Dimineți de artistă

Nu mai e de mult un secret faptul că mie îmi place să cânt. Sigur, o fac doar în intimitatea camerei mele, la duș sau când sunt singură la volan, dar de cântat, cânt și recuperez prin capacitatea mea extrem de bine dezvoltată de a reține un milion de versuri, ceea ce pierd prin prisma talentului meu vocal sublim, încântător, dar care lipsește cu desăvârșire. Cred că asta mi-am dorit cel mai mult să fac în viață, dovadă stând ondulatorul de păr de la țară și spray-urile Impulse, care și-au jucat cu brio rolurile de microfoane, concertele pe care le dădeam în curte și playback-ul grațios pe care îl făceam pe piesele Nataliei Oreiro.

N-a fost să fie, am ajuns să mă joc cu cifre, norme și proceduri, în timp ce-mi îndes căștile în urechi, ca să mă concentrez mai bine, dar se pare că undeva în interiorul meu tot nu pot accepta această realitate. Motiv pentru care rețin versuri muuulte, ca să pot cânta piesele respective în momentele mele de exprimare artistică. Dacă aș reține materia pentru examene tot atât de repede și pe un termen tot atât de lung cum se întâmplă cu versurile din melodii… pfff, aș ajunge departe. Aș putea să fredonez acum lejer ”Eternal flame” a celor de la The Bangles, dar n-aș putea să-mi amintesc despre ce era al treilea capitol din materialul de la Audit Bancar, din care am avut examen acum o lună. Sounds familiar?

Problema mea nu e efectiv că țin minte prea multe versuri și-mi ocup spațiu pe hard așa aiurea. Problema e că nu înțeleg de ce și că aș vrea să știu cum funcționează mecanismele și cât de repede se pot adânci toate circumvoluțiunile alea responsabile cu muzica față de celelalte, responsabile cu sesiunea. Și mă mai macină ceva tare de tot: diminețile care încep cu mine cântând o melodie. Cât mai random posibil. Poate să fie ceva ce am ascultat seara, înainte să adorm, poate să fie ceva ce ascult pe repeat în ultima săptămână sau vreun cântec pe care îl asociez cu cartea de pe noptieră sau cu visul din noaptea trecută. Sau poate să fie o melodie complet random, atât de random încât să încep să râd cu poftă în vârful patului, la 7 dimineața și să mă întreb ce naiba s-o fi întâmplând în capul meu.

N-am zis nimic când m-am trezit în minte cu ”Eyes Shut”,  de la Years and Years. O ascultam pe repeat și tocmai îmi cumpărasem bilet la Summer Well, unde sper că o voi asculta live. Avea sens. N-am zis nici când odată ce am deschis ochii am început să cânt ”you’re my flashlight, light, you’re my flashligt, light, light, you’re my flashlight”, încercând să imit vocea lui Jessie J. Și, trebuie să fiu sinceră, nu am fost șocată nici de Drake, cu a lui ”Hotline Bling”, prea o auzisem peste tot zilele alea și-mi mai plăcuseră și jeansii fetelor din videoclip. Nu, accesul de râs n-a fost provocat nici măcar de ”What do you mean?” a inegalabilului Justin Bieber. Câștigătoare detașată la categoria ”cum să o zăpăcim pe Ioana” a fost Miki, cu a ei ”Jumătate”. Cum care Miki? Miki, fosta solistă de la K-pital. Miki, cea care a făcut împreună cu Pepe un cover după ”No me ames”, a cuplului J Lo – Marc Anthony. Miki, cea care se trezește serioasă, plină de înțelepciune și cu machiajul perfect pe față în videoclipul de la piesa asta, nu răvășită și amuzată până peste cap, cum m-am trezit eu în dimineața aia.

