Un fel de semnificație a viselor

Azi-noapte am visat că muream și eram foarte împăcată cu ideea asta. Să tot fie vreo câteva luni de când am aproape numai și numai vise dubioase, de altfel. Unele n-au niciun fel de sens în universul ăsta, posibil să fie niște frânturi dintr-o existență anterioară, care s-au găsit să mă bântuie acum și să-mi spună că e cazul să urmăresc scopuri mai înalte, gen să descopăr nemurirea sufletului, desigur. Altele sunt în mod clar strâns legate de ce fac eu pe timpul zilei în dimensiunea asta în care (credem că) trăim pentru moment.
De exemplu, când visez că mă trezesc într-o țară complet străină în care nu-nțeleg o boabă din ce vorbesc ăia acolo și nimeni nu știe engleză, nu e pentru că simt chemarea spiritului meu care încă experimentează bucăți din vieți anterioare. Nu, nu, e pentru că sunt frustrată că am parcurs toate lecțiile din cursul de italiană de pe Duolingo, însă mi-au decolorat nesimțiții capitolele din urmă, așa că trebuie să le refac de încă niște zeci de ori, ca să ajung și eu la fluența dorită. Știți cum e să suspini în somn când îți zic ăia ceva la magazin în vis, tu nu înțelegi un cuvânt, dar știi că zic ceva de genul: ”ne pare rău, nu ai fluență 60% pe Duolingo, de aia nu ne înțelegi, fraiero!”

La fel se întâmplă când mă uit seara la episoade dintr-un serial cu ucigași în serie sau când încep să citesc cărți în care naratorul este nimeni altul decât moartea. Așa am ajuns azi-noapte să visez că mă împușcă cineva în coloană (I know, weird, right?) după ceva urmărire antrenantă, eu îl rog frumos să sune la ambulanță, iar persoana îmi zice calmă că trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că o să mor, că oricum o să sângerez până la moarte până ar veni salvarea. Așa că eu dau din cap că bine și stau acolo și aștept să mor liniștită. Sigur, după aia mă trezesc transpirată, cu părul răvășit și încercând să-mi opresc inima din galop, dar acolo în vis eram liniștită ca o panseluță.

Cel mai amuzant a fost, în schimb, acum vreo câteva săptămâni când am visat că eram încă în facultate și într-o zi îmi cădeau dinții din față. Mă rog, doar unul de fapt, de sus, dacă vreți detalii. Nu știu dacă participam la vreun maraton și dădeam cu capul în vreun stâlp de înaltă tensiune sau dacă sufeream de vreun sindrom dubios care te face să rămâi știrb dintr-odată, cert e că mi se activa în sistem modul ”Avarie” imediat. Știu, o să ziceți că e la fel de amuzant ca atunci când rămâi cu prea multă lună la sfârșitul salariului, dar nu zâmbetul meu de bunicuță mă face acum să râd, ci felul în care mintea mea de economist a început imediat să caute soluții. Nu mi-am acordat nici măcar câteva minute acolo să pufnesc și eu în plâns, să mă vait, să-mi întind rimelul și rujul cel roșu sau să îmi sun o prietenă.

Am apucat rapid o foaie și un pix și am început să fac un tabel și niște calcule. Știe toată lumea că mersul la stomatolog poate fi oricum, numai ieftin nu, mai ales când te trezești brusc cu un noroc ca ăsta-n drum, așa că scriam frenetic variantele posibile și costurile aferente. Nu, nu mergeam înainte la doctor, cine are timp de vizite la doctor într-un vis? Să fim serioși. Oricum eu deja știam de ce am nevoie (probabil sunt medic într-o altă dimensiune) și-mi lipseau fix vreo 500 de lei. Simțeam cum mi se formează pe frunte broboane de transpirație și de emoție. Știți cum e, când mergi să cumperi ceva nu contează că-ți mai lipsesc 1000 de euro sau 500 de lei, oamenii ăia nu-ți vând până nu ai toți banii

Începusem să caut soluții alternative de finanțare, cu puncte pro și contra. Sigur, videochat-ul nu era o variantă, deși îmi apare și-n viața de zi cu zi în feed-ul de pe Facebook ca un fel de soluție universală la toate problemele planetei. Nici să cumpăr un bilet la loto nu m-ar ajuta cu mare lucru, că noroc cu carul n-am avut niciodată, mereu când am câștigat ceva am făcut-o muncind pentru lucrul respectiv. Mi s-a aprins un beculeț și m-am gândit că aș putea să mă apuc să fac proiecte pentru colegii mei de facultate mai puțin conștiincioși. Calculam eu că pe un proiect mai complex la econometrie, frumos aranjat și cu câteva nopți nedormite, aș putea să iau chiar și 100 de lei. Dacă-mi găsesc 7-8 studenți și o găleată de cafea, aș putea deja să strâng banii care-mi lipsesc și să-mi cumpăr și-o pereche de pantofi după. Ahem, ce, am zis ceva?

