Cinci lucruri pe care să NU le faci când mergi la teatru

Am început în ultima vreme să merg destul de des la teatru, balet sau alte spectacole și mă bucur să văd că sălile-s de foarte multe ori pline, chiar dacă asta poate să însemne că eu prind loc în spate sau nu mai prind deloc dacă mă hotărăsc pe ultima sută de metri. Chiar zilele trecute am vrut să-mi cumpăr bilet la unica reprezentație a spectacolului ”Apărarea lui Socrate”, adus la TNB de Teatrul Naţional al Greciei de Nord, și, evident, nu am mai găsit. De ce au decis să programeze acest spectacol în Sala Atelier e ceva peste puterile mele de înțelegere, ținând cont că reprezentația are loc, pentru prima dată în istoria teatrului, în greaca antică.

Trecând însă peste această dezamăgire, așa cum ziceam, mă bucur să văd tot mai multă lume în săli și nu-mi rămâne decât să sper că adoptând forma vom reuși să cuprindem, la un moment dat, și fondul. Asta pentru că, s-o spunem p-a dreaptă, mai avem totuși de învățat câte ceva, la nivel de societate, despre mersul la spectacole de genul ăsta, în particular la teatru. În urma observațiilor personale, aș veni cu niște recomandări din categoria ”așa nu”.

1. Nu veni să vezi o piesă despre care nu știi absolut nimic

Nu zic că ar trebui neapărat să citești piesa înainte și eventual să faci și o analiză pe text, dar măcar alea câteva paragrafe disponibile în descrierea de pe site ar trebui parcurse când cumperi biletele sau accepți o invitație. Am văzut oameni care erau complet pe dinafară când au intrat în sală și, deloc surprinzător, au comentat nemulțumiți și au ieșit bosumflați, fără să fi plecat probabil cu mare lucru de acolo și, cel mai important, fără să se simtă bine. Dacă știi că nu-ți plac, de exemplu, tragediile, poate ar fi bine să știi că dacă mergi la Hamlet n-o să te umfle râsul toată piesa. Dacă nu-ți place cocosul, ți-ai cumpăra Bounty? Ți-ai cumpăra dacă n-ai ști cu ce e, dar ce bine că știi, nu?

2. Nu aduce copiii la piese nepotrivite pentru vârsta lor

Nu reușesc să găsesc explicația pentru care, ca părinte, ai face treaba asta. Da, sunt de acord că gusturile se educă încă din copilărie, dar de ce ai aduce niște copii de cinci ani la Richard al III-leaÎn primul rând că se vor plictisi teribil după primele 10 minute și, oricât de cuminți ar fi,  vor începe să vorbească în timp ce oamenii de lângă ei (a se citi eu) vor bate ușor din picior încercând să se concentreze. Și-n al doilea rând, n-or să înțeleagă nimic din piesă, dar vor vedea crimă după crimă și vor întreba la finalul unei scene de sex brutale dacă doamna a adormit. Probabil că o explicație ar fi că ai venit la o piesă despre care nu știi absolut nimic, caz în care vezi punctul 1. E adevărat că nu înțeleg nici de ce se permite accesul copiilor la spectacole ce nu le sunt dedicate, dar asta e un pic altă poveste.

3. Nu râde non-stop dacă nu ești la o comedie

Și chiar și atunci e bună moderația. Sigur, nu contest că există momente amuzante chiar și în tragedii, treaba asta face parte din farmecul spectacolului, dar sunt momente și atât. Dacă mecanismele tale nu funcționează suficient de bine încât să-ți dai seama singur când e cazul să spui stop, uită-te în jur. Îți spune ceva faptul că vecinii s-au oprit din râs acum zece replici? Poți cumva să citești exasperarea pe fața lor? Brusc dau de înțeles că i-ar durea în gât sau își dreg vocea? E semn că ar fi de bun-simț să te oprești din râs. Cu ocazia asta înțelegi și tu ceva din piesă.

4. Nu sta cu nasul în telefonul mobil

Recunosc cu mâna pe inimă că mi se întâmplă uneori să scot telefonul ca să-mi notez vreo replică sau ceva la care se face referire și nu vreau să uit. Dar cât mai răruț și mai pe scurt. Ai plătit biletul ca să stai pe Facebook? Păi nu puteai face asta bine-mersi de acasă, gratis? Și nu doar că ratezi spectacolul, dar îi deranjezi și pe ceilalți. Acum două săptămâni eram la balet, iar domnișoara din fața mea a întârziat după pauză (întârziase și la început, oricum), s-a așezat și cum așteptam eu, în inocența mea, să blocheze telefonul, o văd că se face comodă și începe să verifice în care dintre pozele făcute pe scările Operei a ieșit mai bine. Acum mă gândesc că, în loc să-mi dreg vocea, aș fi putut să o ajut să aleagă pe care să o pună pe Facebook la check-in.

