Pentru a treia oară la Veneția? City-break romantic în orașul plutitor

Au trecut aproape doi ani de când m-am îndrăgostit iremediabil de Veneția. Pe vremea când căutam o destinație pentru primul nostru city-break în cuplu, orașul ăsta nu era tocmai primul pe lista mea de dorințe. Voiam să plecăm în ianuarie și prin minte îmi treceau mai degrabă imagini din Budapesta, Praga, Viena sau vreun oraș din Germania, locuri pe care le asociam mult mai ușor cu frigul, zăpada, iarna. Ne făceau însă cu ochiul canalele albastru-verzui, străzile înguste, farmecul italian și felul în care orașul ăsta părea suspendat în timp, așa că ne-am pus cele mai groase haine în bagaj și-am plecat într-un city break in Veneția.

canal grande venice

Ne-am întors de acolo fermecați. De străzi, de atmosferă, de liniștea pe care ți-o dă lipsa mașinilor, de soarele blând care ne încălzea în plimbările lungi de pe faleză, de clădirile frumoase și de frittelle-le cu cremă Zabaglione. Am mers mult pe jos în cele patru zile petrecute acolo, am urcat mii de trepte traversând de zeci de ori aceleași poduri, am admirat cu gura căscată interioarele din Palatul Ducal și ni s-a tăiat respirația privind apusul de pe vaporetto-ul care ne plimba pe Canal Grande. Ne-a plăcut atât de mult, încât am revenit și în anul următor, tot în ianuarie. Am prins însă prima zi de Carnaval și aglomerația a știrbit parcă puțin din farmecul excursiei, dar am știut atunci amândoi că nu va fi ultima dată când ne vom afla acolo. Că este probabil locul în care ne vom întoarce de cele mai multe ori dintre toate.

Acum vreo două săptămâni, în timp ce-mi beam cafeaua de weekend, m-am surprins întrebându-l: “Când mai mergem și noi la Veneția?”. Răspunsul n-a întârziat deloc, ca de fiecare dată: “În ianuarie?”.
Am zâmbit, am dat din cap și am început să mă uit la prețurile biletelor de avion, la cazare, la oferte city break și, desigur, la poze din arhiva personală. Deja visez la zilele alea din a doua jumătate a lui ianuarie, care ne vor prinde, cel mai probabil, în orașul ăsta minunat.

De ce mi-e dor și ce aș face (din) nou în Veneția

Mi-e dor de străduțele mici și întortocheate, pe care ni se aud pașii în liniștea serii, când nu mai e nimeni altcineva pe afară decât noi explorând orașul. Mi-e dor să mă joc cu porumbeii din Piazza San Marco, iar apoi să o luăm ușor la pas pe lângă Palatul Ducal, ca să continuăm cu o plimbare pe Riva Degli Schiavoni. Cred că acum, la a treia vizită, aș propune să mai intrăm încă o dată în Palatul Ducal, să-i vedem și ungherele pe care le-am ratat prima oară, să ne mai rătăcim prin sala aia enormă și superbă, să ne mai plimbăm pe Puntea Suspinelor și să admirăm laguna prin ochiurile mici de geam.

canal venetia

porumbei san marco

san marco palatul ducal

Mi-e dor de priveliștea de pe Podul Rialto, de pescărușii curajoși care îți mănâncă din palme, de vântul care-ți zăpăcește părul. O să ne ținem de mână și-o să ne facem planuri de viitor, privind la ceea ce Philippe de Commynes, ambasadorul Franței la Veneția pe la finalul anilor 1400, a numit ”cel mai frumos bulevard din lume” – Canal Grande.

This slideshow requires JavaScript.

Mi-e dor să luăm micul dejun în cameră, doar ca să ne îmbrăcăm apoi bine și să ieșim la brunch în Mercato Rialto. Să ne plimbăm printre tarabele cu legume, condimente și fructe de mare, apoi să ne așezăm pe o băncuță, să mâncăm sandvișuri cu pește, ceapă și hrean și să bem vin. Știți, pentru noi asta e mai romantic decât o cină fancy la un restaurant pe malul Canal Grande.

Mi-e dor să petrecem o după-amiază întreagă privind o demonstrație într-un atelier de sticlă din Murano, ascultând muzică bună și savurând un pahar de vin alb, încâlzindu-ne palmele și tălpile obosite, în timp ce artistul, român get-beget, ne povestește ce a făcut sau urmează să facă.

Și mă mai gândesc că poate a treia oară e cu noroc, iar de data asta vom decide să facem o plimbare cu gondola. E adevărat că prețul e puțin piperat și de asta am și evitat-o până acum, însă dacă tot plănuim să revenim atât de des, măcar o dată cred că am merita și-o astfel de experiență. Fiindcă este, tind să cred, o experiență în sine. Nu doar pentru că gondolierii sunt pregătiți special pentru meseria asta și conversațiile ar putea fi de-a dreptul interesante, dar și pentru că nimic nu sună mai romantic decât o plimbare cu gondola la ora apusului pe canalele mici sau pe Canal Grande, depănând amintiri și făcând planuri de viitor with your partner in crime.