După aia m-am gândit că ar mai fi și varianta să mă angajez ca promoter la ciocolată sau iaurturi, part time, pentru câteva promoții. La 20 de lei pe oră, în maxim două săptămâni aș strânge mai mult decât necesarul. Vorba aia, am aproape un metru șaptezeci, prea urâtă nu-s, m-oi pricepe și eu să zâmbesc un pic clienților și să le dau să guste din noul sortiment cu fructe. Uhm, Ioana, alo? Ah, da, stai că n-am un dinte! Așa m-a bușit râsul și am realizat că trebuie să cânt la altă masă. Aș vrea să vă spun că am rezolvat cumva, însă, ca în orice vis care se respectă, m-am trezit brusc fiindcă am dat cu un genunchi în perete. Mi-am verificat dinții, erau toți acolo și am adormit râzând la loc.

Dimineața, la cafea, mă gândeam cum naiba de nu mi-o fi trecut prin cap un credit? Măcar să fi adus vorba de vreo bancă sau să apară acolo în vreun ungher de minte varianta unui împrumut rapid. Ziceai că mi-a luat vreun spirit rău mințile. Bine, eu știu, subconștientul meu e conștient (pun intended) că nu-mi place să mă știu datoare, așa că-mi construiește visele cum știe mai bine, dar totuși, aveam nevoie doar de cinci sute de lei. În ziua de azi găsești chiar și credite online pe sume de genul ăsta, iar avantajul e că poți să ai banii în portofel super rapid.
Când nu poți să deschizi gura să vorbești cum trebuie, faptul că apeși niște taste pe telefon sau laptop și te trezești cu cardul mai rotund în aceeași zi…ei bine, e mare lucru. Când mai adaugi că există și varianta să dai peste un credit fără costuri, deja parcă ți-a pus Dumnezeu mâna-n cap.
Și, desigur, poți să folosești soluția asta rapidă și când găsești pantofii ăia, fix ăia, la reducere, ultima pereche, fix, dar fix măsura ta și ai nevoie de un împrumut până la salariu, dar deja asta e altă discuție.Eh, dar până la sezonul reducerilor, eu mă bucur de faptul că pot încă să zâmbesc fix ca fata asta din poză și mă pregătesc de culcare încă o aventură pe tărâmul lui Morfeu 🙂

telecredit_credit_rapid_online

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

 

 

Advertisements

La Literary Death Match poemele se citesc de pe corp

La începutul lunii decembrie am fost la un eveniment tare fain în ultima zi a Festivalului Internațional de Literatură București, eveniment despre care îmi tot propun să scriu încă de pe atunci, dar am lăsat să treacă zi după zi, până când s-a și prăfuit draftul. L-am scos acum și l-am aranjat puțin, pentru că ar fi păcat să nu afle mai multă lume cum a fost la primul Literary Death Match din România.
Recunosc că atunci când am citit pe Facebook despre eveniment mi-a atras atenția mai întâi numele unuia dintre poeții care au participat la concurs și abia apoi concursul în sine, dar odată ce am aflat cu ce se mănâncă, spun sincer că mă mai duc dacă se mai face, chiar abia aștept.

Pe Răzvan Țupa, unul dintre cei patru participanți și ocupantul locului II, l-am cunoscut prima dată dintr-un filmuleț pe Youtube, în anul I de facultate, când unei bune prietene i s-a părut mai interesant să mă învețe să citesc poezie contemporană decât să lucrăm la un proiect despre Macedonia și Grecia. De atunci l-am mai ascultat și i-am mai citit versurile, iar când i-am văzut numele pe afișul de la FILB, am zis că sigur e ceva interesant și ar fi frumos să mergem să vedem. Și-așa am ajuns pe 4 decembrie să ne relaxăm la Muzeul Țăranului Român, ascultând poezie și râzând din tot sufletul.

Ce este de fapt Literary Death Match?

”Dacă scopul acestei seri a fost să creeze o atmosferă relaxantă și nebună, în care să poți să te bucuri de literatură bună, atunci Literary Death Match este un succes uriaș.” (Huffington Post)

Literary Death Match e un proiect inițiat de Adrian Todd Zuniga, care își propune să promoveze literatura într-un mod inedit și să transforme o simplă lectură într-un spectacol. E un show gândit sub forma unui ”meci de box”, chiar și scena arată ca un ring, iar concurenții sunt patru autori care își citesc creațiile proprii, urmând să fie evaluați de un juriu. Cei doi finaliști se duelează apoi într-un meci spumos, care nu mai ține de literatură, ci detensionează și amuză, în contrast cu primele două runde. Despre ce și cum este LDM, pe unde se întâmplă și unde se va mai întâmpla, puteți citi mai multe aici.

Cum a fost la primul Literary Death Match din București?

