Despre o carte. Sau nu

Acest articol nu este o recenzie. Acest articol e doar o colecție de cuvinte pe care mi le repet în fel și chip de câteva zile, care îmi răsună în cap ca pianul lui Havasi într-o sală mare și goală, pe care le întorc pe toate părțile, cu fiecare sentiment care mă încearcă. Și printr-o nu știu ce conspirație s-a întâmplat să citesc cartea asta exact în zilele negre prin care trec acum, așa că de aia acest articol pare că este despre ”SONI”, de Andrei Ruse.

De fapt, acest articol este despre moarte. Și despre viață, în aceeași măsură. Sau poate chiar puțin mai mult. Despre cum uităm că avem numai una, că se termină și nu, nu atunci când vrem noi. Despre lucrurile pe care le amânăm sau cele pe care le ignorăm, despre locurile în care nu mergem și despre șansele pe care nu le valorificăm, despre sentimentele pe care nu le cunoaștem și despre oamenii pe care nu-i întâlnim, pe care nu-i iubim sau cărora nu le-o spunem. Despre muzica pe care n-o ascultăm, despre cărțile pe care nu le citim, despre cei din jur pe care îi putem ajuta și nu o facem, despre cafelele cu persoane dragi pe care le amânăm și despre momentele cu noi înșine pe care le subestimăm. Despre entuziasmul pe care nu-l menținem viu, despre cuvintele pe care le aruncăm aiurea, despre iertarea pe care nu o cerem sau nu o dăm, despre orgoliile nemăsurate și despre lipsa de curaj. Despre astea.

Nu, articolul ăsta nu este despre Soni, o fată de douăzeci și ceva de ani, care află că are cancer, moment în care începe să-și trăiască viața cu totul altfel decât a făcut-o până atunci. Nu este despre frustrările, nervii, iubirea, spaima, sexul, repulsia, drogurile sau revolta pe care le găsești între paginile cărții. Nu este nici despre mine recomandând cuiva să citească romanul ăsta, la fel cum nu este despre mine recomandând cuiva să nu citească romanul ăsta dacă este deranjat de un limbaj explicit sau se simte lezat de lucrurile spuse poate prea direct. Nu este despre lucrurile pe care îți dai seama, la final, că le știai deja, doar că nu te gândeai la ele.

Acest articol este despre faptul că nu avem timp, că ne pierdem printre nimicuri fără să ne dăm seama că ni se poate oricând termina timpul. Și că putem să nu primim niciun fel de heads up, cum a primit Soni. Putem să ieșim din bloc și să ne cadă un țurțure în cap, să ne înecăm cu o bucată de pâine sau să ne nimerim în fața unui șofer băut . Sau putem să ne așezăm pe niște trepte și să murim. Pur și simplu.

Despre asta este articolul ăsta.

 ”În prima zi la școală ar trebui să ni se spună că murim. Dup-aia alfabetul. Fiecare oră, fiecare curs ar trebui să înceapă cu asta. Înainte de orice program tv ar trebui introdus un spot, ca ăla cu grăsimile și zahărul sau alcoolul și tutunul care dăunează grav sănătății. Un spot prin care să fim atenționați că nu suntem nemuritori. Și că, atunci când murim, murim de tot. Pe orice revistă sau carte sau pliant ar trebui scris asta. Pe orice afiș publicitar. Pe orice sticlă de bere. Pe orice produs, de orice tip. Să scrie: acest produs te poate face să pierzi timpul și nu uita că mori.”

”Iată o întrebare: dacă ai putea să cunoști viitorul, dar fără să-l poți schimba cu ceva, ai mai vrea să îl știi?”

Advertisements

Soyez humains!

