Cum să (nu) obții un job

Cred că am știut dintotdeauna în sufletul meu că e mai bine să fii overdressed decât underdressed. Sau poate nu dintotdeauna, poate totuși am învățat asta la grădiniță, când eram în grupa mică și trebuia să facem poza aia de tablou, despre care tot povestesc. Știți voi, ziua aia în care eu aveam puloverul de lână pe mine, în timp ce lumea era toată aranjată, cu rochițe și costumașe, de-mi venea să intru-n pământ de rușine. Probabil că atunci când am primit și eu rochia de catifea și mi s-a luminat chipul, mi s-o fi activat și vreun beculeț, care de atunci se aprinde periodic ca să-mi amintească treaba asta.

Îmi place să pun pe mine o rochie elegantă dacă merg la balet sau la operă, chiar dacă în ultima vreme tot mai puțină lume se mai lovește de codul ăsta vestimentar și vedem sălile pline de tot felul de ținute, care mai de care mai casual. A fost o perioadă când judecam mai aspru treaba asta, însă după doar trei ani în câmpul muncii, înțeleg mai limpede cât de prețios e timpul liber și cât de greu e să faci de toate. Mai bine săli pline de blugi, decât goale pentru că oamenii nu au timp de schimbat.

Eh, și pentru că tot am adus vorba de munci și aniversări, chiar mă gândeam azi, în prima zi la noul meu loc de muncă, la toamna anului 2014, când îmi căutam eu primul job și mă duceam pe la interviuri. Am venit la unele direct de la Târgoviște, cu microbuzul, iar la altele m-am dus după-amiaza, după o jumătate de zi de căutat chirie prin prăfuitul București. M-am dus spre interviul de grup de la bancă într-o pereche de blugi, o bluză groasă, deși era cald, și o tunică de piele. Numai cizmele îmi mai lipseau ca să fiu complet aiurea îmbrăcată pentru temperatura de afară. Transpirasem fiindcă eram grăbită și mă duceam pornită în baia din pasajul Bălcescu, de la Universitate, să mă schimb. Aveam la mine niste pantaloni negri cu dungă, o bluză care nu se șifona și mergea ținută o zi în bagaj și niște pantofi cu toc, pe care eram dispusă să merg 15-20 de minute pe jos.

Când să intru la baie, ușa încuiată. Am simțit că se dărâmă pasajul pe mine și-mi venea să plâng. Mergeam spre interviu și mă gândeam cum aș putea să fac să rezolv. Să alerg, să ajung mai devreme, apoi să intru mai întâi la baie și să mă schimb? Mda, dar nu știam exact cum s-ar fi desfășurat lucrurile, poate mă băgau direct într-o sală de meeting și m-aș fi afișat acolo în toată splendoarea blugilor mei tociți în fund. Am mărit pasul, am ajuns pe la Bursa de Valori căutând din priviri vreo cafenea sau vreun bar în care să pot intra și să le folosesc baia. Nicio șansă. Până la urmă am găsit o florărie la vreo 5 minute de sediul băncii. Am intrat să-ntreb de vreo minune și mi-am vărsat oful, iar doamna de acolo m-a privit blând și mi-a zis că ea are o băicică în spate și dacă cred că am loc, mă pot schimba acolo.

Inutil să spun că îmi venea să-i sar de gât și să o pup, dar că doar mi-am făcut loc printre ornamente de flori și mi-am pus pantalonii cu dungă, bluza și pantofii cu toc pe mine, iar restul țoalelor în pungă. Ați crede că lucrurile s-au încheiat aici, nu? Ei bine, nu. Oricât de profi arătam eu, de simțit m-am simțit ca naiba tot interviul. Pantalonii aveau o talie mult mai joasă decât îmi aminteam, erau strânși pe fund, dar îmi veneau și puțin lărguți mai sus, așa că stăteam pe scaun și îi simțeam cum se lasă în jos de la spate, iar bluza nu e suficient de lungă și eu trebuie să am grijă să nu care cumva să mi se vadă lenjeria de pe dedesubt.
Deja trecusem de momentul de frustrare creat de lipsa unei cabine de schimb, acum începusem să-mi fac o sută de mii de procese de conștiință că n-am ales abordarea și ținuta potrivite. Normal, Ioana, normal, nu puteai și tu să mai faci un drum la București în altă zi, trebuia să umbli cu cârpele-n plasă după garsoniere. Dacă te aranjai de acasă, altfel îți dădeai seama cum îți vin pantalonii ăștia de rahat. Îi tăiai bucăți și-i aruncai pe Dâmbovița sau măcar căutai alții. Sau o fustă, o bluză suficient de lungă, sau o rochiță, ceva.

Bine, între noi fie vorba, nici n-aveam cine știe ce haine potrivite de interviuri, ca s-o spunem pe-a dreaptă. Poate că dacă aș fi avut o rochie ca asta, de la Answear, altfel ar fi stat lucrurile. Sau măcar un sacou mai lung, să nu mă mai stresez că mi se văd cele de nevăzut pe deasupra pantalonilor cu pricina.