Fain de tot. razvan tupaCei patru concurenți, Tara Skurtu, Svetlana Cârstean, Răzvan Țupa și Mugur Grosu, și-au citit creațiile cum au știut mai frumos și au fost jurizați de Luiza Vasiliu – jurnalist cultural, Bogdan-Alexandru Stănescu – poet, critic literar și președinte FILB – și Andrei Gheorghe, cunoscutul om de radio și televiziune. În prima rundă, dacă Tara și-a turnat apă în cap, Mugur a citit cu o mască pe față, iar Svetlana m-a făcut să mă simt pe alocuri ca și când m-ar fi trimis în colțul meu să mă gândesc la ceva foarte serios, Răzvan a ales să-și arunce foile și să ne citească de pe trup. Da, avea versurile scrise pe corp și, dincolo de show, pe mine una m-a făcut să mă gândesc instant și la versurile unui alt domn poet, Iv cel Naiv, care zicea așa: “vezi că ți-am scris pe corp un poem/ cu privirea, pe sub rochia crem.”

Locul I a fost disputat intens de Tara și Răzvan, care au luat parte la un spelling contest, probabil ușor tensionat pentru ei, amuzant cu siguranță pentru toată lumea. În final, coroana a mers la Tara, iar nota 10 la toți organizatorii evenimentului. A fost poezie, au fost oameni faini, atmosferă minunată și mă mai duc cu prima ocazie.

razvan tupa tara skurtu

Cam așa a arătat, deci, ultima seară de FILB de anul ăsta și mă bucur taaare mult că nu am ratat-o, chiar mi-ar fi părut tare rău. Mă mai bucur și că am descoperit, cu ocazia asta, că-mi place ce și cum scrie Tara Skurtu și sper să mai auzim de ea, ceea ce nu e greu să se întâmple, dat fiind că urmează ca Radu Vancu să-i traducă volumul de debut, volum în care se regăsește, sper, și Morning Love Poem, din care mi-am notat eu în grabă în minte versul ăsta: ”It’s hard to say I need you enough”.

It’s hard to say I need you enough.

Today I did. Walked into your morning
shower fully clothed. All the moments

we stop ourselves just because we might
feel embarrassed or impractical, or get wet.

Foto: Facebook

2Cellos la Sala Palatului – sau cum să dansezi la un concert de violoncel

Anul ăsta mi-am făcut cel mai fain cadou de Moș Nicolae, e clar. Pe băieții de la 2Cellos îi știam de ceva timp, iar când o prietenă m-a întrebat dacă n-aș vrea să merg pe 6 decembrie la concertul lor de la Sala Palatului, am aruncat un ochi în calendar, unul în cont și am zis da, sigur o să fie fain. Și-a fost atât de fain că mi s-a părut că a trecut imediat și că mai vreau și mai voiam și-a doua zi de dimineață, când mă întreba lumea la birou de ce par așa high.

Păi cum să nu fii high când pentru mai bine de o oră jumate asculți cu gura căscată doi oameni care fac din instrumentul ăla clasic pe care tu îl știi din școala primară, când l-a adus o colegă la cor (don’t ask), o poartă spre tine însăți? Pentru că la concertul 2Cellos n-a fost doar despre muzică și joc de lumini, despre muzica clasică îmbinată cu popul și rockul sau despre o sală plină (da, biletele au fost epuizate) care dansa și cânta aplaudând la un concert de violoncel. A fost și despre asta, e adevărat, pentru că băieții au început pe muzică clasică, pentru a trece apoi la Coldplay, Sting sau U2 și pentru a ne face să aplaudăm și să ne ridicăm în picioare odată ce din mâinile lor minunate se auzeau parcă Michael Jackson, The Prodigy, The Rolling Stones, Nirvana sau AC/DC. Da, niște mii de oameni s-au ridicat în picioare, au bătut din palme, au sărit și au dat din cap duminică seara în Sala Palatului, la concertul rock al celor de la 2Cellos.

Dar, cum ziceam, n-a fost doar despre asta duminică. Și n-a fost nici despre cum m-am dus eu cu ideea că vreau să-l iau acasă pe Stjepan Hauser (nu l-am luat, dar încă vreau, ceea ce cred că vrea și jumătate din publicul de acolo), n-a fost despre cum au împărțit ei arcușurile rupte norocoșilor din primele rânduri și nici despre cum Luka Šulić aduce gramul ăla de timiditate și calm, ca să contrabalanseze donjuanismele și aroganța lui Stjepan. Și n-a fost nici despre toboșarul lor fain, Dusan Kranjc, care face ca piesele rock să sune așa cum sună.

