Chef Ioana și logodna anului

A fost o perioadă în viața mea când mi-am dorit să devin cofetăreasă. A început prin liceu, când îmi plăcea să fac tot felul de deserturi atunci când aveam timp liber, apoi a continuat și în facultate, deși făceam asta tot mai rar și începusem să cochetez și cu alte idei de business-uri. Era o activitate care mă relaxa era un spațiu în care să-mi manifest creativitatea, cu un rezultat mai mult decât satisfăcător. La un moment dat chiar glumeam cu două prietene pe seama hobby-urilor noastre și ziceam că o să fim la un moment dat o super echipă pentru organizat nunți. Una își dorea un restaurant, eu o cofetărie, iar cealaltă o florărie. Numai bine, nu?

Eh, timpul a trecut, acum gătesc din ce în ce mai rar, nu doar pentru că în timpul liber prefer să mai citesc și, după cum bine se vede, să scriu, ci și pentru că tendința mea naturală ar fi să pregătesc dulciuri și dacă tot le fac, cineva trebuie să le mănânce, nu? E adevărat că față de cele din comerț, ale mele sunt fără aditivi și conservanți, dar zahărul rămâne totuși unul dintre dușmanii de seamă ai generației noastre. Mai bine îmi iau o carte, o cană de ceai, mă așez în fotoliu și las gătitul pe seama altora.

Cu toate astea, îmi place din când în când să revin la pasiuni mai vechi, să închid ușa la bucătărie și să umblu prin oale și boluri, să gust, să ridic capacul și să miros, să fac pe interesanta, să mai adaug un praf de piper sau să mai verific o dată focul. Sigur, în general nu fac lucruri foarte complicate, dar alteori mă visez așa un soi de Chef, într-un restaurant pretențios, cu invitați de seamă. La un moment dat am gătit un mușchiuleț de porc la cuptor, cu garnitură de fasole verde trasă în unt și asezonat cu un sos de ciuperci cu smântână, pentru care mai că-mi venea să-mi dau un premiu. Fără falsă modestie, a fost o combinație așa bună, încât îmi plouă în gură și acum. Însă recunosc că meritul este în parte al uleiului de măsline pe care l-am folosit, realizând atunci cam cât de important e de fapt uleiul pe care îl folosești la gătit.

Eh, și pe când amestecam eu în sos mă gândeam cum ar fi să fiu pe bune un mare Chef la un restaurant cu stele Michelin și să-mi treacă pragul tot felul de oameni stilați, care să aprecieze arta culinară la adevărata ei valoare. Să mă văd, de exemplu, în bucătăria de LaPergola, restaurantul de deasupra Romei, în care i-aș urma la tron lui Heinz Beck, iar într-o zi să mă anunțe cineva că Leonardo DiCaprio s-a hotărât în sfârșit să lase deoparte grijile planetei și să se însoare. Sigur, am fost îndrăgostită de el, ca probabil multe adolescente, dar aș fi flatată să vină împreună cu iubita și inelul fix  la mine în restaurant.

Le-aș pregăti un meniu de degustare din 7 feluri, că doar 7 e număr magic și cine nu are nevoie de un strop de magie în viață? Aș începe cu un tartar de amberjack, cu căpșune înghețate, spumă de migdale și finger lime. Sigur, ar putea părea o provocare pentru Leo, încă niște gheață de spart? În realitate însă, știu că le va trezi simțurile amândurora, o să-i facă să fie mult mai prezenți la ce se întâmplă în jurul lor. Felul II ar fi ceva special, nu numai prin gustul deosebit, dar și prin așezare: scrumbie marinată servită pe pat de caponata siciliană.

Aș continua apoi cu sandvișuri cu barbun roșu, fistic, roșii uscate, oțet balsamic din Modena și, bineînțeles, stropite cu ingredientul meu secret: uleiul din fistic obținut chiar la noi în bucătărie cu cea mai eficientă presă de ulei la rece. Aroma uleiului de fistic potențează gustului peștelui, iar combinația cu oțetul special din Modena fac din acest preparat un răsfăț pentru palat. yoda-2

Felul următor ar consta într-o porție de ravioli cu mozzarella de bivoliță și fileuri mici de anșoa, iar al cincilea platou ar fi compus din scoici sotate, servite pe mangold (sfeclă elvețiană), cu măsline și legume sotate, stropite cu ulei de argan, la fel de home-made și el. Spre final, i-aș lăsa să-și odihnească simțurile cu un platou de brânzeturi uscate, pe care să-l savureze în liniște, iar băiatul să-și poată strânge curajul și găsi cuvintele de a-i povesti domniței despre cât de pregătit e să-și petreacă viața-ntreagă împreună.

Aș ajunge, în fine, la partea mea preferată: desertul. Cum nu există dulce mai bun decât ciocolata, aș pregăti o negresă cu cremă de fructe de pădure, servită pe un crumble de ciocolată și asezonată cu sorbet. Vinurile alese cu grijă pentru fiecare fel de mâncare n-ar lipsi din peisaj, nici muzica bună sau lumina potrivită. De peisajul de vis și de atmosfera perfectă nici nu mai vorbim. De-acum știu sigur că toți membrii echipei ar sta cu sufletul la gură, ascunși care pe unde, să afle dacă și când spune da, cum arată inelul și cum îi stă pe deget viitoarei (în sfârșit!) doamne DiCaprio.
Iar eu, cu boneta mea de ditamai Chef-ul, mi-aș purta zâmbetul larg pe buze o seară și-nc-o săptămână, mândră că am pus și eu acolo un strop în povestea lor. Știți doar că femeile sunt mai deschise la discuții importante, mai tentate să accepte oferte, atunci când mănâncă bine înainte, nu?

