Nu e Nichita

Scurt de tot: n-am mai scris de ceva timp despre căutările pe Google, dar am zis că asta nu-mi scapă. Îmi plac oamenii care vor să se culturalizeze, chiar dacă nu ştiu prea multe, dar asta m-a cam întristat. Cineva caută: “nichita stanescu liceu cimitir al tinereţii mele”.

Nunununuuuu! Nu e Nichita! Nichita e cu leoaica, şi cu pasul de domnişoară, şi cu adolscenţii pe mare, şi cu toamna care a venit, şi cu ce bine că eşti, ce mirare că sunt, şi cu ploaie în luna lui Marte, şi cu lecţia despre cub şi cu n-ai să vii şi cu multe.
Cu cimitirul e George Bacovia. Capisci? Vezi dac-ai chiulit de la română în liceu? 😛

Rory Gilmore 2.0

Io-s asta. Pe serioase. Da, bine, ştiu că nici nu semăn, nici n-am aşa multe cărţi la activ ca ea. Nici nu mă duc la Yale şi nici Prius n-am primit cu ocazia facultăţii. Păi deh, poate primeam dacă mă duceam la Yale. Hai că deja vorbesc prostii.

De ce mă simt eu ca Rory Gilmore? Păi pentru că cine a văzut serialul ştie că fata vine din vacanţă şi plănuieşte o săptămână de petrecut cu maică-sa înainte de facultate. Filme, muzică, pizza, plimbări, chestii d-astea mişto de le făceau ele. Numai că găseşte o foaie pe care o rătăcise şi care zice că trebuie să plece în două zile. Şi s-a dus pe apa sâmbetei săptămâna aia minunată. Şi începe febra bagajelor: saltea, aşternuturi, haine, obiecte de igienă, de uz personal, papetărie şi aşa mai departe. E un episod tare savuros, nişte crize de timp şi de nervi, e interesant.

E, cam aşa sunt şi eu acuma. Azi am fost să-mi iau în primire camera de cămin şi miercuri plec de tot. Şi sunt tot într-o zăpăceală, noroc că sunt aproape de Bucureşti şi dacă uit ceva care îmi trebuie urgent mă pot întoarce repede. Atâta-mi mai trebuia, la starea în care mă aflu acum, să mai fiu şi de pe la Baia-Mare sau aşa ceva. Nu ştiu ce am pregătit şi ce nu, nu ştiu ce mai am de luat, nu ştiu cum or să fie primele zile şi cât o să dureze până mă “settle in”, înţelegeţi voi. Plus de asta, mi-e un somn din ăla crunt de abia văd tastele şi nu-mi prea aud gândurile aşa că dacă am scris prostii şi v-am zgâriat creierul, cer iertare de pe acum 🙂

Uite că v-am zis că-s obosită şi ameţită: mă mai simt ca Rory pentru că şi eu îmi închipuiam ultima săptămână acasă cam altfel, tot nişte zile pline de me&mom, dar din păcate n-am avut timp pentru asta, aşa că rămân cu vrutul, cu închipuitul şi cu speranţa că recuperăm în vreun weekend prelungit. Promit totuşi că n-am s-o chem să doarmă cu mine cum a făcut Rory cu Lorelai. De fapt, nici n-am avea unde, că eu n-am saltea în plus şi mai dorm şi-n patul de sus. A, da, că asta nu v-am zis. Dorm sus şi nu mă deranjează prea tare, deşi preferam jos; sper numai să nu mă sufoc, vă povestesc altă dată de ce.

Bine, dacă aţi înţeles ceva din textul ăsta sunteţi nişte şmecheri şi meritaţi un premiu, numai că n-am ce să vă dau, dar să ştiţi că meritaţi. Voi să aveţi o seară magnfică, eu merg să mai scot nişte haine de la spălat şi pe urmă mă prăbuşesc în pat. Aştept să dorm cum aşteaptă copiii vacanţa ca să mai bată mingea pe maidan. Sau în spatele blocului meu ca să-mi facă mintea bucăţele. Înţelegeţi voi.

Vreţi să vă salut în engleză, ca Rory, dacă tot mă dau dublura ei? Mbine, sunt prea obosită ca să mă-mpotrivesc. Good night, sleep tight!

