Mamă, ce șire(a)t(ă) sunt!

Una dintre activitățile mele preferate de weekend este să petrec o oră-două în dressing-ul meu walk-in, să-mi rearanjez toate hainele pe umerașe, să așez pantofii în funcție de culoare și mărimea tocului și să-mi creez mental ținute pentru toată săptămâna care urmează. Uhm, alo, Pământul către Ioana! Hai, domne, bine, sigur că n-am un dressing în care să intru cu totul, dar am auzit eu că dacă îți spui dorințele de suficient de multe ori, până la urmă se întâmplă. Ah, dar parcă trebuia să nu le spui cu voce tare. Eh, noi să fim sănătoși!

Lăsând glumițele, pe lângă citit, scris, învățat lucruri noi, băut cafea și uitat la seriale, mai am o activitate de weekend care mă relaxează: mă uit la poze. Din vacanță, din copilărie, din facultate, de la petreceri, de la lansări de carte, screenshot-uri uitate prin telefon, poze făcute unor pagini din cărți pe care voiam să le împart cu vreo prietenă sau cursurilor de econometrie, poze cu căței simpatici sau poze cu haine din magazine online. Ăăă, ce, am zis eu ceva?

Recomand sincer o astfel de plimbare pe culoarul amintirilor, garantez că provoacă multe zâmbete și chiar hohote de râs, iar dacă unele amintiri sunt mai puțin plăcute sau mai dureroase, eh… așa-i în tenis. Ca-n viață.
Ei bine, sâmbăta trecută am decis că e timpul pentru o astfel de incursiune, așa că am mișunat ceva timp printre poze vechiuțe și m-am surprins de câteva ori cu un zâmbet până la urechi. Mi-am amintit încă o dată cum foloseam ondulatorul de păr pe post de microfon pe vremea când voiam să mă fac reporter sau cum am plâns la grădiniță când toți copiii erau frumos îmbrăcați pentru poză, iar eu aveam pe mine puloverul gros de lână. Nicio grijă, mama mi-a adus în timp util rochia de catifea cu guler de dantelă, așa că m-am prezentat ca o adevărată fashion victim.

Apoi mi-am amintit cu nostalgie de sărbătorile în familie, pe vremea când încă mâncam ciorbă de miel de Paște, iar mamaie înroșea ouăle cu foi de ceapă. Cu ciorapi din dres nu-mi amintesc să fi operat vreodată, însă recunosc că mie treaba asta mi se pare și acum mindblowing, pentru că eu una nu prea-s bună la întrebuințat obiecte în alte scopuri decât alea pentru care au fost inventate. Sau, hm, ia stați așa un pic.
Da, stați un pic că parcă săptămâna trecută a fost ziua aia cu ploaie în București de nu-ți venea să lași nici un gândac afară. Tot atunci m-am trezit eu ieșind de la metrou la Aviatorilor într-un ditamai vârtejul, așa că umbrela ar fi făcut maxim act de prezență și și-ar fi dat obștescul sfârșit dacă aș fi încercat să o țin deschisă. Mi-am scos așadar eșarfa albastră de la gât, am simțit vântulețul cum se furișează în oase și mi-am înfășurat mini-păturica strâns pe cap, de zici că era văl, iar eu o tânără domniță orientală. Am traversat strada alergând ca o gazelă și am ajuns în stația de autobuz udă doar de la gât până-n picioare, fiindcă datorită eșarfei coafura rezistă!

Iar acum că tot am pășit pe tărâmul hainelor, îmi dau seama că mi-a sărit în ochi în poze o cămașă verde cu imprimeu floral, pe care obișnuiam să o îmbrac deseori cu o fustă mini gri și o pereche de dresuri colorate. Aceeași cămașa care s-a văzut ”ușurată” de cordonul din același material, subțire, drăguț, pus acolo de accesoriu. Asta fiindcă la un moment dat m-am trezit că n-am absolut nicio curea funcțională și voiam neapărat, obligatoriu, de nerefuzat să port o anumită pereche de pantaloni, cărora nici prin cap nu le trecea să meargă fără curea. Ce am făcut? Păi ce să fac, am răscolit maaarele dulap de 40 de cm lățime, s-a aprins beculețul și-am furat cordonul de la cămașă, l-am trecut prin găicile de la pantaloni și i-am făcut fain-frumos un nod și-o fundiță în față, cât să pară că așa am vrut eu să mă îmbrac, nu că e o soluție de criză. Și gata, problemă rezolvată.

Eh și cum mi-am aruncat eu privirea pe poza din ramă, de pe raft, m-a bufnit râsul când mi-am amintit prima seară în care am rămas să dorm cu jumătatea mea mai bună. Mă pregăteam să fac un duș când mi-am dat seama că nu am niciun fel de elastic de păr la mine. Îmi dau seama că nu pare sfârșitul lumii, dar, credeți-mă, e un pic. Mie îmi place să-mi port libere pletele de Cosînzeană, dar doar câtă vreme nu mă încurcă. Or eu nici măcar să mănânc nu-s capabilă fără să-mi prind părul. Nu pot și pace, simt că o să vină tot spre farfurie, o să-mi intre în gură sau în mâncare și o să se dezlănțuie iadul. Nu vreți să știți ce stresată stau la câte un eveniment când nu dă bine să-mi scot elasticul din geantă și să-mi prind părul, numai cu noduri intră mâncarea. Să știți că dacă mă vedeți vreodată la masă cu ochelarii pe cap, în loc să stea pe nas, probabil mi-am uitat elasticul de păr acasă și cumva încerc să-mi țin părul la respect. L-aș înnoda dacă aș putea, dar are personalitate, n-ar sta nici picat cu ceară.

Să revenim însă la seara cu pricina. Când am realizat că n-am cu ce să-l prind, deja mă gândeam că asta e, ori rămân nespălată, ori mă spăl și pe cap, să știu o treabă. Da, dar vezi tu, băiatul n-are uscător de păr, o să mă apuce dimineața încercând să-l usuc sau o să mă culc așa și-o să mă trezesc cu durere de cap. Sfoară n-avea, papiotă de ață nu, cârlige de rufe nu, eu nu mai aveam speranță. M-am așezat pe fotoliu și mă uitam în jur pierdută, până când am zărit luminița de la capătul tunelului. Adidașii. Se prind cu șireturi. Evrika. L-am lămurit rapid că nu vreau să-l las desculț, dar am nevoie de un șiret, ca să fac duș și să dorm liniștită. Și mi l-a dat. Și ia uite ce bine ne-a mers. Un șiret, doar atât, un șiret, nimic mai mult…

Așadar, dacă nu știți cu ce să vă mai umpleți weekendul, recomand să vă apucați să vă uitați la poze mai vechi. O să fiți surprinși de câte lucruri ați uitat sau de ce ținute erați capabili să purtați acum niște ani. Iar dacă aveți chef de o sâmbătă mai condimentată, puteți să dați curs provocării celor de la Answear și să arătați lumii cum testați voi moda. E simplu, faceți un clip, îl încărcați în social media cu hashtag-ul #WeAreTheAnswear și puteți să câștigați puncte și vouchere cadou sau chiar un Fiat 500, în care să vă plimbați pe coasta Amalfi și să faceți poze noi de revăzut peste ani 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017