Nu e nimic aici în afara dorinței noastre de a muri cât mai târziu posibil. (Andrei Ruse)

Când devreme înseamnă prea devreme, când oamenii care își doresc cel mai mult să trăiască nu ajung nici să împlinească 21 de ani, când în loc de petrecere surpriză mergi la priveghi, iar în loc de ”La mulți ani!” te trezești că trebuie să găsești forța pentru a spune: ”Odihnește-te în pace!”, atunci cuvintele se golesc parcă de sens.
Și cam ce ai putea să spui de fapt, ce-ar fi de spus? Că era unul din oamenii pe care îi admirai cel mai mult? Că te întrebai zilnic cum de poate să facă atâtea? Că efectiv simțeai că ai găsit persoana aia, din rândul oamenilor ca tine, despre care puteai spune că ți-e model? Da, ai putea spune asta. Și ai mai putea spune doar că mulțumești oricui e de mulțumit că ai cunoscut-o.

Te trezești dimineața și deschizi încet ochii sperând că totul a fost doar un vis urât, că nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Și durerea e de fiecare dată mai mare atunci când te lovești de realitate. Nu, ea nu mai e, iar tu încă te simți în cu totul alt film, fără să știi ce să spui, ce urmează să faci și mai ales, cum și de ce a fost așa. Și probabil că unele răspunsuri nu le vei afla niciodată. Vei învăța să trăiești cu asta, pentru că ești om și asta fac oamenii, merg mai departe, dar ceva din tine se va schimba pentru totdeauna. Pentru că asta fac oamenii ca ea, te schimbă încă din primul moment, continuând să o facă chiar și atunci când nu mai sunt.
Omul care ți-a arătat la un interviu cât de puține știi, dar cât de multe poți învăța, care te-a făcut să-ți spui: ”Aș vrea să fiu ca ea.”, care ți-a dat un vot de încredere și te-a făcut să-ți revizuiești o decizie pe care o credeai luată de mult, omul care te făcea să-ți spui mereu că se poate, care te motiva doar fiind și datorită căruia știi că ești norocos. Norocos pentru că, în zilele astea, nu toată lumea poate spune că și-a găsit un model într-un om din aceeași generație. Și pentru că ai cunoscut un om care a trăit în 20 de ani mai mult decât alții în 80.

E incredibil și incredibil de trist. Și dacă există ceva mai dureros decât pierderea enormă și golul pe care îl resimțim cu toții, atunci ar fi să nu învățăm nimic din tragedia asta. Să ne trăim în continuare viețile ca și cum noi n-am putea fi niciodată în situația asta, să așteptăm pur și simplu ca lucrurile să se întâmple, să ne cheltuim timpul aiurea și să nu lăsăm nimic în urmă. Să amânăm lucruri importante, să nu le spunem oamenilor din jur ce simțim pentru ei, să nu încercăm, să ne mulțumim cu prea puțin sau, dimpotrivă, să nu ne mulțumim niciodată și să uităm să ne bucurăm. Să refuzăm oportunități, să-i judecăm pe alții fără să știm nimic despre ei, să nu credem că putem schimba ceva și să sperăm doar că o să fie bine. Să fim egoiști. Să uităm să fim oameni. Să uităm că murim.

Îți mulțumesc, Andreea, pentru anul ăsta minunat și pentru o parte din ceea ce sunt!

”E timpul nostru! E timpul schimbării în mai bine! E timpul să fim oameni!”
(Andreea Avramescu, 1991-2012)

noapte

00:43 – e târziu și ar trebui să dorm, dar nu am mai scris de o veșnicie și mi-e dor.

Aș putea să să spun de ce am renunțat la SuperBlog, de ce nu am mai scris nimic, de ce nu dorm în momentul ăsta, deși mă trezesc la 6, de ce sunt așa obosită și așa mai departe. De fapt, nici nu e mare lucru de spus:  pur și simplu nu am mai avut timp și energie pentru concurs. Îmi propusesem să-l finalizez, dar nu-mi place să fac un lucru doar de dragul de a-l termina, așa că mai bine nu.
În rest, fac ce-mi place. Citesc, învăț, merg la ședințe, învăț să fac fundraising și friendraising, dansez, îmi iau o prietenă acasă pentru un weekend prelungit, fac pe ghidul și fotograful, merg la balet, la teatru și în noaptea în care magazinelor online li se blochează serverele, eu îmi fac bagajele pentru un weekend lângă alți oameni dragi, alături de care voi lucra tot anul. Cinci ore de somn și apoi gata, trei zile minunate.