În fine, habar n-am cum m-am descurcat atât de bine la testul ăla și la discuție, mai ales că între timp mă luase și o durere de burtă infernală. Noroc că n-a trebuit să mă ridic de pe scaun și că după vreo oră jumătate s-a terminat chinul. Am avut grijă să ies ultima din sală, iar apoi am aterizat fix în baia de la parter. Am reușit să mă schimb rapid de pantalonii buclucași, care acum nu mai erau doar negri, dacă mă înțelegeți, și s-o întind spre casă.
Nu știu dacă a fost de vină ținuta, rezultatele la test sau amândouă, cert e că după câteva zile m-au sunat să mă cheme la un interviu individual, pentru un job full-time, nu pentru internship-ul la care aplicasem. Am făcut cruci, am venit direct de acasă îmbrăcată la dungă, în fusta neagră și cămașa bleu în care îmi susținusem licența, l-am așteptat pe vicepreședinte vreo oră și un sfert să ajungă la întâlnire, apoi, cu încrederea la cote maxime, am luat jobul. Și în primele zile de serviciu am cumpărat o ciocolată Poiana și-am mers la doamna de la florărie să-i mulțumesc. Cred sincer că energiile ei pozitive m-au ajutat să obțin primul meu job, că altfel, cu pantalonii ăia…

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Advertisements

Mamă, ce șire(a)t(ă) sunt!

Una dintre activitățile mele preferate de weekend este să petrec o oră-două în dressing-ul meu walk-in, să-mi rearanjez toate hainele pe umerașe, să așez pantofii în funcție de culoare și mărimea tocului și să-mi creez mental ținute pentru toată săptămâna care urmează. Uhm, alo, Pământul către Ioana! Hai, domne, bine, sigur că n-am un dressing în care să intru cu totul, dar am auzit eu că dacă îți spui dorințele de suficient de multe ori, până la urmă se întâmplă. Ah, dar parcă trebuia să nu le spui cu voce tare. Eh, noi să fim sănătoși!

Lăsând glumițele, pe lângă citit, scris, învățat lucruri noi, băut cafea și uitat la seriale, mai am o activitate de weekend care mă relaxează: mă uit la poze. Din vacanță, din copilărie, din facultate, de la petreceri, de la lansări de carte, screenshot-uri uitate prin telefon, poze făcute unor pagini din cărți pe care voiam să le împart cu vreo prietenă sau cursurilor de econometrie, poze cu căței simpatici sau poze cu haine din magazine online. Ăăă, ce, am zis eu ceva?

Recomand sincer o astfel de plimbare pe culoarul amintirilor, garantez că provoacă multe zâmbete și chiar hohote de râs, iar dacă unele amintiri sunt mai puțin plăcute sau mai dureroase, eh… așa-i în tenis. Ca-n viață.
Ei bine, sâmbăta trecută am decis că e timpul pentru o astfel de incursiune, așa că am mișunat ceva timp printre poze vechiuțe și m-am surprins de câteva ori cu un zâmbet până la urechi. Mi-am amintit încă o dată cum foloseam ondulatorul de păr pe post de microfon pe vremea când voiam să mă fac reporter sau cum am plâns la grădiniță când toți copiii erau frumos îmbrăcați pentru poză, iar eu aveam pe mine puloverul gros de lână. Nicio grijă, mama mi-a adus în timp util rochia de catifea cu guler de dantelă, așa că m-am prezentat ca o adevărată fashion victim.

Apoi mi-am amintit cu nostalgie de sărbătorile în familie, pe vremea când încă mâncam ciorbă de miel de Paște, iar mamaie înroșea ouăle cu foi de ceapă. Cu ciorapi din dres nu-mi amintesc să fi operat vreodată, însă recunosc că mie treaba asta mi se pare și acum mindblowing, pentru că eu una nu prea-s bună la întrebuințat obiecte în alte scopuri decât alea pentru care au fost inventate. Sau, hm, ia stați așa un pic.
Da, stați un pic că parcă săptămâna trecută a fost ziua aia cu ploaie în București de nu-ți venea să lași nici un gândac afară. Tot atunci m-am trezit eu ieșind de la metrou la Aviatorilor într-un ditamai vârtejul, așa că umbrela ar fi făcut maxim act de prezență și și-ar fi dat obștescul sfârșit dacă aș fi încercat să o țin deschisă. Mi-am scos așadar eșarfa albastră de la gât, am simțit vântulețul cum se furișează în oase și mi-am înfășurat mini-păturica strâns pe cap, de zici că era văl, iar eu o tânără domniță orientală. Am traversat strada alergând ca o gazelă și am ajuns în stația de autobuz udă doar de la gât până-n picioare, fiindcă datorită eșarfei coafura rezistă!

Iar acum că tot am pășit pe tărâmul hainelor, îmi dau seama că mi-a sărit în ochi în poze o cămașă verde cu imprimeu floral, pe care obișnuiam să o îmbrac deseori cu o fustă mini gri și o pereche de dresuri colorate. Aceeași cămașa care s-a văzut ”ușurată” de cordonul din același material, subțire, drăguț, pus acolo de accesoriu. Asta fiindcă la un moment dat m-am trezit că n-am absolut nicio curea funcțională și voiam neapărat, obligatoriu, de nerefuzat să port o anumită pereche de pantaloni, cărora nici prin cap nu le trecea să meargă fără curea. Ce am făcut? Păi ce să fac, am răscolit maaarele dulap de 40 de cm lățime, s-a aprins beculețul și-am furat cordonul de la cămașă, l-am trecut prin găicile de la pantaloni și i-am făcut fain-frumos un nod și-o fundiță în față, cât să pară că așa am vrut eu să mă îmbrac, nu că e o soluție de criză. Și gata, problemă rezolvată.