Mă macină atât de multe întrebări, încât nu știu la care să caut răspuns mai întâi. De ce mă trezesc fredonând? De ce și cum sunt alese anumite piese? De ce nu mă pot trezi și eu morocănoasă și fără chef de orice nu are cofeină, ci mă confrunt cu exprimarea asta artistică de cum deschid ochii? Și, mai ales, nu este oare un semn faptul că și eu m-am trezit într-o dimineață cântând piesa asta, la fel cum se trezește și Miki în videoclipul de mai sus? Cum ce semn? Semn că mi-am greșit cariera, dar că încă nu e timpul pierdut și că o dimineață rece de iarnă poate fi momentul perfect pentru a face o întoarcere la 180 de grade și de a-mi începe, în sfârșit, viața de artistă pentru care m-am născut.

beyonce lol gif

Pe scara rulantă – de la Muntenia la Universitate

Când eram mică, mama mă lua cu ea cam peste tot, pe de o parte pentru că nu ar fi avut cu cine să mă lase acasă, pe de altă parte fiindcă era de părere că e important să scoți copilul în lume, să socializeze, să învețe cum să se comporte și să vezi cum reacționează în diverse situații. Așa că mergeam împreună în foarte multe locuri și, deși nu eram eu cel mai lipicios copil și plângeam de mama focului la studioul foto, în rest mă comportam foarte civilizat, salutam, aveam răbdare până se termina și cea mai plictisitoare conversație și nu m-am dat niciodată cu fundul de pământ în vreun magazin pentru că voiam nu știu ce jucărie.

Mergeam, deci, în foarte multe locuri, dar de fiecare dată când ieșeam din casă mă rugam să ajungem și astăzi la magazinul Muntenia. În Târgoviște, magazinul Muntenia era, cel puțin pentru mine, un fel de mall. Nu doar pentru că găseai o grămadă de lucruri, de la metraje, goblenuri și mercerie, la haine ”de doamnă” și uniforme albastre cu carouri și șorțuleț, până la servicii de masă scumpe și pahare de cristal, de care nu mă apropiam niciodată prea mult. Muntenia nu era mall-ul meu doar pentru că avea de toate și mă puteam plimba în voie printre rochii și pantofi din piele, ci și pentru că avea scări rulante. Aveam, n-aveam treabă până la ultimul etaj, mama știa că trebuie să le urcăm neapărat pe toate, de mai multe ori chiar, dacă ar fi fost după mine. Dar nu era după mine, pentru că ori închidea la poștă, ori pleca doctorița, ori trebuia să mergem și la magazinul Mondial. Oh, dar Mondialul nu avea scări rulante. Deal breaker.

În ciuda aparențelor, nu despre magazinul Muntenia voiam să povestesc, ci despre relația mea extrem de veche cu scările rulante, relație care a devenit tot mai solidă în ultimii cinci ani, de când ne întâlnim aproape zilnic în București. Ne știm, ne simțim, merg la birou cu metroul, ceea ce înseamnă că am urcat și am coborât pe escalatoare de mii de ori până acum. Am mai pus câte un picior aiurea pe două trepte poate, dar nu mi s-a întâmplat niciodată să cad sau să mă dezechilibrez. Până acum vreo două săptămâni, când s-a întâmplat neîntâmplatul.

 
Era într-o dimineață aglomerată, în drumul spre serviciu, când la Universitate trenul a mai vărsat un val de oameni, de mă întrebam unde om fi încăput atâția, că tot plin era și după ce am coborât noi. În fine. Și când să pun piciorul pe o treaptă, fix în milifracțiunea aia de secundă de care ai nevoie ca să te echilibrezi, doamna din fața mea s-a emoționat și s-a lăsat elegant pe spate. Cum am încercat eu s-o împiedic să se reverse peste mine și apoi să o punem de un domino, ce credeți? Exact, ea și-a revenit ajutată de mâna mea salvatoare, iar eu m-am dus frumos pe spate. Dacă mi-a trecut toată viața prin fața ochilor? Nu chiar, dar pe la clasa a IV-a tot ajunsesem când m-a prins domnul de lângă mine și m-a repus pe picioare. Când mă uit în jos, ce să vezi! Și persoana din spate se dezechilibrase, evident, dar și ea găsise un om bun care s-o țină la verticală. Uite că am avut noroc, știam eu că dimineața e momentul meu preferat din zi.