gondole

Nu am făcut încă nicio rezervare, însă n-o să mai întârziem mult și-am să încep să sondez mai atent piața. Până acum am plecat pe cont propriu, însă când vine vorba de variante de city break Christian Tour, agenția de turism cu care am fost și în Lefkada, pare că are oferte interesante. Am să arunc o privire și la ei pe site, mai ales că mă bătea gândul să stăm o dată la un hotel decorat în stil venețian. În excursiile anterioare am fost cazați într-o locandă și într-un apartament, însă pentru hoteluri Christian Tour poate fi o sursă de inspirație foarte bună.

crazy couple san marco

Mi-e dor și mi-e atât de drag de Veneția încât aș pleca și mâine. L-aș lua pe el de mână, un rucsac în spate și-aș porni să mă pierd și să mă găsesc pe străduțe, pe poduri, printre clădiri, pe canale, în piațete și pe faleză. Să rămân și eu suspendată în timp pentru câteva zile așa cum pare că o face orașul ăsta de ani. Să-i ascult muzica și să-l iubesc.

When I seek another word for ‘music’, I never find any other word than ‘Venice’. Friedrich Nietzsche

Articol scris pentru SuperBlog 2018 – proba 2 (și pentru sufletul meu).
Toate imaginile sunt din arhiva personală.

Recomandare: Micul Prinț – un film ca o îmbrățișare

little prince netflix

Sursa: mediamonks.com

Am citit de atât de multe ori povestea Micului Prinț, încât nu mai țin socoteala, însă îmi amintesc perfect coperta albastră, ușor lucioasă a primei cărți care mi-a dezvăluit-o. Paginile gri, subțiri, ascundeau un desen cu un șarpe boa, care mă înfricoșa de fiecare dată când deschideam cartea. A durat mult timp până să-mi strâng tot curajul de care aveam nevoie ca să trec de primele pagini și să fac cunoștință cu Micul Prinț. Știți, cartea asta nu-i o carte pentru copii. Sau nu doar pentru copii. Dacă ești adult, am mai spus asta și cu altă ocazie, mi se pare cu atât mai important să o deschizi din când în când, fiindcă ai o mulțime de lucruri de (re)învățat de acolo.

Deși îmi place foarte tare povestea, sau poate că tocmai de asta, cine știe, eu nu am văzut până ieri animația din 2015. Primisem recomandări, unele în care aveam mare incredere chiar, văzusem și scorul de pe Rotten Tomatoes, însă cumva am avut câteva rețineri. Văzusem acum câțiva ani o punere în scenă la teatrul Odeon, care, deși frumos realizată, nu m-a dat pe spate și mă gândeam că, în mod similar, sigur îmi va fi greu să mă bucur de film.
Mă gândeam că poate vor modifica așa de mult povestea încât n-o voi regăsi în film, iar asta m-ar fi dezamăgit. Mă gândeam și că poate, dimpotrivă, vor căuta să spună atât de fidel povestea încât nu va avea amprenta personală a echipei care a făcut filmul, ci va fi doar o prezentare a cărții și atât. Și mă gândeam și că, la urma urmei, citesc periodic cartea și o percep așa cum simt și cum îmi place și că n-am așa mare nevoie să văd și filmul.

Filmul “Micul Prinț” e cald și bun ca o îmbrățișare

Ieri dimineață am lenevit în pat mai mult decât în orice altă duminică. Pe geam se zărea soarele timid, însă în casă era rece, prea rece ca să ies din pătura caldă pentru mai mult de 5 minute, așa că era dimineața perfectă pentru un film sau serial. Să fie un serial lejer sau poate un film mai serios? Sau poate o animație? Da, nimic nu e mai cozy decât un film drăguț de animație văzut cu pilota trasă până la bărbie. Disponibile erau “Pinnocchio”, “Albă-ca-Zăpada” și “Micul Prinț” și, în sfârșit, Micul Prinț a reușit să câștige.

Mi-a plăcut mult, mult de tot! Așa de tare, că aproape că-mi vine să mă mai uit o dată la el. Și încă o dată. Cam așa cum fac și cu cartea adică 🙂 Au luat povestea și au păstrat o mulțime de lucruri faine din ea, apoi au adus ceva în plus, reușind să construiască perfect pe fundația cărții. Dacă în carte aviatorul rătăcit în deșert ne spune povestea întâlnirii cu Micul Prinț, un copil blond, simpatic, care susține că este singurul locuitor al unei planete minuscule, în film avem ocazia să-l vedem pe același aviator, la o vârstă destul de înaintată, păstrându-l în minte și în suflet pe Micul Prinț și încercând să-l aducă și în viața altora.

micul print vulpea

Sursa: rottentomatoes.com

Aviatorul este un om care nu se potrivește deloc în peisajul lumii în care trăiește. În timp ce toate lucrurile sunt uniformizate, casele sunt construite după același modele, oamenii lucrează în birourile lor ca niște mici roboței, iar cei mici tânjesc să ajungă cu toții tot mai la fel, urmând exemplele părinților, aviatorul are o casă de poveste, de pe al cărei acoperiș privește apusurile, în curtea căreia își repară avionul și pe care o ține plină de tot soiul de amintiri și povești. Când casa de lângă el este ocupată de o fetiță și de mama ei, având un plan de viață bine pus la punct pentru cea mică, între aviator și fetiță se înfiripă o prietenie frumoasă.

micul print

Sursa: rottentomatoes.com

Pe măsură ce află mai multe despre Micul Prinț, fetița este tot mai curioasă și dornică să-l cunoască, să-i afle întreaga poveste și, în final, să-l găsească. Ce o motivează, dacă o va face, ce se va întâmpla cu prietenia ei cu aviatorul, dar și cu planul de viață pus la punct de mama ei, veți afla dacă vedeți filmul. Pe lângă povestea frumos construită, este foarte fain animat și veți observa, cu siguranță, atenția la detalii. Mi-a smuls zâmbete și câteva lacrimi, vă zic, este un film ca o îmbrățișare bună!