Eh și cum mi-am aruncat eu privirea pe poza din ramă, de pe raft, m-a bufnit râsul când mi-am amintit prima seară în care am rămas să dorm cu jumătatea mea mai bună. Mă pregăteam să fac un duș când mi-am dat seama că nu am niciun fel de elastic de păr la mine. Îmi dau seama că nu pare sfârșitul lumii, dar, credeți-mă, e un pic. Mie îmi place să-mi port libere pletele de Cosînzeană, dar doar câtă vreme nu mă încurcă. Or eu nici măcar să mănânc nu-s capabilă fără să-mi prind părul. Nu pot și pace, simt că o să vină tot spre farfurie, o să-mi intre în gură sau în mâncare și o să se dezlănțuie iadul. Nu vreți să știți ce stresată stau la câte un eveniment când nu dă bine să-mi scot elasticul din geantă și să-mi prind părul, numai cu noduri intră mâncarea. Să știți că dacă mă vedeți vreodată la masă cu ochelarii pe cap, în loc să stea pe nas, probabil mi-am uitat elasticul de păr acasă și cumva încerc să-mi țin părul la respect. L-aș înnoda dacă aș putea, dar are personalitate, n-ar sta nici picat cu ceară.

Să revenim însă la seara cu pricina. Când am realizat că n-am cu ce să-l prind, deja mă gândeam că asta e, ori rămân nespălată, ori mă spăl și pe cap, să știu o treabă. Da, dar vezi tu, băiatul n-are uscător de păr, o să mă apuce dimineața încercând să-l usuc sau o să mă culc așa și-o să mă trezesc cu durere de cap. Sfoară n-avea, papiotă de ață nu, cârlige de rufe nu, eu nu mai aveam speranță. M-am așezat pe fotoliu și mă uitam în jur pierdută, până când am zărit luminița de la capătul tunelului. Adidașii. Se prind cu șireturi. Evrika. L-am lămurit rapid că nu vreau să-l las desculț, dar am nevoie de un șiret, ca să fac duș și să dorm liniștită. Și mi l-a dat. Și ia uite ce bine ne-a mers. Un șiret, doar atât, un șiret, nimic mai mult…

Așadar, dacă nu știți cu ce să vă mai umpleți weekendul, recomand să vă apucați să vă uitați la poze mai vechi. O să fiți surprinși de câte lucruri ați uitat sau de ce ținute erați capabili să purtați acum niște ani. Iar dacă aveți chef de o sâmbătă mai condimentată, puteți să dați curs provocării celor de la Answear și să arătați lumii cum testați voi moda. E simplu, faceți un clip, îl încărcați în social media cu hashtag-ul #WeAreTheAnswear și puteți să câștigați puncte și vouchere cadou sau chiar un Fiat 500, în care să vă plimbați pe coasta Amalfi și să faceți poze noi de revăzut peste ani 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017

 

”Eu beau, nu știu ce faci tu, dar eu beau, vezi?!”

”Nu mai bea atâta apă, că faci broaște-n burtă!” sau ”După ce bei apă, ce-ai mâncat și tu toată ziua? Nimic!”

N-aș putea să îmi amintesc cam de câte ori am auzit replicile astea de la bunica mea. O bună perioadă de timp am tot încercat să-mi închipui cum ar putea trăi broaștele acolo, eram sigură că e strâmt și aglomerat și n-ar avea nici loc, nici chef să-și facă ele căsuța fix la mine în burtă. Așa că ridicam din umeri, scufundam din nou cana albă de tablă în găleată, o puneam la gură și îmi potoleam setea aproape fără să respir.

Pe vremea aia nu știam eu ce e aia hidratare, n-auzisem de regula celor 8 pahare de apă pe zi și nici nu existau sute de bloguri, forumuri și conturi de instagram care să promoveze un stil de viață sănătos.
Pe vremea aia mergeam cu tataie la fântâna de pe uliță și mă aplecam ușor pe marginea ei, încercând să văd ochiul de apă din pământ, în timp ce el învârtea roata și umplea cele două găleți cu apă proaspătă, rece. Uneori îmi băgam buzele mici direct în găleată și-mi închipuiam că beau apă de izvor, de la munte, fiindcă tataie nu prea mă certa dacă făceam prostioare, la fel cum nici nu-mi zicea vreodată să nu mai beau atâta apă. Probabil că el știa mai multe despre broaște și despre preferințele lor în materie de locuințe, fiindcă obișnuia să bea, fără griji, la fel de multă apă ca mine. Când lăsa cana jos, îi vedeam zâmbetul satisfăcut pe față, îmi făcea cu ochiul și scotea un sunet de mulțumire: ”a-haaa, mmm, ce bună e!”

Între timp au mai trecut anii, părul blond mi s-a mai închis la culoare și am uitat complet de broaște. La fântâna de pe uliță n-am mai mers, fiindcă ne-am făcut și noi una în curte, iar la un moment dat am aflat și cum stă treaba cu nevoia de hidratare a organismului. Am văzut-o de-a lungul anilor de multe ori pe mamaie cum se strâmbă când bea apă, de parcă e oțet amestecat cu fiere, și am decretat că dacă unii oameni și-ar dori o pastilă care să-i scutească de grija mâncatului, ei bine, bunica mea ar fi fana numărul 1 a unei pastile care să o scutească de băutul apei.