P.S. Aţi văzut ce bună-s? Mor de oboseală şi tot fac rime. E ceva de speriat cu mine, mi-e să nu mă deochi 😆

Scurt, de weekend

Nu mai e un secret că eu navighez mult pe Stumble Upon și găsesc pe acolo de la toate prostiile până la imagini de-ți taie respirația și articole de-a dreptul interesante. Ei bine, azi de dimineață mi-au plăcut două chestii: un citat și o imagine (bine, imagine + citat).

Citatul zice așa:

I want to be the kind of person who can do that. Move on and forgive people and be healthy and happy. It seems like an easy thing to do in my head. But it’s not so easy when you try it in real life.

Iar imaginea e asta:

Nu că sunt frumoase? Weekend fain să aveți!

Ieși din mulțime!

Vă închipuiți că urmează un articol în care eu dau o serie de sfaturi despre cum să vă faceți remarcați? Ei bine, opriți-vă gândul aici pentru că nu despre asta e vorba. Eu nu dau sfaturi legate de lucruri pe care nu le cunosc, iar asta nu știu încă. Dar știu cei de la Universitatea Valahia Târgoviște. Cică ”Ieși din mulțime! Urmează o facultate!”. Seriously?  O clipă, să râd 😆 Eu aș zice ”Intră în mulțime! Urmează o facultate!” mai degrabă.

Serios, mă uit în jur și văd cum tot mai multă lume face o facultate doar ca să o facă. Adică nu fac eu pe intelectuala sau ceva, dar eu măcar știu că vreau să fac asta de prin clasa a opta. Pe când alții nu știu ce vor să facă nici după ce ies ingineri, economiști  ș.a. Ba de curând am citit pe un forum o întrebare a unui tip care voia să știe unde mai sunt locuri libere pentru sesiunea de toamnă la facultățile de stat. Nu contează domeniul, doar să fie de stat. Păi ce să mai discutăm atunci? Mulți fac o facultate doar ca să fie în rândul lumii, nu ca să iasă din mulțime.

Păi și să nu-i dai dreptate lui Băsescu când zice că avem nevoie și de lăcătuși, mecanici, electricieni etc. Pentru că știu eu un proaspăt absolvent de facultate (de Valahia, da ), care n-a reușit să ia și licența ca să iasă inginer. Ar fi fost culmea s-o și ia când el știe tot ca mine să potrivească două fire ca să meargă prostia aia căreia nu știu cum îi zice. Dar băiatul a făcut facultate și e șomer pentru că mama nu l-a lăsat să se angajeze la supermarket, e prea greu pentru băiatul ei să transporte cutii. Trebuie să stea la birou și să aibă secretară cu picioare lungi și fustă scurtă.

Nu, nu puteți ieși din mulțime dacă doar faceți o facultate și treceți prin ea ca gâsca prin apă. Din mulțime ieși doar dacă și înveți la facultate, dacă faci o facultate într-un domeniu în care te pricepi și în care ești în stare să fii bun, nu doar să ai diplomă.

Așa că, Universitatea Valahia, găsiți un slogan mai realist mai bine!

1000 lei < 3700 euro

Dacă acum ceva timp criticam sistemul sanitar de stat şi vorbeam despre cum sunt afectaţi bolnavii din cauza lipsurilor mari, astăzi mă gândesc la medicii care lucrează în sistem Poate că nu s-a strâns toată “crema” în România, dar avem mulţi medici buni şi studenţi eminenţi care ar putea să fie medici extraordinari; din păcate, nu pot face performanţă pentru că nu au cu ce. Nu au echipamente, nu au personal auxiliar suficient, nu au medicamente, nu au salarii. Pe scurt, nu prea sunt bani.

