că dacă de citit am mai citit câte ceva, în ce privește filmele sunt un pic cam pierdută în spațiu. Nu doar că am văzut puține, dar o parte dintre cele pe care le-am văzut sunt filme ușurele, simple, care nu impresionează prin ceva în mod special și din care nu-ți mai amintești aproape nimic peste un an, doi. Bine, asta dacă filmul respectiv nu-l are ca protagonist pe vreun domn sexy de la Hollywood, caz în care poți să îți mai amintești câte ceva. E drept însă că eu am văzut ”Closer”, cu Jude Law, din care nu-mi amintesc absolut nimic, abia dacă îmi amintesc că e cu Jude Law.

Le țin minte însă pe cele două cu Gerard Butler, ceea ce ar putea să însemne că au fost mai bune. Sau că m-a prins cumva subiectul. Mă rog, hai să fim serioși, nu astea sunt explicațiile, Gerard e Gerard, fiecare cu slăbiciunile lui. Eh, și trecând peste cel cu scrisorile lui trimise din lumea de dincolo, mai are un film cu Katherine Heigl, că de asta l-am și ținut mine pe ăsta, în care îi explică el de ce nu-și găsește ea iubit și o ajută să caute până, well, evident, îl găsește pe el, oh, so beautiful. Nu, nu e spoiler, faci câteva legături și din primele minute știi ce se întâmplă.

Eh, și e în The Ugly Truth, că despre el vorbim, o scenă destul de amuzantă, în care protagonista primește un compliment de la un potențial iubit, care, nu-mi amintesc în ce context, vine la ea la ușă. Cert e că tipul îi zice că arată foarte bine, iar domnișoara, încercând să pară mega casual, îi zice ceva de genul: ”Oh thanks, yeah… I was just doing the dishes”. Siiiigur, că toate arătăm așa când spălăm vasele, ne stau perfect rochiile negre scurte, mulate, buclele blonde și zâmbetul rujat.

Adevărul gol-goluț e că, deși nu-mi amintesc exact, cel mai probabil se pregătise intens înainte ca să fie așa casually perfect, cum facem toate. O fi stat și ea niște minute bune într-o baie caldă cu spumă, să se relaxeze, și-o fi dat cu o loțiune hidratantă cu miros drăguț, ca să aibă pielea catifelată, o fi înjurat puțin când s-a ars pe gât cu placa sau ondulatorul încercând să facă bucla perfectă, poate a dat și cu degetul mic de la picior în pragul de la ușă și de aia avea bujorii ăia în obrăjori. Ca să nu mai vorbim de cât timp o fi petrecut înainte de toate astea cu epilatul, cu programări ratate la salon, cu strâns din dinți, iritații și fire sub piele apărute după. Ah, nu, stai, că astea cred că-s doar problemele noastre, ale muritoarelor de rând, care încă doar visăm la epilare definitivă.

aparat epilare definitva

Silk’n Glide

Dacă stau bine să mă gândesc totuși, poate că nu mai e chiar așa un vis ăsta, în orice caz nu unul așa de greu de atins. În ultima vreme, și-a pus atâta lume mintea la contribuție ca să țintească problema asta teribilă a epilatului, încât cu doar câteva click-uri ne putem cadorisi și noi cu un aparat de epilat cu laser care să ne scape de tot de grija asta. Gata cu programările, cu ceara fierbinte, cu plecatul de la salon cu lacrimi în ochi și gata cu lama de ras care are efect fix o zi, după care părul crește mai mândru decât înainte. Cu un aparat de ăsta, pe lângă că firul de păr devine mult mai casant, nici nu mai primește ”de mâncare” de la rădăcină și nu-i mai rămâne decât să-și dea obștescul sfârșit. Ca să nu mai spun că Silk’n Glide 300k se poate folosi și după expunerea la soare.

Long story short, un pic bronzate, epilate fără prea mult stres și fără urme, putem și noi să facem o baie călduță, să ne cremuim și parfumăm,  să ne punem o rochie sexy și un ruj roșu și să ne apucăm de spălat vase. Că na, adevărul gol-goluț ni-l spune Gerard mai jos, pare-se:

The Ugly Truth

The Ugly Truth

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 22

The skin I live in

Nu, nu este un articol despre filmul cu Antonio Banderas, pe care, de altfel, îl recomand cu căldură. E un articol mult mai personal de atât. De când mă știu am fost descrisă ca fiind o persoană cu piele sensibilă, iar lucrurile nu s-au îmbunătățit prea mult pe parcurs. Sunt albă și soarele stă cu ochii pe mine de fiecare dată când are ocazia, iar la fiecare fir de praf care se așază unde nu trebuie sau la niște abur care iese din oala cu mâncare de pe aragaz pot să reacționez destul de urâțel. Dacă mai adaug la asta și faptul că am 23 de ani și mă lupt uneori cu câte un coș mai ceva ca o puștoaică de 13 ani, n-ar fi deplasat să spun că eu și pielea mea avem o relație complicată. Totuși, am trecut prin atâtea împreună, că n-am cum să o reneg. Asta e, una am, o iubesc și fac ce pot pentru ea.