Mie, pe de altă parte, îmi place în continuare să beau apă, e primul lucru pe care îl fac când mă trezesc, asta după ce mă rog mai întâi să fie o greșeală faptul că deja sună alarma de la telefon, că doar de-abia ce am închis ochii. Dar asta este, desigur, o altă poveste. Beau apă și când mi-e sete, beau apă și când mi-e foame, fiindcă îmi umple stomacul (da, mamaie, șoc și groază, beau apă deși n-am mâncat!) și beau apă și atunci când resimt o senzație continuă de foame, deși ronțăi întruna. Am citit eu la un moment dat că uneori organismul nostru e confuz și mai încurcă borcanele, așa că mai bine îi dăm un pahar cu apă, iar el va fi fericit, pe sistemul în-viață-nu-primești-mereu-lucrurile-pe-care-ți-le-dorești-ci-pe-cele-de-care-ai-nevoie.
E ușor de înțeles, deci, că au fost puține perioade în viață în care să trebuiască să am grijă în mod conștient de consumul meu de apă. Una dintre ele a fost în liceu, pe vremea când ajunsesem să am vreo câteva kilograme în plus față decât mi-ar fi stat bine și m-am apucat de dietă mâncat echilibrat și  de făcut sport, așa că aveam grijă să nu mă prindă vreo seară cu cele 8 pahare de apă nebăute, ferească cel de sus.

Celelalte perioade, răzlețe și de mici dimensiuni, au început odată cu intrarea mea în câmpul muncii, cu program full-time, responsabilități și un dozator de apă aflat la câțiva metri buni de biroul meu. Mă cufundam în taskuri și proceduri și uitam de licoarea vieții, iar când îmi aminteam totuși… ei bine, se întâmpla deseori să găsesc bidonul gol, așa că mă întorceam pe scaun cu coada între picioare și-mi făceam curaj să umblu pe la celelalte etaje în căutare de noroc.
Până la urmă mi-am luat o sticlă de trei sferturi pe care o umpleam dimineața și undeva după prânz și-am rezolvat astfel problema serioasă a hidratării.

apa de izvor

Dacă pe vremea aia cei de La Fântâna ar fi adus la birouri și apă îmbuteliată, nu doar dozatoare, probabil că altfel ar fi stat treaba. Mi-aș fi luat dimineața din frigider 2-3 PET-uri de 0,5l, le-aș fi așezat ca la armată pe cutia cu sertare și le-aș fi luat pe rând la întrebări. Lasă că ar fi fost mai comod pentru noi să avem frigiderul aranjat cu sticluțe, să-l consultăm din când în când, o ocazie numai bună să ne mai îndreptăm și oasele ridicându-ne de pe scaune, dar am senzația și că recipientele la 0,5l mă ajută pe mine, personal, să beau mai multă apă. Probabil e o chestie pe care creierul meu o administrează ca pe un task: e mai simplu să fragmentezi un task mare în câteva sarcini mai micuțe și să le duci pe alea la capăt. Cam așa și cu sticlele de apă.

Nici la locul actual de muncă n-am scăpat de perioadele mai secetoase, ca să zic așa. Ajunsesem la un moment dat în punctul în care îmi pusesem alarme pe telefon, care sunau la intervale regulate de timp și-mi aminteau să beau apă, doar că deseori plecam în ședințe, îmi lăsam telefonul pe masă și acolo rămânea câteva ore bune, cu tot cu reminder-ele mele. Până într-o zi când m-am trezit cu o fază amuzantă din partea unor colege. Eu eram plecată, cum vă zic, alarma suna în disperare, iar fetele mi-au făcut un filmuleț pe care l-au și trimis pe un grup intern de Whatsapp, să mă știe toată lumea. În film apărea întâi ecranul telefonului meu, pe care scria mare ”bea apă”!, iar apoi chipul uneia dintre colege, care bea tacticoasă dintr-un pahar cu apă, ca mai apoi să-mi zâmbească și să-mi spună: ”eu beau, nu știu ce faci tu, dar eu beau, vezi?!”
Când am ajuns la telefon, lumea deja râdea uitându-se la mine și eu habar n-aveam de ce. A fost amuzant, să știți, am dat pe gât instant două pahare de apă, mi-am promis să nu mai las telefonul pe birou și am început să fiu și mai conștientă că nu e ok ce mi se întâmplă și să-i redau apei locul important pe care l-a ocupat dintotdeauna în viața mea. Pe scurt: mi-am băgat mințile în cap!

Ehe, bine, mamaie n-ar zice același lucru dacă ar citi ce vă povestesc eu aici, ci mai degrabă cred că s-ar închina cu ambele mâini. Dar voi n-ascultați la ea, broaște-n burtă nu faceți, pe cuvânt, așa că, hai, treceți la al optulea pahar, că deja e târziu! 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Spovedanie la ceas de seară

”Bună, sunt Ioana și car după mine în fiecare zi o grămadă de prostii.”
Cam așa ar suna introducerea mea la o întâlnire a ODRPP – Organizația Dependenților de Rucsacuri sau Poșete Pline. Scurt, clar, la obiect, asumat și, în plus, cu o mică rimă la final, să sune poetic. Aș sta acolo în fața sălii cu tot curajul strâns la piept și emoția în glas, gata oricând să-mi golesc geanta ce-mi atârnă greu pe umărul drept, ca să fac un al doilea pas spre vindecare.

