Intențiile bune și rochia roșie

În viața fiecăruia dintre noi există un soi de forță supranaturală care ne face, fără excepție, să ne dorim extrem de mult să ne facem mari. La început poate pentru că vrem să ajungem la dulapul cu dulciuri, mai târziu pentru că avem senzația acută că adulții au acces la secretele lumii, la experiențe pe care noi nici măcar nu le visăm și, desigur, la universul minunat în care nu ești obligat să dormi la prânz!

Încet-încet însă, bula noastră e suflată de vânt tot mai tare, până se lovește de o creangă încăpățânată și se sparge. Ne apucă întâi grija școlii, a timpului liber care se împuținează văzând cu ochii. Părinții strigă de la balcon cât îi țin plămânii, iar noi negociem încă 5 minute, deși știm ce ceartă urmează când ajungem în casă, fiindcă nu le-am zis și de compunerea la română. Așteptăm cu nerăbdare weekendul, Crăciunul, Paștele, vacanța mare și toamna viitoare.

Peste încă vreo câteva ierni deja ne ducem la școală cu probleme mai presante decât temele, cum ar fi că ne place de colegul din ultima bancă, rândul de la geam, iar el n-o să știe poate niciodată. Și-atunci știm că trebuie îi urăm bun-venit mult-așteptatei pubertăți! Pantalonii ăștia nu se așază cum trebuie, bluza roz e prea de copil, iar coada împletită cu grijă – so last season. Și, colac peste pupăză, oricâte rugăciuni am înălța, oricâte lacrimi am vărsa, coșul ăla nenorocit o să apară cu siguranță în mijlocul frunții fix înainte de aniversarea la care am fost invitați.

Ei bine, ar fi urât din partea mea să nu recunosc că eu cu problema asta nu m-am confruntat. Știu, merit să primesc roșii virtuale și să nu câștig niciodată la loto, de vreme ce tot norocul s-a vărsat asupra mea în preadolescență. Poate păstrați totuși roșiile dacă aflați că la mine coșurile doar au întârziat. Or fi luat trenul greșit, au făcut vreun ocol și până la urmă m-au așteptat la București, cert e că am început să-mi ascund cu adevărat fața abia după 18-19 ani. Când toate colegele mele de facultate defilau prin fața mea cu o piele frumoasă, cu machiaj aplicat corespunzător, cu rimelul neîntins și rujul rezistent la transfer, eu încercam soluție după soluție, doar să am și eu o dată fruntea curată.

Carevasăzică, în pubertate, când toată lumea își dorea să se facă mare ca să scape de coșuri, să nu mai aibă program impus de părinți, să doarmă cât vrea în weekend sau la cursuri, eu nici nu gândeam la ce avea să urmeze. Habar n-aveam că o să mă apuc la 24 de ani, după zeci de creme și sute de pachete de nervi, de un tratament serios pentru acnee. Să nu credeți că nu-mi mai vedeam fața de coșuri, dar știam că la vârsta asta lucrurile trebuie să stea altfel și că îmi doresc în primul rând o piele sănătoasă, iar pentru asta am nevoie de ajutor.

Timpul a trecut, iar după un an și ceva de tratament dermatologic sub îndrumarea unui medic, admit cu mâna pe inimă că ies zilnic din casă fără vreun fel de machiaj și, oh, ce bine e! Pe lângă cremele tratament, folosesc cu sfințenie o apă micelară de la Gerovital H3 Derma, nu doar pentru că e o marcă de încredere, ci pentru că simt că îmi curăță fața cu adevărat, fără să mi-o usuce, iar în rest încerc să mănânc cât de cât corect. Viața mea fără coșuri e minunată. Sau era.

Până într-o zi când am început să merg la kinetoterapie și masaj. Vai ce bine era, spatele meu mai avea puțin și-mi scria scrisori de mulțumire. Când după o zi lungă îmi simțeam în sfârșit mușchii spatelui detensionați, răsfățați după un masaj de o jumătate de oră cu ulei de măsline, plecam de la cabinet cu un ditamai zâmbetul pe buze și o inocență aproape amuzantă.
Mai erau două luni până la nunta unei prietene din școala generală și în timp ce-mi aminteam cu drag de problemele pe care le împărțeam la 12-13 ani, mă gândeam ce bine că mi-am îmbunătățit postura și pot să port rochia aia roșie cu spatele gol. Doar că Universul avea alte planuri. Am realizat într-o zi că am spatele plin de coșuri mai mari și mai micuțe și că nu contează cât de dreaptă stau sau cât de bine-mi vine rochia, cu spatele ăsta n-aveam cum să ies undeva. Am mai descoperit și că de vină era fix uleiul de măsline de la minunatul masaj și că, da, drumul spre iad e pavat cu intenții bune. Am plâns.

Au urmat două luni de tratament, expunere moderată la soare și rugăciuni fierbinți.  Până la urmă am înfrânt! Am reușit să port rochia dorită și mi-am dat seama încă o dată că, oricât de mare te faci, dacă ți-ai folosit tot norocul în preadolescență, e foarte posibil să nu scapi complet de nenorocita asta de acnee niciodată. Dar că important este că avem șansa să trăim în epoca în care avem acces la o grămadă de produse care să ne ajute în lupta cu monstruleții. Din experiență proprie, recomand să cereți și îndrumarea unui medic, însă din aceeași experiență pot spune că o cremă potrivită pentru tenul ăsta cu probleme de personalitate poate să-și facă treaba la fel de bine, mai ales dacă e combinată cu produse de curățare corespunzătoare.
Nu sunt adepta strategiei în care încerci pe pielea ta vrute și nevrute, însă cu acneea lucrurile merg pe sistemul încercare și eroare până la un punct. Nu vă pierdeți speranța, mergeți la medic, căutați cauzele, reduceți factorii de risc, luați mâna de pe a cincea bucată de ciocolată și nu încetați să credeți. Vă promit, sunt șanse mari ca într-o zi să ieșiți fără machiaj din casă, să vă întâlniți cu un om care nu v-a mai văzut de un an și să zâmbiți cu gura până la urechi când auziți ”vai, dar ce bine arăți!”.