5. Nu te fâțâi pe scaun întruna

Evident că asta nu înseamnă să fii stană de piatră două ore sau cât durează spectacolul, dar nici să nu poți sta locului un minut. Când am fost la N(AUM) m-am chinuit în ultimul hal să o ”prind în cadru” pe Oana Pellea, pentru că doamna din fața mea se muta când la stânga, când la dreapta și-și mai trecea și mâna prin păr din când în când, ca să fie și mai fain. Și nu, n-a fost, nici pentru mine, nici pentru doamna din spatele meu, pe care am auzit-o oftând de vreo două ori din cauza efectului de domino. Pe copii îi admonestăm când nu se potolesc un pic, nici noi, adulții, n-avem stare deloc? 🙂

Și gata, astea fiind spuse, spor la cumpărat bilete și vizionare plăcută!

Advertisements

Suntem ceea ce…facem în mod repetat

Eram prin liceu când au început să mi se aprindă beculețele privind adoptarea unui stil de viață mai sănătos. Mă îngrășasem câteva kilograme, nu multe, dar de ajuns încât să nu mai încap în perechea preferată de blugi prespălați și să mi se reverse ușor șoldurile peste talia extrem de joasă a acestora. În clasa a IX-a și a X-a făcusem săptămânal vreo două-trei ore de dans, iar când am renunțat la activitatea asta și am continuat să mănânc dulciuri de parcă a doua zi era sfârșitul lumii și-ar fi fost un sacrilegiu să rămână vreun pic de ciocolată pe pământ, corpul meu a început și el să reacționeze. Azi juma’ de kil, mâine doi-trei centimetri pe burtică, poimâine niște celulită pe coapse și uite așa m-am trezit eu căutând pe net calculatoare de calorii, idei de mâncare dietetică și programe de sport care, dacă s-ar fi putut, să mă ajute să slăbesc doar uitându-mă la ele.

În caz că vă întrebați dacă le-am găsit pe cele din urmă, aflați că nu. Am găsit totuși un forum cu multe informații, cu calculator de calorii, cu rețete de mâncare sănătoasă și idei de activități sportive cât mai plăcute. Și a fost atunci momentul în care am realizat că soluția nu e să slăbești, ci să-ți schimbi stilul de viață. Sau, mă rog, să-l îmbunătățești. Mi-a ieșit pentru o vreme, dar acum, când mă aflu într-o perioadă de călcat în străchini și încerc din nou să ajung la un echilibru, îmi dau seama că trebuie să lucrez semnificativ la schimbarea mindset-ului. Și că, la fel ca mine, mai sunt milioane de oameni care n-au nevoie de vreun plan radical care să dea randament pe termen scurt, ci de un stil de viață mai sănătos, care să asigure rezultate pe termen lung.

Din motivul ăsta, o campanie în care mi-ar plăcea mult să mă implic ar fi una prin care să se promoveze tocmai un alt stil de viață. Nu doar pentru că m-ar motiva pe mine personal să practise what I preach*, dar m-aș bucura să știu că i-am ajutat cumva și pe alții să-și găsească un astfel de echilibru. Și cine ar fi mai potrivit să inițieze o astfel de campanie decât cei ce la Nutrivita, care de 8 ani de zile încearcă să aducă în alimentația românilor și produse mai sănătoase, precum produse fără lactoză sau batoane proteice și diverse suplimente nutritive?

Mănâncă, mișcă-te, trăiește…sănătos!

Așa mi-ar plăcea să sune campania asta. Nu doar că ar atrage imediat atenția prin faptul că e inspirată din titlul unei cărți destul de cunoscute, dar cred că subliniază destul de bine cei doi piloni principali (pe lângă o relație echilibrată cu tine însuți/însăți) ai unui stil de viață sănătos. După ce stabilim la cine vrem să ajungem și ce impact ne dorim să avem asupra publicului țintă, mă gândesc că am putea să le cerem ajutorul celor de la Loopaa sau Creadiv, care sigur ar veni cu idei cât mai creative de promovare, precum și cu suportul tehnic și vizualele necesare.