Când eram mică, o auzeam pe mama non-stop spunând că am pielea sensibilă. Nu prea știam atunci ce înseamnă, dar am început să aflu pe vremea când mai treceam din când în când pe la ambulatorul de dermatologie, ca să vedem ce e cu petele alea mici și albicioase de pe fața mea. Nu-mi amintesc ce au fost, dar știu că au trecut cu Santaderm, un unguent pe care-l aplicam cu sfințenie și al cărui nume mi-a dat ceva bătăi de cap pe atunci. Pe urmă, am mai înțeles eu ce înseamnă piele sensibilă când în loc să mă bronzez și eu frumos ca alte persoane, mă înroșeam ca racul și nu mai puteam dormi în nicio poziție fără să mă dau cu o sticlă de iaurt pe corp. Să mai zică gurile rele că nu folosim noi, generația nouă, produse de tradiție.

Mai târziu, când pubertatea a lovit fără milă în multe dintre fetele de vârsta mea, tenul meu părea că și-a propus să le facă pe toate să mă urască. Era curat și rar se întâmpla să-mi apară vreun coș rătăcit, pe care îl uscam rapid cu puțin suc de lămâie și în două-trei zile totul revenea la normal. În ceea ce privește restul, că doar pielea e cel mai mare organ al corpului uman, lucrurile au fost cu dus și întors. Da, preadolescența nu mi-a adus coșuri, dar de câteva vergeturi n-am scăpat nici eu, nu poți să le ai pe toate, dar cu o hidratare corespunzătoare, un adaos de colagen și participarea specială a timpului, am trecut și peste astea.
Pe de o parte, e drept că având o moștenire genetică bună, n-am pățit niciodată să mă irit prea tare de la epilat sau să mă lupt cu grămada de fire crescute sub piele; pe de altă parte însă, îmi monitorizez mereu alunițele, că puține nu-s, și am în plan un screening complet cât de curând. Cancerul de piele nu e tocmai în planul meu în viitorul apropiat și, din fericire, e unul dintre acelea pe care le poți vedea, dacă e să fie, de ce să treci cu vederea niște chestii simpluțe? Din același motiv, am grijă să folosesc mereu protecție solară în sezoanele calde, mai ales de când am văzut filmulețul ăsta, care ne arată cum ne vede soarele. Și da, dacă acum folosesc un balsam de buze cu uleiuri naturale, foarte hidratant, vara am grijă să pun în geantă unul cu SPF, pentru că și buzele au nevoie de super multă atenție, mai ales dacă-s ca ale mele, de se crapă la prima adiere de vânt,

La un moment dat, am citit eu undeva că ar fi bine să nu pui pe piele ce nu ai băga în gură. Eh, e greu de spus că aș putea respecta treaba asta, dar de aici am plecat atunci când am hotărât că probabil cel mai bun scrub pentru corpul meu este cel făcut din cafea. La cât de mult îmi place mie cafeaua, ar fi imposibil să nu se bucure de ea și pielea mea și putem vorbi și de un raport calitate-preț extrem de satisfăcător. Așa că da, din când în când la mine miroase a cafea și în baie, nu doar în bucătărie. Și bineînțeles că nici acum, după vreo câțiva ani buni, nu mă despart de crema de mâini cu glicerină de la Farmec. O țin pe noptieră seara, o pun în geantă dimineața și o scot pe birou la serviciu, apoi o iau acasă și repet procedeul; fără ea mâinile melear deveni în doi timpi și trei mișcări aspre ca mama vitregă din povestea Albei-ca-Zăpada.

Una peste alta, sigur că tenul rămâne totuși prioritatea zero. Când, acum vreun an și jumătate, ceea ce am crezut că e un fir crescut sub piele s-a transformat într-un mic monstruleț pe coapsa mea stângă, a mai fost cum a mai fost. Când însă aceeași odioasă bacterie mi-a făcut o surpriză și pe zona de sub ochiul stâng, de am ajuns la microchirurgie în Floreasca, lucrurile au devenit mai serioase. Am avut noroc de doi oameni minunați (cu mâini de aur), răbdare de fier și un gel cicatrizant scump, dar bun. E de înțeles acum de ce, deși am zile când fața mea seamănă cu a unei adolescente, mă calmez rapid gândindu-mă la faptul că am avut probleme mai serioase decât un coș care trece în câteva zile. Mai arunc un ochi în stânga, în dreapta, mai încerc o mască handmade sau îmi las pielea să respire un pic, fără să folosesc fond de ten, în timp ce mai cer un sfat la specialiștii Gerovital. Așa am ajuns la concluzia că următoarea mea achiziție marca Farmec (după minunatul balsam de păr pentru volum), o să fie crema antiacneică din prima lor linie de dermatocosmetice. Între noi fie vorba, linia asta cuprinde și niște produse pentru păr care îmi fac tare cu ochiul, dar am să iau lucrurile pe rând, grăbindu-mă încet. Momentan sunt într-o perioadă în care încerc să-mi bag bine în cap asta: beautiful skin begins with exceptional skin care 🙂

Artiol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 19