Articol scris pentru SuperBlog 2017

Analysis paralysis

Nu cred că e cine știe ce breaking news faptul că gânditul prea mult poate să favorizeze depresia. Dacă totuși e vreo noutate, spuneți-mi, că imediat pun bandă galbenă aici pe blog și scriu cu majuscule, mai ceva ca la canalele de știri de pe la noi. Sunt o mulțime de studii, unele mai superficiale, altele mai atent realizate, care arată că există în mod clar legături între depresie și ceea ce numim în termeni englezești overthinking. Dar deși avem acces la atâtea surse de informare și suntem conștienți de faptul că ne face mai nefericiți, ne oprim vreodată din gândit? Punem vreodată punct, oprim rotițele la timp și zicem ”gata, suficient pentru azi, mai gândim și mâine?”

Poate că uneori da, dar aș zice mai degrabă că nu. Pentru că noi trebuie să aflăm, să analizăm, să știm, să punem pe hârtie și aia, și aia, și pe cealaltă, iar apoi încă o dată pe prima. Apoi să le schimbăm între ele și să întoarcem foaia la 90 de grade, iar pe urmă să ne mutăm cu scaunul în așa fel încât să o privim din unghiul potrivit, cu un ochi acoperit, ca să avem o imagine cât mai clară. Să vedem cum stau lucrurile, care-s problemele. Ce n-a mers, ce-a lipsit, cum ar zice un tânăr actor și cantautor român.

De aici căutăm soluții. Una, două, șapte. Apoi ne mai gândim la una, de rezervă. Facem vreo trei scenarii, le așezăm separat, pe o foaie mare, A3. Acum știm ce urmează, trebuie să luăm o decizie, să facem ceva, să rezolvăm problema. Oh, but “there’s a difference between knowing the path and walking the path”, iar drăcușorul gânditului atâta așteaptă: să-i arunci chiar și cea mai nevinovată privire. Când crezi că ai pus piciorul pe cărare, te împinge înapoi și țipă la tine: ”neah, neah, neah, error! 90 de grade, 90 de grade, dar vezi că ai întors foaia în sensul acelor de ceasornic, or toată lumea știe că trebuia să o întorci în sens trigonometric! Stai jos și ia-o de la capăt. 4!”

În ”Eseu despre orbire”, Jose Saramago spunea că ”dacă înainte de fiecare gest am încerca să-i prevedem toate consecințele, să le cântărim serios, mai întâi pe cele imediate, apoi pe cele probabile, posibile, cele imaginabile, n-am reuși să ne urnim măcar un pas din locul unde primul gând ne-a făcut să ne oprim.” În viața de zi cu zi noi îi zicem mai scurt, mai cu rimă, dar și mai fancy: analysis paralysis.
Stăm într-un loc până ne uită Dumnezeu acolo, deși ne dorim mult, mult să ne mutăm măcar și un centimetru, dar teama că am putea alege direcția sau sensul greșite ne paralizează. Ne taie respirația și ne înmoaie genunchii. Ne umple stomacul de goluri și ne leagă mâinile la spate. Și rămânem acolo unde eram, să mai gândim un pic. Și încă un pic. E ok, noi nu putem intra în depresie, că o să o analizăm de n-o să mai știe de ea, se sperie și pleacă.

De trei săptămâni încerc să mă conving să public un articol pe blog. Oare are rost? Oare mai intră cineva pe aici? Că dacă nu intră, ce rost are să vorbesc ca televizorul? Mai bine scriu în continuare în caietele mele, ca până acum. Și cu ce să încep? Că am atâtea lucruri de spus, încât mi-e greu să aleg pe care să-l împărtășesc primul. Și dacă mă reapuc de scris pe blog, cu ce mă ajută? Sau cu ce îi ajută pe alții? Îmi pierd timpul? Stop!

Și uite așa am ajuns ca după trei săptămâni să scriu un articol despre cum am reușit să scriu un articol. Până una, alta măcar am rezolvat problema alegerii subiectului și am ieșit din paralizie. Așa s-ar spune.
In your face, overthinking!

Cinci lucruri pe care să NU le faci când mergi la teatru

Sursa: http://www.getlokal.ro

Am început în ultima vreme să merg destul de des la teatru, balet sau alte spectacole și mă bucur să văd că sălile-s de foarte multe ori pline, chiar dacă asta poate să însemne că eu prind loc în spate sau nu mai prind deloc dacă mă hotărăsc pe ultima sută de metri. Chiar zilele trecute am vrut să-mi cumpăr bilet la unica reprezentație a spectacolului ”Apărarea lui Socrate”, adus la TNB de Teatrul Naţional al Greciei de Nord, și, evident, nu am mai găsit. De ce au decis să programeze acest spectacol în Sala Atelier e ceva peste puterile mele de înțelegere, ținând cont că reprezentația are loc, pentru prima dată în istoria teatrului, în greaca antică.

Trecând însă peste această dezamăgire, așa cum ziceam, mă bucur să văd tot mai multă lume în săli și nu-mi rămâne decât să sper că adoptând forma vom reuși să cuprindem, la un moment dat, și fondul. Asta pentru că, s-o spunem p-a dreaptă, mai avem totuși de învățat câte ceva, la nivel de societate, despre mersul la spectacole de genul ăsta, în particular la teatru. În urma observațiilor personale, aș veni cu niște recomandări din categoria ”așa nu”.