Pe bucata de offline a campaniei, cred că e imperios să organizăm mici evenimente dedicate sportului, atât în aer liber, cât și în cadrul unei săli de sport (poate o zi a porților deschise la o sală partener). Practic, am putea să le arătăm oamenilor că există cel puțin o activitate fizică potrivită fiecăruia, fie că vorbim de alergat, mers cu bicicleta, pilates sau fitness ori urcatul scărilor din parcul Carol sau din blocul în care locuiesc. Prin evenimentele astea, pe care știu că le-ar promova cu drag cei de la TVR2, am sublinia că în epoca în care trăim, în care sedentarismul e o problemă majoră, mișcarea este nu doar necesară, dar și plăcută și diversificată.
În plus, tot în offline aș vedea niște ateliere de nutriție în care să explicăm importanța mâncatului sănătos și să le oferim oamenilor exemple concrete de combinații sănătoase pentru un mic-dejun pe fugă sau un prânz la birou. Și apropo de mic-dejun, cum ar fi să mergem în stațiile de metrou la orele dimineții și să oferim mostre din produsele Nutrivita ca alternativă la covrigii frumos mirositori, dar atât de păcătoși?

Pe partea de online, pe lângă promovarea intensă pe rețelele de socializare atât a stilului de viață sănătos (eventual cu un hashtag de genul #manancsanatos), cât și a evenimentelor din offline, blogosfera ar avea rolul ei extrem de important. Sunt sigură că sunt o grămadă de bloggeri, printre care și bloggerii parteneri de la SuperBlog 2015, care ar fi încântați să se implice. O idee ar fi o serie de articole privind experiențele personale ale acestora privind relația cu mâncarea și sportul sau poate provocări de genul: ”30 de zile fără zahăr”, ”O săptămână fără fast-food”, ”30 de minute de mișcare zilnic”.
Cei care s-ar încumeta la o astfel de provocare ar posta pe bloguri materiale privind efectele pe care le observă în timp sau greutățile cu care s-au confruntat și modurile în care le-au depășit. Poate un articol-concluzie de genul ”Înainte și după”? Să vezi o tipă de la Victoria’s Secret promovând un stil de viață sănătos nu-ți spune mare lucru. Când vezi însă că un om cu care poți rezona (poate aveți joburi similare, cu 8-10 ore de stat pe scaun zilnic, sau aveți tot câte doi copii și vă place ciocolata la nebunie) reușește să mănânce cât de cât sănătos și să facă mișcare zilnic, parcă prinzi speranță 🙂

Într-o perioadă în care timpul e atât de puțin, iar rafturile-s pline de produse care mai de care mai procesate, cu zeci de ingrediente cât mai greu de pronunțat, când se stă pe scaun o zi întreagă și oamenii preferă să-și petreacă timpul liber cu smartphone-ul în față decât să alerge jumătate de oră, nu zice nimeni că e ușor să faci o astfel de campanie și să obții impactul dorit. Eu m-aș implica însă cu maaaare drag și-s sigură că orice pas înainte face diferența. Vorba aia, I didn’t say it’s gonna be easy, I said it’s gonna be worth it!**

quote body lifestyle

Acest articol este ultimul din seria SuperBlog 2015.

* practise what I preach – să practic ceea ce promovez
** I didn’t say it’s gonna be easy, I said it’s gonna be worth it – n-am spus că o să fie ușor, am spus că o să merite
Sursa foto

Adevărul gol-goluț despre cum se spală vasele

Îmi făceam zilele trecute o listă de filme pe care trebuie neapărat să le văd, pentru că dacă de citit am mai citit câte ceva, în ce privește filmele sunt un pic cam pierdută în spațiu. Nu doar că am văzut puține, dar o parte dintre cele pe care le-am văzut sunt filme ușurele, simple, care nu impresionează prin ceva în mod special și din care nu-ți mai amintești aproape nimic peste un an, doi. Bine, asta dacă filmul respectiv nu-l are ca protagonist pe vreun domn sexy de la Hollywood, caz în care poți să îți mai amintești câte ceva. E drept însă că eu am văzut ”Closer”, cu Jude Law, din care nu-mi amintesc absolut nimic, abia dacă îmi amintesc că e cu Jude Law.

Le țin minte însă pe cele două cu Gerard Butler, ceea ce ar putea să însemne că au fost mai bune. Sau că m-a prins cumva subiectul. Mă rog, hai să fim serioși, nu astea sunt explicațiile, Gerard e Gerard, fiecare cu slăbiciunile lui. Eh, și trecând peste cel cu scrisorile lui trimise din lumea de dincolo, mai are un film cu Katherine Heigl, că de asta l-am și ținut mine pe ăsta, în care îi explică el de ce nu-și găsește ea iubit și o ajută să caute până, well, evident, îl găsește pe el, oh, so beautiful. Nu, nu e spoiler, faci câteva legături și din primele minute știi ce se întâmplă.