Acum, în tot timpul ăsta, credeți că prima piesă din domino se uita disperată la noi cu privirea de vai-uite-ce-am-făcut-era-să-și-rupă-gâtul-femeile-astea-două-și-bine-că-le-a-ajutat-cineva-vă-rog-frumos-să-mă-scuzați?! Nu, doamna admira liniștită priveliștea, de ziceai că e în telecabină spre Everest. Moment în care mă întreabă salvatorul meu personal:

– Dar ce ați pățit, ce s-a întâmplat? Că ați dezechilibrat-o și pe doamna din spate, bine că nu ați pățit nimic niciuna.

Eu îi răspund vizibil iritată, așteptând ca madam să mă onoreze măcar cu o privire din milă.

– Mulțumesc pentru ajutor. Păi eu nu mare lucru, doamna din față probabil nu a pus piciorul bine și când am încercat să o țin, m-am dus eu pe spate.

Ei, și în sfârșit eforturile mi-au fost răsplătite, individa s-a întors și mi-a aruncat o privire plină de regret ironie și a început să râdă. Da, să râdă! Adevărul e că perspectiva a două capete sparte sau picioare rupte pe scara rulantă de la metrou e foarte amuzantă, absolut.

– Și aparent i se pare și foarte amuzant, completez eu de-a dreptul plină de nervi de-acum.

La momentul ăsta deja ajunsesem sus. Madam s-a dus în plata Domnului, să-și continue ziua minunată începută cu o doză de amuzament, că doar râsul e sănătos și te menține tânăr, eu am bâiguit vreo două înjurături, mi-am înfășurat eșarfa în jurul gâtului, mi-am cumpărat un covrig de supărare și m-am grăbit la birou. Inutil să mai spun că până am intrat în clădire m-am certat în capul meu cu respectiva, pentru că efectiv nu-mi venea să cred că n-a avut bunul simț de a lega o frază simplă: ”Mulțumesc, îmi pare rău că v-am dezechilibrat și pe dvs., sunteți bine, ați pățit ceva?”

Sunt însă convinsă că s-a împiedicat de vreo bordură sau a intrat în vreun perete de sticlă în dimineața aia, pentru că nu e normal să trec prin așa ceva înainte să-mi beau cafeaua. Și karma nu doarme.

Cum am învins sesiunea prin râs

S-a terminat, gata. Am realizat abia acum, la aproape o săptămână după ultimul examen, că asta a fost ultima sesiune serioasă din studenția mea, c’est fini la comédie. Semestrul următor nu mai e despre examene, despre seri de weekend pierdute printre cursuri, despre nopți dormite pe sfert și dimineți în care să mă trezesc cu un ibric de cafea, în loc de obișnuita cană. Și m-a bușit râsul când mi-am dat seama că, da, s-a încheiat mișto de tot, cum nici nu m-aș fi gândit. Să vedeți.

Vineri seara, pe la 7 așa, așteptam noi, toți marii specialiști în marketing bancar adunați într-o sală, să ne etalăm cunoștințele vaste dobândite în noaptea anterioară. Pe la 7 și-un sfert trecute fix, proful nimic. La un moment dat, când mai aveam așa cam un sfert de covrig de mâncat, intră în  sală patru crai. Să fiu mai precisă, trei crai și o crăiasă, unul mai mândru ca altul. Am râs, că asta fac de obicei când cred că aud sau văd o glumă. Îl recunoscusem doar pe proful de seminar de la Inginerie Financiară, examen care m-a făcut să ascult ”We are the champions” o zi întreagă când am aflat că am trecut din prima. Ce să caute omul aici? Doar dacă…

Da, proful a trimis această echipă ”bine sudată” să țină examenul în locul lui. Acum, c-o fi fost pentru că era plecat pe te miri unde, sau o fi fost pentru că nu ne-a văzut la cursuri și-a zis să ne plătească acum cu aceeași monedă, asta n-o mai știu. Știu doar că s-a lăsat cu mutări din bănci după niște algoritmi prea complecși pentru mintea mea după 10 ore de muncă, cu foi capsate și cu telefoane către prof, care să explice că de fapt nu aveam nevoie de foi capsate, că ne trimisese el deja. Recunosc, am început să râd încetișor, până la 7:43, când am început oficial examenul. Cu fiecare întrebare citită râdeam puțin mai tare, că dacă era după mine aș fi ales toate răspunsurile la vreo 13 grile din 15. N-am făcut-o, stați liniștiți.