În speranța că recomandarea mea o să vă facă o duminică mai frumoasă, vă las cu un trailer și vă urez vizionare plăcută! 🙂

Recomandare: două cărți care mi-au plăcut în 2018

carte poveste

Sursa: pixabay.com

Sunt departe de a fi citit multe cărți anul ăsta, la fel de departe cum sunt și de a-mi îndeplini obiectivul personal. Însă nu despre mica mea listă de lectură nerespectată vreau să vă povestesc azi, ci despre două cărți pe care am reușit totuși să le citesc anul ăsta și pe care le recomand cu drag. Și nu, nu-s singurele, dar nu vreau să mă lungesc cât o zi de post.

Iubirile croitoresei – Maria Dueñas

Am citit cartea asta cu atâta poftă! Am citit în fotoliul de acasă, în metrou, am citit când așteptam să intru în cabinetul ortodontului, când stăteam la coadă la supermarket, cât așteptam să se încălzească apa ca să fac duș sau cât se încălzea mâncarea. Mi-a plăcut tare mult romanul și l-aș recomand oricând.

carte coperta

Sursa: carturesti.ro

În primul rând, vă rog să nu vă lăsați amăgiți de titlu! Titlul original al cărții este “El tiempo entre costuras”, care se traduce literalmente prin “Timpul dintre cusături” și care surprinde, evident, mult mai bine esența cărții. Asta pentru că în carte nu este vorba atât de mult despre iubirile Sirei Quiroga, croitoreasa și personajul principal al cărții, ci mai degrabă despre felul în care meseria ei îi trasează drumul în viață și i-o împarte cumva în etape. Nu dau spoilere, însă n-o să găsiți cine știe cât de multe iubiri în cartea asta, în orice caz nu sunt în prim-plan.

Sira are în jur de douăzeci de ani și trăiește în sărăcie, ajutând-o pe mama ei într-un atelier de croitorie din Madrid. Înainte să izbucnească Războiul Civil din Spania, tânăra pleacă în Maroc cu un bărbat de care se îndrăgostește iremediabil, părăsindu-și logodnicul. După nu foarte mult timp, însă după ceva dezamăgiri și durere, planetele se aliniază în așa fel încât Sira ajunge să aibă propriul atelier de croitorie în Maroc, frecventat de multe doamne din lumea bună. Ajunge astfel să cunoască personaje politice importante, iar mai târziu, să se întoarcă în Madrid ca spion de bază al englezilor în Al Doilea Război Mondial.

Are de toate cartea asta: istorie, iubire, război, mizerie și sărăcie, modă și petreceri pretențioase în saloane luxoase, loialitate, suspiciune, prietenie, trădare și o scriitură care mi-a plăcut foarte mult. Recomand!

 

Toată lumina pe care nu o putem vedea – Anthony Doerr

Romanul lui Anthony Doerr a câștigat Premiul Pulitzer și citisem multe recenzii pozitive înainte să mă apuc de ea. Am amânat un pic lectura, de teamă că o să fie dureroasă, dat fiind că acțiunea se desfășoară în mare parte în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Însă mi-a plăcut foarte mult!

toata lumina pe care nu o putem vedea

Sursa: elefant.ro

Romanul urmărește viața a doi copii, fiind scris din mai multe perspective și alternând mai multe planuri temporale. Marie-Laure LeBlanc este o fetiță oarbă din Franța, cu o pasiune pentru aventuri, cărțile lui Jules Verne și istorie naturală, mai ales prin prisma jobului tatălui ei. Werner Pfenning este un băiat din Germania, fără părinți, care crește cu sora lui într-un orfelinat, unde își dezvoltă o pasiune pentru tehnologie și radiouri. Trăind la sute de kilometri depărtare, cu povești de viață marcate de evenimente diferite, viețile celor doi sunt totuși legate… prin unde radio. Pe măsură ce povestea avansează, veți simți cum poveștile celor doi încep să se împletească, pentru ca într-un final să se găsească fără să se caute.

Mi-a plăcut felul în care a fost construită povestea, alternanța planurilor, dar și capitolele destul de scurte, în așa fel încât nu simțeam că am petrecut prea mult timp într-o parte a poveștii, încât să nu mai știu unde am lăsat-o pe cealaltă, iar firul narativ nu părea niciodată întrerupt. Legătura dintre cele două personaje e destul de complexă și nu de puține ori m-am surprins gândindu-mă la cât de mică e de fapt lumea asta, la cum un om complet necunoscut ne poate influența viața și la cum putem, până la urmă, să întâlnim pe oricine în lume asta. Six degrees of separation much?

Vă las cu un citat care spune câte ceva despre lumina din titlu și vă recomand din suflet cartea.