Eh, și e în The Ugly Truth, că despre el vorbim, o scenă destul de amuzantă, în care protagonista primește un compliment de la un potențial iubit, care, nu-mi amintesc în ce context, vine la ea la ușă. Cert e că tipul îi zice că arată foarte bine, iar domnișoara, încercând să pară mega casual, îi zice ceva de genul: ”Oh thanks, yeah… I was just doing the dishes”. Siiiigur, că toate arătăm așa când spălăm vasele, ne stau perfect rochiile negre scurte, mulate, buclele blonde și zâmbetul rujat.

Adevărul gol-goluț e că, deși nu-mi amintesc exact, cel mai probabil se pregătise intens înainte ca să fie așa casually perfect, cum facem toate. O fi stat și ea niște minute bune într-o baie caldă cu spumă, să se relaxeze, și-o fi dat cu o loțiune hidratantă cu miros drăguț, ca să aibă pielea catifelată, o fi înjurat puțin când s-a ars pe gât cu placa sau ondulatorul încercând să facă bucla perfectă, poate a dat și cu degetul mic de la picior în pragul de la ușă și de aia avea bujorii ăia în obrăjori. Ca să nu mai vorbim de cât timp o fi petrecut înainte de toate astea cu epilatul, cu programări ratate la salon, cu strâns din dinți, iritații și fire sub piele apărute după. Ah, nu, stai, că astea cred că-s doar problemele noastre, ale muritoarelor de rând, care încă doar visăm la epilare definitivă.

aparat epilare definitva

Silk’n Glide

Dacă stau bine să mă gândesc totuși, poate că nu mai e chiar așa un vis ăsta, în orice caz nu unul așa de greu de atins. În ultima vreme, și-a pus atâta lume mintea la contribuție ca să țintească problema asta teribilă a epilatului, încât cu doar câteva click-uri ne putem cadorisi și noi cu un aparat de epilat cu laser care să ne scape de tot de grija asta. Gata cu programările, cu ceara fierbinte, cu plecatul de la salon cu lacrimi în ochi și gata cu lama de ras care are efect fix o zi, după care părul crește mai mândru decât înainte. Cu un aparat de ăsta, pe lângă că firul de păr devine mult mai casant, nici nu mai primește ”de mâncare” de la rădăcină și nu-i mai rămâne decât să-și dea obștescul sfârșit. Ca să nu mai spun că Silk’n Glide 300k se poate folosi și după expunerea la soare.

Long story short, un pic bronzate, epilate fără prea mult stres și fără urme, putem și noi să facem o baie călduță, să ne cremuim și parfumăm,  să ne punem o rochie sexy și un ruj roșu și să ne apucăm de spălat vase. Că na, adevărul gol-goluț ni-l spune Gerard mai jos, pare-se:

The Ugly Truth

The Ugly Truth

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 22

Back to basics

Îți place să iei parte la activități culturale, chiar dacă asta nu se întâmplă așa des precum ai vrea.  De fapt, să fim serioși, se întâmplă chiar prea rar; din lipsă de timp și uneori, din comoditate, n-ai prea reușit să ajungi nici măcar la teatru în ultimii ani.
Dar se mai întâmplă. Primești bilete la balet, la ”Spărgătorul de nuci” și abia aștepți, mai ales că e fix înainte de sesiune, cât să fie un mic productivity boost. Îți amintești și acum de biblioteca din școala primară, de unde ai împrumutat cartea pe perioada vacanței de iarnă, și de halatul cu dungi colorate sub care te-ai ascuns, la lumina instalației din brad, ca să creezi atmosfera potrivită lecturii.

Bun. Aștepți ziua și te gândești cu ce să te îmbraci. Nu, nu te gândești la vreo rochie lungă, cu spatele gol, niște pantofi strălucitori și un machiaj prețios. Dar așa cât să arăți ok, să demonstrezi că ai acordat un pic de atenție, că ai respect pentru tine, pentru domnul de lângă, care se îmbracă în costum, dar și pentru oamenii de pe scenă.  De bine, de rău, reușești să încropești o ținută, zici tu, decentă și onorabilă, deși nu ești pe deplin mulțumită. Când o să fii o super doamnă și o să-ți permiți mai multe, o să-ți iei bilet din categoria I și o să te îmbraci și mai bine. Până una, alta, e ok.