Când eram mică mi-aş fi dorit să fiu medic. Între timp mi-am dat seama că nu aş fi putut să o fac din mai multe motive, iar unul din ele este că trebuie să-ţi permiţi să devii medic. Poate ajunge chiar un lux, dat fiind faptul că după 6 ani de facultate mai ai şi minim 3 de rezidenţiat (cred, sper că nu greşesc) în care salariul nu e exorbitant. Iar efortul nu e pe măsură. Gărzi, nopţi nedormite, riscuri de îmbolnăviri mult mai mari, constrângerea de a lucra cu echipamente vechi, care uneori nu permit decât un diagnostic ambiguu. Nu e prea motivant să ştii că nici nu-şi poţi face treaba bine şi punând toată pasiunea care te-a condus către Medicină şi că nici nu-ţi ajung banii de chirie, facturi şi să-ţi mai cumperi şi tu câte-o haină din când în când.
Îmi pare atât de rău că la”Marie Curie” e secţie nouă de cardio-chirurgie, dar nu are cine să o folosească, na, nu e personal pentru că nu e bani să fie plătit personalul. Îmi pare rău că ne pleacă medici buni din ţară, dar mă bucur pentru oamenii din spatele halatului alb. Mă bucur pentru că sunt respectaţi şi plătiţi decent pentru munca pe care o depun şi nu sunt nevoiţi să fie întreţinuţi de părinţi până la adânci bătrâneţi.

Azi am mers cu mama la cumpărături şi ne-am întâlnit cu o cunoştinţă a cărei fiică a terminat acum patru ani Medicina la Craiova. Este medic ginecolog şi era în anul IV de rezidenţiat tot în Craiova. Salariu? 1000 lei. Bănuiesc că nu se întreabă nimeni dacă îi ajungea. Mai ales că era nevoită să-şi cumpere papuci, halat şi alte chestii de genul ăsta. Plus că lucra în nişte condiţii de toată jena. Vorbesc la trecut, pentru că din mai lucrează în Germania. Nu s-a dus la spălat podele, s-a dus să profeseze medicina într-o ţară în care există bani pentru sănătate şi medici, undeva unde e respectată, unde i se pun la dispoziţie lucrurile de care are nevoie, undeva unde îi vine să se dea jos din pat dimineaţa şi să consulte graviduţe. Sau nu neapărat, but you get my point. Câți bani îi dau? La început o idee mai puțin, dar luna asta i-au mărit salariul: 3700 de euro. Asta înseamnă aproximativ de 180 de ori mai mult decât în România. Ok, și prețurile sunt altele, dar mă îndoiesc că sunt chiar de 180 de ori mai mari. Deci iese pe plus și lucrează ce-i place. Păi de ce ar mai fi rămas aici? Din patriotism? Poate să-și iubească țara și istoria și de departe, în timp ce află de pe net știrile de aici. De pe netul pe care îl plătește cu banii câștigați de la serviciul ei decent din țara aia străină. End of story.

Plecați! Sincer, plecați dacă știți că puteți trăi bine în altă parte. În fond, e viața voastră și e ok să aveți grijă de ea, chiar dacă asta înseamnă că noi o să rămânem cam „neacoperiți”. Asta e, se pare că e cazul să fim mai egoiști un pic dacă vrem să ne fie bine, că dom’ președinte n-a menționat în ce țară să trăim bine 🙂

Cadouri cu pagini

Îmi place să primesc în dar cărţi, mi se pare că fac parte din categoria cadourilor care apropie oamenii, îi leagă cumva. Mă rog, poate sunt prea profundă la ora asta. Dar îmi place.
De multe ori trece însă mai mult timp până să le citesc, unele pot petrece mult timp pe un raft înainte să le descopăr misterele, dar asta nu se întâmplă în niciun caz pentru că nu apreciez cadoul. No waaay! De multe ori mă port mult mai atent cu volumele pe care le primesc decât cu cele achiziţionate de mine, doar că am şi eu aşa o listă imaginară în căpşor şi sunt cărţi pe care nu vreau să le amân, oricât de curioasă m-ar face volumul cel nou. Încă nu am citit cât mi-aş dori, aşa că mai am de recuperat la capitolul “clasici”, am multe cărţi necitite şi îmi doresc să ţin cât de cât o ordine. De aia le pun pe raft pe cele primite şi le deschid abia după un timp.