1. Nu veni să vezi o piesă despre care nu știi absolut nimic

Nu zic că ar trebui neapărat să citești piesa înainte și eventual să faci și o analiză pe text, dar măcar alea câteva paragrafe disponibile în descrierea de pe site ar trebui parcurse când cumperi biletele sau accepți o invitație. Am văzut oameni care erau complet pe dinafară când au intrat în sală și, deloc surprinzător, au comentat nemulțumiți și au ieșit bosumflați, fără să fi plecat probabil cu mare lucru de acolo și, cel mai important, fără să se simtă bine. Dacă știi că nu-ți plac, de exemplu, tragediile, poate ar fi bine să știi că dacă mergi la Hamlet n-o să te umfle râsul toată piesa. Dacă nu-ți place cocosul, ți-ai cumpăra Bounty? Ți-ai cumpăra dacă n-ai ști cu ce e, dar ce bine că știi, nu?

2. Nu aduce copiii la piese nepotrivite pentru vârsta lor

Nu reușesc să găsesc explicația pentru care, ca părinte, ai face treaba asta. Da, sunt de acord că gusturile se educă încă din copilărie, dar de ce ai aduce niște copii de cinci ani la Richard al III-lea? În primul rând că se vor plictisi teribil după primele 10 minute și, oricât de cuminți ar fi,  vor începe să vorbească în timp ce oamenii de lângă ei (a se citi eu) vor bate ușor din picior încercând să se concentreze. Și-n al doilea rând, n-or să înțeleagă nimic din piesă, dar vor vedea crimă după crimă și vor întreba la finalul unei scene de sex brutale dacă doamna a adormit. Probabil că o explicație ar fi că ai venit la o piesă despre care nu știi absolut nimic, caz în care vezi punctul 1. E adevărat că nu înțeleg nici de ce se permite accesul copiilor la spectacole ce nu le sunt dedicate, dar asta e un pic altă poveste.

3. Nu râde non-stop dacă nu ești la o comedie

Și chiar și atunci e bună moderația. Sigur, nu contest că există momente amuzante chiar și în tragedii, treaba asta face parte din farmecul spectacolului, dar sunt momente și atât. Dacă mecanismele tale nu funcționează suficient de bine încât să-ți dai seama singur când e cazul să spui stop, uită-te în jur. Îți spune ceva faptul că vecinii s-au oprit din râs acum zece replici? Poți cumva să citești exasperarea pe fața lor? Brusc dau de înțeles că i-ar durea în gât sau își dreg vocea? E semn că ar fi de bun-simț să te oprești din râs. Cu ocazia asta înțelegi și tu ceva din piesă.

4. Nu sta cu nasul în telefonul mobil

Recunosc cu mâna pe inimă că mi se întâmplă uneori să scot telefonul ca să-mi notez vreo replică sau ceva la care se face referire și nu vreau să uit. Dar cât mai răruț și mai pe scurt. Ai plătit biletul ca să stai pe Facebook? Păi nu puteai face asta bine-mersi de acasă, gratis? Și nu doar că ratezi spectacolul, dar îi deranjezi și pe ceilalți. Acum două săptămâni eram la balet, iar domnișoara din fața mea a întârziat după pauză (întârziase și la început, oricum), s-a așezat și cum așteptam eu, în inocența mea, să blocheze telefonul, o văd că se face comodă și începe să verifice în care dintre pozele făcute pe scările Operei a ieșit mai bine. Acum mă gândesc că, în loc să-mi dreg vocea, aș fi putut să o ajut să aleagă pe care să o pună pe Facebook la check-in.

5. Nu te fâțâi pe scaun întruna

Evident că asta nu înseamnă să fii stană de piatră două ore sau cât durează spectacolul, dar nici să nu poți sta locului un minut. Când am fost la N(AUM) m-am chinuit în ultimul hal să o ”prind în cadru” pe Oana Pellea, pentru că doamna din fața mea se muta când la stânga, când la dreapta și-și mai trecea și mâna prin păr din când în când, ca să fie și mai fain. Și nu, n-a fost, nici pentru mine, nici pentru doamna din spatele meu, pe care am auzit-o oftând de vreo două ori din cauza efectului de domino. Pe copii îi admonestăm când nu se potolesc un pic, nici noi, adulții, n-avem stare deloc? 🙂

Și gata, astea fiind spuse, spor la cumpărat bilete și vizionare plăcută!

Suntem ceea ce…facem în mod repetat

Eram prin liceu când au început să mi se aprindă beculețele privind adoptarea unui stil de viață mai sănătos. Mă îngrășasem câteva kilograme, nu multe, dar de ajuns încât să nu mai încap în perechea preferată de blugi prespălați și să mi se reverse ușor șoldurile peste talia extrem de joasă a acestora. În clasa a IX-a și a X-a făcusem săptămânal vreo două-trei ore de dans, iar când am renunțat la activitatea asta și am continuat să mănânc dulciuri de parcă a doua zi era sfârșitul lumii și-ar fi fost un sacrilegiu să rămână vreun pic de ciocolată pe pământ, corpul meu a început și el să reacționeze. Azi juma’ de kil, mâine doi-trei centimetri pe burtică, poimâine niște celulită pe coapse și uite așa m-am trezit eu căutând pe net calculatoare de calorii, idei de mâncare dietetică și programe de sport care, dacă s-ar fi putut, să mă ajute să slăbesc doar uitându-mă la ele.

În caz că vă întrebați dacă le-am găsit pe cele din urmă, aflați că nu. Am găsit totuși un forum cu multe informații, cu calculator de calorii, cu rețete de mâncare sănătoasă și idei de activități sportive cât mai plăcute. Și a fost atunci momentul în care am realizat că soluția nu e să slăbești, ci să-ți schimbi stilul de viață. Sau, mă rog, să-l îmbunătățești. Mi-a ieșit pentru o vreme, dar acum, când mă aflu într-o perioadă de călcat în străchini și încerc din nou să ajung la un echilibru, îmi dau seama că trebuie să lucrez semnificativ la schimbarea mindset-ului. Și că, la fel ca mine, mai sunt milioane de oameni care n-au nevoie de vreun plan radical care să dea randament pe termen scurt, ci de un stil de viață mai sănătos, care să asigure rezultate pe termen lung.