Mai acum ceva timp mă uitam la Gilmore Girls și mă cruceam când o vedeam pe Rory cum cară în spate rucsacul ăla de ‘jde kile, burdușit în mare parte cu cărți și completat cu tot felul de prostioare. Mă rog, pe parcurs îi mai vine și ei mintea la cap (o fi fost la vreo întâlnire ODRPP?), dar ce vreau să zic e că acum mă uit la mine și îmi vine să-i zic: ”îmi pare rău, nu înțelegeam, acum înțeleg, îmi pare rău.”

Ziceam mai sus că o ședință din asta de ”exorcizare” la ODRPP ar fi deja al doilea pas spre vindecare, asta pentru că pe primul l-am făcut  când am cam renunțat la poșetele mari. A trebuit să folosesc metoda asta cold turkey, că altfel nu-s capabilă. Eu nupotnupotnupot să am o geantă mare și să nu pun în ea un sfert de sertar și toate secretele planetei. Nu pot și gata! Așa că le-am făcut frumos pachet, le-am trimis la Târgoviște și duse au fost. Acum folosesc niște poșete și gentuțe medii și mici, într-o încercare disperată de a-mi lua cu mine doar strictul necesar. Dar vedeți voi, totul, dar absolut totul este relativ. Ce înseamnă strictul necesar?

Păi când ies în oraș sau la o plimbare în parc sau până la Mega să-mi cumpăr struguri și pâine, sigur că pot să iau gentuțele mici. Trântesc în ele niște bani, cardul, buletinul (da, nu ies fără carte de identitate pe stradă, ce să vezi, mai am un pitic), cârpița de șters ochelarii, un balsam de buze, un ruj, cheile, telefonul și cartela de metrou. Toate astea știu să le recit dintr-o singură respirație și mai că-mi vine să mă pup când îmi dau seama că eu așa aș putea fi chiar eficientă, atât ca timp, cât și ca spațiu. Păcat că am piticii ăștia. Nimeni nu-i perfect.

Când în schimb plec dimineața la birou și știu că drumul vieții mă va mai purta prin diverse locuri până când ajung seara acasă, ei bine, atunci deja vorbim în cu totul alți termeni. În poșetă sau trăistuță (știți, textile, cu imprimeuri drăguțe,zici că te duci cu ele la piață, dar de fapt le poți pune pe umăr și să cari dulapul în ele?) există niște adevărate ecosisteme. Le mut de la o zi la alta, în funcție de ce aleg să port în ziua respectivă, dar am grijă să nu uit nimic esențial.

În primul rând, nelipsit e portofelul meu cel roșu, ticsit cu bonuri fiscale, carduri de fidelitate de la două farmacii și o librărie, rețete de la dermatolog și monede de 10 și 50 de bani. Mai am buletinul, permisul, cardurile bancare, cartela de metrou, cardul de acces la sală (nu am mai fost de mai bine de un an și jumătate), un talon răzuibil de la CinemaCity care a expirat de o lună și jumătate și un card de reduceri la H&M valabil până la 31 martie. 2017. Păstrez amintire legitimația de student de la licență, expirată de trei ani, câteva cărți de vizită, permisele de la biblioteca din Târgoviște (unul expirat, da) și o pastilă de Trachisan. Apoi mă întreb de ce e așa umflat și greu, deși eu am trei, maxim patru bancnote la mine. Lasă, știu că oamenii de la ODRPP m-ar înțelege, m-ar accepta și m-ar ajuta să-mi revin.

Acum că am scos pe masă portofelul, să trecem la restul ecosistemului. Badge-ul de acces la birou este, desigur, nelipsit. Am ajuns să-l prind de vreo curea ca să-l găsesc mai ușor dimineața, mai ales când se face mai frig, vin înfofolită și mă încălzesc acolo la recepție de intru într-un cerc vicios: nu găsesc badge-ul, mi se face cald, mă enervez că nu-l găsesc și mă încălzesc mai tare, așa că mi-e mai greu să-l caut eficient și simt că intru într-o buclă infinită. De câteva ori l-am uitat acasă pentru că nu era prins de nimic și nu l-am găsit când am schimbat poșetele, așa că am dedus că vreo forță divină l-a pus deja în aia pe care o voi lua. N-a fost să fie, m-a rugat colegul de la Security să-ncerc să nu-l mai uit. Aș fi vrut să-i explic că lucrurile nu-s așa simple cum par, dar mi-era cald.

Pe lângă portofel și badge, mai am chei, nelipsitul telefon, căștile, minim un balsam de buze (rar se întâmplă să fie toate cinci în aceeași geantă, încerc să nu-mi țin toate ouăle în același coș), un ruj, nelipsita cârpiță de ochelari, un tub de suplimente alimentare împotriva căderii părului pe care tot uit să le iau, dar le țin, că poate îmi amintesc într-o zi, diverse obiecte de igienă feminină și minim o folie de analgezice. Mai am un pix pe care îl scot rar, e pixul de rezervă, în caz că vine iar marea criză la noi la birou și rămânem fără resurse, dar și vreun pliant pe care îl primesc la metrou dimineața și nu găsesc un coș în care să-l arunc.

În ultima vreme, ecosistemul meu s-a îmbogățit și cu un tub de pastă de dinți, o periuță și câteva foi cu versuri pentru orele de canto.
Ocazional mai adaug umbrela mea roșie cu buline albe și dantelă pe margine, o carte dacă știu că am de așteptat pe undeva, o eșarfă în caz că se lasă rece, o cremă de mâini  și, desigur, diverse chestii de ronțăit pe care mi le iau înainte să ajung la birou. Uneori plec cu umbrelă și mă întorc fără, dacă uit să o iau de la uscat și nu mai plouă; alteori plec cu o carte și mă întoc cu două, se pare că ecosistemul meu lucrează și la variante de reproducere. Eh, noi să fim sănătoși.