Am primit trei cărţi frumoase de la trei oameni frumoşi de care vreau să vă spun.
Una din ele a fost cadou de ziua mea anul trecut, de la the one and only Laura: “Memorii” de Mircea Eliade. Am început să citesc din ea, dar apoi mi-am dat seama că încă nu-s pregătită. Nu ştiu cum sună asta, dar vreau să citesc cât mai mult din opera lui până să-i citesc memoriile. Mă simt mică în faţa cărţii ăsteia şi vreau să înţeleg toate referirile pe care le face la celelalte cărţi ale sale. De aia nu o mai citesc. Nu acum. Dar nu uit niciodată de cartea asta şi abia aştept să mă bucur de fiecare rând.
A doua carte am primit-o de la Anca, o bloggeriţă pe care nu am avut încă şansa să o cunosc personal. Îi mulţumesc încă o dată pe această cale, am citit cartea zilele trecute şi deşi primele pagini m-au surprins puţin, a fost o lectură tare plăcută. E vorba despre “Pe neaşteptate, un înger” de Jaime Bayly, pe care o recomand şi care m-a făcut să-mi doresc să mai citesc ceva de acest autor. Mulţumesc, Anca! 🙂
Cea de-a treia carte mi-a fost dăruită de Iulia cu ocazia ultimei mele aniversări şi am încheiat-o ieri. “Povestea lui Lucy Gault” e una tristă, dar William Trevor o scrie foarte bine, încât parcă deznodământul care devine previzibil la un moment dat (că doar după 250 de pagini nu te mai aştepţi la vreo minune), îţi dă mai mult o stare de calm şi resemnare, nu de răzvrătire împotriva sorţii. Foarte frumoasă, m-a purtat prin mai multe perioade istorice, mi-a dezvăluit ceva din Irlanda şi m-a făcut să mă gândesc la consecinţele deciziilor noastre.

Aşadar, îmi plac cadourile sub formă de cărţi şi obişnuiesc să le citesc, chiar dacă nu imediat ce le primesc. Nu vă supăraţi, vă rog 🙂

P.S. Just for the record, îmi place G.G.Márquez 😛

Fail aseist

S-au emoţionat până la rândul următor şi au dat-o şi ei un pic în bară. Îmi imaginez că ştiu să scrie, dat fiind că prima dată le-a ieşit bine, dar indiferent care e motivul e tot un fail. Nu se face aşa ceva, nu de către ditamai instituţia şi mai ales într-un document oficial, că asta-i metodologia de cazare în cămine.
Dar na, se întâmplă şi la case mai mari (vezi Casa Poporului)…

Arta Conversaţiei (3)

Revin cu ultima parte de citate din cartea asta care, deşi am terminat-o de ceva timp, încă îmi mai aprinde beculeţe în cap când fac analogii cu anumite situaţii întâlnite în ea 🙂 Sincer, e o lectură pe care chiar o recomand şi voi reciti sigur romanul Ilenei Vulpescu. Mi-ar plăcea să găsesc “Arta Compromisului”, continuarea, că sunt curioasă de turnura pe care o ia destinul personajelor. Dar gata cu vorba, să punem citatele, zic:

Între doi oameni care alcătuiesc – sau vor să alcătuiască – un cuplu trebuie să se potrivească multe lucruri. Dacă la unele dintre potrivelile-astea se mai poate lua de ici şi pune colo, una este însă indispensabilă şi fără tocmeală: concepţia despre lume.

Doamnelor, problema existenţială a unei vieţi e următoarea: îţi mai trebuie ţie, ţie ăl de o trăieşti, nu fiicelor, ginerilor, cuscrilor, vecinilor de peste gard. Asta e.

Cum să-i ceri unui bărbat să te socotească tot femeie când tu însăţi nu mai ai curaj să te uiţi în oglindă?

Două calităţi pe lume nu pot fi simulate şi nici înlocuite ori echivalate prin procedeul “mai iei de ici, mai pui colea”: inteligenţa şi bunătatea.

Nimic nu mi se pare mai indecent decât confidenţele pe care un bărbat le face unei femei despre o altă femeie. Indecent e prea puţin spus: insalubru, promiscuu.

Adevăratul intelectual este un om senin, nepărtinitor, tolerant, un om dispus să discute, să polemizeze urban, de la egal la egal, un om care se ţine strâns de principiile logicii şi-ale adevărului şi care nu ţine să aibă dreptate în afara lor.

Nu toate experienţele duc la descoperiri, toate îmbogăţesc însă cunoaşterea.

Unui om îi accepţi firea, nu i-o ierţi.

Când smulgi o rădăcină, nu se poate să nu scoţi şi pământ cu ea. Odată cu cei pe care-i alungi din inima ta, care încă palpită de durere, azvârli şi bucăţi vii din tine.

