Nu e Nichita

Scurt de tot: n-am mai scris de ceva timp despre căutările pe Google, dar am zis că asta nu-mi scapă. Îmi plac oamenii care vor să se culturalizeze, chiar dacă nu ştiu prea multe, dar asta m-a cam întristat. Cineva caută: “nichita stanescu liceu cimitir al tinereţii mele”.

Nunununuuuu! Nu e Nichita! Nichita e cu leoaica, şi cu pasul de domnişoară, şi cu adolscenţii pe mare, şi cu toamna care a venit, şi cu ce bine că eşti, ce mirare că sunt, şi cu ploaie în luna lui Marte, şi cu lecţia despre cub şi cu n-ai să vii şi cu multe.
Cu cimitirul e George Bacovia. Capisci? Vezi dac-ai chiulit de la română în liceu? 😛

Rory Gilmore 2.0

Io-s asta. Pe serioase. Da, bine, ştiu că nici nu semăn, nici n-am aşa multe cărţi la activ ca ea. Nici nu mă duc la Yale şi nici Prius n-am primit cu ocazia facultăţii. Păi deh, poate primeam dacă mă duceam la Yale. Hai că deja vorbesc prostii.

De ce mă simt eu ca Rory Gilmore? Păi pentru că cine a văzut serialul ştie că fata vine din vacanţă şi plănuieşte o săptămână de petrecut cu maică-sa înainte de facultate. Filme, muzică, pizza, plimbări, chestii d-astea mişto de le făceau ele. Numai că găseşte o foaie pe care o rătăcise şi care zice că trebuie să plece în două zile. Şi s-a dus pe apa sâmbetei săptămâna aia minunată. Şi începe febra bagajelor: saltea, aşternuturi, haine, obiecte de igienă, de uz personal, papetărie şi aşa mai departe. E un episod tare savuros, nişte crize de timp şi de nervi, e interesant.

E, cam aşa sunt şi eu acuma. Azi am fost să-mi iau în primire camera de cămin şi miercuri plec de tot. Şi sunt tot într-o zăpăceală, noroc că sunt aproape de Bucureşti şi dacă uit ceva care îmi trebuie urgent mă pot întoarce repede. Atâta-mi mai trebuia, la starea în care mă aflu acum, să mai fiu şi de pe la Baia-Mare sau aşa ceva. Nu ştiu ce am pregătit şi ce nu, nu ştiu ce mai am de luat, nu ştiu cum or să fie primele zile şi cât o să dureze până mă “settle in”, înţelegeţi voi. Plus de asta, mi-e un somn din ăla crunt de abia văd tastele şi nu-mi prea aud gândurile aşa că dacă am scris prostii şi v-am zgâriat creierul, cer iertare de pe acum 🙂

Uite că v-am zis că-s obosită şi ameţită: mă mai simt ca Rory pentru că şi eu îmi închipuiam ultima săptămână acasă cam altfel, tot nişte zile pline de me&mom, dar din păcate n-am avut timp pentru asta, aşa că rămân cu vrutul, cu închipuitul şi cu speranţa că recuperăm în vreun weekend prelungit. Promit totuşi că n-am s-o chem să doarmă cu mine cum a făcut Rory cu Lorelai. De fapt, nici n-am avea unde, că eu n-am saltea în plus şi mai dorm şi-n patul de sus. A, da, că asta nu v-am zis. Dorm sus şi nu mă deranjează prea tare, deşi preferam jos; sper numai să nu mă sufoc, vă povestesc altă dată de ce.

Bine, dacă aţi înţeles ceva din textul ăsta sunteţi nişte şmecheri şi meritaţi un premiu, numai că n-am ce să vă dau, dar să ştiţi că meritaţi. Voi să aveţi o seară magnfică, eu merg să mai scot nişte haine de la spălat şi pe urmă mă prăbuşesc în pat. Aştept să dorm cum aşteaptă copiii vacanţa ca să mai bată mingea pe maidan. Sau în spatele blocului meu ca să-mi facă mintea bucăţele. Înţelegeţi voi.

Vreţi să vă salut în engleză, ca Rory, dacă tot mă dau dublura ei? Mbine, sunt prea obosită ca să mă-mpotrivesc. Good night, sleep tight!

P.S. Aţi văzut ce bună-s? Mor de oboseală şi tot fac rime. E ceva de speriat cu mine, mi-e să nu mă deochi 😆

Scurt, de weekend

Nu mai e un secret că eu navighez mult pe Stumble Upon și găsesc pe acolo de la toate prostiile până la imagini de-ți taie respirația și articole de-a dreptul interesante. Ei bine, azi de dimineață mi-au plăcut două chestii: un citat și o imagine (bine, imagine + citat).

Citatul zice așa:

I want to be the kind of person who can do that. Move on and forgive people and be healthy and happy. It seems like an easy thing to do in my head. But it’s not so easy when you try it in real life.

Iar imaginea e asta:

Nu că sunt frumoase? Weekend fain să aveți!