Ehe, să ne trezim din visare, Ioana!  Am să las chef-ii să-și facă treaba cum știu mai bine, iar pe DiCaprio să se însoare când o vrea (săracul, de-ar ști el ce filme științifico-fantastice îmi fac eu cu el…). yoda1Până una, alta, mai bine-mi văd de pastele și salatele mele, eventual arunc și un ochi pe magazinul profistore.ro (că poate-mi iau cândva pentru acasă o presă din aia de ulei de care povesteam mai sus), iar apoi mă-ntorc la scris și citit, parcă tot mai bine mi se potrivește 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Notă: inspirația culinară vine de pe amusebouche.ro și Tripadvisor.

 

Advertisements

”The limits of my language are the limits of my world”

Pe prima mea profesoară de engleză o chema Dana, avea un păr superb, brunet și creț, bea cafea și fuma cu o eleganță pe care nu o mai văzusem niciodată până la cei 5 ani ai mei. Ea avea vreo 19 ani și o găleată de răbdare, încât îmi scria cu litere mari de tipar toate lecțiile, inclusiv transcrierea fonetică. Folosea evidențiatoare galbene și verzi, uneori roz și îmi desena pe caiet. N-am văzut niciodată o casă mai frumos desenată decât cea de pe caietul meu dictando cu copertă roșie. Dana a fost omul care m-a făcut să iubesc limba engleză, datorită căreia am învățat-o tot timpul cu plăcere și, deși-s conștientă că are acum aproape 40 de ani, va rămâne mereu fata cu zâmbet frumos, păr creț și o eleganță ieșită din comun, care a avut curajul nebun să-nceapă să lucreze cu un copil de 5 ani.

Eu engleza n-am învățat-o din desene animate și nici la școală, sunt sinceră. La desene nu mă uitam (mă uit acum, e ok), iar la școală am început-o abia în clasa a cincea, or mama a avut pe creier pitici cu suficientă personalitate încât să vrea să mă facă bilingvă mai devreme. Am avut, așadar, multe ore de meditații și recunosc cu mâna pe inimă că am avut noroc de profesoare de engleză care n-au făcut altceva decât să pună cărămizi solide peste fundația turnată de Dana.

Timp de doi ani în generală și alți doi în liceu mi-am petrecut câte o după-amiază sau dimineață din fiecare săptămână într-un apartament străin, încercând să mă exprim cel puțin satisfăcător în limba lui Shakespeare. Înainte de clasa a doișpea, pe lângă că știam destul de bine engleză, m-am ales și cu o diplomă de la Cambridge, care atesta negru pe alb că, vezi Doamne, chiar mă descurc super bine.  Orele de meditații își fac banii și acum, diploma doar prin prisma faptului că am avut câteva zile libere înainte de probele scrise la BAC, n-am mai dat examenul de engleză, dar cam atât.
Vai, câți nervi mi-am făcut însă și cu echivalarea aia! Îmi amintesc cum m-am făcut din roșie galbenă și apoi verde când am văzut că am dat 130 de lei (în 2011) pe o traducere a diplomei, pe care, la final, cei de la biroul de traduceri specializate  trântiseră un mare ”Grad A”. Așa au știut ei să traducă ”Grade A”, ce să facem?

Timpul a trecut, iar în facultate am avut oportunitatea să am cursuri de engleză special gândite pentru zona de finanțe și banking. Inutil să spun că n-au fost nici pe departe ceea ce ar fi trebuit să fie, că erau în continuare multe chestii de engleză generală, iar atunci când făceam într-adevăr ceva de banking… well, să zicem doar că m-am contrazis cu profesoara de engleză în ceea ce privește măsurile pe care ar trebui să le ia Banca Națională în caz de recesiune. Era cât pe ce să o chem pe profa de macroeconomie să-i bage mințile în cap, dar n-aveam chef de vreun soi de circ din ăsta. Mi-am dat atunci seama că oamenii ăștia chiar cred că dacă trântești niște fraze cu tentă economică și un ”increase” sau ”decrease”, aia înseamnă să predai engleză de specialitate.

Timpul a trecut, am terminat și facultatea și m-am trezit și la master, și cu job, iar în cele opt ore din zi cât stăteam la birou vorbeam exclusiv în română; încet-încet, mi se părea că pierd din competențe.