În definitiv, când acceptăm un om nu-i putem amputa bucăţi de suflet, îl luăm aşa cum e.

Cei în care investim ne dezamăgesc cel mai mult. E firesc. Şi totuşi, nu trebuie să ne oprim niciodată să investim. Talmudul spune să faci mereu bine, fiindcă şi de nu-ţi va fi înapoiat de cel căruia i l-ai făcut, cineva ţi-l va înapoia totuşi. E-o lege a compensaţiei.

Gata, asta a fost 🙂 Vreau să mai fac însă o precizare. Mai e un pasaj care mi-a plăcut mult, dar care era prea lung ca să-l redau aici şi nici nu voiam să rup vreun citat din contextul ăla. În cazul în care citiţi cartea în ediţia asta, e vorba de un mini-capitol care începe la pagina 454 şi se continuă la 455. Pentru alte ediţii, nu ştiu dacă pot explica, e vorba de capitolul nouă din cele zece ale cărţii, o discuţie a Sînzianei cu doctorul Daniel, “nenea Dal”, cum îi zice ea. O să vă prindeţi dacă citiţi.

Lecturi plăcute să aveţi!

 

Ghid pentru bolnavii din România

Sistemul medical de stat din România e admirabil, e sublim, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. Cam pe acolo. Ştiu că prin unele spitale e mai bine, prin altele aşa şi aşa, iar în unele chiar îţi vine să te iei cu mâinile de păr. Unul din motivele pentru care aş pleca din ţara asta este ăsta: îmi doresc să am siguranţa că dacă plătesc o asigurare, o să mă bage cineva în seamă când mă duc la spital, o să-mi pună un diagnostic corect şi o să-mi administreze un tratament corespunzător. Şi dacă nu cer prea mult, aş vrea să nu mă trimită acasă cu încă vreo două-trei boli “culese” de prin spital.

Pentru că zilele astea a trebuit să tot merg prin spitalul judeţean din Târgovişte, vreau să-i anunţ pe amatori că acesta este în continuă modernizare. O secundă, să ne înţelegem corect: nu se cumpără aparate noi, nu se schimbă paturile, nu se modernizează saloanele. Nu chestii d-astea, se face spitalul frumos pe afară, se izolează termic şi i se dă un aer mai modern. Pe dinafară. Şi au dărâmat juma’te din clădirea policlinicii, ale cărei cabinete sunt împrăştiate care pe unde poate. Chestii d-astea. Bun şi m-am gândit să vă dau câteva tips&tricks care cred că-s valabile şi în alte spitale, nu numai la noi. Experienţa mea de acum e valabilă pentru secţia de gastroenterologie-boli interne, dar nu cred că pe undeva e vreun rai pe pământ, să ştiţi. Fiţi atenţi:

• Dacă nimeriţi într-un salon cu opt paturi, să nu ziceţi că sunteţi prea multe suflete într-o cameră, fiindcă pe negândite mai apar nişte pacienţi pe care, din lipsă de spaţiu, îi vor plasa în pat cu voi. Da, da, aşa, claie peste grămadă, vă miră?
• Mergeţi cu atenţie ca nu cumva să călcaţi pe gândacii rătăciţi prin saloane şi pe holuri.
• Nu faceţi mizerie pe jos, femeia de serviciu va spăla cu apa dintr-o găleată jegoasă, lăsând un miros nu prea uşor de suportat.
• Staţi de vorbă cu pacienţii colegi de salon. Veţi constata cu uimire că deşi nu suferiţi de aceeaşi chestie, toţi sunteţi supuşi unui tratament cu un antibiotic puternic, Metoclopramid şi No-Spa. Asta dacă aveţi bani să vă cumpăraţi de la farmacie tratamentul.
• Fiţi pregătiţi să aveţi pe cineva ce vă poate cumpăra de la farmacie perfuzoare, pungi cu glucoză sau ser fiziologic şi, în unele cazuri, seringi.
• Nu vă bazaţi pe asistente prea mult, uneori îţi pun în perfuzie două doze de un fel şi niciuna de un fel. Asta când reuşesc să pună perfuzia şi nu curge pe tine. Dacă vi se face cumva rău de la doza dată aiurea, veţi primi un consult la psihiatrie, e clar că asta e singura dvs. problemă.
• Nu vă aşteptaţi ca medicul să treacă aşa chiar în fiecare zi să vadă cum vă simţiţi. Mai ales dacă nu i-aţi oferit un stimulent serios. Şi chiar dacă i-aţi oferit. Va fi prea ocupat să semneze  internările altor pacienţi, care aduc stimulente la rândul lor şi pe care îi va pune în pat cu dvs. ca să nu vă plictisiţi.