Mai citesc o poezie și atât.
Dacă aș fuma, aș apăsa acum Publish, mi-aș aprinde o țigară și-aș deschide cartea. Cartea care nu m-a lăsat să o închid ieri, în ciuda parțialului care mă așteaptă marți. Fiindcă așa-s cărțile mișto, le pierzi în mână.

01:02 – dar nu fumez, așa că doar o să deschid cartea. Noapte bună!

Less is more

Te trezești toată numai zâmbet, îți faci o cafea, asculți câteva piese bune și te pregătești să pleci. Știi tu că o să fie o zi bună, fiindcă tot zenul din lume parcă s-a adunat la tine în cameră și atunci ce ar putea să te facă să ridici din sprâncene sau să te enervezi? Nu contează că liftul nu merge, tu oricum ești obișnuită să cobori patru etaje pe scări, nu contează nici măcar afișele lipite pe pereți, care în mod normal te-ar face să dai ochii peste cap și să murmuri un ”Increeeedibil!”. Îți pui căștile în urechi și pe acorduri de Asaf Avidan te pierzi în mulțimea de pe străzi.

Prinzi frânturi de discuții, afli încotro se îndreaptă tipa brunetă și cum și-a petrecut seara băiatul cu geacă albastră, cine a câștigat meciul sau cum se rezolvă problemele sentimentale. Tu doar zâmbești și dai muzica mai tare. Azi nu te interesează nici fotbalul, nici pe love-doctor nu ți-ai propus să faci. Nu auzi decât atât: one day, baby, we’ll be old, oh, baby, we’ll be old…
Dar intri în metrou și nu te poți abține, mai tragi cu ochiul la oameni, la ce citesc, la ce și cum privesc. Zâmbete prea puține, unii sunt de-a dreptul nervoși, unii parcă și-au vărsat sticla de parfum pe ei, iar alții miros…eh, lasă. Îți rămân ochii la puloverul verde al tipei care stă vizavi de tine și ai vrea să-l privești atent, să-ți rămână pe retină, că tot te duci la cumpărături, dar știi că nu-i plăcut să fii privit atât de insistent și te abții. Și-n plus, numai ce s-a urcat o…domnișoară, care a vrut să fie sigură că nu trece neobservată în dimineața asta. Puloverul verde menționat mai sus pălește în fața outfitului ei cu grijă ales.
Botinele cu tocuri prea înalte pentru ea, judecând după modul în care își mișcă grațios genunchii, și accesorizate cu ținte, colanții ușor transparenți, care lasă să se vadă și ce nu ne-am fi dorit, bluza mulată și decoltată, de pe sub geaca de imitație de piele subdimensionată. Dar asta n-ar fi nimic. ”Ce-ar fi viața fără bijuterii, accesoriile care pun în valoare orice femeie?” Probabil că asta se întreba duduia acasă, în fața oglinzii, când și-a scos din cutie cerceii-covrig-împletit  de aur aurii, cu diametrul tinzând spre cel al unei cești de ceai englezesc. De pe colierul ei în aceeași culoare, o idee mai micuț, e drept, ochii îți fug repede pe încheietura mâinii stângi, atunci când se prinde de bara de susținere. Tronează și zornăie mândre patru brățări din tablă colorată, late de vreun centimetru bucata. Până la urmă, negrul și auriul sunt o combinație deja overused, trebuia să ofere cumva o pată de culoare ținutei, nu? Pentru că nu, unghiile fuchsia nu erau de ajuns.