Și-ajungi la Operă și te umpli de dezamăgire, deși, cumva, te așteptai. Acum, nu zic, n-o fi ea Opera din Viena sau mai știu eu ce alt loc cu atâta tradiție și atâta prestanță, dar chiar și așa, un minim de respect și educație se cere peste tot. Nu, doamnelor și domnilor, la operă nu se vine în blugi. Nu, nu, nu și de un milion de ori nu. Poate să-mi sară tot internetul în cap (deși, norocul meu, n-am șanse), dar nu. Poate sunt eu prea conservatoare, dar  încă mai cred că libertatea și democrația pe care le invocăm constant, sunt de multe ori prea prost înțelese. Da, am și eu piticii mei, la care nu sunt dispusă să renunț, dar dacă ar fi după mine, la operă ar fi ținuta obligatorie, pentru că dacă nu suntem capabili să facem asta din proprie inițiativă, măcar din constrângere.

Am văzut doamne femei în blugi, teniși, bluză, vestă de blugi și geacă și domni bărbați în pantofi sport,  blugi și pulover . La fel cum am văzut băieței de 7-8 ani îmbrăcați în costum și cu papion sau fetițe de aceeași vârstă purtând rochiță. Pentru că părinții lor știu că la operă nu te duci îmbrăcat ca la piață. Pentru că grija în alegerea unei ținute puțin mai speciale și, desigur, comportamentul adecvat pe timpul spectacolului denotă, până la urmă, aprecierea ta pentru oamenii de pe scenă și pentru activitatea lor, la urma urmei, pentru artă.

Despre cei care nu au răbdarea necesară să rămână în sală cât timp restul spectatorilor aplaudă, la finalul spectacolului, am o părere la fel de bună. Dragilor, pentru artiști aplauzele sunt confirmarea că și-au făcut treaba bine, că au reușit pentru două ore să vă îndepărteze puțin de grijile zilnice, să vă capteze atenția și să vă hrănească puțin spiritul și intelectul. Dacă ați avut răbdare două ore, de ce nu mai aveți încă 5 minute, cât durează aplauzele, să dați înapoi un gram din bucuria pe care ei v-au oferit-o cât timp ați stat pe scaune? Nici nu mai cer respect pentru ceilalți spectatori, care nu pot să se bucure de moment, fiindcă trebuie să vă facă vouă loc acum să ieșiți acum, fiindcă voi acum trebuie să plecați, fiindcă altfel se sfârșește lumea acum.

Nu, nu mi se pare că am niște idei absurde și pretenții nefondate. Chiar nu. Și până la urmă, chiar așa, de ce nu ne place să ”dress up”? Câte atâtea ocazii avem zilnic, încât e o corvoadă să mai facem asta și când mergem la un spectacol de genul acesta? Chiar așa de complicat e? Nu zice nimeni să venim în rochii de seară sau frac și mănuși albe. Dar chiar în blugi și pantofi sport? Serios? Chiar nu e extrem de greu de atins un echilibru. Și dacă totuși chiar e, în fond, it’s better to be overdressed, than underdressed.

Zile cu farmec

Dacă vreodată vi se pare că mă întâlniți pe stradă, dar nu sunteți siguri, am o sugestie pentru voi. Uitați-vă la podoaba capilară a domnișoarei întâlnite: dacă e bogată, puternică și strălucitoare, nu sunt eu. N-am avut niciodată părul des și nici nu știu dacă m-ar fi ajutat cu ceva dacă mama m-ar fi ras în cap; câteodată am senzația că n-ai cum să scapi de karma, deci probabil că tot puțin și subțire ar fi fost.

Normal că de-a lungul timpului problemele nu au încetat să apară. În primul rând, în clasa I mă jucam cu părul în timpul orelor, așa că doamna învățătoare a pus-o pe maică-mea să mă tundă. Din nou. De data asta în stil franțuzesc. Și am ajuns chiar să-mi placă frizura asta.
Trecând însă peste amintirile din școala generală, că iar îmi amintesc cum am stat 10 minute pe hol fiindcă vorbeam în timpul orei, problemuțele mai serioase nu m-au ocolit nici ele.
Fire nenumărate au renunțat la găzduirea mea și și-au văzut de drum în jos, în virtutea gravității, încât în unele momente chiar aveam senzația că am să chelesc curând. Nu s-a întâmplat. Încă. Promit să revin cu poze în caz de ceva. Pe urmă, eterna problemă a dezintegrării scalpului, bine cunoscuta mătreață. Am încercat toate șampoanele de pe rafturi, la un moment dat aveam în baie șapte sticle începute și în cap aceeași problemă. Momentul în care am decis că nu mai vreau să folosesc niciun tratament, nici măcar de la dermatolog, a fost cel în care am dat în cap cu un soi de ulei pe care n-am reușit să-l scot vreo săptămână, așa de gras aveam părul de nu-mi venea să ies din casă.
Și-atunci am zis stop joc. O să învăț să trăiesc cu ea. Până anul trecut când mă văitam colegelor mele de cameră, care mi-au recomandat două produse din gama Gerovital Plant Tratament, șamponul și loțiunea cu ichtiol împotriva mătreții.
Decizia n-a fost grea, nu doar pentru sunt momente în care zici ”hai s-o încerc și pe asta”, ci și pentru că mie îmi sunt tare dragi produsele Farmec. Primul demachiant pe care l-am folosit a fost laptele Doina, produs care nu-mi lipsește nici acum dintre cosmetice, iar pe lângă masca de păr cu argilă de la Aslavital, pe care o folosesc periodic, nu trece zi fără să-mi tratez mâinile cu crema lor cu glicerină.