A fost despre toate astea, dar a fost și despre o discuție pe care am purtat-o eu în liniște cu mine însămi în timp ce în sală cânta Kurt Cobain, here we are now, entertain us. O discuție despre muzică și zbucium interior, despre căutări și regăsiri, despre  ce, de ce și cum, despre pasiune și, mai ales, un strop de nebunie. Și dacă aș vrea ca băieții de la 2 Cellos să știe ceva, nu e faptul că sunt niște muzicieni foarte faini, că îmi place zâmbetul lui Luka sau că l-aș lua acasă pe Stjepan și că l-am visat, așa cum ne-a rugat. Aș vrea să știe că ei și violoncelele lor alb-negru m-au făcut nu doar să vibrez și să aplaud până m-au usturat palmele, ci mi-au amintit niște lucruri pentru care aveam nevoie de reminder și altele pe care nu le-am uitat, dar a căror importanță o las să pălească uneori, precum și că mi-au pus niște întrebări, unele mai mici, altele mai mari, dar toate extrem de utile. Îmi caut răspunsurile.

A fost ca și când ei doi mi-au organizat o întâlnire intimă cu mine însămi, într-un loc extrem de aglomerat, dar cu cea mai bună coloană sonoră. Mi-a plăcut, mai vreau și o să le zic să-mi organizeze și anul viitor.

P.S. Puteți să găsiți aici o recenzie a concertului, iar aici mai multe poze.

luka sulic 2cellos

Luka Šulić

stjepan hauser 2cellos

Stjepan Hauser

 

 

 

Cinci lucruri pe care să NU le faci când mergi la teatru

Am început în ultima vreme să merg destul de des la teatru, balet sau alte spectacole și mă bucur să văd că sălile-s de foarte multe ori pline, chiar dacă asta poate să însemne că eu prind loc în spate sau nu mai prind deloc dacă mă hotărăsc pe ultima sută de metri. Chiar zilele trecute am vrut să-mi cumpăr bilet la unica reprezentație a spectacolului ”Apărarea lui Socrate”, adus la TNB de Teatrul Naţional al Greciei de Nord, și, evident, nu am mai găsit. De ce au decis să programeze acest spectacol în Sala Atelier e ceva peste puterile mele de înțelegere, ținând cont că reprezentația are loc, pentru prima dată în istoria teatrului, în greaca antică.

Trecând însă peste această dezamăgire, așa cum ziceam, mă bucur să văd tot mai multă lume în săli și nu-mi rămâne decât să sper că adoptând forma vom reuși să cuprindem, la un moment dat, și fondul. Asta pentru că, s-o spunem p-a dreaptă, mai avem totuși de învățat câte ceva, la nivel de societate, despre mersul la spectacole de genul ăsta, în particular la teatru. În urma observațiilor personale, aș veni cu niște recomandări din categoria ”așa nu”.

1. Nu veni să vezi o piesă despre care nu știi absolut nimic

Nu zic că ar trebui neapărat să citești piesa înainte și eventual să faci și o analiză pe text, dar măcar alea câteva paragrafe disponibile în descrierea de pe site ar trebui parcurse când cumperi biletele sau accepți o invitație. Am văzut oameni care erau complet pe dinafară când au intrat în sală și, deloc surprinzător, au comentat nemulțumiți și au ieșit bosumflați, fără să fi plecat probabil cu mare lucru de acolo și, cel mai important, fără să se simtă bine. Dacă știi că nu-ți plac, de exemplu, tragediile, poate ar fi bine să știi că dacă mergi la Hamlet n-o să te umfle râsul toată piesa. Dacă nu-ți place cocosul, ți-ai cumpăra Bounty? Ți-ai cumpăra dacă n-ai ști cu ce e, dar ce bine că știi, nu?

2. Nu aduce copiii la piese nepotrivite pentru vârsta lor

Nu reușesc să găsesc explicația pentru care, ca părinte, ai face treaba asta. Da, sunt de acord că gusturile se educă încă din copilărie, dar de ce ai aduce niște copii de cinci ani la Richard al III-leaÎn primul rând că se vor plictisi teribil după primele 10 minute și, oricât de cuminți ar fi,  vor începe să vorbească în timp ce oamenii de lângă ei (a se citi eu) vor bate ușor din picior încercând să se concentreze. Și-n al doilea rând, n-or să înțeleagă nimic din piesă, dar vor vedea crimă după crimă și vor întreba la finalul unei scene de sex brutale dacă doamna a adormit. Probabil că o explicație ar fi că ai venit la o piesă despre care nu știi absolut nimic, caz în care vezi punctul 1. E adevărat că nu înțeleg nici de ce se permite accesul copiilor la spectacole ce nu le sunt dedicate, dar asta e un pic altă poveste.

3. Nu râde non-stop dacă nu ești la o comedie

Și chiar și atunci e bună moderația. Sigur, nu contest că există momente amuzante chiar și în tragedii, treaba asta face parte din farmecul spectacolului, dar sunt momente și atât. Dacă mecanismele tale nu funcționează suficient de bine încât să-ți dai seama singur când e cazul să spui stop, uită-te în jur. Îți spune ceva faptul că vecinii s-au oprit din râs acum zece replici? Poți cumva să citești exasperarea pe fața lor? Brusc dau de înțeles că i-ar durea în gât sau își dreg vocea? E semn că ar fi de bun-simț să te oprești din râs. Cu ocazia asta înțelegi și tu ceva din piesă.