„Urmează stația….”. Doamne, ce bine că trebuie să cobori. Îți rostești în gând indignarea și te întrebi ce e în neregulă cu femeile, fix când din parfumeria pe lângă care treci iese o doamnă, în adevăratul sens al cuvântului. Aspect îngrijit, ținută office, pantofi divini și o pereche de cercei la care domnișoara din metrou nici nu s-ar fi uitat vreodată. Așa mici, ce să facă ea cu ei?
Încerci să reintri în spiritul cu care ai plecat de acasă, că ar fi culmea să te lași influențată de-un cercel supradimensionat, dar nu-ți propui s-o uiți pe duduie, care-ți poate servi cândva ca sursă de inspirație. Vorba piesei, ”…and think of all the stories that we could have told…”.

Articol scris pentru SuperBlog 2012 – etapa 17.

Shopping for shops

Acum ceva timp mă bătea un gând să mă apuc de tricotat și croșetat. Băi, nu râdeți, că nu glumesc. Îmi cumpărasem niște andrele, niște fire și o rugasem pe mama să mă-nvețe cum să fac două pe față, două pe dos. Începusem să mă uit și pe un site din ăsta cu knitting sau ceva asemănător, mai ales că o tot văzusem și pe Izzie din Grey’s Anatomy cum meșterește ea acolo dibace și-am zis că sigur pot. Urma să învăț să și croșetez și să-mi fac o mulțime de chestii, broșe, fulare, eșarfe, berete și apoi să le vând pe net. Sigur, între timp mi-am dat seama că nu prea aș avea când să fac chestiile astea, că fabulațiile mele cu ”în timpul liber” aveau să rămână asta, niște fabulații, ținând cont că nu prea am timp liber.

Dacă însă mi-aș fi dus la bun sfârșit planurile, aș fi avut nevoie de un magazin online unde să-mi așez eu frumos pe rafturi produsele, să-mi pun acolo broșe la broșe, să n-amestec eșarfele cu beretele și să-mi amețesc clienții. Atunci n-apucasem să mă gândesc la partea concretă a magazinului ăstuia, că încă nu țineam prea bine andrelele în mână, dar dacă ar fi să mă cuprindă focul creator din nou, acum aș avea cum să-mi fac un magazin în doi timpi și trei mișcări, fără prea multă bătaie de cap, fiindcă există SpringShop. Ce este el? Este un magazin online care vinde… magazine 🙂
Intri, îți faci cont, îți pui beretele și ce mai vinzi tu pe rafturi și începi să le spui oamenilor că ți-ai făcut prăvălie, ai produse faine la prețuri imbatabile și să intre să dea o tură. Ce e fain e că ești gata de vânzare în 5 minute și trebuie să plătești doar un preț fix pentru colțișorul ăsta al tău virtual, nu există niciun fel de comision din vânzări. Și asta înseamnă ceva, mai ales la câte mii de euro aș fi făcut eu din fulare, eheee…

Acum, dacă n-aș fi stabilit deja că inima mea e la produsele handmade și m-aș fi gândit să-mi fac eu magazin de magazine, ar fi arătat cam ca SpringShop, dar cu câteva modificări. În primul rând, mie una numele nu prea-mi sugerează că acolo se vând magazine, fiindcă indiferent de câte alte sensuri mai are cuvântul ”spring”, ăla de-mi aprinde beculețul este ”primăvară” și doar la auzul numelui nu m-aș gândi niciodată la ce se vinde aici de fapt. Așa deci, m-aș fi reorientat un pic la nume, dar cum acum e o idee cam târziu, aș pune măcar pe prima pagină o bulină, un chenar (cam ca ăla de te direcționează către prețuri) sau un semn de exclamare , ceva care să-mi atragă mai mult atenția și să-mi spună un fel de ”Cumpără-ți magazin!”. Undeva pe aici.
Pe urmă, nu prea mi-e clar la ce se referă ”Ultimele proiecte”, dar dacă e ce cred eu, mi-ar fi plăcut ca atunci când dau click acolo să se deschidă o altă pagină unde chiar să văd cine, ce magazin și-a mai făcut, nu doar un thumbnail. Cu toate astea, mă gândesc că site-ul e încă la început și probabil că o să apară și ce aștept eu. Și fiindcă sunt o cârcotașă și jumătate și cea mai bună prietenă a diacriticelor, zic sincer că mă cam deranjează estetic faptul că în meniul din partea de sus a paginii îmi apare ”Preturi”, cu t de la toartă, în loc de ț de la țintă. Valabil și pentru ”Platforma”, asta dacă proprietarii n-au vrut neapărat să articuleze cuvântul, în care caz, my bad 😀
Dacă mi-ar mai pune și live-chatul și e-mailul acolo jos, la ”Ne găsești online”, ca să nu stau să caut pe la Suport, unde nu mă așteptam să le găsesc, ar fi ideal.