Recunosc cu mâna pe inimă că la început mi-a fost teamă că mica noastră cameră de cămin o să prindă un miros nu tocmai plăcut, dat fiind că trebuia să las loțiunea să acționeze câteva ore bune, dar n-a fost deloc așa, iar atunci când am văzut că efectele nu întârzie să apară, nici nu m-am mai gândit la asta. Mi-am propus atunci să îmi iau și serul hidratant termoprotector pe care îl văzusem la una din colege, dar m-am luat cu altele, știți cum e, mă văzusem cu sacii în căruță și gata. Am să-mi revizuiesc însă comportamentul, mai ales că vine frigul acum și nici nu vreau să-mi închipui cum e să ieși de la căldura plăcii de îndreptat, direct în cele două grade amărâte de afară. Da, știu, trebuie să-i cer iertare că-l mai și întind uneori.

Una peste alta, după adunări și scăderi, zic că sunt pe plus, dat fiind că nu l-am vopsit niciodată, nu îl întind zilnic, încerc să evit pe cât pot uscatul cu foehn-ul și nici nu folosesc șapte feluri de spumă, fixativ, ceară sau mai știu eu ce. Zic că dacă mă orientez și la serul acela de care vorbeam, aș putea spera la o răsplată serioasă din partea lui, cum ar fi să se așeze și el într-o singură direcție, nu în toate cele patru zări. Dar om trăi și om vedea. Până atunci, zile cu farmec să fie!

Articol scris pentru SuperBlog 2013

Lecția de gramatică

Așa cum știu cei care mă cunosc și cum am menționat și în pagina Despre mine, mie îmi place să vorbesc cât mai corect românește și, deși  destul de rar atrag atenția în conversații persoanelor din jur, se întâmplă să îmi apară un zâmbetuț ușor ironic în colțul gurii când e vorba de greșeli flagrante sau să oftez în sinea mea atunci când e vorba de o chestiuță mai sensibilă, pe care cea mai mare parte a oamenilor o neglijează parțial sau complet. Nu susțin niciun moment că știu și aplic în mod corect toate normele gramaticii limbii române; cu toate astea, las modestia de o parte și știu că vorbesc destul de corect în general. Când nu sunt sigură de o chestie, încerc să o evit, iar dacă nu pot, atunci menționez că nu stăpânesc destul de bine cuvântul/expresia/regula și accept cu mintea deschisă să mă lumineze cineva dacă se poate.

Am observat de-a lungul timpului că oamenii au o problemă atunci când vine vorba să exprime posesia în situații de genul ”a/al cărui/cărei”. Și eu mai stau uneori 30 de secunde și zic în minte ceea ce vreau, ca să fiu sigură că am făcut acordul corect, poate nu e cea mai simpluță chestie și mă gândesc că dacă articolul ăsta ajută măcar o persoană să înțeleagă cum se face acordul, tot e bine 😀 Nu de alta, dar am văzut greșeala asta și în anumite articole din ziare online etc. Nu se face, ok ? 🙂

Regula e de fapt clară: acordul se face încrucișat (albastru cu albastru, roșu cu roșu :P) . Să luăm un exemplu simplu: avem o fată care are prietene și prieteni, ok? Este corect să spunem:

–  fata a cărei prietenă, fata al cărei prieten, fata ale cărei prietene, fata ai cărei prieteni – ”cărei” este forma de genitiv, feminin, singular a lui ”care”, deci rămâne nemodificat dacă nu am schimbat substantivul ”fata”, căci ea e posesoarea; a – feminin, singular,  al – masculin, singular, ale – feminin, plural, ai – masculin, plural

Acum, dacă avem mai multe fete care au prieteni și prietene, vom spune:

–  fetele a căror prietenă, fetele al căror prieten, fetele ale căror prietene, fetele ai căror prieteni – ”căror” este forma de genitiv, masculin/feminin, plural a lui ”care”; cu a/al/ale/ai ne-am lămurit mai sus 🙂