Ieși din mulțime!

Vă închipuiți că urmează un articol în care eu dau o serie de sfaturi despre cum să vă faceți remarcați? Ei bine, opriți-vă gândul aici pentru că nu despre asta e vorba. Eu nu dau sfaturi legate de lucruri pe care nu le cunosc, iar asta nu știu încă. Dar știu cei de la Universitatea Valahia Târgoviște. Cică ”Ieși din mulțime! Urmează o facultate!”. Seriously?  O clipă, să râd 😆 Eu aș zice ”Intră în mulțime! Urmează o facultate!” mai degrabă.

Serios, mă uit în jur și văd cum tot mai multă lume face o facultate doar ca să o facă. Adică nu fac eu pe intelectuala sau ceva, dar eu măcar știu că vreau să fac asta de prin clasa a opta. Pe când alții nu știu ce vor să facă nici după ce ies ingineri, economiști  ș.a. Ba de curând am citit pe un forum o întrebare a unui tip care voia să știe unde mai sunt locuri libere pentru sesiunea de toamnă la facultățile de stat. Nu contează domeniul, doar să fie de stat. Păi ce să mai discutăm atunci? Mulți fac o facultate doar ca să fie în rândul lumii, nu ca să iasă din mulțime.

Păi și să nu-i dai dreptate lui Băsescu când zice că avem nevoie și de lăcătuși, mecanici, electricieni etc. Pentru că știu eu un proaspăt absolvent de facultate (de Valahia, da ), care n-a reușit să ia și licența ca să iasă inginer. Ar fi fost culmea s-o și ia când el știe tot ca mine să potrivească două fire ca să meargă prostia aia căreia nu știu cum îi zice. Dar băiatul a făcut facultate și e șomer pentru că mama nu l-a lăsat să se angajeze la supermarket, e prea greu pentru băiatul ei să transporte cutii. Trebuie să stea la birou și să aibă secretară cu picioare lungi și fustă scurtă.

Nu, nu puteți ieși din mulțime dacă doar faceți o facultate și treceți prin ea ca gâsca prin apă. Din mulțime ieși doar dacă și înveți la facultate, dacă faci o facultate într-un domeniu în care te pricepi și în care ești în stare să fii bun, nu doar să ai diplomă.

Așa că, Universitatea Valahia, găsiți un slogan mai realist mai bine!

1000 lei < 3700 euro

Dacă acum ceva timp criticam sistemul sanitar de stat şi vorbeam despre cum sunt afectaţi bolnavii din cauza lipsurilor mari, astăzi mă gândesc la medicii care lucrează în sistem Poate că nu s-a strâns toată “crema” în România, dar avem mulţi medici buni şi studenţi eminenţi care ar putea să fie medici extraordinari; din păcate, nu pot face performanţă pentru că nu au cu ce. Nu au echipamente, nu au personal auxiliar suficient, nu au medicamente, nu au salarii. Pe scurt, nu prea sunt bani.

Când eram mică mi-aş fi dorit să fiu medic. Între timp mi-am dat seama că nu aş fi putut să o fac din mai multe motive, iar unul din ele este că trebuie să-ţi permiţi să devii medic. Poate ajunge chiar un lux, dat fiind faptul că după 6 ani de facultate mai ai şi minim 3 de rezidenţiat (cred, sper că nu greşesc) în care salariul nu e exorbitant. Iar efortul nu e pe măsură. Gărzi, nopţi nedormite, riscuri de îmbolnăviri mult mai mari, constrângerea de a lucra cu echipamente vechi, care uneori nu permit decât un diagnostic ambiguu. Nu e prea motivant să ştii că nici nu-şi poţi face treaba bine şi punând toată pasiunea care te-a condus către Medicină şi că nici nu-ţi ajung banii de chirie, facturi şi să-ţi mai cumperi şi tu câte-o haină din când în când.
Îmi pare atât de rău că la”Marie Curie” e secţie nouă de cardio-chirurgie, dar nu are cine să o folosească, na, nu e personal pentru că nu e bani să fie plătit personalul. Îmi pare rău că ne pleacă medici buni din ţară, dar mă bucur pentru oamenii din spatele halatului alb. Mă bucur pentru că sunt respectaţi şi plătiţi decent pentru munca pe care o depun şi nu sunt nevoiţi să fie întreţinuţi de părinţi până la adânci bătrâneţi.