Surpriza a venit însă în anul II de master când am aflat că am din nou curs de engleză. Șocul mai mare a fost de fapt când am realizat că o bună parte din colegii mei n-aveau, în continuare, nicio treabă cu ea. Să nu fie cu supărare, dar mă tot întrebam oare ce bibliografie au avut pentru licență, că eu un articol n-am găsit în română pentru tema mea, unul singur măcar! Surpriza și mai mare a fost când profa de engleză, la finalul prezentării de proiect, m-a întrebat dacă nu vreau să particip la sesiunea de comunicări științifice. Fără falsă modestie, nu demonstrasem că am vreun bunic originar din Londra și doctor în economie în același timp. Din punctul meu de vedere, a fost o prezentare average.
Atunci am realizat, încă o dată, cât de puțină limbă străină de specialitate se face în facultate, dacă și așteptările sunt atât de jos de fapt. Iar dacă nu ești tu super-autodidact, din majoritatea facultăților ieși cu niște cunoștințe atât de basic, încât la un loc de muncă în care ai nevoie de limba aia, o să fii o perioadă bună în dificultate.

swiss solutionsZilele astea, cei de la agenția de traduceri Swiss Solutions m-au făcut să reflectez încă o dată la treaba asta și să-mi amintesc cum, atunci când am început să lucrez în multinațională, mi-am dat seama că unele cuvinte în engleză nu mai vin atât de ușor cum obișnuiau să o facă. Iar asta în  contextul în care nu lucrez totuși cu termeni tehnici, juridici, medicali sau mai știu eu ce. Până la urmă, despre economie și business vorbește toată lumea peste tot și am mult mai multă expunere, oare ce fac oamenii din alte domenii? Să nu-mi spuneți că pe la alte facultăți vă scot pe toți de acolo doxă de limbi străine, că nu vă cred, sunt statistici care spun altceva.

Și-atunci, oare n-ar fi o soluție cursurile de limbi străine pentru firme? Sigur, o să spuneți că la un job te duci pregătit, doar n-or să te învețe ăia de toate și, în plus, să te și plătească. Dar până la urmă e o realitate faptul că, într-o bună parte din domenii, școala nu pregătește și bucata asta, de ce să ne ascundem după deget? Și, sigur, sunt și oameni care se pregătesc singuri, dar tind să cred că-s mai multe locuri de muncă decât autodidacți, așa că n-ar fi un capăt de lume să investești într-un curs de genul ăsta, nu? Mă gândesc că ai putea să atragi în companie oameni foarte competenți pe aria lor, care ți-ar aduce un plus de valoare semnificativ dacă ar veni și din partea ta, ca angajator, un efort de acest fel.
Să ne înțelegem, nu mă refer să-i învățăm pe angajați să spună bună ziua, mulțumesc și ce bine că am reușit în sfârșit să ajungem la meeting-ul ăsta. Mă refer la câteva cursuri puțin mai orientate pe domeniul de activitate, care să îmbunătățească flow-ul la birou.

Adică, bine, dacă ai documente mari, sute de pagini de text cu termeni foarte tehnici sau specifici, poate că e totuși bine să apelezi la servicii specializate, însă cu textele mai scurte n-ar fi fain să se descurce angajatul tău intern? Zic și eu, până la urmă…time is money, isn’t it? 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017

*Titlul: ”Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele.” (Ludwig Wittgenstein)

 

Mixul perfect pentru o iarnă călduță

Acum vreo lună și ceva tot căutam variante de cazare pentru mini-vacanța de 1 Decembrie. Nu pot să vă spun cât de mult am salivat uitându-ne la niște poze cu un apartament spațios din centrul Budapestei, cu tavane înalte și un pian elegant fix în mijlocul livingului. Dar pentru că unde-s mai mulți puterea crește, ne-am scuturat toți patru de wow-uri și am ales varianta mai sigură, cea care ne asigură nouă anumite niveluri de confort fizic. Nu de alta, dar eu personal nu prea sunt dispusă să mai trag frigul de la Milano. Dar despre asta în episodul următor.

Tot numărând zilele până la micul concediu, gândindu-mă ce fel de haine să-mi iau, în așa fel încât să-mi țină de cald, dar să și-ncapă în bagajul de mână, mi-am dat seama că, deși prefer primăvara și toamna cu vremea lor călduță, îmi place și stilul ăsta de călătorit în care afară e puțin mai rece. În care îți îngheață mâinile, pui o eșarfă la gât, mai bei o cafea caldă pe la amiază și apoi ajungi seara la hotel, faci un duș sau o baie fierbinte și te bagi sub păturică. Nu știu de ce, dar dacă în vară am senzația de libertate, zilele din vacanța de iarnă îmi lasă un aftertaste de confort, căldură, siguranță, cozyness.

Deși după 1 Decembrie alte planuri de călătorii nu mai am până la finalul anului, mi-ar plăcea totuși o scurtă vacanță la munte, măcar câteva zile așa, să respir aerul ăla rece, să-mi scârțâie zăpada sub picioare și să mă bucur de fulgii care mi se topesc pe limbă. Și pentru că în curând o să învăț pe de rost drumul și străduțele din Moeciu, poate că ar fi timpul pentru o escapadă în Poiana Brașov, că tot n-am ajuns niciodată până acum. Da, da, nici mie nu-mi vine să cred, mai ales că prin Brașov am mai tot fost, ba chiar și ziua de naștere mi-am petrecut-o anul ăsta în orașul de sub Tâmpa.