Să trecem și la un băiat/ mai mulți băieți.

băiatul a cărui prietenă, băiatul al cărui prieten, băiatul ale cărui prietene, băiatul ai cărui prieteni  –  ”cărui” e forma de genitiv, masculin, singular a lui ”care”; idem 🙂

băieții a căror prietenă, băieții al căror prieten, băieții ale căror prietene, băieții ai căror prieteni – identic ca și la fete, pentru că avem aceeași formă a lui ”care” și pentru feminin și pentru masculin, iar a/al/ale/ai nu depind de posesor, ci de obiectul posesiei 🙂

Nu știu cât de bine am explicat logica, dar sistemul ”încrucișat” e destul de eficient, zic eu. Sigur că fiecare poate să-nvețe ”algoritmul” în alt mod, poate mai comod, nici nu mai contează, atâta timp cât încercăm să ne exprimăm corect. Acum serios, vouă nu vă sună ca naiba mama a cărui băiat”? 😦

Sper că articolul o să ajute persoanele care ajung zilnic la mine pe blog căutând ”cum se scrie corect” și nu numai 😀

P.S. Sper să nu fi amețit vreuna din variante, atrageți-mi atenția dacă s-a întâmplat!

Ultima oră de dirigenţie

Mi-e încă un pic greu să spun: “Am terminat liceul.” Am fost ieri la şcoală ca să iau 39 de lei (ca bursă, da) şi am aşteptat la noi în clasă în fosta noastră clasă. M-am simţit destul de ciudat, mai ales când m-am gândit că din toamnă nu va mai scrie deasupra uşii “XII B”, dar ştiu că aşa trebuie să fie, trebuie să creştem, să “ne facem mari” şi să ne amintim cu drag de ăştia patru ani.

De când am scris articolul “Impresii la cald”, multă lume s-a perindat pe aici căutând idei şi impresii legate de ultima oră de dirigenţie. Mulţi se întreabă ce ar trebui să spună ei la această oră, cum ar trebui să decurgă sau vor, poate, doar să afle cum a fost la alţii. Pentru că eram şi datoare cu nişte poze şi pentru că ştiu că uneori inspiraţia pare să ne ocolească şi mulţi ne aflăm în pană de idei când vine vorba de organizat astfel de chestii festive, m-am gândit să relatez cam cum s-a întâmplat la noi toată chestia.

Bun. Să o luăm cu începutul. Ăsta a fost destul de formal, fiindcă dirigu’ a vrut să pornim cu “Gaudeamus igitur”, ceva ce pentru mine e sinonim cu “facultate”, dar am zis să-i facem pe plac. Aşadar, am aşteptat în clasă profesorii, iar când au ajuns am ascultat solemn “Să ne bucurăm”, după care l-am rugat pe dirigu’ să strige catalogul pentru ultima dată (nici nu mai ştiu de când nu mai fusesem toţi prezenţi). L-am surprins emoţionat şi cele câteva cuvinte pe care a reuşit să le spună despre noi au fost tare drăguţe;  mărturisesc că nu mă aşteptam, mai ales după anul...agitat, să-i zicem, pe care l-am avut. Imediat după asta, una din colegele mele a ţinut un miniminidiscurs, un mesaj pentru dirigu’, că aşa e frumos, na.

De aici a început partea mai veselă a orei, i-am anunţat pe profesori că: unu la mână – dacă ei ne-au ascultat în anii ăştia, de data asta avea să fie altfel, noi urma să punem întrebările, iar ei să răspundă – şi doi la mână – pentru că e ultima noastră oră de liceeni, o să încercăm să ne amintim de copilărie şi de cât de drăguţi eram atunci. Le-am testat, deci, abilităţile; am pus o prezentare cu pozele noastre de acum aproximativ 15 ani şi i-am provocat să ne ghicească, urmând ca pentru fiecare răspuns corect să primească un cadouţ de la elevul ghicit (noi le-am dat câte un Kinder Surprise şi, deşi era cam cald şi s-au deformat puţin, i-am văzut tare animaţi, se luau la întrecere, trăgeau cu ochiul la vecinul să vadă cine are mai multe). Partea asta a fost tare haioasă, profii erau tare concentraţi şi cea mai interesantă parte era “varianta de rezervă”: la fiecare poză era un nume care apărea mereu, gen “dacă nici acum nu e X…” 😛

Următoarea chestie  pe care am făcut-o a fost să ne exprimăm succint sentimentele faţă de toţi profii prezenţi şi, în acelaşi timp, să vedem dacă au idee cam ce simţim noi pentru fiecare. Le-am făcut câte o miniprezentare în care nu le-am dezvăluit numele, dar am dat indicii şi am adus în discuţie elemente definitorii pentru ora fiecăruia, în aşa fel încât fiecare să se recunoască. Pentru că s-au prins, au primit câte o diplomă onorifică ( însoţită de o floare pentru doamne), dar şi un bileţel cu o întrebare/cerinţă. Au avut timp să-şi pregătească răspunsul cât timp colegii lor şi-au primit diplomele şi a urmat a treia şi ultima “probă”.