Lăsând la o parte sugestiile astea ale mele, site-ul e fain, se explică destul de bine ce și cum și nu ieși de acolo zăpăcit de cap. Adică da, dacă merg acasă în weekend și mă apuc de croșetat într-un acces de creativitate, cu siguranță că atunci când mă întorc, merg direct pe site și-mi cumpăr un magazin de la ei 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2012, etapa 16.

”doar te văd acolo înconjurat de tot aerul pe care îl respirăm toți”

Moscova. Tot timpul pe lista locurilor în care îmi doream să ajung măcar o dată-n viață. Stăteam în picioare în Piața Roșie și nu-mi venea să cred că orașul ăsta rece avea să-mi fie casă pentru trei luni. Trei luni în țara lui Dostoievski, Bulgakov și Ceaikovski, după ce visasem la bursa asta de la prima oră de rusă dintr-o sală mică a ASE-ului, când învățam pentru a doua oară alfabetul. Și pe parcurs, cu fiecare literă învățată, cu fiecare cuvânt scris cursiv, cu fiecare pagină citită de la cap la coadă și cu fiecare melodie pe care o înțelegi…nu poți să nu-ți dorești să ajungi acolo, la unul din cele mai importante institute și să te dedici doar limbii, culturii și civilizației ruse și, mai ales, să înveți limba asta între vorbitori nativi, să prinzi pe stradă frânturi de conversații și să înțelegi măcar un strop din ele și să zâmbești…