4. Nu sta cu nasul în telefonul mobil

Recunosc cu mâna pe inimă că mi se întâmplă uneori să scot telefonul ca să-mi notez vreo replică sau ceva la care se face referire și nu vreau să uit. Dar cât mai răruț și mai pe scurt. Ai plătit biletul ca să stai pe Facebook? Păi nu puteai face asta bine-mersi de acasă, gratis? Și nu doar că ratezi spectacolul, dar îi deranjezi și pe ceilalți. Acum două săptămâni eram la balet, iar domnișoara din fața mea a întârziat după pauză (întârziase și la început, oricum), s-a așezat și cum așteptam eu, în inocența mea, să blocheze telefonul, o văd că se face comodă și începe să verifice în care dintre pozele făcute pe scările Operei a ieșit mai bine. Acum mă gândesc că, în loc să-mi dreg vocea, aș fi putut să o ajut să aleagă pe care să o pună pe Facebook la check-in.

5. Nu te fâțâi pe scaun întruna

Evident că asta nu înseamnă să fii stană de piatră două ore sau cât durează spectacolul, dar nici să nu poți sta locului un minut. Când am fost la N(AUM) m-am chinuit în ultimul hal să o ”prind în cadru” pe Oana Pellea, pentru că doamna din fața mea se muta când la stânga, când la dreapta și-și mai trecea și mâna prin păr din când în când, ca să fie și mai fain. Și nu, n-a fost, nici pentru mine, nici pentru doamna din spatele meu, pe care am auzit-o oftând de vreo două ori din cauza efectului de domino. Pe copii îi admonestăm când nu se potolesc un pic, nici noi, adulții, n-avem stare deloc? 🙂

Și gata, astea fiind spuse, spor la cumpărat bilete și vizionare plăcută!

Suntem ceea ce…facem în mod repetat

Eram prin liceu când au început să mi se aprindă beculețele privind adoptarea unui stil de viață mai sănătos. Mă îngrășasem câteva kilograme, nu multe, dar de ajuns încât să nu mai încap în perechea preferată de blugi prespălați și să mi se reverse ușor șoldurile peste talia extrem de joasă a acestora. În clasa a IX-a și a X-a făcusem săptămânal vreo două-trei ore de dans, iar când am renunțat la activitatea asta și am continuat să mănânc dulciuri de parcă a doua zi era sfârșitul lumii și-ar fi fost un sacrilegiu să rămână vreun pic de ciocolată pe pământ, corpul meu a început și el să reacționeze. Azi juma’ de kil, mâine doi-trei centimetri pe burtică, poimâine niște celulită pe coapse și uite așa m-am trezit eu căutând pe net calculatoare de calorii, idei de mâncare dietetică și programe de sport care, dacă s-ar fi putut, să mă ajute să slăbesc doar uitându-mă la ele.

În caz că vă întrebați dacă le-am găsit pe cele din urmă, aflați că nu. Am găsit totuși un forum cu multe informații, cu calculator de calorii, cu rețete de mâncare sănătoasă și idei de activități sportive cât mai plăcute. Și a fost atunci momentul în care am realizat că soluția nu e să slăbești, ci să-ți schimbi stilul de viață. Sau, mă rog, să-l îmbunătățești. Mi-a ieșit pentru o vreme, dar acum, când mă aflu într-o perioadă de călcat în străchini și încerc din nou să ajung la un echilibru, îmi dau seama că trebuie să lucrez semnificativ la schimbarea mindset-ului. Și că, la fel ca mine, mai sunt milioane de oameni care n-au nevoie de vreun plan radical care să dea randament pe termen scurt, ci de un stil de viață mai sănătos, care să asigure rezultate pe termen lung.

Din motivul ăsta, o campanie în care mi-ar plăcea mult să mă implic ar fi una prin care să se promoveze tocmai un alt stil de viață. Nu doar pentru că m-ar motiva pe mine personal să practise what I preach*, dar m-aș bucura să știu că i-am ajutat cumva și pe alții să-și găsească un astfel de echilibru. Și cine ar fi mai potrivit să inițieze o astfel de campanie decât cei ce la Nutrivita, care de 8 ani de zile încearcă să aducă în alimentația românilor și produse mai sănătoase, precum produse fără lactoză sau batoane proteice și diverse suplimente nutritive?

Mănâncă, mișcă-te, trăiește…sănătos!

Așa mi-ar plăcea să sune campania asta. Nu doar că ar atrage imediat atenția prin faptul că e inspirată din titlul unei cărți destul de cunoscute, dar cred că subliniază destul de bine cei doi piloni principali (pe lângă o relație echilibrată cu tine însuți/însăți) ai unui stil de viață sănătos. După ce stabilim la cine vrem să ajungem și ce impact ne dorim să avem asupra publicului țintă, mă gândesc că am putea să le cerem ajutorul celor de la Loopaa sau Creadiv, care sigur ar veni cu idei cât mai creative de promovare, precum și cu suportul tehnic și vizualele necesare.