La un moment dat, în ciuda concentrării mele intense, am simțit că o discuție interesantă are loc între o colegă a mea și unul dintre cei doi profi rămași în sală, probabil nefumători. Mă rodea curiozitatea, deși eu n-aveam întrebări,  că înțelesesem cerințele, probleme aveam cu răspunsurile. Pe măsură ce proful părea mai implicat decât colega mea, situația devenea mai interesantă, iar când el a pus mâna pe telefon și l-a sunat pe proful de curs, deja nu mă mai puteam concentra la grila numărul 9. N-am prins mare lucru din discuția aia, dar ce am înțeles a fost nedumerirea omului de la capătul celălalt al firului, omul chiar nu înțelegea ce ar putea fi neclar la cele trei subiecte deschise de pe foaia de examen. Asta m-a liniștit, că nici eu nu înțelegeam, dar știți cum e, când înveți în două-trei jumătăți de seară nu prea te poți baza așa tare pe ce știi.

Ei bine, problema era că, aparent, subiectele erau formulate abiguu, incomplet. Exprimarea „Elaborați asupra politicii de personal a unei bănci….bla bla” adaptată din engleză a pus niște probleme mai complexe decât întrebarea în sine. Adică în timp ce eu mă gândeam oare ce naiba-mi amintesc din politica de personal, colega mea se întreba ce anume trebuie să elaboreze. Da, știu, nici ea nu e fără vină aici, am dat atâtea examene de genul ăsta, că era practic imposibil să greșești scriind tot ce știai. Dar voi vă dați seama că noi am avut patru, repet, PATRU supraveghetori, dintre care cel puțin unul prof de inginerie financiară, și a fost nevoie să fie sunat proful de curs ca să lămurească problema? Păi numai din ambiție și nu-l sunam, să nu închidă telefonul și să spună că ne-a trimis degeaba acolo.

michael jordan laughing out loud

Could you, please, elaborate on that?

Am râs. Vreo cinci minute nu m-am putut opri, am râs cu atâta poftă, cu capul pe bancă, încât profa supraveghetoare se uita la mine și mai să se pornească și ea. Am râs pentru că vorbim jumătate în engleză, dar ne lovim de niște formulări, am râs pentru că nu vedem pădurea de copaci, am râs pentru că erau niște grile la care puteam la fel de bine să dau cu banul ca să aleg între a sau b. Dar n-am făcut-o. Am făcut un compromis între ce-mi suna mai aproape de ce citisem și cum  urma să arate modelul hașurat pe tabelul cu răspunsuri, am trecut mai departe, am umplut paginile disponibile cu ce-mi aminteam de la colegii de birou despre marketingul digital, mi-am strâns lucrurile și am plecat acasă, bucuroasă că s-a terminat așa mișto sesiunea.

Și-abia târziu de tot mi-am dat seama că s-au terminat toate sesiunile și că-n 5 ani de facultate n-am avut un examen la care să râd ca la ăsta. Și-acum că am elaborat suficient asupra subiectului: mersi, ASE, nu încetezi să mă surprinzi!

Femeie la volan – sau cum am rămas fără baterie

Prima dată când s-a întâmplat a fost un pic amuzant.Stăteam liniștită și-mi așteptam mama în parcarea spitalului de acasă, ascultând radio și citind o cărticică. Era soare și frumos afară, un pic cam liniște, că nicio ambulanță nu părea să aibă ceva de zis în după-amiaza aia și mai nimeni nu se perinda printre mașini. S-a învârtit un tip de vreo patru ori până să se decidă unde să parcheze, în rest calm și pace, nu mă deranja nimic. Peste niște minute buuuune, realizez că am lăsat luminile pornite. Asjhgijdgdiuhgf, la naiba! Le sting și opresc și radioul (fată prevăzătoare, ce să mai), după care îmi reiau fără nicio grijă lectura.