Gândiţi-vă la un singur cărbune care arde în soba familiei voastre. Îl vedeţi, copii? Acea bucată de cărbune a fost odinioară o plantă verde, o ferigă sau o trestie care a trăit acum un milion sau poate două milioane de ani sau poate acum o sută de milioane de ani. Puteţi cuprinde cu mintea o sută de milioane de ani? În fiecare vară, până la sfârşitul vieţii acelei plante, frunzele ei s-au străduit să capteze cât mai multă lumină, transformând în interior energia soarelui. În scoarţă, crengi, pedunculi. Pentru că, aşa cum noi mâncăm mâncare, plantele mănâncă lumină. Dar apoi planta a murit şi a căzut, probabil, în apă, unde a putrezit şi a devenit turbă, iar turba a stat îngropată ani de-a rândul – eoni faţă de care o lună, un deceniu, ba chiar şi o viaţă întreagă de om sunt ca o respiraţie, ca şi cum ai pocni din degete. După o vreme, turba s-a uscat şi s-a pietrificat, cineva a dezgropat- o, cărbunarul v-a adus-o acasă şi poate aţi dus-o la sobă chiar voi, iar acea lumină de la soare – veche de o sută de milioane de ani – vă încălzeşte în seara asta casele…

Pe final, de unde îmi iau recomandări de cărți

Nu știu dacă mai e cineva care nu a auzit până acum de Goodreads, însă mă simt datoare să-l menționez. E un site foarte, foarte fain, o rețea de socializare pentru cititorii de cărți, practic. Găsiți multe recenzii, vă puteți împrieteni cu oameni, puteți face și primi recomandări, puteți trage cu ochiul la ce mai citesc alții și vă puteți stabili challenge-uri anuale, ca să vă motivați (sau să dați fail cu grație, ca mine).
În afară de Goodreads, mai arunc un ochi pe Bookblog, pe bloguri, dar și pe forumul de la OnlineBookClub.

Lecturi plăcute vă urez! 🙂

DoR și Treizecizero – jurnalism pe bune

masina de scris

Trăim în era vitezei și parcă nimeni nu mai are răbdare. Vrem totul rapid, acum, cu efort minim, fără bătăi de cap. Parcă s-au și contractat zilele și uite așa azi e luni și mâine sâmbătă și nu-ți ajunge timpul nici măcar să mănânci la timp. Așa că e ușor să te lași prins în vârtejul ăsta și nu-i de mirare că efectele se văd și în felul în care ne informăm. Sigur, veți spune că ține și de educație, că nu prea-ți vine să răsfoiești Click și Libertatea când ai niște pretenții de la nivelul tău de educație. Și așa-i.

În același timp însă, petrecem o grămadă de timp dând scroll pe Facebook, iar o bună parte din informația peste care dăm acolo nu-i mereu cea mai documentată sau mai de neuroni solicitantă. Primim multe bucăți de informație deja mestecată, pe care nu mai suntem tentați să o trecem prin filtrul propriu, apoi ne obișnuim să primim asta și nu ne mai dorim neapărat altceva, iar cei care furnizează informația n-au nicio motivație să schimbe ceva ce merge. Atât de simplu.

Ei bine, în toată marea de informație, în tot vârtejul ăsta despre care vorbeam, există în continuare publicații în care putem citi materiale de calitate. În care articolele au mai mult de 100 de cuvinte, iar titlurile nu-s senzaționale, în care autorii nu-și bat joc de inteligența ta și nu te pun să dai degeaba scroll prin articol sperând că o să găsești totuși ceva, ceva în textul ăla. Eu citesc cu drag două dintre ele și-s sigură că sunt mult mai multe, pe care îmi doresc să le descopăr.

TREIZECIZERO

Am început acum patru ani să citesc Treizecizero, o publicație online dedicată tenisului. Articolele sunt consistente, cronicile meciurilor și turneelor sunt bine documentate, nu-s doar simple rezumate de genul: “Simona a pierdut în turul 2 la Wuhan, pentru reacția ei după înfrângere, dați click pe link”. Pentru iubitorii de tenis, site-ul este o oază în deșertul presei sportive din România. De asemenea, în comentarii e un adevărat forum, în caz că vă doriți să discutați cu alții despre tenis, site-ul facilitează cumva treaba asta, deși nu cred că și-au propus inițial.

Pe lângă site, echipa Treizecizero are deja și patru materiale tipărite: două ediții “Treizecizero Pe Curat”,  un album cu fotografii cu Simona Halep – “Simona de păstrat” și un material dedicat victoriei Simonei de la Roland Garros, numit “Simona. Povestea Primului Slam”. Mie momentan îmi lipsește din colecție albumul foto, însă am să-l pun pe lista de dorințe către Moș Crăciun probabil.

treizecizero

Toți autorii de pe site scriu bine, însă poate că dacă ar trebui să aleg, aș pune pe primul loc articolele Cameliei Butuligă, fiindcă au un je ne sais quoi, care mă face să nu vreau deloc să scanez prin text, ci să-l savurez de la cap la coadă. Cu ocazia, asta recomand cel mai recent articol al ei – Jurnalismul independent și tenisul. E cald, din cuptor 🙂

Extra: oamenii de la Treizecizero au creat și un site dedicat celorlalte sporturi, Lead.ro, un alt proiect de calitate în presa sportivă. Dacă sunteți interesați, aruncați o privire.