Din motivul ăsta, o campanie în care mi-ar plăcea mult să mă implic ar fi una prin care să se promoveze tocmai un alt stil de viață. Nu doar pentru că m-ar motiva pe mine personal să practise what I preach*, dar m-aș bucura să știu că i-am ajutat cumva și pe alții să-și găsească un astfel de echilibru. Și cine ar fi mai potrivit să inițieze o astfel de campanie decât cei ce la Nutrivita, care de 8 ani de zile încearcă să aducă în alimentația românilor și produse mai sănătoase, precum produse fără lactoză sau batoane proteice și diverse suplimente nutritive?

Mănâncă, mișcă-te, trăiește…sănătos!

Așa mi-ar plăcea să sune campania asta. Nu doar că ar atrage imediat atenția prin faptul că e inspirată din titlul unei cărți destul de cunoscute, dar cred că subliniază destul de bine cei doi piloni principali (pe lângă o relație echilibrată cu tine însuți/însăți) ai unui stil de viață sănătos. După ce stabilim la cine vrem să ajungem și ce impact ne dorim să avem asupra publicului țintă, mă gândesc că am putea să le cerem ajutorul celor de la Loopaa sau Creadiv, care sigur ar veni cu idei cât mai creative de promovare, precum și cu suportul tehnic și vizualele necesare.

Pe bucata de offline a campaniei, cred că e imperios să organizăm mici evenimente dedicate sportului, atât în aer liber, cât și în cadrul unei săli de sport (poate o zi a porților deschise la o sală partener). Practic, am putea să le arătăm oamenilor că există cel puțin o activitate fizică potrivită fiecăruia, fie că vorbim de alergat, mers cu bicicleta, pilates sau fitness ori urcatul scărilor din parcul Carol sau din blocul în care locuiesc. Prin evenimentele astea, pe care știu că le-ar promova cu drag cei de la TVR2, am sublinia că în epoca în care trăim, în care sedentarismul e o problemă majoră, mișcarea este nu doar necesară, dar și plăcută și diversificată.
În plus, tot în offline aș vedea niște ateliere de nutriție în care să explicăm importanța mâncatului sănătos și să le oferim oamenilor exemple concrete de combinații sănătoase pentru un mic-dejun pe fugă sau un prânz la birou. Și apropo de mic-dejun, cum ar fi să mergem în stațiile de metrou la orele dimineții și să oferim mostre din produsele Nutrivita ca alternativă la covrigii frumos mirositori, dar atât de păcătoși?

Pe partea de online, pe lângă promovarea intensă pe rețelele de socializare atât a stilului de viață sănătos (eventual cu un hashtag de genul #manancsanatos), cât și a evenimentelor din offline, blogosfera ar avea rolul ei extrem de important. Sunt sigură că sunt o grămadă de bloggeri, printre care și bloggerii parteneri de la SuperBlog 2015, care ar fi încântați să se implice. O idee ar fi o serie de articole privind experiențele personale ale acestora privind relația cu mâncarea și sportul sau poate provocări de genul: ”30 de zile fără zahăr”, ”O săptămână fără fast-food”, ”30 de minute de mișcare zilnic”.
Cei care s-ar încumeta la o astfel de provocare ar posta pe bloguri materiale privind efectele pe care le observă în timp sau greutățile cu care s-au confruntat și modurile în care le-au depășit. Poate un articol-concluzie de genul ”Înainte și după”? Să vezi o tipă de la Victoria’s Secret promovând un stil de viață sănătos nu-ți spune mare lucru. Când vezi însă că un om cu care poți rezona (poate aveți joburi similare, cu 8-10 ore de stat pe scaun zilnic, sau aveți tot câte doi copii și vă place ciocolata la nebunie) reușește să mănânce cât de cât sănătos și să facă mișcare zilnic, parcă prinzi speranță 🙂

Într-o perioadă în care timpul e atât de puțin, iar rafturile-s pline de produse care mai de care mai procesate, cu zeci de ingrediente cât mai greu de pronunțat, când se stă pe scaun o zi întreagă și oamenii preferă să-și petreacă timpul liber cu smartphone-ul în față decât să alerge jumătate de oră, nu zice nimeni că e ușor să faci o astfel de campanie și să obții impactul dorit. Eu m-aș implica însă cu maaaare drag și-s sigură că orice pas înainte face diferența. Vorba aia, I didn’t say it’s gonna be easy, I said it’s gonna be worth it!**

Acest articol este ultimul din seria SuperBlog 2015.

* practise what I preach – să practic ceea ce promovez
** I didn’t say it’s gonna be easy, I said it’s gonna be worth it – n-am spus că o să fie ușor, am spus că o să merite
Sursa foto

Adevărul gol-goluț despre cum se spală vasele

Îmi făceam zilele trecute o listă de filme pe care trebuie neapărat să le văd, pentru că dacă de citit am mai citit câte ceva, în ce privește filmele sunt un pic cam pierdută în spațiu. Nu doar că am văzut puține, dar o parte dintre cele pe care le-am văzut sunt filme ușurele, simple, care nu impresionează prin ceva în mod special și din care nu-ți mai amintești aproape nimic peste un an, doi. Bine, asta dacă filmul respectiv nu-l are ca protagonist pe vreun domn sexy de la Hollywood, caz în care poți să îți mai amintești câte ceva. E drept însă că eu am văzut ”Closer”, cu Jude Law, din care nu-mi amintesc absolut nimic, abia dacă îmi amintesc că e cu Jude Law.