Pe bucata de offline a campaniei, cred că e imperios să organizăm mici evenimente dedicate sportului, atât în aer liber, cât și în cadrul unei săli de sport (poate o zi a porților deschise la o sală partener). Practic, am putea să le arătăm oamenilor că există cel puțin o activitate fizică potrivită fiecăruia, fie că vorbim de alergat, mers cu bicicleta, pilates sau fitness ori urcatul scărilor din parcul Carol sau din blocul în care locuiesc. Prin evenimentele astea, pe care știu că le-ar promova cu drag cei de la TVR2, am sublinia că în epoca în care trăim, în care sedentarismul e o problemă majoră, mișcarea este nu doar necesară, dar și plăcută și diversificată.
În plus, tot în offline aș vedea niște ateliere de nutriție în care să explicăm importanța mâncatului sănătos și să le oferim oamenilor exemple concrete de combinații sănătoase pentru un mic-dejun pe fugă sau un prânz la birou. Și apropo de mic-dejun, cum ar fi să mergem în stațiile de metrou la orele dimineții și să oferim mostre din produsele Nutrivita ca alternativă la covrigii frumos mirositori, dar atât de păcătoși?

Pe partea de online, pe lângă promovarea intensă pe rețelele de socializare atât a stilului de viață sănătos (eventual cu un hashtag de genul #manancsanatos), cât și a evenimentelor din offline, blogosfera ar avea rolul ei extrem de important. Sunt sigură că sunt o grămadă de bloggeri, printre care și bloggerii parteneri de la SuperBlog 2015, care ar fi încântați să se implice. O idee ar fi o serie de articole privind experiențele personale ale acestora privind relația cu mâncarea și sportul sau poate provocări de genul: ”30 de zile fără zahăr”, ”O săptămână fără fast-food”, ”30 de minute de mișcare zilnic”.
Cei care s-ar încumeta la o astfel de provocare ar posta pe bloguri materiale privind efectele pe care le observă în timp sau greutățile cu care s-au confruntat și modurile în care le-au depășit. Poate un articol-concluzie de genul ”Înainte și după”? Să vezi o tipă de la Victoria’s Secret promovând un stil de viață sănătos nu-ți spune mare lucru. Când vezi însă că un om cu care poți rezona (poate aveți joburi similare, cu 8-10 ore de stat pe scaun zilnic, sau aveți tot câte doi copii și vă place ciocolata la nebunie) reușește să mănânce cât de cât sănătos și să facă mișcare zilnic, parcă prinzi speranță 🙂

Într-o perioadă în care timpul e atât de puțin, iar rafturile-s pline de produse care mai de care mai procesate, cu zeci de ingrediente cât mai greu de pronunțat, când se stă pe scaun o zi întreagă și oamenii preferă să-și petreacă timpul liber cu smartphone-ul în față decât să alerge jumătate de oră, nu zice nimeni că e ușor să faci o astfel de campanie și să obții impactul dorit. Eu m-aș implica însă cu maaaare drag și-s sigură că orice pas înainte face diferența. Vorba aia, I didn’t say it’s gonna be easy, I said it’s gonna be worth it!**

quote body lifestyle

Acest articol este ultimul din seria SuperBlog 2015.

* practise what I preach – să practic ceea ce promovez
** I didn’t say it’s gonna be easy, I said it’s gonna be worth it – n-am spus că o să fie ușor, am spus că o să merite
Sursa foto

Bună ziua, cumpăr timp!

Am dat zilele astea peste un citat care zicea că odată cu trecerea timpului lista cu dorințe de Crăciun devine tot mai scurtă, pentru că, se pare, te prinzi tu că lucrurile de care chiar ai nevoie nu se cumpără. Ei, aș! Nu zic, sunt de acord cu ideea că cele mai bune lucruri în viață nu sunt lucruri. Doar că următoarele cele mai bune sunt și sunt muuulte și scumpe și n-ar strica să le ținem o evidență acolo, să știe Moș Crăciun de ele. Călătorii, bilete la concerte, teatru sau film, cărți, haine, pantofi sexy și adorabili, mașini sigure, case primitoare cu paturi confortabile, bucătării luminoase și cafea aromată. Și, cel mai scump dintre toate, cap de listă, timpul. Da, da, se poate cumpăra și petrece cu familia sau alți oameni dragi, nu ridicați din sprânceană, că am văzut eu la magazinul MarketOnline.ro .