DoR

O altă publicație care merită citită, pe care atunci când o închizi simți că n-ai pierdut timpul degeaba și ești măcar cu un gram mai deștept și mai informat, este DoR sau Decât o Revistă.  Despre DoR știu de mult, de prin facultate. Mi-au intrat la suflet când au documentat atât de frumos povestea Andreei Avramescu, colega și prietena noastră din VIP România, în articolul “Echilibru” din DoR 11. Acest articol al Oanei Sandu a și câștigat în 2013 premiul Superscrierea Anului. Chiar asta este, o superscriere.N-aș putea să-i mulțumesc îndeajuns Oanei pentru cât de frumos a spus povestea Andreei.

Însă foarte multe alte articole ale lor sunt scrieri foarte super. Pe care le-am citit până acum în online, când apăreau, însă în vara asta mi-am făcut (după prea mult timp, sincer) abonament la varianta tipărită a revistei. Merită să susții publicația asta, are patru numere pe an și costă împreună până în 100 de lei. Credeți-mă, nu-s bani aruncați pe fereastră. Dacă nu ați citit încă nimic din DoR, vă pot recomanda acest articol dspre fake news, Dincolo de adevăr, care poate o să vă ajute și pe voi să vă clarificați măcar câteva aspecte despre știri, despre adevăr, despre neadevăr și despre bulele în care trăim cu toții, separat.
La fel de bun este un articol (din ultimul număr) despre două femei care fac jurnalism de opoziție în Teleorman. Interesant, nu? Libertate și furie în Teleorman se cheamă articolul și vi-l recomand cu drag.

DOR revista

Din cel mai recent număr al DoR mai recomand și alte articole, ce n-au apărut încă în online: unul despre istoria cartierului Drumul Taberei, altul despre MagiCAMP, unul despre festivalul de teatru pentru adolescenți Ideo Ideis (care se ține în Alexandria, ce să vezi) sau altul despre parapantistul Toma Coconea.

Acestea fiind spuse, sper să vă ajute recomandările mele și mi-ar plăcea să-mi spuneți ce publicații nepierzătoare-de-timp-aiurea mai citiți voi și de ce vă plac. Sunt convinsă că mai sunt, mai știu și eu câteva nume, însă n-am apucat să le acord suficientă atenție, încât să pot să și scriu despre ele.

Lectură plăcută! 🙂

Un om c-o vioară: David Garrett în concert la Sala Palatului

Cândva, pe vremea când căutam tot felul de legături între lucruri și praf, am decretat că joia e ziua mea norocoasă. Luam note bune la teste, primeam vești care mă făceau să zâmbesc, mi se întâmplau lucruri drăguțe. La urma urmei, m-am născut într-o joi, asta spune multe, nu? Acum, niște ani buni mai târziu, am mers la concertul lui David Garrett de la Sala Palatului într-o zi de joi. În caz că mai aveam nevoie de vreo confirmare.

Pe David Garrett l-am descoperit în facultate, nici nu mai știu exact când și cum, iar de atunci mi-a rămas în suflet și-n playlist-uri. Nu pentru pletele blonde sau zâmbetul fermecător, deși nici alea nu-s de lepădat, ci pentru felul în care face liniște în jur și în mintea mea atunci când ia vioara în mână și-ncepe să cânte piese de la Metallica, Michael Jackson, Coldplay, Nirvana, Guns N’ Roses, David Guetta, Paul McCartney sau Prince. David nu e în lista mea de favoriți pentru că a fost declarat cel mai rapid violonist din lume acum câțiva ani, ci pentru că reușește să șteargă puțin granițele dintre muzica clasică, pe care o reprezintă cu mândrie vioara lui, și muzica aia “cu versuri”, cu care rezonăm mulți dintre noi, pe care o fredonăm, pe care dansăm, pe care iubim, pe care am plâns sau am făcut promisiuni.

david garrett romania violin

Ce face David Garrett, ca și băieții de la 2Cellos, despre care am scris aici, este să ne arate cât de bine se poate încadra un instrument prin excelență clasic în peisajul muzicii rock, pop, dance, cât de bine îți pot corzile viorii sugera durerea și regretul din “nothing lasts forever and we both know hearts can change…”, cât de bine se pot armoniza stilurile muzicale diferite și cum pot să transmită sentimente parcă și mai puternice decât ar face-o separat.

Când mi-am cumpărat biletul la concert am fost atât de fericită! Îl ratasem deja o dată sau de două ori când ajunsese în România și îmi doream mult să ajung să-l ascult live. Mi-am cumpărat biletul pe ultima sută de metri, iar imediat după ce am pus mâna pe el, am aflat că au programat un alt concert, în ziua următoare, fiindcă toate biletele se vânduseră prea repede. Mă bucur așa de tare că am ajuns!

Deși abia recuperat după niște probleme medicale la coloană, David s-a ridicat la înălțimea așteptărilor mele și m-a deconectat câteva ore de la o grămadă de lucruri, conectându-mă la câteva altele, pe care nu le regăsesc mereu, nu ușor. Cam asta face muzica bună pentru mine. N-a cântat el “November rain” (sau piesa cu toamna, cum îi spune mama) sau “Smells like teen spirit”, însă m-a răsfățat cu multe altele. Mi-a trezit amintiri din liceu pe “Viva la vida”, mi-a derulat filmul studenției mele pe “Bittersweet Symphony”, aproape m-a ridicat în picioare pe “They don’t really care about us” și am aplaudat de m-au usturat palmele când a cântat concertul nr. 1 pentru pian al lui Ceaikovski. Ah, și m-am și închipuit într-o sală de bal, valsând pe “Midnight Waltz”, compoziție a lui proprie.