Le țin minte însă pe cele două cu Gerard Butler, ceea ce ar putea să însemne că au fost mai bune. Sau că m-a prins cumva subiectul. Mă rog, hai să fim serioși, nu astea sunt explicațiile, Gerard e Gerard, fiecare cu slăbiciunile lui. Eh, și trecând peste cel cu scrisorile lui trimise din lumea de dincolo, mai are un film cu Katherine Heigl, că de asta l-am și ținut mine pe ăsta, în care îi explică el de ce nu-și găsește ea iubit și o ajută să caute până, well, evident, îl găsește pe el, oh, so beautiful. Nu, nu e spoiler, faci câteva legături și din primele minute știi ce se întâmplă.

Eh, și e în The Ugly Truth, că despre el vorbim, o scenă destul de amuzantă, în care protagonista primește un compliment de la un potențial iubit, care, nu-mi amintesc în ce context, vine la ea la ușă. Cert e că tipul îi zice că arată foarte bine, iar domnișoara, încercând să pară mega casual, îi zice ceva de genul: ”Oh thanks, yeah… I was just doing the dishes”. Siiiigur, că toate arătăm așa când spălăm vasele, ne stau perfect rochiile negre scurte, mulate, buclele blonde și zâmbetul rujat.

Adevărul gol-goluț e că, deși nu-mi amintesc exact, cel mai probabil se pregătise intens înainte ca să fie așa casually perfect, cum facem toate. O fi stat și ea niște minute bune într-o baie caldă cu spumă, să se relaxeze, și-o fi dat cu o loțiune hidratantă cu miros drăguț, ca să aibă pielea catifelată, o fi înjurat puțin când s-a ars pe gât cu placa sau ondulatorul încercând să facă bucla perfectă, poate a dat și cu degetul mic de la picior în pragul de la ușă și de aia avea bujorii ăia în obrăjori. Ca să nu mai vorbim de cât timp o fi petrecut înainte de toate astea cu epilatul, cu programări ratate la salon, cu strâns din dinți, iritații și fire sub piele apărute după. Ah, nu, stai, că astea cred că-s doar problemele noastre, ale muritoarelor de rând, care încă doar visăm la epilare definitivă.

Silk’n Glide

Dacă stau bine să mă gândesc totuși, poate că nu mai e chiar așa un vis ăsta, în orice caz nu unul așa de greu de atins. În ultima vreme, și-a pus atâta lume mintea la contribuție ca să țintească problema asta teribilă a epilatului, încât cu doar câteva click-uri ne putem cadorisi și noi cu un aparat de epilat cu laser care să ne scape de tot de grija asta. Gata cu programările, cu ceara fierbinte, cu plecatul de la salon cu lacrimi în ochi și gata cu lama de ras care are efect fix o zi, după care părul crește mai mândru decât înainte. Cu un aparat de ăsta, pe lângă că firul de păr devine mult mai casant, nici nu mai primește ”de mâncare” de la rădăcină și nu-i mai rămâne decât să-și dea obștescul sfârșit. Ca să nu mai spun că Silk’n Glide 300k se poate folosi și după expunerea la soare.

Long story short, un pic bronzate, epilate fără prea mult stres și fără urme, putem și noi să facem o baie călduță, să ne cremuim și parfumăm,  să ne punem o rochie sexy și un ruj roșu și să ne apucăm de spălat vase. Că na, adevărul gol-goluț ni-l spune Gerard mai jos, pare-se:

The Ugly Truth

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 22

Back to basics

Îți place să iei parte la activități culturale, chiar dacă asta nu se întâmplă așa des precum ai vrea.  De fapt, să fim serioși, se întâmplă chiar prea rar; din lipsă de timp și uneori, din comoditate, n-ai prea reușit să ajungi nici măcar la teatru în ultimii ani.
Dar se mai întâmplă. Primești bilete la balet, la ”Spărgătorul de nuci” și abia aștepți, mai ales că e fix înainte de sesiune, cât să fie un mic productivity boost. Îți amintești și acum de biblioteca din școala primară, de unde ai împrumutat cartea pe perioada vacanței de iarnă, și de halatul cu dungi colorate sub care te-ai ascuns, la lumina instalației din brad, ca să creezi atmosfera potrivită lecturii.

Bun. Aștepți ziua și te gândești cu ce să te îmbraci. Nu, nu te gândești la vreo rochie lungă, cu spatele gol, niște pantofi strălucitori și un machiaj prețios. Dar așa cât să arăți ok, să demonstrezi că ai acordat un pic de atenție, că ai respect pentru tine, pentru domnul de lângă, care se îmbracă în costum, dar și pentru oamenii de pe scenă.  De bine, de rău, reușești să încropești o ținută, zici tu, decentă și onorabilă, deși nu ești pe deplin mulțumită. Când o să fii o super doamnă și o să-ți permiți mai multe, o să-ți iei bilet din categoria I și o să te îmbraci și mai bine. Până una, alta, e ok.

Și-ajungi la Operă și te umpli de dezamăgire, deși, cumva, te așteptai. Acum, nu zic, n-o fi ea Opera din Viena sau mai știu eu ce alt loc cu atâta tradiție și atâta prestanță, dar chiar și așa, un minim de respect și educație se cere peste tot. Nu, doamnelor și domnilor, la operă nu se vine în blugi. Nu, nu, nu și de un milion de ori nu. Poate să-mi sară tot internetul în cap (deși, norocul meu, n-am șanse), dar nu. Poate sunt eu prea conservatoare, dar  încă mai cred că libertatea și democrația pe care le invocăm constant, sunt de multe ori prea prost înțelese. Da, am și eu piticii mei, la care nu sunt dispusă să renunț, dar dacă ar fi după mine, la operă ar fi ținuta obligatorie, pentru că dacă nu suntem capabili să facem asta din proprie inițiativă, măcar din constrângere.