Intra în fiecare zi în sală, ne saluta și ne zâmbea larg. Engleza lui mă făcea să zâmbesc la rându-mi, pentru că simțeam în fiecare sunet inflexiuni din limba-mamă pe care, deși încerca, nu reușea să le ascundă pe deplin. Avea niște ochi negri care te fixau atunci când te întreba ceva și ți se putea întâmpla să uiți și cum se spune la ”Da” în momentul ăla. Nu se grăbea niciodată și ne spunea mereu că rusa se învață ca și cum ai bea un pahar cu vin, nu un shot de votcă. ”Paradoxal, nu?” adăuga apoi, râzând.
Deși ne mai provoca uneori cu câte o întrebare în rusă, nu era cel responsabil pentru cum aveam noi să vorbim în limba lui Pușkin când părăseam țara, ci pentru cât de bogați spiritual aveam să plecăm de acolo. Istorie, literatură, muzică: a încercat să ne arate câte un pic din tot ce înseamnă cultura rusă și să  se asigure că nu ne întoarcem acasă fără măcar o experiență de care să ne aducem aminte.
Uneori, simțeam că mă privește doar pe mine, dar apoi mă trezeam și-mi spuneam că de vină sunt ochii lui prea pătrunzători; mai târziu, găseam câte un mesaj scurt pe Facebook în care, sub linkul unei melodii, stăteau aruncate câteva cuvinte aparent neînsemnate, dar care erau în stare să-mi schimbe dispoziția definitiv: ”aș vrea să știu că ai o zi minunată..”. Nu știam dacă aș putea însemna pentru el ceea ce el însemna pentru mine, nu eram sigură ce înseamnă mesajele astea și nu știam cum să le aduc vreodată în discuție, chiar dacă de multe ori rămâneam cu el de vorbă după curs despre Dostoievski și prințul Mîșkin, despre muzică și pictură, despre călătorii și despre oameni, fără să ne dăm seama cum trece timpul. Sau poate ne dădeam…
Sentimentul de ușoară distanță, subtilitatea  discuțiilor și privirile mai mult furate decât oferite, toate au durat până atunci când, știind cât de mult iubește arta, am decis să-i ofer ceva care măcar să-i amintească de mine când aveam să plec. Într-una din zile, am împachetat frumos un exemplar din ”Madonele din Leningrad”, o carte ca o vizită la Muzeul Hermitage, despre evadarea în artă, atunci când pe stradă se auzeau doar bombele armatei nemțești și m-am dus cu emoții la curs. Au fost cele mai lungi două ore din viața mea de până atunci. La final, după ce toată lumea a ieșit, am trecut pe la el și am pus ușor pachetul pe catedră, în timp ce el mă întreba, ca de obicei, ce părere am despre cursul de azi și pe unde m-am mai plimbat în ultima vreme. Când și-a terminat de strâns lucrurile și știam că pot să am toată atenția lui de acum, am împins cartea mai în față și am șoptit, în mijlocul conversației:
– …și asta este pentru tine…
M-a privit fix în timp ce ridica pachețelul:
– Dacă nu mă înșel, e o carte, nu?
– Da. Și aș vrea să știu că ai o zi minunată citind-o.
– Dacă e de dragoste, sigur o să am, a adăugat râzând ușor.
– Mm, da, e de dragoste. De dragoste pentru artă.
Inima îmi bătea prea tare ca să mai pot sta lângă el, așa că i-am spus că trebuie să ajung la bibliotecă și o să ne vedem mâine. Mi-a mulțumit pentru carte, iar eu am ieșit pe ușă grăbită, dar nu îndeajuns încât să-i pierd ultimele cuvinte, rostite mai încet și în limba pe care ajunsesem să o iubesc: “Ești așa frumoasă…”
Toată ziua nu m-am gândit decât la reacția lui în momentul în care avea să deschidă cartea și să citească pe prima pagină cele câteva rânduri pe care m-am concentrat cât am putut de mult să le traduc corect: ”Știi, se spune că dacă petreci cel puțin un minut în fața fiecărui exponat din Muzeul Hermitage, îți va lua 11 ani ca să le vezi pe toate. Nici nu știi cât mi-aș dori să vizitez muzeul ăsta cu tine…”

A doua zi, l-am întâlnit grăbit pe hol, m-a prins de mână și mi-a șoptit la ureche: ”Așteaptă-mă puțin aici, te rog!”. Stăteam lipită de perete, cu ochii într-o carte din care nu citeam niciun rând, când s-a întors și mi-a spus:
– Sper că nu ești ocupată weekendul ăsta…
– Uhm…
– … pentru că plănuiesc să fac o escapadă la Sankt Petersburg. Și nici nu știi cât mi-aș dori să vii cu mine.

Articol scris pentru SuperBlog 2012 – etapa 15.

The H-day

Cu H de la Havasi.

Așteptarea ia sfârșit în seara asta, când o să stau pe un scaun în Sala Palatului cu inima cât un purice și o să aștept ca pianul lui Havasi să mi se infiltreze de tot în suflet și să nu mai iasă de acolo niciodată. Nu cred că am scris până acum pe blog despre muzica omului ăstuia, pe care l-am descoperit abia la începutul verii și nici despre concertul pe care o să-l susțină în seara asta în București. Am spus însă, cu siguranță, că îmi place enorm de mult pianul și atunci cum ar fi fost să-l ratez pe cel mai rapid pianist al lumii?

Concertul o să fie mult mai mult decât un om cu un pian și sunt convinsă că o să mă simt atââât de mică, dar în același timp atââât de mare în seara asta. Și o să am grijă să păstrez undeva toate emoțiile care or să mi se ofere diseară și să nu uit de ele nicicând. Pentru că, în alea două ore, în sală n-o să fim decât eu și orchestra. Simplu.