Sunt conștientă că muzica pe care o cântă David nu e pe placul tuturor sau că poate calitățile lui de violonist sunt puse mai bine în valoare în bucăți clasice. Asta nu mă împiedică să-l recomand. Trebuie încercat, ascultat măcar o dată, cine știe, poate vă intră și vouă la inimă. Iar dacă nu-i iese cu muzica, ei bine, poate măcar cu bunul simț și atenția la detalii. Omul știe cum să se poarte cu publicul. Când ești germano-american și vii și legi fraze întregi în limba română în fața a mii de oameni, o să primești o grămadă de respect pe lângă aplauze. Lucrurile mici contează și ele 🙂

David Garrett are o întreagă echipă pe scenă și, cel mai sigur, în afara ei. Însă uneori, când îl ascult, este pentru mine doar un om c-o vioară. Și face minuni.

Mai multe poze de la concertele din 13-14 septembrie puteți găsi aici. Ah, și bonus, în caz că nu știați ce poate Nicole Scherzinger să cânte 🙂

Recomandare scurtă de weekend – Younger

N-am nici cea mai vagă idee unde și când a trecut vara și, de fapt, toată bucata asta din an pe care o putem tăia din calendar. Vremea de afară este încă destul de văratică, temperaturile sunt tot mai faine, e chiar plăcut să dormi noaptea cu cearșaful tras pe tine până la gât și fereastra larg deschisă.
În condițiile astea, sunt conștientă că mai toată lumea încearcă să profite de ultimele weekenduri calde ca să petreacă tot mai mult timp afară. M-am gândit totuși să vin cu o recomandare lejeră de petrecut timpul în interior, că doar nu ne dăm jos din pat direct în parc și trebuie să ne mai odihnim și tălpile de la atâtea plimbări. Și ce ar putea fi mai potrivit decât un serial lejer, amuzant și un pic romantic, dar fără să devină prea siropos? 🙂

younger serial tv show

Sursa: variety.com

Younger – sau cum să minți la un interviu pentru un job

“Younger” este un serial care spune povestea Lizei, o femeie de 40 de ani din New Jersey, proaspăt divorțată și cu un copil adolescent de întreținut. Liza s-a căsătorit tânără, a lucrat pentru puțin timp în domeniul pentru care se pregătise la un colegiu bun (publicistică), apoi s-a dedicat creșterii fetiței ei. Când slăbiciunea pentru jocurile de noroc a soțului ei le sfârșește relația (și banii, evident), Liza trebuie să-și găsească un job pentru a-i putea plăti ciocolata, tricourile și colegiul lui Caitlin, fiica ei. Vedeți voi, Dave, fostul soț, nu e tocmai genul de om pe care să te mai bazezi.

Doar că, desigur, ce editură din jungla New York-ului ar angaja o femeie de 40 de ani, cu extrem de puțină experiență și prea puțin ancorată în ceea ce înseamnă să publici cărți în era tehnologiei, a vitezei și a comunicării în texte de 140 de caractere? Mai ales când Generația Y face coadă la ușile lor, dispusă să-și sacrifice nopțile, tenul și relațiile pentru un job de assistant intern junior assistant?

If you can’t beat them, join them!

Așa că după câteva căutări deloc fructuoase, Liza decide să-i asculte sfatul prietenei ei, Maggie: își schimbă puțin stilul vestimentar, își rezolvă prezența în social media și alte câteva detalii, apoi se prezintă la interviuri ca o tânără aspirantă de 26 de ani. Așa ajunge să se angajeze la o editură importantă, ca asistentă a directoarei de marketing. N-am să intru în detalii, firul narativ vi-l puteți închipui, desigur, că doar n-are cum să fie simplu să pretinzi în mod constant că ai 26 de ani plus un buletin.
Serialul e fain construit, are destul de multe scene haioase, dar și unele serioase, în care te mai oprești să te mai și gândești la cum ai fi reacționat tu în situații de genul. Are și povești de dragoste, de prietenie, loialitate, relații cu colegii de muncă și te lasă să arunci o privire în luptele care se dau, din punct de vedere profesional, în metropola aia. Vorba cântecului, if I can make it here, I can make it anywhere.

Recomand cu încredere serialul: episoadele au doar 20 de minute, iar fiecare sezon doar vreo 10-12 episoade, fiind un serial care apare vara. Scenariul are la bază o carte și să știți că, deși evident că nu-i perfect, nu devine siropos și nu-i doar un serial pentru fete. Eu i-am propus prietenului meu să ne uităm împreună la un episod-două și dacă-i pare prea girly, e liber să renunțe. După câteva episoade a declarat că-i mai bun decât ar fi crezut, așa că ne uităm în continuare împreună 😀

Aaa, și încă ceva: șefa Lizei, directoarea de marketing de care vă spuneam, pe numele ei de scenă Diana Trout, este fan-tas-ti-că. Mi se pare că actrița își face foarte bine rolul, o ajută și trăsăturile, e acră și simpatică în același timp, îți vine uneori să o bați, iar alteori să o pupi. Îmi place de mor de ea, vă zic!