Am văzut doamne femei în blugi, teniși, bluză, vestă de blugi și geacă și domni bărbați în pantofi sport,  blugi și pulover . La fel cum am văzut băieței de 7-8 ani îmbrăcați în costum și cu papion sau fetițe de aceeași vârstă purtând rochiță. Pentru că părinții lor știu că la operă nu te duci îmbrăcat ca la piață. Pentru că grija în alegerea unei ținute puțin mai speciale și, desigur, comportamentul adecvat pe timpul spectacolului denotă, până la urmă, aprecierea ta pentru oamenii de pe scenă și pentru activitatea lor, la urma urmei, pentru artă.

Despre cei care nu au răbdarea necesară să rămână în sală cât timp restul spectatorilor aplaudă, la finalul spectacolului, am o părere la fel de bună. Dragilor, pentru artiști aplauzele sunt confirmarea că și-au făcut treaba bine, că au reușit pentru două ore să vă îndepărteze puțin de grijile zilnice, să vă capteze atenția și să vă hrănească puțin spiritul și intelectul. Dacă ați avut răbdare două ore, de ce nu mai aveți încă 5 minute, cât durează aplauzele, să dați înapoi un gram din bucuria pe care ei v-au oferit-o cât timp ați stat pe scaune? Nici nu mai cer respect pentru ceilalți spectatori, care nu pot să se bucure de moment, fiindcă trebuie să vă facă vouă loc acum să ieșiți acum, fiindcă voi acum trebuie să plecați, fiindcă altfel se sfârșește lumea acum.

Nu, nu mi se pare că am niște idei absurde și pretenții nefondate. Chiar nu. Și până la urmă, chiar așa, de ce nu ne place să ”dress up”? Câte atâtea ocazii avem zilnic, încât e o corvoadă să mai facem asta și când mergem la un spectacol de genul acesta? Chiar așa de complicat e? Nu zice nimeni să venim în rochii de seară sau frac și mănuși albe. Dar chiar în blugi și pantofi sport? Serios? Chiar nu e extrem de greu de atins un echilibru. Și dacă totuși chiar e, în fond, it’s better to be overdressed, than underdressed.

Zile cu farmec

Dacă vreodată vi se pare că mă întâlniți pe stradă, dar nu sunteți siguri, am o sugestie pentru voi. Uitați-vă la podoaba capilară a domnișoarei întâlnite: dacă e bogată, puternică și strălucitoare, nu sunt eu. N-am avut niciodată părul des și nici nu știu dacă m-ar fi ajutat cu ceva dacă mama m-ar fi ras în cap; câteodată am senzația că n-ai cum să scapi de karma, deci probabil că tot puțin și subțire ar fi fost.

Normal că de-a lungul timpului problemele nu au încetat să apară. În primul rând, în clasa I mă jucam cu părul în timpul orelor, așa că doamna învățătoare a pus-o pe maică-mea să mă tundă. Din nou. De data asta în stil franțuzesc. Și am ajuns chiar să-mi placă frizura asta.
Trecând însă peste amintirile din școala generală, că iar îmi amintesc cum am stat 10 minute pe hol fiindcă vorbeam în timpul orei, problemuțele mai serioase nu m-au ocolit nici ele.
Fire nenumărate au renunțat la găzduirea mea și și-au văzut de drum în jos, în virtutea gravității, încât în unele momente chiar aveam senzația că am să chelesc curând. Nu s-a întâmplat. Încă. Promit să revin cu poze în caz de ceva. Pe urmă, eterna problemă a dezintegrării scalpului, bine cunoscuta mătreață. Am încercat toate șampoanele de pe rafturi, la un moment dat aveam în baie șapte sticle începute și în cap aceeași problemă. Momentul în care am decis că nu mai vreau să folosesc niciun tratament, nici măcar de la dermatolog, a fost cel în care am dat în cap cu un soi de ulei pe care n-am reușit să-l scot vreo săptămână, așa de gras aveam părul de nu-mi venea să ies din casă.
Și-atunci am zis stop joc. O să învăț să trăiesc cu ea. Până anul trecut când mă văitam colegelor mele de cameră, care mi-au recomandat două produse din gama Gerovital Plant Tratament, șamponul și loțiunea cu ichtiol împotriva mătreții.
Decizia n-a fost grea, nu doar pentru sunt momente în care zici ”hai s-o încerc și pe asta”, ci și pentru că mie îmi sunt tare dragi produsele Farmec. Primul demachiant pe care l-am folosit a fost laptele Doina, produs care nu-mi lipsește nici acum dintre cosmetice, iar pe lângă masca de păr cu argilă de la Aslavital, pe care o folosesc periodic, nu trece zi fără să-mi tratez mâinile cu crema lor cu glicerină.

Recunosc cu mâna pe inimă că la început mi-a fost teamă că mica noastră cameră de cămin o să prindă un miros nu tocmai plăcut, dat fiind că trebuia să las loțiunea să acționeze câteva ore bune, dar n-a fost deloc așa, iar atunci când am văzut că efectele nu întârzie să apară, nici nu m-am mai gândit la asta. Mi-am propus atunci să îmi iau și serul hidratant termoprotector pe care îl văzusem la una din colege, dar m-am luat cu altele, știți cum e, mă văzusem cu sacii în căruță și gata. Am să-mi revizuiesc însă comportamentul, mai ales că vine frigul acum și nici nu vreau să-mi închipui cum e să ieși de la căldura plăcii de îndreptat, direct în cele două grade amărâte de afară. Da, știu, trebuie să-i cer iertare că-l mai și întind uneori.

Una peste alta, după adunări și scăderi, zic că sunt pe plus, dat fiind că nu l-am vopsit niciodată, nu îl întind zilnic, încerc să evit pe cât pot uscatul cu foehn-ul și nici nu folosesc șapte feluri de spumă, fixativ, ceară sau mai știu eu ce. Zic că dacă mă orientez și la serul acela de care vorbeam, aș putea spera la o răsplată serioasă din partea lui, cum ar fi să se așeze și el într-o singură direcție, nu în toate cele patru zări. Dar om trăi și om vedea. Până atunci, zile cu farmec să fie!