Nu mai trece foarte mult timp și mi se întoarce pasagerul, dar cică să-i dau cinci minute, să dea un telefon mic că ”doar știi că pe drum nu mă mai pot concentra”.
Lămurire: mama conduce. Nu contează că nu e ea la volan și că nu are permis, ea conduce. Ea se  uită la semne, la pietonii de la un kilometru depărtare, la semaforul care se va face roșu în curând, la curbe, la gropi, la celelalte mașini, ea țipă când nu te oprești din mersul tău pe drumul cu prioritate ca să-l lași să iasă de pe o străduță îngustă pe tipul care are în față ditamai semnul de stop, ea pune frâne de te-apucă și teama că o să-i iasă piciorul prin podea la un moment dat, ea se panichează când claxonează cineva, oricine, pe oricine altcineva, e imposibil, sigur ne-a claxonat pe noi, ce-ai făcut?Ea conduce. E un deliciu, vă zic.

Bun, și în timpul ăsta, un domn încerca de zor să-și pornească mașina. Eu, în bunătatea mea nemăsurată, încep să-i plâng de milă în sinea mea: vai, săracul, nu-i mai pornește, offf, cine să-l ajute, că nu-i nici țipenie pe aici. Din fericire însă, a treia oară a fost cu noroc, s-a căznit un pic, a gâfâit, a pornit și duși au fost. Își termină și copilotul meu conversația și dau să pornesc. Hrrr, hrrrr, hrrrr. Nimic. ”Ce naiba?!” Încă o dată. Același zgomot, aceeași încăpățânare, de data asta cu niște lumini pe bord care făceau ca-n club. Ei hai, așa-n amiaza mare? Am făcut și eu a treia încercare, dar n-a fost să fie.

-Auzi, mami, se întâmplă să ai la tine cumva o baterie auto?
-???
-Asta mică nu mai pornește, cică n-are energie și pace.
-Glumești, nu?Și ce facem?!!!

În timp ce mama se panica pe acolo și se gândea cum să o abandoneze pe Aimee (da, are nume și are un nume chiar sexy, să n-aud comentarii), după ce am primit o vorbă bună din partea unui domn care se întorcea de la dializă și asta era tot ce ne putea oferi, pun mâna pe telefon, rog pe omul potrivit din familia extinsă să mă ajute cumva, închid și-l aștept să vină cu cablurile și cu o lecție scurtă de mecanică, electrică și alte științe de astea de se găsesc bine-mersi sub capota mașinii. M-a rezolvat, am râs și mi-am văzut de treabă. Am refuzat însă să cred că a fost doar din cauza luminilor mele aprinse și a radioului pornit. Sigur era ceva la mijloc aici.

Eh, vremea a trecut, a venit toamna, s-a și terminat și-n prag de decembrie zic să dau o fugă până acasă, să scap de aglomerația din București. Vineri dimineața mă duc ca o panseluță să o verific pe domnișoara, să mă asigur că totul e în regulă, că puteam pleca seara liniștite. Începuse să fulguiască, era frig și-am reușit cu greu să deschid ușile apăsând butonul de pe cheie. Am intrat, am pus contactul și apoi… știți zâmbetul ăla amar? Și eu. Nu, n-a vrut să pornească. Ba mai mult, când am decis să abandonez misiunea și să mă duc la serviciu, m-am văzut nevoită să încui mecanic cu cheia, că altă șansă nu mai era. Când m-am întors de la birou, am mai făcut o încercare, deși eram suficient de realistă încât să nu cred că a venit vreun spiriduș să toarne curent în acumulatorul auto, după care am urcat la căldură și am început să dau mesaje. Și să primesc.

”Știi, eu am un prieten care ți-ar da curent, dar nu are cabluri, vrei să vorbim cu el?” – nu, mersi, n-am cabluri, nu mă duc să cumpăr și nici nu m-aș băga, nu știu cât se pricepe și nici eu nu-s vreo instruită în domeniul ăsta. Clar nu e o idee bună, dar mersi.

”Dar sună și tu să vină cineva să ți-o ridice și să ți-o ducă la service.” – pe bune? Și să fie gata cam când, săptămâna viitoare, luna asta, până la finalul anului? Îmi trebuie mâine dimineață mașina, vreau să ajung acasă, plus că sincer chiar am altceva de făcut cu toți banii ăia. Nu, mersi.