Azi am mers cu mama la cumpărături şi ne-am întâlnit cu o cunoştinţă a cărei fiică a terminat acum patru ani Medicina la Craiova. Este medic ginecolog şi era în anul IV de rezidenţiat tot în Craiova. Salariu? 1000 lei. Bănuiesc că nu se întreabă nimeni dacă îi ajungea. Mai ales că era nevoită să-şi cumpere papuci, halat şi alte chestii de genul ăsta. Plus că lucra în nişte condiţii de toată jena. Vorbesc la trecut, pentru că din mai lucrează în Germania. Nu s-a dus la spălat podele, s-a dus să profeseze medicina într-o ţară în care există bani pentru sănătate şi medici, undeva unde e respectată, unde i se pun la dispoziţie lucrurile de care are nevoie, undeva unde îi vine să se dea jos din pat dimineaţa şi să consulte graviduţe. Sau nu neapărat, but you get my point. Câți bani îi dau? La început o idee mai puțin, dar luna asta i-au mărit salariul: 3700 de euro. Asta înseamnă aproximativ de 180 de ori mai mult decât în România. Ok, și prețurile sunt altele, dar mă îndoiesc că sunt chiar de 180 de ori mai mari. Deci iese pe plus și lucrează ce-i place. Păi de ce ar mai fi rămas aici? Din patriotism? Poate să-și iubească țara și istoria și de departe, în timp ce află de pe net știrile de aici. De pe netul pe care îl plătește cu banii câștigați de la serviciul ei decent din țara aia străină. End of story.

Plecați! Sincer, plecați dacă știți că puteți trăi bine în altă parte. În fond, e viața voastră și e ok să aveți grijă de ea, chiar dacă asta înseamnă că noi o să rămânem cam „neacoperiți”. Asta e, se pare că e cazul să fim mai egoiști un pic dacă vrem să ne fie bine, că dom’ președinte n-a menționat în ce țară să trăim bine 🙂

Cadouri cu pagini

Îmi place să primesc în dar cărţi, mi se pare că fac parte din categoria cadourilor care apropie oamenii, îi leagă cumva. Mă rog, poate sunt prea profundă la ora asta. Dar îmi place.
De multe ori trece însă mai mult timp până să le citesc, unele pot petrece mult timp pe un raft înainte să le descopăr misterele, dar asta nu se întâmplă în niciun caz pentru că nu apreciez cadoul. No waaay! De multe ori mă port mult mai atent cu volumele pe care le primesc decât cu cele achiziţionate de mine, doar că am şi eu aşa o listă imaginară în căpşor şi sunt cărţi pe care nu vreau să le amân, oricât de curioasă m-ar face volumul cel nou. Încă nu am citit cât mi-aş dori, aşa că mai am de recuperat la capitolul “clasici”, am multe cărţi necitite şi îmi doresc să ţin cât de cât o ordine. De aia le pun pe raft pe cele primite şi le deschid abia după un timp.

Am primit trei cărţi frumoase de la trei oameni frumoşi de care vreau să vă spun.
Una din ele a fost cadou de ziua mea anul trecut, de la the one and only Laura: “Memorii” de Mircea Eliade. Am început să citesc din ea, dar apoi mi-am dat seama că încă nu-s pregătită. Nu ştiu cum sună asta, dar vreau să citesc cât mai mult din opera lui până să-i citesc memoriile. Mă simt mică în faţa cărţii ăsteia şi vreau să înţeleg toate referirile pe care le face la celelalte cărţi ale sale. De aia nu o mai citesc. Nu acum. Dar nu uit niciodată de cartea asta şi abia aştept să mă bucur de fiecare rând.
A doua carte am primit-o de la Anca, o bloggeriţă pe care nu am avut încă şansa să o cunosc personal. Îi mulţumesc încă o dată pe această cale, am citit cartea zilele trecute şi deşi primele pagini m-au surprins puţin, a fost o lectură tare plăcută. E vorba despre “Pe neaşteptate, un înger” de Jaime Bayly, pe care o recomand şi care m-a făcut să-mi doresc să mai citesc ceva de acest autor. Mulţumesc, Anca! 🙂
Cea de-a treia carte mi-a fost dăruită de Iulia cu ocazia ultimei mele aniversări şi am încheiat-o ieri. “Povestea lui Lucy Gault” e una tristă, dar William Trevor o scrie foarte bine, încât parcă deznodământul care devine previzibil la un moment dat (că doar după 250 de pagini nu te mai aştepţi la vreo minune), îţi dă mai mult o stare de calm şi resemnare, nu de răzvrătire împotriva sorţii. Foarte frumoasă, m-a purtat prin mai multe perioade istorice, mi-a dezvăluit ceva din Irlanda şi m-a făcut să mă gândesc la consecinţele deciziilor noastre.

Aşadar, îmi plac cadourile sub formă de cărţi şi obişnuiesc să le citesc, chiar dacă nu imediat ce le primesc. Nu vă supăraţi, vă rog 🙂

P.S. Just for the record, îmi place G.G.Márquez 😛

Fail aseist

S-au emoţionat până la rândul următor şi au dat-o şi ei un pic în bară. Îmi imaginez că ştiu să scrie, dat fiind că prima dată le-a ieşit bine, dar indiferent care e motivul e tot un fail. Nu se face aşa ceva, nu de către ditamai instituţia şi mai ales într-un document oficial, că asta-i metodologia de cazare în cămine.
Dar na, se întâmplă şi la case mai mari (vezi Casa Poporului)…