Articol scris pentru SuperBlog 2013

Lecția de gramatică

Așa cum știu cei care mă cunosc și cum am menționat și în pagina Despre mine, mie îmi place să vorbesc cât mai corect românește și, deși  destul de rar atrag atenția în conversații persoanelor din jur, se întâmplă să îmi apară un zâmbetuț ușor ironic în colțul gurii când e vorba de greșeli flagrante sau să oftez în sinea mea atunci când e vorba de o chestiuță mai sensibilă, pe care cea mai mare parte a oamenilor o neglijează parțial sau complet. Nu susțin niciun moment că știu și aplic în mod corect toate normele gramaticii limbii române; cu toate astea, las modestia de o parte și știu că vorbesc destul de corect în general. Când nu sunt sigură de o chestie, încerc să o evit, iar dacă nu pot, atunci menționez că nu stăpânesc destul de bine cuvântul/expresia/regula și accept cu mintea deschisă să mă lumineze cineva dacă se poate.

Am observat de-a lungul timpului că oamenii au o problemă atunci când vine vorba să exprime posesia în situații de genul ”a/al cărui/cărei”. Și eu mai stau uneori 30 de secunde și zic în minte ceea ce vreau, ca să fiu sigură că am făcut acordul corect, poate nu e cea mai simpluță chestie și mă gândesc că dacă articolul ăsta ajută măcar o persoană să înțeleagă cum se face acordul, tot e bine 😀 Nu de alta, dar am văzut greșeala asta și în anumite articole din ziare online etc. Nu se face, ok ? 🙂

Regula e de fapt clară: acordul se face încrucișat (albastru cu albastru, roșu cu roșu :P) . Să luăm un exemplu simplu: avem o fată care are prietene și prieteni, ok? Este corect să spunem:

–  fata a cărei prietenă, fata al cărei prieten, fata ale cărei prietene, fata ai cărei prieteni – ”cărei” este forma de genitiv, feminin, singular a lui ”care”, deci rămâne nemodificat dacă nu am schimbat substantivul ”fata”, căci ea e posesoarea; a – feminin, singular,  al – masculin, singular, ale – feminin, plural, ai – masculin, plural

Acum, dacă avem mai multe fete care au prieteni și prietene, vom spune:

–  fetele a căror prietenă, fetele al căror prieten, fetele ale căror prietene, fetele ai căror prieteni – ”căror” este forma de genitiv, masculin/feminin, plural a lui ”care”; cu a/al/ale/ai ne-am lămurit mai sus 🙂

Să trecem și la un băiat/ mai mulți băieți.

– băiatul a cărui prietenă, băiatul al cărui prieten, băiatul ale cărui prietene, băiatul ai cărui prieteni  –  ”cărui” e forma de genitiv, masculin, singular a lui ”care”; idem 🙂

– băieții a căror prietenă, băieții al căror prieten, băieții ale căror prietene, băieții ai căror prieteni – identic ca și la fete, pentru că avem aceeași formă a lui ”care” și pentru feminin și pentru masculin, iar a/al/ale/ai nu depind de posesor, ci de obiectul posesiei 🙂

Nu știu cât de bine am explicat logica, dar sistemul ”încrucișat” e destul de eficient, zic eu. Sigur că fiecare poate să-nvețe ”algoritmul” în alt mod, poate mai comod, nici nu mai contează, atâta timp cât încercăm să ne exprimăm corect. Acum serios, vouă nu vă sună ca naiba ”mama a cărui băiat”? 😦

Sper că articolul o să ajute persoanele care ajung zilnic la mine pe blog căutând ”cum se scrie corect” și nu numai 😀

P.S. Sper să nu fi amețit vreuna din variante, atrageți-mi atenția dacă s-a întâmplat!

Ultima oră de dirigenţie

Mi-e încă un pic greu să spun: “Am terminat liceul.” Am fost ieri la şcoală ca să iau 39 de lei (ca bursă, da) şi am aşteptat la noi în clasă în fosta noastră clasă. M-am simţit destul de ciudat, mai ales când m-am gândit că din toamnă nu va mai scrie deasupra uşii “XII B”, dar ştiu că aşa trebuie să fie, trebuie să creştem, să “ne facem mari” şi să ne amintim cu drag de ăştia patru ani.

De când am scris articolul “Impresii la cald”, multă lume s-a perindat pe aici căutând idei şi impresii legate de ultima oră de dirigenţie. Mulţi se întreabă ce ar trebui să spună ei la această oră, cum ar trebui să decurgă sau vor, poate, doar să afle cum a fost la alţii. Pentru că eram şi datoare cu nişte poze şi pentru că ştiu că uneori inspiraţia pare să ne ocolească şi mulţi ne aflăm în pană de idei când vine vorba de organizat astfel de chestii festive, m-am gândit să relatez cam cum s-a întâmplat la noi toată chestia.

Bun. Să o luăm cu începutul. Ăsta a fost destul de formal, fiindcă dirigu’ a vrut să pornim cu “Gaudeamus igitur”, ceva ce pentru mine e sinonim cu “facultate”, dar am zis să-i facem pe plac. Aşadar, am aşteptat în clasă profesorii, iar când au ajuns am ascultat solemn “Să ne bucurăm”, după care l-am rugat pe dirigu’ să strige catalogul pentru ultima dată (nici nu mai ştiu de când nu mai fusesem toţi prezenţi). L-am surprins emoţionat şi cele câteva cuvinte pe care a reuşit să le spună despre noi au fost tare drăguţe;  mărturisesc că nu mă aşteptam, mai ales după anul...agitat, să-i zicem, pe care l-am avut. Imediat după asta, una din colegele mele a ţinut un miniminidiscurs, un mesaj pentru dirigu’, că aşa e frumos, na.