”Bună, sunt Ioana și car după mine în fiecare zi o grămadă de prostii, iar acum că vi le-am scos pe toate pe masă, vă rog frumos să mă ajutați să uit de legăturile emoționale și să-mi fac curat măcar în portofelul cel roșu care nu se mai închide. Dau la schimb sugestii de prindere a badge-ului pentru o găsire rapidă sau de plasare a pliantelor în așa fel încât să nu se șifoneze înainte de aruncarea la gunoi.”

Până la următoarea ședință ODRPP, vă mulțumesc din suflet pentru susținere, înțelegere și nejudecare. 

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Dimineți de artistă

Nu mai e de mult un secret faptul că mie îmi place să cânt. Sigur, o fac doar în intimitatea camerei mele, la duș sau când sunt singură la volan, dar de cântat, cânt și recuperez prin capacitatea mea extrem de bine dezvoltată de a reține un milion de versuri, ceea ce pierd prin prisma talentului meu vocal sublim, încântător, dar care lipsește cu desăvârșire. Cred că asta mi-am dorit cel mai mult să fac în viață, dovadă stând ondulatorul de păr de la țară și spray-urile Impulse, care și-au jucat cu brio rolurile de microfoane, concertele pe care le dădeam în curte și playback-ul grațios pe care îl făceam pe piesele Nataliei Oreiro.

N-a fost să fie, am ajuns să mă joc cu cifre, norme și proceduri, în timp ce-mi îndes căștile în urechi, ca să mă concentrez mai bine, dar se pare că undeva în interiorul meu tot nu pot accepta această realitate. Motiv pentru care rețin versuri muuulte, ca să pot cânta piesele respective în momentele mele de exprimare artistică. Dacă aș reține materia pentru examene tot atât de repede și pe un termen tot atât de lung cum se întâmplă cu versurile din melodii… pfff, aș ajunge departe. Aș putea să fredonez acum lejer ”Eternal flame” a celor de la The Bangles, dar n-aș putea să-mi amintesc despre ce era al treilea capitol din materialul de la Audit Bancar, din care am avut examen acum o lună. Sounds familiar?

Problema mea nu e efectiv că țin minte prea multe versuri și-mi ocup spațiu pe hard așa aiurea. Problema e că nu înțeleg de ce și că aș vrea să știu cum funcționează mecanismele și cât de repede se pot adânci toate circumvoluțiunile alea responsabile cu muzica față de celelalte, responsabile cu sesiunea. Și mă mai macină ceva tare de tot: diminețile care încep cu mine cântând o melodie. Cât mai random posibil. Poate să fie ceva ce am ascultat seara, înainte să adorm, poate să fie ceva ce ascult pe repeat în ultima săptămână sau vreun cântec pe care îl asociez cu cartea de pe noptieră sau cu visul din noaptea trecută. Sau poate să fie o melodie complet random, atât de random încât să încep să râd cu poftă în vârful patului, la 7 dimineața și să mă întreb ce naiba s-o fi întâmplând în capul meu.

N-am zis nimic când m-am trezit în minte cu ”Eyes Shut”,  de la Years and Years. O ascultam pe repeat și tocmai îmi cumpărasem bilet la Summer Well, unde sper că o voi asculta live. Avea sens. N-am zis nici când odată ce am deschis ochii am început să cânt ”you’re my flashlight, light, you’re my flashligt, light, light, you’re my flashlight”, încercând să imit vocea lui Jessie J. Și, trebuie să fiu sinceră, nu am fost șocată nici de Drake, cu a lui ”Hotline Bling”, prea o auzisem peste tot zilele alea și-mi mai plăcuseră și jeansii fetelor din videoclip. Nu, accesul de râs n-a fost provocat nici măcar de ”What do you mean?” a inegalabilului Justin Bieber. Câștigătoare detașată la categoria ”cum să o zăpăcim pe Ioana” a fost Miki, cu a ei ”Jumătate”. Cum care Miki? Miki, fosta solistă de la K-pital. Miki, cea care a făcut împreună cu Pepe un cover după ”No me ames”, a cuplului J Lo – Marc Anthony. Miki, cea care se trezește serioasă, plină de înțelepciune și cu machiajul perfect pe față în videoclipul de la piesa asta, nu răvășită și amuzată până peste cap, cum m-am trezit eu în dimineața aia.

Mă macină atât de multe întrebări, încât nu știu la care să caut răspuns mai întâi. De ce mă trezesc fredonând? De ce și cum sunt alese anumite piese? De ce nu mă pot trezi și eu morocănoasă și fără chef de orice nu are cofeină, ci mă confrunt cu exprimarea asta artistică de cum deschid ochii? Și, mai ales, nu este oare un semn faptul că și eu m-am trezit într-o dimineață cântând piesa asta, la fel cum se trezește și Miki în videoclipul de mai sus? Cum ce semn? Semn că mi-am greșit cariera, dar că încă nu e timpul pierdut și că o dimineață rece de iarnă poate fi momentul perfect pentru a face o întoarcere la 180 de grade și de a-mi începe, în sfârșit, viața de artistă pentru care m-am născut.

beyonce lol gif

Pe scara rulantă – de la Muntenia la Universitate

Când eram mică, mama mă lua cu ea cam peste tot, pe de o parte pentru că nu ar fi avut cu cine să mă lase acasă, pe de altă parte fiindcă era de părere că e important să scoți copilul în lume, să socializeze, să învețe cum să se comporte și să vezi cum reacționează în diverse situații. Așa că mergeam împreună în foarte multe locuri și, deși nu eram eu cel mai lipicios copil și plângeam de mama focului la studioul foto, în rest mă comportam foarte civilizat, salutam, aveam răbdare până se termina și cea mai plictisitoare conversație și nu m-am dat niciodată cu fundul de pământ în vreun magazin pentru că voiam nu știu ce jucărie.