Mai multe despre serial puteți găsi pe Rotten Tomatoes și vă las și un trailer de la sezonul 1 mai jos, să vă faceți o idee! Weekend fain și relaxant să aveți!

Excursie de o zi pe Transfăgărășan

transfagarasan1
Poate că ați auzit până acum spunându-se despre Transfăgărășan că a fost declarat de cei de la Top Gear cel mai frumos drum din lume. Ei bine, eu până acum i-am crezut pe cuvânt, însă vara asta am zis că-i musai să ajung și eu pe Transfăgărășan, să văd cu ochii mei frumusețea asta. Îmi doream de anul trecut, însă am tot amânat, am amânat până când a venit noiembrie și au închis din nou drumul pentru iarnă. Pentru că da, dacă nu știați, Transfăgărășanul este deschis complet doar de la 1 iulie până la 30 octombrie (și chiar și atunci pot fi diverse pauze, fiți cu ochii pe știri). Așa că anul ăsta, când am realizat că am o zi liberă în mijlocul săptămânii, n-am mai ratat ocazia.

Așadar, pe 9 august 2018 am fost la plimbare pe Transfăgărășan și a fost mi-nu-nat. Am fost super inspirați că am mers într-o joi, fiindcă în weekend am văzut că este extrem de aglomerat. Am plecat la 6 dimineața din București și am ajuns la 23:45 înapoi, deci am stat pe drum 18 ore. Pentru șofer a fost puțin obositor, însă l-am îmbunat cu niște socată și prăjituri, de care vă voi povesti mai jos. Hai să vă spun, deci, ce am făcut, pe unde am mers, ce am văzut.

București – Cetatea Poenari – Vidraru – Bâlea Lac – Bâlea Cascadă – Cetatea Făgăraș – Brașov – București

Am plecat, cum spuneam, cu noaptea-n cap, ne-am mișcat bine, iar pe la 8:30 ajungeam la Cetatea Poenari. Citisem pe net că se deschide la 9, însă când am ajuns a trebuit să ne punem pofta în cui, după cum puteți vedea. N-aș ști să vă spun dacă ăsta e noul program, dacă e ceva temporar, habar nu am, noi am plecat cu coada între picioare  și ne-am văzut de drum. Asta e, poate altcândva.

cetate poenari

Am făcut apoi o oprire scurtă la Vidraru, am amețit de câteva ori uitându-mă în jos și la stolurile de păsări care se odihnesc pe marginea barajului, am făcut câteva poze noroase și am pornit-o din nou la drum. Era în jur de 9 dimineața când am ajuns noi, așa că nu era prea aglomerat, ba aș putea spune că era destul de liniște.

Am pornit din nou la drum, așteptând cu nerăbdare să scăpăm de vegetația bogată de pe marginea drumului ca să putem admira priveliștea, dar bineînțeles că am oprit la scurt timp ca să pot lua eu o gură de aer și să-mi potolesc răul de mișcare. Dap, am 26 de ani și încă am rău de mișcare, yay me! După mai puțin de o oră am început să mă minunez ca un copil mic, cu nasul lipit de geam și cu un mare zâmbet pe buze. Vai, ce frumos, uite cum se vede și pe partea asta, dar și aici în valea asta, ia uiteee. Cam așa a fost tot drumul până la Bâlea Lac, ca să știți. Am oprit pe drum, am făcut niște poze care nu pot să cuprindă frumusețea reală a naturii, am inspirat adânc, încercând să-mi curăț plămânii cu aerul ăla tare și m-am felicitat încă o dată pentru ideea de excursie.

 

Bâlea Lac

Urcarea până la Bâlea Lac a fost superbă. Soarele se tot ascundea după nori, apoi ieșea din nou să ne salute, răul de mișcare dispăruse ca prin minute, vârfurile ascuțite ale munților parcă stăteau de pază când pe stânga, când pe dreapta… ce să mai, chiar mi-a părut rău când am intrat în tunel ca apoi să ieșim direct în târgul de la Bâlea Lac.

Am găsit loc de parcare rapid în parcarea amenajată (5 lei ora, avantajul e că este un băiat acolo care direcționează pe toată lumea și nu prea există șansa să te blocheze cineva), însă părea că se poate parca și prin diverse alte locuri. Cred că depinde totuși de ora la care ajungeți, căci se aglomerează rapid. Când noi am plecat de acolo (nu am stat mai mult de o oră) deja era aproape plină parcarea amenajată.

 

 

E frumos tare aici, să știți. Chiar dacă nu miroase doar a aer curat, ci și a friptură, kurtos sau porumb, chiar dacă nu e liniștea la care poate te-ai aștepta în creierii munților, chiar dacă e aglomerat. E frumos. Și am auzit atât de mulți oameni vorbind germană, spaniolă, italiană și alte limbi străine, că trebuie să recunosc că m-am bucurat. Să vină cât mai mulți oameni și să vadă, că e frumos de tot! Iar dacă vreau să n-aud picior de om și să nu-mi vândă nimeni magneți sau pastramă, îmi iau frumușel bocceluța și-o iau pe un traseu până în sufletul unui munte.

