Eu am învățat să citesc la 4 ani și să scriu cu litere mari de tipar cam imediat după. În clasele primare am plâns când am scris greșit “într-una”, în loc de “întruna” la un test, iar în gimnaziu am mâncat gramatică pe pâine. Diriga mea, căreia îi mulțumesc din suflet pe această cale, ne dădea teme zilnice cu zeci de cuvinte pe care trebuia să le analizăm sintactic și morfologic. Mă uita Dumnezeu pe scaunul de la birou scriind tema la română, însă dacă mă concentrez un pic, m-aș descurca și acum să fac niște analize din astea. Sigur, nu perfect, dar onorabil.
Ca să nu mai spun că pe mine treaba asta, alături de citit, m-a ajutat și în ceea ce privește felul în care îmi construiesc mai întâi ideile în cap, iar apoi frazele când vorbesc sau scriu. Sunt foarte convinsă că și eu fac greșeli gramaticale, fiindcă-s om și fiindcă de multe ori formele corecte nu sunt și cele mai comode, așa că mi-am mai temperat în ultima vreme instinctele de grammar nazi, în încercarea mea de a-i judeca mai puțin pe alții. Totuși, sunt câteva greșeli sau folosiri nefericite ale cuvintelor care sunt ca unghiile pe tablă pentru mine. Îmi vine să mă ascund și să refuz a crede că așa ceva se întâmplă. Hai să vă zic care sunt!
1. Propiu, repercursiuni, mingie, vroiam, monstră
Și cred că mai sunt câteva cuvinte care nu-mi vin acum în minte, dar care mă calcă pe nervi la fel de tare. Nu cred că pentru cititorii mei mai e nevoie să le menționez, însă pentru posteritate am să las aici și formele corecte, cine știe ce ne mai rezervă noile DOOM-uri. Acestea sunt: propriu, repercusiuni, minge, voiam/vream, mostră. Serios acum, chiar așa de grele sunt? Ce se întâmplă?
2. Că virgulă când
Mai țineți minte când dădeați dictare, iar doamna învățătoare făcea o pauză și știați că trebuie pusă virgulă, apoi termina pe un ton întrebător și știați că trebuie să finalizați cu semnul întrebării? Sau când vă dicta o urare sau îndemn, iar voi puneați semnul exclamării? Ei bine, v-a trecut vreodată prin cap să scrieți “Andreea virgulă sora lui Andrei”? Nu, pentru că virgula este un semn grafic care marchează o pauză în vorbire, nu-i așa? Păi și dacă virgula marchează o pauză în vorbire, de ce atunci când vorbiți nu faceți pauza aia amărâtă în vorbire, în loc să strigați “virgulă, virgulă, virgulă”, să mă zăpăciți pe mine de cap?
Dragii mei, cacofoniile nu se evită așa, dacă mă întrebați pe mine. Dacă nu reușim să evităm o cacofonie utilizând alte cuvinte, soluția pe care o văd mai la îndemână este să facem pauza aia între cuvinte când vorbim. Nu sună extraordinar, știu, dar vi se pare că “că virgulă când” sună mai bine decât “că (pauză în vorbire) când”? Dar fiți sinceri!
Hai să încercăm mai întâi să transmitem clar și corect mesajul, încercând totodată să evităm cacofoniile prin schimbarea formulării. Nu știu, pe mine mă ia cu rău de la stomac când aud virgula asta vorbită, but maybe that’s just me.
3. Dragele mele
Știu, știu, “drage” există în DEX. Însă DEX-ul nu e DOOM, să știți. DOOM vine de la Dicționar Ortografic, Ortoepic și Morfologic, iar DEX-ul este un dicționar explicativ, așa că noi ar trebui să ne adresăm DOOM-ului pentru a afla forma corectă. Și conform acestuia, forma de plural pentru adjectivul “drag” este aceeași pentru feminin și masculin și este “dragi”. Corect va fi “dragile mele” și “dragi colege”, iar în timp ce-s conștientă că limba e un organism viu, că discuția despre “drag” poate fi mai lungă, mai ales că în formula de adresare “dragă tată” deja folosim o formă mai feminină, să-i spun așa, pentru un substantiv masculin și așa mai departe, eu îmi rezerv dreptul să mă calce pe nervi fix ce vreau eu să mă calce pe nervi. “Dragele mele” mă cam calcă 🙂
4. Virgula între subiect și predicat
Nici nu știu ce-ar fi de spus despre asta. Dacă virgula n-are ce căuta între că și când, apăi nici atât n-are ce căuta între subiect și predicat. Problema intervine mai ales când între subiect și predicat e o distanță mai mare și lumea e cam luată de val, însă nu, tot n-are ce căuta. Toate subiectele vă imploră să nu le mai despărțiți de predicate prin virgule!
5. Care pe care
Cartea care am citit-o, copilul care l-am văzut, omul care l-am cunoscut, călătoria care am făcut-o, blocul care l-au construit… nu vă apucă greața? Eu simt cum îmi sângerează urechile și chiar mi se pare strigător la cer că sunt oameni cu destul de multă școală care totuși nu reușesc să pună nesuferita aia de prepoziție la locul ei. Ce mă uimește e că nu par deloc deranjați de lipsa ei, ba pare că lor le sună la fel de bine “mama care o iubesc” cum îmi sună mie “ciocolată belgiană”.
6. Defapt, deobicei, deaia, deasemenea
Oameni buni, dragii mei, dragile mele, aceste cuvinte nu există. De fapt, de obicei, de aia, de asemenea – așa este corect. “De” este un cuvânt separat de celelalte, de ce nu îl lăsați să stea separat, ce v-a făcut? Nu suntem germani să unim toate cuvintele cum ne taie capul. De fapt, cred că și ei au o logică atunci când lipesc cuvintele, să fim serioși. Dar în a lipi “de” și “fapt” nu este nicio logică, vă rog din suflet să pricepeți! Mulțumesc!
7. Mai am decât acest punct și am terminat articolul
See what I did there? Voi să nu faceți ca mine! “Decât” se folosește doar în construcții negative, bine? Adică așa: “N-am decât două ouă și o ceapă în frigider” – cum îmi spunea mie colega mea de la grădiniță (am să vă spun povestea asta cândva, promit!). E simplu, promit! Uite, clarific aici:
Primele două propoziții înseamnă același lucru: în dulap am numai un cozonac. Ultima propoziție înseamnă opusul, adică am mai mult de un cozonac (ce bine ar fi, yum). Simplu, nu?
Gata, dragii și dragile mele, am terminat cu acest articol în care mă plâng și pe care sper să nu-l citiți decât zâmbind. Mi-ar plăcea să știu, de asemenea, că dacă mai puneți virgulă între subiect și predicat sau între că și când atunci când vorbiți, n-o să vă supere textul meu și-o să vă întoarceți totuși pe blog. Atât voiam să vă mai zic, mersi și pa! 🙂