These streets

În unele dimineți de toamnă, nici prea calde, nici prea reci, cu câteva raze de soare timide și miros de cafea proaspăt măcinată care gâdilă nările, mă așez pe o bancă în fața Teatrului Național și stau să privesc cum Bucureștiul se trezește la viață. Sorbind ușor din cafeaua fierbinte, cu privirea pierdută în aglomerația matinală, stau și mă gândesc oare de ce-mi place atât de mult.

E gălăgie, deși la ora asta se face în mod vizibil economie de cuvinte; oamenii se grăbesc să ajungă în locuri în care mulți dintre ei nu-și doresc să fie, iar interacțiunile se limitează la scuze, îmbrânceli, priviri fugare și frunți încruntate. Domni la costum, cu cămașa bine călcată și cravata asortată, își fac loc printre liceeni în blugi și tricouri cu imprimeuri haioase sau studenți în anul I care se grăbesc să ajungă la cursurile de la prima oră, iar cadența tocurilor cui pe cimentul deja călduț mă trimite pentru ceva timp într-un mic univers  distinct. Sute de mașini trec în fiecare dimineață prin intersecția de la Universitate de parcă ar fi un fel de checkpoint care trebuie neapărat trecut pentru a putea continua aventura, iar de pe băncuța de lângă Caragiale toate par teleghidate, în timp ce aceia care le conduc sunt pierduți în propriile lor universuri paralele.

Ceva mai târziu, când adolescenții sar peste ora de română de la 8:00 și fumează pe ascuns într-o cafenea din jurul liceului, când într-un amfiteatru rece se discută literatură universală, iar doamnele cu tocuri cui își beau cafeaua la birou frunzărind un ziar online, eu mă îndrept încet spre Intercontinental, arunc o privire la Braseria Corso, trec lejer mai departe să-mi cumpăr un covrig cu ciocolată și, zâmbindu-i larg fetiței care probabil a întârziat la grădiniță, traversez și îmi continui drumul spre Cișmigiu. E liniște și soarele își face și mai mult curaj, iar mirosul de cafea e înlocuit de cel al ierbii proaspăt tunse, în timp ce glasurile colorate ale copiilor ieșiți la plimbare cu bunicii iau locul claxoanelor și al fluierelor polițiștilor de la kilometrul 0. Îmi deschid cartea și las minutele să curgă, întorcând pagină cu pagină și având grijă să fotografiez și să păstrez în memorie imaginea acestei dimineți în care mi-aș fi dorit ca timpul să se oprească pentru câteva ore.

Știi, sunt aici de patru ani și câteva zile. Simțeam c-o să-mi placi, am știut-o de la primele plimbări pe Calea Victoriei, dar n-aș fi crezut c-ai să-mi ajungi atât de drag. N-aș fi crezut că o să vină o zi în care o să am atâta nevoie de gălăgia și nebunia ta, doar ca să-mi dai ocazia, câteva minute și sute de metri mai departe, să-mi odihnesc mintea și sufletul într-un colț de natură care, chiar și pe final de septembrie, îmi va mirosi mereu a primăvară.

Sursa foto

Third time’s a charm

După o lungă perioadă de pauză e nevoie nu doar de dorul de a scrie pentru a începe să miști lucrurile din nou, ci și de un efort susținut și de cât mai multă motivație, așa că n-am putut decât să mă bucur când am realizat că odată cu 1 octombrie vine și o nouă ediție din SuperBlog.
De data asta, la a treia participare, provocarea cea mai mare pe care mi-o asum este să finalizez competiția, având însă grijă să nu transform obiectivul ăsta într-o corvoadă, ci să iau tot ce e pozitiv din el, începând cu plăcerea scrisului și terminând cu doza extra de motivație. Drept pentru care am de gând să o abordez fix ca-n tenis: punct cu punct, game cu game, set cu set, încercând să fac cel mai bun joc în fiecare meci 🙂

Punct și de la capăt

Când te întorci la așternut vorbe pe hârtie după un an și jumătate în care ai și uitat cum arată dashboard-ul de la wordpress, lucrurile nu se mai mișcă nici măcar suficient de repede, darămite lin. Cuvintele sunt mai greu de mânuit, sunt momente în care vin în valuri și momente în care te chinui să legi o frază sau două. Mai ștergi două, trei rânduri, o iei de la cap și-ți propui ca de data asta să scrii tot ce-ți trece prin minte și abia apoi să corectezi, doar că piticul cu ochelari și pix roșu, care n-ar pleca nicio secundă de pe umărul tău, nu e nici pe departe încântat și-l auzi cum bombăne: ”nu aici, nu așa, te repeți, șterge virgula asta, vrei să scrii o poveste într-o frază?”.

Și iei o pauză. Mai faci o cafea, mai tai o felie de chec ușor ars și dai play la Gotan Project, poate, poate vine inspirația și reușești să legi câteva paragrafe decente. E și treaba asta o chestiune de antrenament, ca atunci când nu ai suficient timp să ajungi la sală două-trei săptămâni și când în final apuci s-o faci și pe asta, simți că-ți dai sufletul pe saltea după primele 50 de abdomene.

Space, virgulă, punct, backspace până la începutul rândului și mai scrii o dată. Încerci să-ți amintești cum era când făceai asta mai des, cam cât de ușor se lega subiectul de predicat și cum reușeai să exprimi în câteva sute de cuvinte o parte din dezordinea din capul tău. Salvezi din când în când, mai iei o pauză, lasă că revii tu, nu arde nimic atât de tare încât să termini chiar așa fix acum, se poate și mâine, acum e de ieșit la o plimbare la Universitate și de stat pe trepte privind trecătorii. Și uite așa mai trece o săptămână, vine alt week-end, apoi echinocțiul, eclipsa de lună, se termină vara indiană și când deschizi fereastra de la bucătărie simți un miros de toamnă rece, care, cumva precum madlena lui Proust, îți amintește de alte zile de septembrie, de alte ferestre și arome de cafea.

Deja la a treia cană simți că ți-ai amintit parcă de ce și cum obișnuiai să faci asta și nu mai recitești de trei ori fraza înainte să pui punct. Enter și apoi încă o propoziție, două, trei și e suficient pentru început, că încă se aude tare scârțâitul. Să faci puțină ordine, să te gândești la ce și cum mai ai de spus, să scotocești puțin și să ștergi praful ăla de câteva degete care s-a pus fără vreo jenă peste toate ideile tale în perioada asta. Mai ai nevoie de niște timp, e drept, dar ești aici acum și nu se simte tocmai rău să găsești bucăți din tine pe care le credeai cel puțin foarte bine ascunse, dacă nu pierdute definitiv. Se simte bine să te întorci în locuri micuțe, prin uși pe care le credeai închise, dar care au rămas mereu ușor crăpate, să mai intre câte o rază de lumină.

E frumos când te întâlnești tu cu tine și-ți spui ”bine-ai revenit!”