”Dar unde vrei să pleci la ora asta? Ia stai acasă. Băi, glumesc, eu n-am cum să te ajut, din păcate. Ia-o și tu în casă și încălzește-o.” – hahahahahaha, lasă-mă un minut, te rog, să termin de râs. Gata. Nu, stai, nu e gata. Hahahaha. Ce să fac? Ce te face să crezi că știu să scot bateria? Sau că aș vrea să car 15 kile așa până în casă și să… ce? Să pun o pătură pe ea? Și mâine să ce? Hai, vezi-ți de treabă! Distrează-te, că e vineri seara și nu mai face mișto de oameni. Mă descurc eu, mersi.

Și m-am descurcat, I slept on it, cum ar zice englezul și am realizat că fix la doi metri de locul unde am parcată mașina stă un taximetrist. Am ieșit de dimineață  din casă și am stat până a ieșit din curte. Stalker big time. Nu, nu exagerez, din fericire a ieșit super rapid, i s-a făcut milă de mine și în câteva minute mi-a făcut rost de cabluri, mi-a oprit un tip simpatic care trecea pe acolo și mi-a rezolvat problema. Nimeni n-a fost iritat că am blocat traficul cinci minute, ba chiar unul dintre domni m-ar fi cadorisit și cu o pisică. Am plecat de acolo glonț la Târgoviște, oprind cu emoții o singură dată pe drum, ca să alimentez, că nenorocitul ăla de beculeț clipocea în ultimul hal. Când am ajuns, m-am dus direct să scap de bateria veche, care mai avea o capacitate de pornire insignifiantă, din spusele celor de acolo, și am înlocuit-o cu o baterie auto Rombat.

Long story short, am scăpat cu bine și de data asta. Și totuși, n-ar fi fost mai bine dacă știam eu în vinerea aia de acum un an de băieții de la BateriiAuto.net? Ajungeam la birou, aruncam un ochi pe site, găseam acolo toate bateriile, mă informam, îi sunam și stabileam când și cum să vină să mă ajute. Se ocupau ei și să mă scape de cealaltă, aia obosită, rezolvau și cu garanția și mă lipseam de atâta bătaie de cap, iar seara eram acasă și beam ceai cald cu mama. Sigur că era mai bine, dar dacă nu mi-a dat prin cap să fac research? De acum știu, să știți și voi! 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 17

Relativitatea și cosmetica

Acum niște zeci de ani, un domn inteligent pe nume Albert zicea ceva înțelept despre relativitate, cum că într-un fel simți timpul când stai lângă o femeie frumoasă și altfel dacă te-ar pune cineva cu mâna pe o tigaie încinsă. N-avem cum să nu-i dăm dreptate, am pus eu mâna pe coada unui ibric fierbinte de curând și mi s-a părut că ar fi fost suficient timp de văzut măcar un episod scurt dintr-un serial, dacă nu chiar un film.
Ei, și cam aceeași treabă se extrapolează cu ușurință la alte intervale de timp. Când ai o săptămână mai lejeră la birou, parcă azi e luni, apoi urmează o mică veșnicie și abia după asta vine vineri, pe când dacă îți iei o săptămână de concediu deja vorbim despre cu totul altceva. Nici n-apucă bronzul să se așeze bine, că trebuie să-ți faci bagajele și să te întorci în nebunia orașului. Și în timp ce-ți admiri picioarele cu tentă arămie, îți dai seama că imediat trece timpul și în curând trebuie iar să te epilezi, că așa se întâmplă între două ședințe de epilare, nici nu se ia bine toată ceara de la anterioara, că trebuie să ajungi din nou.