Mergeam, deci, în foarte multe locuri, dar de fiecare dată când ieșeam din casă mă rugam să ajungem și astăzi la magazinul Muntenia. În Târgoviște, magazinul Muntenia era, cel puțin pentru mine, un fel de mall. Nu doar pentru că găseai o grămadă de lucruri, de la metraje, goblenuri și mercerie, la haine ”de doamnă” și uniforme albastre cu carouri și șorțuleț, până la servicii de masă scumpe și pahare de cristal, de care nu mă apropiam niciodată prea mult. Muntenia nu era mall-ul meu doar pentru că avea de toate și mă puteam plimba în voie printre rochii și pantofi din piele, ci și pentru că avea scări rulante. Aveam, n-aveam treabă până la ultimul etaj, mama știa că trebuie să le urcăm neapărat pe toate, de mai multe ori chiar, dacă ar fi fost după mine. Dar nu era după mine, pentru că ori închidea la poștă, ori pleca doctorița, ori trebuia să mergem și la magazinul Mondial. Oh, dar Mondialul nu avea scări rulante. Deal breaker.

În ciuda aparențelor, nu despre magazinul Muntenia voiam să povestesc, ci despre relația mea extrem de veche cu scările rulante, relație care a devenit tot mai solidă în ultimii cinci ani, de când ne întâlnim aproape zilnic în București. Ne știm, ne simțim, merg la birou cu metroul, ceea ce înseamnă că am urcat și am coborât pe escalatoare de mii de ori până acum. Am mai pus câte un picior aiurea pe două trepte poate, dar nu mi s-a întâmplat niciodată să cad sau să mă dezechilibrez. Până acum vreo două săptămâni, când s-a întâmplat neîntâmplatul.

 
Era într-o dimineață aglomerată, în drumul spre serviciu, când la Universitate trenul a mai vărsat un val de oameni, de mă întrebam unde om fi încăput atâția, că tot plin era și după ce am coborât noi. În fine. Și când să pun piciorul pe o treaptă, fix în milifracțiunea aia de secundă de care ai nevoie ca să te echilibrezi, doamna din fața mea s-a emoționat și s-a lăsat elegant pe spate. Cum am încercat eu s-o împiedic să se reverse peste mine și apoi să o punem de un domino, ce credeți? Exact, ea și-a revenit ajutată de mâna mea salvatoare, iar eu m-am dus frumos pe spate. Dacă mi-a trecut toată viața prin fața ochilor? Nu chiar, dar pe la clasa a IV-a tot ajunsesem când m-a prins domnul de lângă mine și m-a repus pe picioare. Când mă uit în jos, ce să vezi! Și persoana din spate se dezechilibrase, evident, dar și ea găsise un om bun care s-o țină la verticală. Uite că am avut noroc, știam eu că dimineața e momentul meu preferat din zi.

Acum, în tot timpul ăsta, credeți că prima piesă din domino se uita disperată la noi cu privirea de vai-uite-ce-am-făcut-era-să-și-rupă-gâtul-femeile-astea-două-și-bine-că-le-a-ajutat-cineva-vă-rog-frumos-să-mă-scuzați?! Nu, doamna admira liniștită priveliștea, de ziceai că e în telecabină spre Everest. Moment în care mă întreabă salvatorul meu personal:

– Dar ce ați pățit, ce s-a întâmplat? Că ați dezechilibrat-o și pe doamna din spate, bine că nu ați pățit nimic niciuna.

Eu îi răspund vizibil iritată, așteptând ca madam să mă onoreze măcar cu o privire din milă.

– Mulțumesc pentru ajutor. Păi eu nu mare lucru, doamna din față probabil nu a pus piciorul bine și când am încercat să o țin, m-am dus eu pe spate.

Ei, și în sfârșit eforturile mi-au fost răsplătite, individa s-a întors și mi-a aruncat o privire plină de regret ironie și a început să râdă. Da, să râdă! Adevărul e că perspectiva a două capete sparte sau picioare rupte pe scara rulantă de la metrou e foarte amuzantă, absolut.

– Și aparent i se pare și foarte amuzant, completez eu de-a dreptul plină de nervi de-acum.

La momentul ăsta deja ajunsesem sus. Madam s-a dus în plata Domnului, să-și continue ziua minunată începută cu o doză de amuzament, că doar râsul e sănătos și te menține tânăr, eu am bâiguit vreo două înjurături, mi-am înfășurat eșarfa în jurul gâtului, mi-am cumpărat un covrig de supărare și m-am grăbit la birou. Inutil să mai spun că până am intrat în clădire m-am certat în capul meu cu respectiva, pentru că efectiv nu-mi venea să cred că n-a avut bunul simț de a lega o frază simplă: ”Mulțumesc, îmi pare rău că v-am dezechilibrat și pe dvs., sunteți bine, ați pățit ceva?”