Aș vrea să spun că mi-ar plăcea să fac o rezervare la un hotel care să aibă o priveliște frumoasă, dar să fim serioși, vorbim totuși de Poiană, te uiți la poze și-ți dai seama că n-are cum să fie altfel. Bunicul meu avea o vorbă când îl întrebam dacă îi place prăjitura pe care i-am adus-o: ”tataie, ai pus lapte, ouă, făină, zahăr și mai știu eu ce bunătăți, ce poate să fie rău?”
Dacă aș putea să mă trezesc și să dau cu ochii de culmile munților și brazi acoperiți de zăpadă, ar fi ideal, însă imediat cum mi-aș face curaj să ies din pătură, oricum m-aș încotoșmăni și-aș ieși în curte, să respir aerul tare și să-mi beau cafeaua fierbinte, așa că aș avea la îndemână priveliștea 360°. Mă și închipui în geaca mea de culoarea cernelii, cu o căciulă trasă pe urechi și un fular gros la gât, stând cu picioarele în zăpadă în curtea de la Hotel Royal până nu-mi mai simt degetele.

royal snow

Mai târziu, după ce neuronii mei s-ar pune în mișcare, mi-aș lua jumătatea mai bună de mână și am lua-o la pas prin zăpada pufoasă. De schiat nu se pune problema, nu e ceva care să-mi facă vreun pic cu ochiul, dar o săniuță n-aș refuza, nici o bulgăreală bună sau un îngeraș presărat cu zâmbet de copil. Nasul și obrajii roșii sunt semne de bună purtare, știu eu, arată că poți să uiți pentru câteva ore de grijile vieții de adult, să te deconectezi de tehnologie și să te bucuri de frig, de fulgii de zăpadă care îți cad pe lentilele de la ochelari, de îmbrățișarea omului drag când te ridică de jos și de anticiparea momentului în care vei ajunge din nou la căldura dinăuntru.royal coffee

Când m-aș întoarce la hotel n-aș vrea altceva decât un duș fierbinte, ceva de ronțăit și o cafea sau un ceai cald. M-aș ghemui într-un fotoliu sau în pat cu un pulover pufos și o carte în brațe și aș mai scoate din când în când capul pe geam, să mă asigur că totul e la locul lui.

Și probabil că dacă aș sta mai mult de câteva zile, m-aș putea bucura și de alte facilități, de jocuri sau de saună, dar până una-alta, o cameră călduță, un pat confortabil, cafea bună și o carte captivantă, omul drag aproape și muntele la o aruncătură de privire… heh, cum zicea bunicul, dacă le pui pe toate astea împreună, ce-ar putea să nu fie perfect?

Articol scris pentru SuperBlog 2017

”Noi suntem ca un cântec, nu credeţi?”

Scriam acum ceva vreme despre cum m-am trezit într-o dimineață cu o melodie în cap, complet random și fără vreo legătură cu…orice. Nu mi se întâmplă rar să fredonez o piesă o zi întreagă, să o cânt încet în timp ce ea se aude tare în căști, să mă culc cu ea în minte și să mă trezesc a doua zi încă și mai fixată pe ea. Trebuie să admit că dacă nu-mi iau zilnic porția de cafea, iubire și muzică, viața mea e incompletă, iar dacă la cafea încă mai am o speranță că pot renunța, la restul e exclus, dependența e asumată. Bună, sunt Ioana și sunt dependentă. And proud, cum s-ar zice.

De foarte mult timp încerc să-mi dau seama când anume s-a aprins scânteia asta, de unde pasiunea mea pentru muzică. Nu mă pot lăuda că la noi în casă s-a ascultat în copilăria mea extrem de multă muzică de calitate, nu am primit o ”educație” în sensul ăsta și nici vreun sistem audio de la Edifier n-am avut. E adevărat că îmi amintesc și acum boxele din lemn de la magnetofon și cele câteva benzi din care o alegeam invariabil pe cea cu ”marinero” (e vorba de ”La bamba”, sper că v-ați prins). Dar e la fel de adevărat că pick-up-ul nu mai mergea, era acolo doar de design și pentru a avea încă un obiect de pe care să ștergem praful, iar discurile stăteau ascunse într-o cutie în care mai făceam eu inventarul din când în când.

Cred totuși că întâlnirea cosmică a avut loc undeva pe la 5 ani, când am început să merg la cursuri de dans. Eram o grupă de copii zvăpăiați care învățam dansuri de societate într-o sală de balet, cu parchet pe jos și oglinzi cât un perete. Profesorul era exigent și avea multă experiență cu copiii, așa că ne strângea delicat de nas de fiecare dată când greșeam prea mult, până scoteam un sunet ascuțit și promiteam că nu mai facem, dar doamna care cânta la pian era în ochii mei un înger coborât din cer. Mi se părea fabulos cum poate să atingă cu atâta eleganță clapele pianului și să transforme (în ochii mei, cel puțin) dintr-odată sala aglomerată într-un salon de bal. Pianul mă atrăgea ca un magnet și mă închipuiam și eu mare pianistă și, în același timp, vocalistă pe o scenă mare, cu oameni care să mă aplaude și să mă vadă așa cum o vedeam eu pe doamna de la pian.

Da, cred că de atunci am simțit că indiferent ce voi face în viață, muzica va fi o parte esențială din mine. Scena mare la care visam a intrat la apă, am dat câteva spectacole, am făcut după show-ul de Crăciun poză cu Robert, partenerul meu, în timp ce mama mă căuta panicată prin sală, iar apoi am mers la școală și arta a căzut în plan secund. Cursurile de dans le-am reluat în liceu și acum, uitându-mă în urmă, îmi dau seama ce impact major au avut asupra mea. Muzica m-a făcut tot timpul mai fericită, m-a făcut să zâmbesc în zilele proaste, fie că am pus-o la căști și m-am refugiat în universul ăla paralel, fie că am dansat pe ea până n-am mai știut ce e aia tristețe sau durere.