E drept, iarna e puțin mai acceptabil, mai poți amâna o zi, două, trei, o săptămână, porți pantaloni sau dresuri mai groase și cine te vede în picioarele goale te mai acceptă câteva zile. Treaba asta cu amânatul nu e însă valabilă când ai și tu o sindrofie, pui o rochie scurtă și niște dresuri fine și te urci elegant pe niște tocuri subțiri. Nu se face atunci să ți se zărească părul de pe picioare, cât o fi de ianuarie afară. Cam așa și-a spus și o amică din facultate cu ceva timp înainte să meargă la o gală la care fusese invitată. Și-a făcut bine-mersi o programare la primul ei epilat cu ceară, a fost la cumpărături, și-a luat rochia, pantofii, toate bune și frumoase. Până cu o zi înainte de gală, când a ajuns la salon și și-a dat deodată seama că nu e tocmai cea mai bună idee să faci un experiment de genul ăsta fix înaintea unui eveniment. Pornind însă de la ideea că zarurile au fost aruncate, s-a îndreptat agale spre domnișoara de la cosmetică și a avertizat-o că pentru ea e prima dată, să fie blândă. N-aș putea să povestesc cu lux de amănunte ce și cum s-a întâmplat, deși recunosc că-s un pic invidioasă pe cosmeticiană, cert e că peste puțin timp am primit un telefon de la Andra:

– M-am epilat pe un singur picior!

– Uhm, poftim?

– Nu poftim nimic, că din cauza ta m-am dus la salon și acum sunt epilată pe un singur picior. Ce-mi trebuia mie epilare cu ceară acuma, nu pricep. Erau o grămadă de alte variante și sute de momente mai potrivite decât ăsta, iar eu m-am găsit fix acum!

Am încercat să fiu calmă și să nu las să se audă la telefon cam cât de tare mă amuzam, știam că nici mie nu mi-ar fi plăcut să fiu în locul ei.

– Andra, calmează-te, nu e un capăt de țară, o scoți la capăt, dar zi-mi ce ai pățit.

– Pai ce să pățesc, m-am dus, mi-a pus ceara aia caldă, caldă pe un picior și m-a pus să aștept, timp în care aproape că m-a convins că totul o să fie așa frumos ca o plimbare în parc. Ghici ce, n-a fost! Când a început să-mi smulgă firele de păr, am rostit toate rugăciunile pe care le știam, apoi am trecut la cuvinte urâte și am încheiat apoteotic: ”nu te mai stresa, că pe stângul nu-l mai facem!”

Eu deja râdeam în hohote la telefon, nu de durerea Andrei, despre care știam că are o piele foarte sensibilă și nu se plânge doar ca să facă pe interesanta, cât mai ales pentru că deja mi-o imaginam în cabinet văitându-se ca din gură de șarpe și apoi ieșind valvârtej din salon.

– Acum mă duc acasă să-mi oblojesc rănile. Voiam doar să știi că te urăsc și pe tine un pic!

– Și pe piciorul stâng ce faci?

– Am trecut acum printr-un magazin și mi-am cumpărat niște lame de ras. I did it before, I will do it again.

Ceara epilat traditionala dischete 1kg titaniu rozPână la urma gala a ieșit foarte bine în ciuda incidentului, nimeni n-a știut că Andra are piciorul stâng epilat cu lama de ras, iar atmosfera de la întâlnirile cu prietenii noștri comuni a fost ceva timp de atunci înainte animată de această mică anecdotă. E drept că între timp și Miss Sensibilitate s-a împrietenit cu metoda asta, a renunțat la aparatul de epilat și a înțeles cam cât de importantă e o epilare cu ceară de calitate. Mai mult, în ultima vreme o tot auzeam făcând research după  niște kituri pentru epilat, ceea ce mă face să cred că nu e nici ea pe atât de sensibilă pe cât credea, ci poate că mai degrabă lucrurile țin de obișnuință, comoditate și o neajustare a așteptărilor. Dacă te aștepți ca epilatul cu ceară să fie la fel de nedureros ca acela cu lama de ras, atunci poți să-ți pui în cui pofta de picioare fine mult timp de acum încolo. Fiecare ar trebui să facă un minim de research atunci când decide o chestie de genul ăsta și să aleagă în final varianta care se potrivește cel mai bine atât nevoilor, cât și efotului pe care e dispus să îl facă. Iar cine nu o face să nu se mire că ajunge sursă de inspirație pentru asemenea scrieri. You can’t have the cake and eat it, too.

Articol scris pentru SuperBlog 2015