logo_marketonline_mic1Să ne luăm un minut pentru un exercițiu de imaginație: cam cum ar sta lucrurile fără mașinile de spălat automate? Să vii de la serviciu după o zi lungă și să te apuci de sortat și spălat haine manual. O oră, două, poate trei dacă ai și
copil micuț și trebuie să scoți vreo pată, după care încă niște minute ca să le faci loc la uscat. Pentru că trebuie să le strângi pe celelalte, tura anterioară și să le pui pe categorii după necesitatea călcatului: acum-sau-mâine-dimineață-înainte-să-plec, poate-mâine-seară-în-timp-ce-mă-uit-la-serialpot-să-aștepte-până-sâmbătă, sigur-nu-în-viața-asta. Și apoi să te apuci de călcat cu un fier de ăla cu cărbuni de avea mamaie pe vremuri (dacă era norocoasă și avea!), până te uită Dumnezeu acolo. Și când își amintește de tine, să te uiți la ceas și să-ți dai seama că e deja noapte și că ai și lăsat o pată pe o cămașă albă. Deh, poate altfel era cu un Perfect Care, de la Philips Să nu exagerăm și să ne închipuim cum ar fi viața fără frigidere, toate lucrurile au o limită.

Apoi, în weekend, pe lângă categoria pot-să-aștepte-până sâmbătă rămasă restantă, trebuie făcută curățenie. O bucurie ar fi să te apuci de dat cu mătura peste tot, să te apuce toți nervii când vezi că plimbi praful dintr-o parte în alta pe parchet și în colțuri tot nu ajungi cum trebuie, deci n-ai nicio șansă să fie și la tine măcar o zi podelele fără fir de praf. Și după niște minute bune, să te auzi scrâșnind din dinți: ”argh, ce bun era un aspirator acum!”
Pe urmă să intri în bucătărie. Păi parcă una e să te apuci de tocat la zarzavaturi până îți amorțește mâna și ți se înroșesc ochii și altfel îți vine să gătești, de exemplu, o ciorbă când ai un robot de bucătătărie profesional și în câteva minute sunt gata pregătite toate, iar tu aranjezi în aparatul de gătit cu aburi, după caz, legumele pentru cel mic sau conopida ce urmează a fi tăvălită printr-un sos iute, iute și rumenită un pic la cuptor, drept garnitură pentru prânzul în familie. În felul ăsta, îți faci timp să pregătești și un desert, dar să bați atâââtea albușuri cu telul parcă nu e tocmai distractiv, nu? Bine, dacă ai avea robotul ăla de care ziceam mai sus, nu te-ai mai gândi la asta, dar măcar un mixer și tot ar fi bine.

Cu toate instrumentele astea, după-amiaza de sâmbătă ar fi liberă. Cu prăjitura călduță scoasă din cuptor și cu câte o cană de cafea sau un smoothie pentru copii, dacă e cazul, e numai bine de stat la povești, de râs, de jucat, de citit, de pupat și de plimbat. Asta dacă nu plouă, că dacă plouă, poți sta la fel de bine în casă și aștepta dimineața de duminică. Poate primești un mic-dejun la pat, cu pâine prăjită, unt și dulceață, cu cafea la espressor și un film văzut sub pătură. Și uite așa te binedispui și te duci luni la serviciu de cinci ori mai productivă, cu zâmbetul pe buze și chef de viață, că n-ai stat tot weekendul să robotești, trezindu-te duminică seara că nici nu se vede mare lucru din ce ai făcut.

Deci ce ziceați? Că timpul nu se cumpără? Vă rog, mai gândiți-vă un pic, căutați-l bine și luați un hint: uneori se găsește în magazine la categoria electrocasnice profesionale. Și scrieți-i lui Moșu’ chiar dacă sunteți ditamai oamenii, o să se descurce el cumva și poate o să aveți o supriză sub brad, o cutie cu un bilet: ”o seară cu iubitul în oraș”, ”o cină cu ai tăi”, sau ”o excursie cu copiii”.

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 23

The skin I live in

Nu, nu este un articol despre filmul cu Antonio Banderas, pe care, de altfel, îl recomand cu căldură. E un articol mult mai personal de atât. De când mă știu am fost descrisă ca fiind o persoană cu piele sensibilă, iar lucrurile nu s-au îmbunătățit prea mult pe parcurs. Sunt albă și soarele stă cu ochii pe mine de fiecare dată când are ocazia, iar la fiecare fir de praf care se așază unde nu trebuie sau la niște abur care iese din oala cu mâncare de pe aragaz pot să reacționez destul de urâțel. Dacă mai adaug la asta și faptul că am 23 de ani și mă lupt uneori cu câte un coș mai ceva ca o puștoaică de 13 ani, n-ar fi deplasat să spun că eu și pielea mea avem o relație complicată. Totuși, am trecut prin atâtea împreună, că n-am cum să o reneg. Asta e, una am, o iubesc și fac ce pot pentru ea.