În facultate, relația cu muzica a fost ca un roller-coaster. Pe de o parte, n-aș fi putut să trăiesc fără ea, pe de altă parte îmi venea să-l torturez pe cel care a inventat-o. Am reușit totuși să-mi stăvilesc impulsurile războinice, mai ales că dacă era cineva de torturat, era vorba de colegii de cămin care dădeau muzica atât de tare încât se auzea de la Moxa la Unirii.
Fără muzică însă sunt convinsă că n-aș fi reușit să termin facultatea la timp sau, în orice caz, nu cu rezultatele pe care mi le-aș fi dorit.
Fusese un an plin, sufeream deja că n-am putut pleca la Moscova cu bursa pentru studiul limbii ruse și nici pe plan personal, sentimental lucrurile nu erau tocmai ca o bezea roz cocoțată pe un nor de vată de zahăr. Nici măcar în primăvară licența nu se mișca deloc cum aș fi vrut, iar eu stăteam și citeam filosofie și ascultam Pink Floyd. Și, colac peste pupăză, cireașa de pe tort, bomboana de pe colivă, m-am și îmbolnăvit. Aș vrea să spun că numai eu știu câte antibiotice am luat, dar nu mai știu. Dormeam cu Oxacilina la cap, iar oamenii care îmi erau aproape atunci îmi pansau, la propriu, rănile în fiecare zi. Nici acum nu știu dacă le-am mulțumit suficient, dar îmi promit mie că o să o fac.

Când credeam că-s mai bine, că mă ridic, că lucrurile își revin și pot să-mi văd liniștită de treabă…poc, tura doi. De data asta s-a lăsat cu petrecere. A se citi cu spital, cu operație, pansamente și injecții multe, cu trezit la 6 dimineața zilnic și culcat mult după miezul nopții. Știți, sunt momente din viață care parcă ți se tatuează așa pe suflet, rămân acolo și sunt parte din tine, nu sunt doar experiențe, ci efectiv devin tu, într-o anumită măsură. Dac-am să uit vreodată cum stăteam în hol în Floreasca, cu căștile în urechi și cursurile de Negociere în brațe, în timp ce așteptam să înceapă vizita pe secția de Chirurgie Plastică? Nici într-un milion de ani. Mă întorceam apoi la cămin, puneam căștile din nou în urechi și reluam învățatul. Când pentru sesiune, când pentru admiterea la master, când pentru sesiune, când pentru admiterea la master. Roller-coaster. Dacă stau acum cu mine la o cafea și mă uit în urmă, hm! Nici nu știam eu atunci cât mă ajută de fapt Pink Floyd-ul ăla pe care îl ascultam obsesiv.

N-am avut noi, în camera noastră de la etajul 1 din căminul Moxa, cine știe ce sistem audio. De fapt, nici măcar niște boxe mai de Doamne-ajută n-am avut, cum am mai tot auzit pe la vecinii de palier. Nici nu cred că ne-a trecut prin cap să pierdem timpul pe vreun magazin online ca să ne uităm de vreunele, din moment ce oricum n-aveam de gând să investim în așa ceva. Ne descurcam fiecare cu boxele de la laptopul personal și cu o pereche de căști in-ear, iar gadget-urile mai complicate, precum boxele de mai jos, le-am lăsat în grija altora sau pe mai târziu, într-o altă etapă a vieții noastre, când o să avem suficient spațiu în casele personale încât să nu ne mai respirăm în ceafă una alteia.

   edifier1                       edifier2

Da, am terminat cu bine facultatea, mi-am luat toate examenele, am luat 10 la licență și-am intrat la master. Mi-am petrecut vara încercând să-mi așez bucățile într-o ordine cât de cât satisfăcătoare, am continuat să mă caut și să mă reconstruiesc începând de atunci. Am luat pauze, am întâlnit oameni de la care am învățat în câteva ore cât n-am învățat vreodată dintr-o carte, am învățat să mă iert.
Au trecut trei ani de atunci, iar acum mă bucur de fiecare zi pe care o trăiesc în echilibrul la care am ajuns. Nu e perfect, dar nici nu caut asta. E bine, e cald, am cafea, iubire și muzică în fiecare zi, iar joia în special, pentru că atunci pătrund pentru o oră într-o mică oază: e lecția mea de canto săptămânală, e momentul în care mă bucur de efectele terapeutice ale muzicii la un alt nivel. Și nu, nu mă veți întâlni prea curând pe vreo scenă mare, poate nici la karaoke n-o să ne găsim, dar dacă o să vedeți în vreo joi vreo fată cu un zâmbet până la urechi coborând dintr-un bloc de lângă Universitate și cântând obsesiv același refren, să știți că-s eu. Și că-s fericită.

Articol scris pentru SuperBlog 2017

Notă: titlul este un citat din ”Viața pe un peron”, de Octavian Paler

Intențiile bune și rochia roșie

În viața fiecăruia dintre noi există un soi de forță supranaturală care ne face, fără excepție, să ne dorim extrem de mult să ne facem mari. La început poate pentru că vrem să ajungem la dulapul cu dulciuri, mai târziu pentru că avem senzația acută că adulții au acces la secretele lumii, la experiențe pe care noi nici măcar nu le visăm și, desigur, la universul minunat în care nu ești obligat să dormi la prânz!