Sunt însă convinsă că s-a împiedicat de vreo bordură sau a intrat în vreun perete de sticlă în dimineața aia, pentru că nu e normal să trec prin așa ceva înainte să-mi beau cafeaua. Și karma nu doarme.

Cum am învins sesiunea prin râs

S-a terminat, gata. Am realizat abia acum, la aproape o săptămână după ultimul examen, că asta a fost ultima sesiune serioasă din studenția mea, c’est fini la comédie. Semestrul următor nu mai e despre examene, despre seri de weekend pierdute printre cursuri, despre nopți dormite pe sfert și dimineți în care să mă trezesc cu un ibric de cafea, în loc de obișnuita cană. Și m-a bușit râsul când mi-am dat seama că, da, s-a încheiat mișto de tot, cum nici nu m-aș fi gândit. Să vedeți.

Vineri seara, pe la 7 așa, așteptam noi, toți marii specialiști în marketing bancar adunați într-o sală, să ne etalăm cunoștințele vaste dobândite în noaptea anterioară. Pe la 7 și-un sfert trecute fix, proful nimic. La un moment dat, când mai aveam așa cam un sfert de covrig de mâncat, intră în  sală patru crai. Să fiu mai precisă, trei crai și o crăiasă, unul mai mândru ca altul. Am râs, că asta fac de obicei când cred că aud sau văd o glumă. Îl recunoscusem doar pe proful de seminar de la Inginerie Financiară, examen care m-a făcut să ascult ”We are the champions” o zi întreagă când am aflat că am trecut din prima. Ce să caute omul aici? Doar dacă…

Da, proful a trimis această echipă ”bine sudată” să țină examenul în locul lui. Acum, c-o fi fost pentru că era plecat pe te miri unde, sau o fi fost pentru că nu ne-a văzut la cursuri și-a zis să ne plătească acum cu aceeași monedă, asta n-o mai știu. Știu doar că s-a lăsat cu mutări din bănci după niște algoritmi prea complecși pentru mintea mea după 10 ore de muncă, cu foi capsate și cu telefoane către prof, care să explice că de fapt nu aveam nevoie de foi capsate, că ne trimisese el deja. Recunosc, am început să râd încetișor, până la 7:43, când am început oficial examenul. Cu fiecare întrebare citită râdeam puțin mai tare, că dacă era după mine aș fi ales toate răspunsurile la vreo 13 grile din 15. N-am făcut-o, stați liniștiți.

La un moment dat, în ciuda concentrării mele intense, am simțit că o discuție interesantă are loc între o colegă a mea și unul dintre cei doi profi rămași în sală, probabil nefumători. Mă rodea curiozitatea, deși eu n-aveam întrebări,  că înțelesesem cerințele, probleme aveam cu răspunsurile. Pe măsură ce proful părea mai implicat decât colega mea, situația devenea mai interesantă, iar când el a pus mâna pe telefon și l-a sunat pe proful de curs, deja nu mă mai puteam concentra la grila numărul 9. N-am prins mare lucru din discuția aia, dar ce am înțeles a fost nedumerirea omului de la capătul celălalt al firului, omul chiar nu înțelegea ce ar putea fi neclar la cele trei subiecte deschise de pe foaia de examen. Asta m-a liniștit, că nici eu nu înțelegeam, dar știți cum e, când înveți în două-trei jumătăți de seară nu prea te poți baza așa tare pe ce știi.

Ei bine, problema era că, aparent, subiectele erau formulate abiguu, incomplet. Exprimarea „Elaborați asupra politicii de personal a unei bănci….bla bla” adaptată din engleză a pus niște probleme mai complexe decât întrebarea în sine. Adică în timp ce eu mă gândeam oare ce naiba-mi amintesc din politica de personal, colega mea se întreba ce anume trebuie să elaboreze. Da, știu, nici ea nu e fără vină aici, am dat atâtea examene de genul ăsta, că era practic imposibil să greșești scriind tot ce știai. Dar voi vă dați seama că noi am avut patru, repet, PATRU supraveghetori, dintre care cel puțin unul prof de inginerie financiară, și a fost nevoie să fie sunat proful de curs ca să lămurească problema? Păi numai din ambiție și nu-l sunam, să nu închidă telefonul și să spună că ne-a trimis degeaba acolo.

michael jordan laughing out loud

Could you, please, elaborate on that?

Am râs. Vreo cinci minute nu m-am putut opri, am râs cu atâta poftă, cu capul pe bancă, încât profa supraveghetoare se uita la mine și mai să se pornească și ea. Am râs pentru că vorbim jumătate în engleză, dar ne lovim de niște formulări, am râs pentru că nu vedem pădurea de copaci, am râs pentru că erau niște grile la care puteam la fel de bine să dau cu banul ca să aleg între a sau b. Dar n-am făcut-o. Am făcut un compromis între ce-mi suna mai aproape de ce citisem și cum  urma să arate modelul hașurat pe tabelul cu răspunsuri, am trecut mai departe, am umplut paginile disponibile cu ce-mi aminteam de la colegii de birou despre marketingul digital, mi-am strâns lucrurile și am plecat acasă, bucuroasă că s-a terminat așa mișto sesiunea.

Și-abia târziu de tot mi-am dat seama că s-au terminat toate sesiunile și că-n 5 ani de facultate n-am avut un examen la care să râd ca la ăsta. Și-acum că am elaborat suficient asupra subiectului: mersi, ASE, nu încetezi să mă surprinzi!