Lista poate continua, dar mă opresc aici pentru că sunt sigură că oricine a avut nevoie de servicii medicale ştie cum  nu merg lucrurile la noi. Eu vă doresc numai să fiţi sănătoşi şi să n-aveţi nici rude/prieteni la care să mergeţi la spital. Eu de fiecare dată când mă întorc mă rog să nu fi avut pielea aşa sensibilă ca să mă pot curăţa cu o perie de sârmă.

Până la următoarea intervenţie, sănătate! 🙂

A treisprezecea oară

Azi mă simt ciudat. Mă simt ciudat pentru că e pentru prima dată după mult timp când şcoala nu începe şi pentru mine. Din ’99 până-n 2010 m-am dus conştiincioasă la fiecare deschidere de an şcolar: douăsprezece începuturi, douăsprezece zile cu emoţii mari la început şi din ce în ce mai relaxante în timp, opt buchete de flori – avantajul de a avea dirig în liceu 😀 -, trei “serii” de acomodare cu colegii şi nouă revederi. Doisprezece ani. O viaţă de om, nu? Şi eu pot să folosesc o replică pe care o aud deseori spusă ironic: “Am mai mulţi ani de şcoală decât ai tu de viaţă.” Da’ chiar e aşa, ce să facem?

Azi m-am întâlnit cu o parte din foştii colegi, am zis că dacă tot nu mai suntem direct implicaţi, măcar să dăm o fugă pe la şcoală şi apoi să respectăm ritualul din anii trecuţi, când imediat după deschidere mergeam să bem o cafea împreună, povestind despre vara care tocmai trecuse. Ei bine, eu n-am mai ajuns la şcoală în timp util, datorită unor dragi colege care m-au ţinut pe loc, dar n-am ratat reuniunea de la terasă. A fost drăguţ, ne-a mai alinat nostalgia, pentru că, deşi mulţi nu ne gândeam, ne-am simţit ciudat astăzi.

Am zâmbit singură pe stradă când mă uitam la toţi piticii gătiţi în uniforme care mai de care mai călcate şi mai apretate. În ochii liceenilor sau ai elevilor de gimnaziu vezi mai multă relaxare şi bucuria de a-şi revedea colegii, sau chiar frustrare pentru că n-au dormit destul după concertul de aseară, dar în ochii celor mici se vede emoţie, îngrijorare, dorinţa de a avea tot ce le trebuie încă din prima zi, dar şi dorinţa de a nu-şi dezamăgi părinţii. Numai astfel de priviri şi discuţii am prins pe stradă la puştii cu ghiozdan considerabil mai mare decât puteau duce. Unii ieşeau supăraţi pe părinţi din librării, reproşându-le că nu le-au cumpărat şi mine pentru creionul mecanic, alţii aveau grijă ca de ochii din cap de buchetul de flori, iar alţii, întorcându-se de la şcoală, transmiteau părinţilor indicaţiile învăţătorilor cu privire la rechizitele necesare.
Sincer vă zic că am zâmbit mult şi m-au binedispus încă de dimineaţă, în ciuda sentimentului cu care mă trezisem.

Eram cu o colegă când am trecut grăbite şi am auzit o replică: “Băi, a început şcoala azi?” Da, băi, a-nceput, dar nu şi pentru noi 🙂 O altă colegă a primit o întrebare în curtea şcolii:
– Tu eşti boboacă?
– Aaa? Da, la facultate! 😆

Deci da, azi m-am simţit ciudat şi mi-e greu să mă obişnuiesc momentan cu ideea asta 🙂 Până una-alta, tot o să zic că ăsta e al treisprezecelea început de şcoală pentru mine, până-n octombrie adică 🙂

La voi cum erau primele zile de şcoală? Sau cum sunt dacă încă sunt? 😀

Foto.