Încet-încet însă, bula noastră e suflată de vânt tot mai tare, până se lovește de o creangă încăpățânată și se sparge. Ne apucă întâi grija școlii, a timpului liber care se împuținează văzând cu ochii. Părinții strigă de la balcon cât îi țin plămânii, iar noi negociem încă 5 minute, deși știm ce ceartă urmează când ajungem în casă, fiindcă nu le-am zis și de compunerea la română. Așteptăm cu nerăbdare weekendul, Crăciunul, Paștele, vacanța mare și toamna viitoare.

Peste încă vreo câteva ierni deja ne ducem la școală cu probleme mai presante decât temele, cum ar fi că ne place de colegul din ultima bancă, rândul de la geam, iar el n-o să știe poate niciodată. Și-atunci știm că trebuie îi urăm bun-venit mult-așteptatei pubertăți! Pantalonii ăștia nu se așază cum trebuie, bluza roz e prea de copil, iar coada împletită cu grijă – so last season. Și, colac peste pupăză, oricâte rugăciuni am înălța, oricâte lacrimi am vărsa, coșul ăla nenorocit o să apară cu siguranță în mijlocul frunții fix înainte de aniversarea la care am fost invitați.

Ei bine, ar fi urât din partea mea să nu recunosc că eu cu problema asta nu m-am confruntat. Știu, merit să primesc roșii virtuale și să nu câștig niciodată la loto, de vreme ce tot norocul s-a vărsat asupra mea în preadolescență. Poate păstrați totuși roșiile dacă aflați că la mine coșurile doar au întârziat. Or fi luat trenul greșit, au făcut vreun ocol și până la urmă m-au așteptat la București, cert e că am început să-mi ascund cu adevărat fața abia după 18-19 ani. Când toate colegele mele de facultate defilau prin fața mea cu o piele frumoasă, cu machiaj aplicat corespunzător, cu rimelul neîntins și rujul rezistent la transfer, eu încercam soluție după soluție, doar să am și eu o dată fruntea curată.

Carevasăzică, în pubertate, când toată lumea își dorea să se facă mare ca să scape de coșuri, să nu mai aibă program impus de părinți, să doarmă cât vrea în weekend sau la cursuri, eu nici nu gândeam la ce avea să urmeze. Habar n-aveam că o să mă apuc la 24 de ani, după zeci de creme și sute de pachete de nervi, de un tratament serios pentru acnee. Să nu credeți că nu-mi mai vedeam fața de coșuri, dar știam că la vârsta asta lucrurile trebuie să stea altfel și că îmi doresc în primul rând o piele sănătoasă, iar pentru asta am nevoie de ajutor.

Timpul a trecut, iar după un an și ceva de tratament dermatologic sub îndrumarea unui medic, admit cu mâna pe inimă că ies zilnic din casă fără vreun fel de machiaj și, oh, ce bine e! Pe lângă cremele tratament, folosesc cu sfințenie o apă micelară de la Gerovital H3 Derma, nu doar pentru că e o marcă de încredere, ci pentru că simt că îmi curăță fața cu adevărat, fără să mi-o usuce, iar în rest încerc să mănânc cât de cât corect. Viața mea fără coșuri e minunată. Sau era.

Până într-o zi când am început să merg la kinetoterapie și masaj. Vai ce bine era, spatele meu mai avea puțin și-mi scria scrisori de mulțumire. Când după o zi lungă îmi simțeam în sfârșit mușchii spatelui detensionați, răsfățați după un masaj de o jumătate de oră cu ulei de măsline, plecam de la cabinet cu un ditamai zâmbetul pe buze și o inocență aproape amuzantă.
Mai erau două luni până la nunta unei prietene din școala generală și în timp ce-mi aminteam cu drag de problemele pe care le împărțeam la 12-13 ani, mă gândeam ce bine că mi-am îmbunătățit postura și pot să port rochia aia roșie cu spatele gol. Doar că Universul avea alte planuri. Am realizat într-o zi că am spatele plin de coșuri mai mari și mai micuțe și că nu contează cât de dreaptă stau sau cât de bine-mi vine rochia, cu spatele ăsta n-aveam cum să ies undeva. Am mai descoperit și că de vină era fix uleiul de măsline de la minunatul masaj și că, da, drumul spre iad e pavat cu intenții bune. Am plâns.

Au urmat două luni de tratament, expunere moderată la soare și rugăciuni fierbinți.  Până la urmă am înfrânt! Am reușit să port rochia dorită și mi-am dat seama încă o dată că, oricât de mare te faci, dacă ți-ai folosit tot norocul în preadolescență, e foarte posibil să nu scapi complet de nenorocita asta de acnee niciodată.gerovital crema Dar că important este că avem șansa să trăim în epoca în care avem acces la o grămadă de produse care să ne ajute în lupta cu monstruleții. Din experiență proprie, recomand să cereți și îndrumarea unui medic, însă din aceeași experiență pot spune că o cremă potrivită pentru tenul ăsta cu probleme de personalitate poate să-și facă treaba la fel de bine, mai ales dacă e combinată cu produse de curățare corespunzătoare.
Nu sunt adepta strategiei în care încerci pe pielea ta vrute și nevrute, însă cu acneea lucrurile merg pe sistemul încercare și eroare până la un punct. Nu vă pierdeți speranța, mergeți la medic, căutați cauzele, reduceți factorii de risc, luați mâna de pe a cincea bucată de ciocolată și nu încetați să credeți. Vă promit, sunt șanse mari ca într-o zi să ieșiți fără machiaj din casă, să vă întâlniți cu un om care nu v-a mai văzut de un an și să zâmbiți cu gura până la urechi când auziți ”vai, dar ce bine arăți!”.