Descriere succintă profesori

Cerinţele respective presupuneau ca ei să ne spună ce impresie le-am lăsat după timpul în care ne-au predat, dar nu aşa oricum, ci personalizat. De exemplu, pe profa de română am întrebat-o ce operă ar scrie despre noi (gen literar, specie) şi cum s-ar numi. Pe profa de geografie am provocat-o să ne asemene cu o destinaţie turistică, motivând răspunsul, iar pe proful de istorie – să asocieze perioada petrecută la noi la clasă cu o perioadă sau eveniment din istorie. S-au descurcat onorabil cu toţii şi, deşi au avut emoţii (ştim noi!), le-a ieşit media 10. Le mulţumesc pe această cale, deşi ştiu că nu-mi citesc blogul, pentru urările de bine şi ne bucurăm că le-am lăsat o părere atât de bună. O să ne fie dor de toţi şi o să ne amintim zâmbind şi de tezele amuzante de la economie, dar şi de zilele în care ora de istorie se făcea cu zece-doişpe elevi, care îşi rodeau unghiile rugându-se să nu-i asculte tocmai pe ei.

Profesorii răspund la întrebări

Ca să mai ştergem lacrimile din ochii noştri, dar şi din ai câtorva profesori, spre final i-am citit lu’ dirigu’ Balada Mioriţa în varianta matematică (internet rulz), toată lumea s-a amuzat şi profa de română ne-a felicitat că l-am înţeles pe Ion Barbu, matematicianul – poet. Doamna director a fost şi ea prezentă şi îi mulţumim pentru ceea ce a spus despre noi, precum şi pentru sfatul pe care ni l-a dat.

La final, i-am servit cu o bucăţică de plăcintă sârbească home-made şi un pahar de suc şi am mers afară să ne împozăm cu profii şi dirigu’. Noi ne-am întors în clasă, am ascultat “Ani de liceu”, am cântat şi am dansat, am făcut poze, ne-am pupat, ne-am îmbrăţişat, ne-am promis că ăsta nu e sfârşitul, unii unele au plâns până s-au înnegrit la ochi şi până s-au trezit cu dâre pe fondul de ten, alţii doar am lăcrimat puţin, dar abia am putut să mai vorbim din cauza nodului din gât. După asta am plecat să mâncăm o îngheţată şi să ne mai scriem în albume, dar nu s-a prelungit prea mult relaxarea, fiindcă trebuia să ne pregătim pentru seara.

Poză de grup

Fete, fete

Powerpuff girls 1

Powerpuff girls 2

Seara am făcut un minibanchet personal, ne-am întâlnit aproape toţi, ne-am simţit bine şi am dansat, iar unii din noi am plecat când n-am mai rezistat din cauza boxelor care erau la zece centimetri de noi. Am dat o fugă să ne zbânţuim puţin pe club music, după care am rămas să ne uităm la filmuleţe din clasa a IX-a până pe la 4 (AM, da),  când ne-am deplasat spre casele personale, ne-am demachiat, ne-am îmbrăcat în pijamale şi am pus punct unei zile pline şi frumoase. The end, cum s-ar zice!

Minibanchet

Powerpuff girls 3

Asta am făcut noi în ultima zi de şcoală. Pentru noi a fost frumos şi emoţionant şi ştiu că n-o să uităm curând ziua asta. Plănuim să ne mai vedem după bac, să petrecem ori de bucurie, ori de supărare şi ştim că o să venim în vizită la şcoală în toamnă (măcar să ne vindem manualele, dacă nu de drag).

Sper că articolul îi ajută pe cei mulţi gugălitori şi dă idei celor care vor organiza la anul ora asta şi nu ştiu ce să facă, pentru că ştiu că e un stres în plus, dar merită şi rămâi cu amintiri plăcute. Şi citeam pe un blog că ăsta e cel mai important lucru: să-ţi creezi amintiri!

Voi ce aţi făcut la ultima oră de dirigenţie din liceu? Aţi plâns, aţi fost bucuroşi că scăpaţi? Aţi avut o clasă unită sau a fost fiecare cu persoana personală?

Kiss, kiss, bye-bye! 🙂