Bâlea Cascadă

În mai puțin de o oră am spus la revedere lacului Bâlea și-am pornit-o la drum către cascada cu același nume. Drumul cu mașina a fost scurt, doar vreo 15 minute, am parcat pe marginea drumului lângă celelalte zeci de mașini și-am luat-o la pas spre traseu. Nu ne-am lăsat îmbiați de langoșii și fructele de pădure de pe tejghelele din mini-târg, ci ne-am strâns șireturile de la încălțări și am pornit-o, precum Calistrat Hogaș, pe drumuri de munte.
Traseul până la cascadă este scurt, am făcut cam 40 de minute, însă pietrele de pe cărare sunt destul de mari (multe sunt de-a dreptul bolovani, ca să înțelegeți) și ascuțite, trebuie grijă, mai ales dacă nu aveți încălțări speciale (noi am fost în pantofi sport, mda, știu, nu e bine). La un moment dat cărarea lată se termină. Te oprești, bei o gură de apă și apoi te pui pe treabă. Trebuie să să mergi doar cu capul în jos, pe trepte naturale create de pământ și rădăcinile copacilor, cu atenție să nu-ți lovești genunchii de pietre la urcare și bazându-te uneori pe trunchiurile arborilor ca să te sprijini. Nu este foarte greu, trebuie doar să fii foarte atent.
Eu am descoperit abia de curând plăcerea plimbărilor pe trasee montane (foarte ușoare, oricum), dar ăsta e lucrul care îmi place enorm: faptul că trebuie să fii cu totul acolo, să te concentrezi la urcare, nu să visezi la cai verzi pe pereți. Muntele nu te lasă să te gândești la raportul neterminat, la cearta cu iubita, la factura neplătită. Dacă vrei să ajungi în siguranță la destinație, cu toate picioarele și mâinile la purtător, trebuie să fii 100% acolo. Cred că în ziua de azi, când suntem bombardați de atâția stimuli, avem mare nevoie de așa ceva. Să facem un singur lucru măcar pentru câteva minute.

Când ajungi sus îți dai seama că urcarea a meritat. Raportul efort-rezultat e mai mult decât satisfăcător, recomand din tot sufletul. Coborârea e puțin mai tricky, au fost zone unde am coborât stând pe vine, însă am ajung jos fără zgârieturi, lovituri sau alte cele, deci totul bine. Ba chiar vă pot spune că la cascadă am văzut o tânără domniță într-o rochie lungă și cu sandalele cu platformă în mână. Urcase desculță până acolo și, deși nu mi se pare safe, am apreciat-o pentru efort. Cu siguranță nu avusese în plan drumeția, dar dacă tot s-a nimerit acolo, s-a bucurat de moment. Bravo ei!

 

 

Cetatea Făgăraș

Următoarea oprire am făcut-o în Făgăraș, căci știam că au o cetate drăguță fix în oraș și merită vizitată. Am rămas foarte plăcut impresionată și m-am bucurat că am văzut-o. Biletul este parcă în jur de 15-20 de lei, nu mai rețin exact, dar face toți banii. Vă zic ceva: nu ne-au lăsat să intrăm cu mâncare, cafea sau băuturi în cetate, iar la muzeul de acolo a trebuit să ne punem botoșei de plastic peste încălțăminte. Am înțeles atunci de ce era așa de curat peste tot. Am stat mult mai mult decât ne închipuiam, cred că peste vreo două ore, chiar recomand.

 

This slideshow requires JavaScript.

Brașov

După-amiaza, pe la vreo 5 așa, ne-am gândit dacă să plecăm direct spre casă sau să facem și oprirea stabilită în Brașov. Ne era un pic foame, dar am fi putut rezolva cu un sandviș. Am decis însă că nu se poate să fim așa aproape de Brașov și să nu mergem să mâncăm ceva bun La Ceaun și la Deliciile Kronstadt. Zis și făcut. Mi-a plăcut mult drumul din Făgăraș spre Brașov, tare fain pe acolo, asfaltul părea destul de nou și peisajul frumos, m-aș mai duce. În Brașov ne-am învârtit puțin după parcare, pentru că orașul era plin ochi, însă am avut noroc să găsim rapid o masă la restaurantul nostru preferat. Am mâncat niște coaste de porc cu cartofi și salată de varză acră și-am încercat și aripioarele de pui din farfuria vecinului, însă nimic nu se compară cu o coastă corespunzătoare. Ne-am răcorit cu o socată și am pornit în pas alert spre cofetăria Deliciile Kronstadt. Dacă ați fost în Brașov și n-ați mâncat prăjituri de la ei… ei bine, ar fi cazul să o faceți. Atâta vă zic. Poze n-am, că eram prea ocupată cu mâncatul, însă odată tot o să revin, promit.

Și gata, după ce ne-am umplut burțile și ne-am lins pe buze, ne-am îmbarcat și-am pornit-o spre casă. Sigur că am prins puțină aglomerație pe Valea Prahovei, ce farmec ar fi avut altfel? Însă până la urmă ne-am întors acasă cam în trei ore, înainte de miezul nopții, plimbați, mâncați, fericiți și zâmbitori. Inutil să mai spun că am dormit ca un bebeluș și că acum îmi doresc și mai tare încă o escapadă la munte. Știu, traficul e de rahat, însă sunt atâtea locuri frumoase pe care trebuie să le mai văd, încât îmi fac curaj, încet, încet.

Dacă ați avut răbdare să citiți până aici, sincere felicitări! Dacă v-am făcut poftă de plimbare, de munte sau, de ce nu, de niște coaste de porc, mă bucur și vă urez călătorii frumoase! 🙂