Articol scris pentru SuperBlog 2017

Fericirea s-a născut la curte

Când eram mică visam să devin cântăreață sau jurnalistă, nu neapărat fiindcă-mi doream să umplu scene sau să pun cap la cap reportaje de calitate, nici pentru că mi-aș fi dorit așa mult să fiu în fața camerelor. Poate că mi-ar fi plăcut recunoașterea asta publică, aplauzele sau mesajele primite de la fani, nu zic nu, dar cel mai important era microfonul. Era ceva atât de atractiv la el încât îmi amintesc că la un moment dat am visat chiar că aveam unul acasă și tocmai ce-l pierdusem, iar nimeni în afară de mine nu părea să-i simtă lipsa. A fost un fel de mic sfârșit al lumii.
Sigur că după ce am trecut de perioada de artistă-profesoară-doctoriță, m-am îndreptat spre lucruri mai accesibile. Mi-am dorit să devin consultant financiar, programator , bancher, o perioadă am visat să lucrez chiar la BNR, la un moment dat, spre finalul facultății mă gândeam și că mi-ar plăcea să devin evaluator ANEVAR, iar acum visez în continuare, în secret, să devin scriitoare.

Faptul că mi-am petrecut o bună parte din copilările la bunici m-a ajutat să gust puțin din viața de artistă. Compuneam cântece, le cântam tare în casă fără teamă că bat vecinii în țeavă, apoi dădeam concerte la mine în curte împreună cu verișoarele mele. Bani pe bilete nu luam, că abia ce ne făceam antrenamentul, dar aveam un băiat responsabil de confetti, ceea ce arăta clar că suntem cel puțin semiprofesioniste.
Timpul s-a scurs, Bucureștiul m-a înghițit și pe mine între zidurile lui de beton, iar bunicul a plecat, așa că e mai goală de acum curtea lungă cu boltă plină de viță de vie și bujori roz pe lângă casă. Cu toate astea, rămâne intactă amintirea zilelor de atunci, în care alergam cât era ziua de lungă, fără să port pe umerii mei mici griji de oameni mari, cu task-uri, zile grele la job, proiecte case, studii și alte studii, meniul zilei de mâine sau cadouri de Crăciun.

Ce vreau să spun de fapt e că fără casa de la țară copilăria mea n-ar fi fost nimic din ceea ce a fost. Și că, oricât de clișeic ar suna, n-aș fi omul care sunt azi dacă nu mi-aș fi petrecut acolo câțiva ani. La fel de adevărat este însă și faptul că aceea nu e casa mea de vis. Bolta, curtea cu iarbă, țarcurile construite de tataie pentru puișorii de găină, grădina cu vișini și gutui, podul plin de praf și monștri, toate îmi aduc zâmbete pesigla-AIA-2016-300x153 buze atunci când îmi iau timp să alunec puțin pe culoarul amintirilor. Atunci când privesc însă în viitor, când îmi schițez în minte casa în care mi-ar plăcea să mă mut, să-mi cresc copiii și să-mi scriu cărțile, o desenez un pic (mai mult) diferit, deși nu m-am apucat încă de vreun proiect de casă.

În visul despre casa mea perfectă, mă trezesc devreme într-o dimineață caldă de septembrie, mă dau jos din pat fără zgomot și cobor desculță treptele până în bucătărie. Îmi pun ibricul pe foc și-mi mănânc în picioare croissantul cu unt, în timp ce mă bucur de liniștea ce știu că n-are să dureze mult. Înjur tacticos printre dinți când calc pe o piesă albastră de lego și-mi torn cafeaua fierbinte în cana cu buline albastre, îmi iau cartea și laptopul de pe măsuța de cafea din living, îmi pun papucii în picioare și ies pe terasă. Cei doi câini frumoși și galbeni își deschid leneși ochii, debusolați să mă vadă în picioare la ora asta, oare au dormit prea mult, oare deja e ora mesei? Le explic cât de important e să facă liniște dacă vor să ne jucăm împreună, în timp ce mă așez în balansoar și-mi sorb răbdătoare cafeaua care încă arde.

Mă uit în jur și parcă nu-mi vine să cred că toată curtea asta mare și verde e a mea. Că suntem la minute bune de mers pe jos de șoseaua principală, că nu se aude niciun motor și că din loc în loc se înalță mândre tufe de bujori. Mă ridic să le pun de mâncare băieților, care dau energic din coadă și mi sar în brațe, apoi mă îndrept spre leagăn și-mi deschid cartea, dar după două-trei pagini rezervele lor de energie sunt la cote maxime și-ncepe joaca. Mă uit din când în când la cele trei ferestre de la etaj, unde cei mai dragi oameni se întorc încă o dată cu spatele la soare, cu cearceaful pe cap și zâmbetul pe buze, și-mi vine să mă duc alergând până sus, să-i iau pe toți în brațe deodată și să le strig cât de mult îi iubesc. Dar nu o fac, mă așez la loc în leagăn, cu cei doi Retrieveri la picioarele mele și nu fac altceva decât să mă uit în jur, să mă bucur și să fiu recunoscătoare.