Când eram mică, o auzeam pe mama non-stop spunând că am pielea sensibilă. Nu prea știam atunci ce înseamnă, dar am început să aflu pe vremea când mai treceam din când în când pe la ambulatorul de dermatologie, ca să vedem ce e cu petele alea mici și albicioase de pe fața mea. Nu-mi amintesc ce au fost, dar știu că au trecut cu Santaderm, un unguent pe care-l aplicam cu sfințenie și al cărui nume mi-a dat ceva bătăi de cap pe atunci. Pe urmă, am mai înțeles eu ce înseamnă piele sensibilă când în loc să mă bronzez și eu frumos ca alte persoane, mă înroșeam ca racul și nu mai puteam dormi în nicio poziție fără să mă dau cu o sticlă de iaurt pe corp. Să mai zică gurile rele că nu folosim noi, generația nouă, produse de tradiție.

Mai târziu, când pubertatea a lovit fără milă în multe dintre fetele de vârsta mea, tenul meu părea că și-a propus să le facă pe toate să mă urască. Era curat și rar se întâmpla să-mi apară vreun coș rătăcit, pe care îl uscam rapid cu puțin suc de lămâie și în două-trei zile totul revenea la normal. În ceea ce privește restul, că doar pielea e cel mai mare organ al corpului uman, lucrurile au fost cu dus și întors. Da, preadolescența nu mi-a adus coșuri, dar de câteva vergeturi n-am scăpat nici eu, nu poți să le ai pe toate, dar cu o hidratare corespunzătoare, un adaos de colagen și participarea specială a timpului, am trecut și peste astea.
Pe de o parte, e drept că având o moștenire genetică bună, n-am pățit niciodată să mă irit prea tare de la epilat sau să mă lupt cu grămada de fire crescute sub piele; pe de altă parte însă, îmi monitorizez mereu alunițele, că puține nu-s, și am în plan un screening complet cât de curând. Cancerul de piele nu e tocmai în planul meu în viitorul apropiat și, din fericire, e unul dintre acelea pe care le poți vedea, dacă e să fie, de ce să treci cu vederea niște chestii simpluțe? Din același motiv, am grijă să folosesc mereu protecție solară în sezoanele calde, mai ales de când am văzut filmulețul ăsta, care ne arată cum ne vede soarele. Și da, dacă acum folosesc un balsam de buze cu uleiuri naturale, foarte hidratant, vara am grijă să pun în geantă unul cu SPF, pentru că și buzele au nevoie de super multă atenție, mai ales dacă-s ca ale mele, de se crapă la prima adiere de vânt,

La un moment dat, am citit eu undeva că ar fi bine să nu pui pe piele ce nu ai băga în gură. Eh, e greu de spus că aș putea respecta treaba asta, dar de aici am plecat atunci când am hotărât că probabil cel mai bun scrub pentru corpul meu este cel făcut din cafea. La cât de mult îmi place mie cafeaua, ar fi imposibil să nu se bucure de ea și pielea mea și putem vorbi și de un raport calitate-preț extrem de satisfăcător. Așa că da, din când în când la mine miroase a cafea și în baie, nu doar în bucătărie. Și bineînțeles că nici acum, după vreo câțiva ani buni, nu mă despart de crema de mâini cu glicerină de la Farmec. O țin pe noptieră seara, o pun în geantă dimineața și o scot pe birou la serviciu, apoi o iau acasă și repet procedeul; fără ea mâinile melear deveni în doi timpi și trei mișcări aspre ca mama vitregă din povestea Albei-ca-Zăpada.

Una peste alta, sigur că tenul rămâne totuși prioritatea zero. Când, acum vreun an și jumătate, ceea ce am crezut că e un fir crescut sub piele s-a transformat într-un mic monstruleț pe coapsa mea stângă, a mai fost cum a mai fost. Când însă aceeași odioasă bacterie mi-a făcut o surpriză și pe zona de sub ochiul stâng, de am ajuns la microchirurgie în Floreasca, lucrurile au devenit mai serioase. Am avut noroc de doi oameni minunați (cu mâini de aur), răbdare de fier și un gel cicatrizant scump, dar bun. E de înțeles acum de ce, deși am zile când fața mea seamănă cu a unei adolescente, mă calmez rapid gândindu-mă la faptul că am avut probleme mai serioase decât un coș care trece în câteva zile. Mai arunc un ochi în stânga, în dreapta, mai încerc o mască handmade sau îmi las pielea să respire un pic, fără să folosesc fond de ten, în timp ce mai cer un sfat la specialiștii Gerovital. Așa am ajuns la concluzia că următoarea mea achiziție marca Farmec (după minunatul balsam de păr pentru volum), o să fie crema antiacneică din prima lor linie de dermatocosmetice. Între noi fie vorba, linia asta cuprinde și niște produse pentru păr care îmi fac tare cu ochiul, dar am să iau lucrurile pe rând, grăbindu-mă încet. Momentan sunt într-o perioadă în care încerc să-mi bag bine în cap asta: beautiful skin begins with exceptional skin care 🙂

Artiol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 19