De aici a început partea mai veselă a orei, i-am anunţat pe profesori că: unu la mână – dacă ei ne-au ascultat în anii ăştia, de data asta avea să fie altfel, noi urma să punem întrebările, iar ei să răspundă – şi doi la mână – pentru că e ultima noastră oră de liceeni, o să încercăm să ne amintim de copilărie şi de cât de drăguţi eram atunci. Le-am testat, deci, abilităţile; am pus o prezentare cu pozele noastre de acum aproximativ 15 ani şi i-am provocat să ne ghicească, urmând ca pentru fiecare răspuns corect să primească un cadouţ de la elevul ghicit (noi le-am dat câte un Kinder Surprise şi, deşi era cam cald şi s-au deformat puţin, i-am văzut tare animaţi, se luau la întrecere, trăgeau cu ochiul la vecinul să vadă cine are mai multe). Partea asta a fost tare haioasă, profii erau tare concentraţi şi cea mai interesantă parte era “varianta de rezervă”: la fiecare poză era un nume care apărea mereu, gen “dacă nici acum nu e X…” 😛

Următoarea chestie  pe care am făcut-o a fost să ne exprimăm succint sentimentele faţă de toţi profii prezenţi şi, în acelaşi timp, să vedem dacă au idee cam ce simţim noi pentru fiecare. Le-am făcut câte o miniprezentare în care nu le-am dezvăluit numele, dar am dat indicii şi am adus în discuţie elemente definitorii pentru ora fiecăruia, în aşa fel încât fiecare să se recunoască. Pentru că s-au prins, au primit câte o diplomă onorifică ( însoţită de o floare pentru doamne), dar şi un bileţel cu o întrebare/cerinţă. Au avut timp să-şi pregătească răspunsul cât timp colegii lor şi-au primit diplomele şi a urmat a treia şi ultima “probă”.

Cerinţele respective presupuneau ca ei să ne spună ce impresie le-am lăsat după timpul în care ne-au predat, dar nu aşa oricum, ci personalizat. De exemplu, pe profa de română am întrebat-o ce operă ar scrie despre noi (gen literar, specie) şi cum s-ar numi. Pe profa de geografie am provocat-o să ne asemene cu o destinaţie turistică, motivând răspunsul, iar pe proful de istorie – să asocieze perioada petrecută la noi la clasă cu o perioadă sau eveniment din istorie. S-au descurcat onorabil cu toţii şi, deşi au avut emoţii (ştim noi!), le-a ieşit media 10. Le mulţumesc pe această cale, deşi ştiu că nu-mi citesc blogul, pentru urările de bine şi ne bucurăm că le-am lăsat o părere atât de bună. O să ne fie dor de toţi şi o să ne amintim zâmbind şi de tezele amuzante de la economie, dar şi de zilele în care ora de istorie se făcea cu zece-doişpe elevi, care îşi rodeau unghiile rugându-se să nu-i asculte tocmai pe ei.

Ca să mai ştergem lacrimile din ochii noştri, dar şi din ai câtorva profesori, spre final i-am citit lu’ dirigu’ Balada Mioriţa în varianta matematică (internet rulz), toată lumea s-a amuzat şi profa de română ne-a felicitat că l-am înţeles pe Ion Barbu, matematicianul – poet. Doamna director a fost şi ea prezentă şi îi mulţumim pentru ceea ce a spus despre noi, precum şi pentru sfatul pe care ni l-a dat.

La final, i-am servit cu o bucăţică de plăcintă sârbească home-made şi un pahar de suc şi am mers afară să ne împozăm cu profii şi dirigu’. Noi ne-am întors în clasă, am ascultat “Ani de liceu”, am cântat şi am dansat, am făcut poze, ne-am pupat, ne-am îmbrăţişat, ne-am promis că ăsta nu e sfârşitul, unii unele au plâns până s-au înnegrit la ochi şi până s-au trezit cu dâre pe fondul de ten, alţii doar am lăcrimat puţin, dar abia am putut să mai vorbim din cauza nodului din gât. După asta am plecat să mâncăm o îngheţată şi să ne mai scriem în albume, dar nu s-a prelungit prea mult relaxarea, fiindcă trebuia să ne pregătim pentru seara.

Seara am făcut un minibanchet personal, ne-am întâlnit aproape toţi, ne-am simţit bine şi am dansat, iar unii din noi am plecat când n-am mai rezistat din cauza boxelor care erau la zece centimetri de noi. Am dat o fugă să ne zbânţuim puţin pe club music, după care am rămas să ne uităm la filmuleţe din clasa a IX-a până pe la 4 (AM, da),  când ne-am deplasat spre casele personale, ne-am demachiat, ne-am îmbrăcat în pijamale şi am pus punct unei zile pline şi frumoase. The end, cum s-ar zice!

Asta am făcut noi în ultima zi de şcoală. Pentru noi a fost frumos şi emoţionant şi ştiu că n-o să uităm curând ziua asta. Plănuim să ne mai vedem după bac, să petrecem ori de bucurie, ori de supărare şi ştim că o să venim în vizită la şcoală în toamnă (măcar să ne vindem manualele, dacă nu de drag).

Sper că articolul îi ajută pe cei mulţi gugălitori şi dă idei celor care vor organiza la anul ora asta şi nu ştiu ce să facă, pentru că ştiu că e un stres în plus, dar merită şi rămâi cu amintiri plăcute. Şi citeam pe un blog că ăsta e cel mai important lucru: să-ţi creezi amintiri!

Voi ce aţi făcut la ultima oră de dirigenţie din liceu? Aţi plâns, aţi fost bucuroşi că scăpaţi? Aţi avut o clasă unită sau a fost fiecare cu persoana personală?

Kiss, kiss, bye-bye! 🙂