Casa mea de vis are curte mare, un etaj, un living luminos și o bucătărie spațioasă, dormitoare calde pentru toată lumea și băi în care poți să te relaxezi după o zi plină la birou. Are bujori roz, albi și roșii, un leagăn mare și un balansoar pe terasă, un cireș și niște lavandă. Mai important însă e că e plină de iubire, că are un Golden și un Labrador care aleargă neobosiți pe iarba proaspăt tunsă și se bucură din suflet când ajungem acasă, iar că în timp ce eu dau pagină după pagină, la ferestrele de sus apar cele mai dragi trei chipuri din lume, cu ochi somnoroși și îmbrățișări gata să fie împărțite la micul dejun.

8r-Proiect-casa-parter-cu-etaj-moderna-Dalia-de-la-AIA-Proiect-tel-0722494447

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Pentru o viață sănătoasă la birou…

A fost o perioadă în copilăria mea când mama mânca în fiecare zi roșii și gogoșari. Bine, nu doar asta, dar să zicem că din mâncarea din farfuria ei 90% o reprezentau roșiile și gogoșarii. Chiar am întrebat-o la un moment dat cum trăiește doar cu așa ceva, mai ales că pentru mine pregătea mâncare adevărată. Ce am înțeles abia mai târziu, deși de știut știam și atunci, era că urma cu strictețe un plan de tratament și dieta era super importantă. Ce am înțeles și mai târziu a fost importanța fructelor și legumelor într-un regim alimentar echilibrat.

Ce am înțeles încă și mai târziu a fost că în ritmul nebun în care ne desfășurăm noi viața acum, în special cei care petrecem o parte bună din zi în sălile de meeting ale corporațiilor, nu e deloc ușor să ai un stil de viață sănătos. Prânzul se întâmplă deseori să încurce vreo ședință, așa că mai sărim peste el sau îl luăm pe la 4 după-amiaza, cănile de cafea se umplu și se golesc pe bandă rulantă, frigiderele sunt pline cu tot felul de sucuri, care mai de care mai ”naturale”, iar gustările sunt mai des compuse din croissante cu ciocolată de la automatul de la parter decât din fructe proaspete sau ceva oleaginoase.

În anul II de facultate am petrecut vreo trei luni într-o firmă de consultanță, pentru un internship, și am avut plăcuta surpriză să aflu că în fiecare luni primeam o lădiță cu fructe, care ne ajungea tuturor pentru câte o gustare vreme de trei zile. La fel și la locul de muncă actual, luni dimineața în timp ce-mi beau cafeaua mai trag puțin cu ochiul la ușă în așteptarea coșului cu fructe. Aici îl terminăm pe tot în câteva ore, dar cu ocazia asta îmi mai amintesc parcă și să-mi iau un fruct ca gustare pentru ziua următoare sau măcar acasă să mai iau un măr sau niște struguri.
Ba mai mult, într-o zi chiar au venit niște domnișoare tare drăguțe la birou și ne-au delectat cu smoothie-uri cu pepene și ghimbir sau banane și pudră de roșcove. Nu doar că au fost mai bune decât m-aș fi așteptat, dar chiar mi-au deschis apetitul să mai citesc una, alta despre beneficii și rețete de smoothie-uri homemade.

După care m-a fulgerat un gând: poate că toată campania aia de informare de la TV, în care îți citește un băiat de pe ecran ceva cum că ar fi bine să consumi zilnic fructe și legume, e prea puțin utilă pentru noi, că nu prea avem timp și energie să stăm să ne uităm la pauzele dintre programele TV. Poate că mai bună pentru noi ar fi o campanie de informare făcută chiar la birou, în parteneriat cu companiile. Să vină cineva la birou măcar o dată pe lună, să ne pregătească un suc de fructe 100% natural și să ne reamintească din când în când despre cât de important ar fi să mai lăsăm băuturile alea carbogazoase o zi pe raftul frigiderului și să punem mâna pe un fruct.logo-hurom_1504190816
Sunt destul de sigură că măcar câțiva oameni dintr-un open-space mare s-ar duce apoi la birou și cât și-ar bea sucul de portocale l-ar întreba pe mister Google sau pe magazinul profitstore.ro cât costă un storcător de fructe, câte poți să faci cu el sau cum poți să-l aduci la tine acasă.

hurom-hz-2Știu sigur, sigur că acum câteva luni ne tot făceam planuri în bucătărie despre cât de fain ar fi să avem un astfel de gadget la birou, că tot ne place tehnologia. Nu ne gândisem noi atunci la cel mai nou storcător prin presare la rece, Hurom, dar ne pusesem de acord că dăm comandă de unul. But then life happened, așa că încă nu-l avem. Serios acum, chiar cred că ar fi o campanie care ar prinde super-super bine, oamenii au nevoie de impulsuri ca să facă uneori schimbări pozitive în stilul lor de viață. Și unde să le bagi mințile în cap mai bine decât la birou, unde stau și câte 10 ore pe zi? 🙂

 

Articol scris pentru SuperBlog 2017