Pseudoplăceri

Mă uitam ieri pe un blog cu reţete raw vegan, pentru că o văzusem pe posesoara sa la emisiunea lui Carmen Brumă, Spa-ul de duminică parcă îi zice. Ei, şi dând eu o raită virtuală pe acolo văd un titlu: “Tort de fructe de pădure cu blat de cafea”. Acum, eu de ceva timp sunt oarecum pasionată de nutriţie şi mă interesează să mănânc cât de cât sănătos, îmi place să mă uit pe bloguri culinare şi îmi place să trag cu ochiul şi pe cele care promovează mâncarea nepreparată termic. Nu pentru că am în plan să devin vegetariană, vegană, sau să mănânc raw, ci pentru că unele chestii, pe lângă că sunt sănătoase, nu au cum să nu fie bune, după ingredientele folosite. Când am văzut titlul ăsta însă, mi-am dat seama că e ceva suspect la mijloc. De ce? Păi pentru că nu am văzut până acum reţete de genul ăsta să promoveze, printre altele de astea “nocive”, cafeaua.

Exact aşa cum m-am gândit, nu era vorba de cafeaua adevărată, ci de INKA, sau cafea de cereale, cum era trecută ea acolo (şi în multe alte locuri). Bun. Hai să lămurim ceva: nu există cafea de cereale! Cafeaua este cafea şi punct. Pe sistemul: ori e cafea, ori nu mai e, ca să cităm din clasicii în viaţă. Cafeaua este o băutură de culoare neagră obţinută din boabe de cafea, obţinute din arborele de cafea. Fără alte cereale. Inka este un înlocuitor de cafea, obţinut, într-adevăr din cereale, cicoare şi sfeclă de zahăr. Ei zic că “mimează gustul şi aroma cafelei”. Da, sigur.

Hai să vă zic ce părere am eu despre băutura asta în particular şi despre înlocuitori în general. După mine, e vorba de nevoia noastră continuă de a ne convinge, atunci când vrem să renunţăm la lucruri care ne fac rău într-o anume măsură, că există înlocuitori pentru orice. E un proces psihologic speculat la maxim de marketeri. Pentru că dacă aţi băut Inka, ştiţi bine că nu are nici în clin, nici în mânecă draga de ea cu cafeaua. Dar merge să guşti din ea, e neagră şi fierbinte şi zici: “vaaai, ce bună e, parcă nici nu-mi trebuie cafea!”. Aha, bine.

Aceeaşi chestie este valabilă şi la cafeaua decofeinizată, e valabilă şi la berea fără alcool şi probabil la multe alte lucruri care nu-mi vin în minte acum. Eu am încercat “experienţa cafea decofeinizată”, care oricum e mai satisfăcătoare decât “experienţa inka”, pentru că măcar are gust şi aromă de cafea, dar oricât aş lucra cu al meu psihic, nu pot să mă mint singură. Nu, aceste băuturi nu pot suplini lipsa cofeinei şi, personal, nu mai văd sensul acestei lupte cu mine, când tot ce obţin din chestia asta nu mai e nici măcar o pseudoplăcere. Pentru că da, pentru mine cafeaua e o plăcere. Pot să trăiesc fără ea, pentru că am încercat, nu e vorba nici de dependenţa de gest, că pe asta o pot trata cu o cană de ceai, ci pur şi simplu e un moment de răsfăţ de care mă bucur în fiecare zi, în linişte şi pace.

Uite cum am ajuns să scriu despre relaţia mea cu licoarea neagră, deşi ideea postului era alta. Ideea era că noi, oamenii, avem tendinţa de a ne păcăli creieraşul cu tot felul de nume de astea interesante: “cafea de cereale”, “cafea decofeinizată”, “bere fără alcool”. Păi cafeaua nu se face din cereale, cafeaua fără cofeină nu mai e cafea în sensul cel mai propriu al cuvântului, iar berea este o băutură cu alcool, prin definiţie; fără alcool este o băutură din orz, hamei şi din ce se mai face ea. Probabil că strategia asta funcţionează la multă lume, că altfel nu ar mai fi atât de folosită, dar mi se pare că subliniază perfect slăbiciunile noastre şi faptul că nu suntem în stare să renunţăm la cafea/bere/orice altceva care se încadrează fără să ne păcălim cu tot felul de substitute, fără să încercăm să ne procurăm plăcerea, devenită acum pseudoplăcere, pe care acelea ne-o ofereau din alte surse, mai puţin păcătoase, să zicem.

Aşadar, dacă ne place şi nu ne face rău, să bem (în limita bunului simţ, evident!), iar dacă ne face rău şi vrem să renunţăm, să spunem că bem inka, nu cafea de cereale, doar ca să auzim cuvântul “cafea” acolo 🙂

Poftă bună la cafea/decofe/inka mâine dimineaţă 🙂

 

 

Advertisements

Povestea unei iubiri

Mie îmi place limba spaniolă. Am menţionat asta şi la “Despre mine”, dar mă gândesc că nu toată lumea a citit pagina aia, deci mai spun o dată, ca să se ştie. Da, m-am uitat la telenovele şi am învăţat destule “din auzite” aşa, dar mi-am propus să o învăţ pe bune şi acum sunt în plin proces.  Asta este însă altă poveste, despre care o să scriu cu altă ocazie. Astăzi vreau să vă las o melodie, pe care am auzit-o prima dată duminica trecută în emisiunea “Doamne de poveste”, folosită pe fundal ca temă a cuplului Mihai Eminescu-Veronica Micle (apropo, materialul chiar merită vizionat). Aşadar, dacă sunteţi amatori de gen, dacă vă place Julio Iglesias sau Ana Gabriel (sau amândoi) sau pur şi simplu vreţi să ascultaţi o melodie frumoasă într-o după-amiază (aproape seară) geroasă, poftiţi:

Varianta Anei Gabriel (pentru că, în ciuda titlului, eu nu-i aud vocea lui Julio, nu ştiu, poate o auziţi voi 🙂 )

 

Varianta lui Julio Iglesias

 

Cheers!

 

Şi noi ce mai…vizionăm? (II)

Spuneam în postul anterior că lista nu e completă, aşa că, poftiţi completările 🙂

Generaţia contra – este o emisiune-dezbatere, cu discuţii pe teme de interes pentru adolescenţi şi nu numai, cel puţin la fel de interesantă (dacă nu mai interesantă) ca Liber pe contrasens. Ce e foarte interesant la ea este că se joacă aici piese scurte de teatru-forum. Ce este teatru-forum? Este o formă relativ nouă de teatru, un instrument de intervenţie socială; în piesele de teatru-forum este prezentată o situaţie de opresiune, pe care spectatorii au puterea să o schimbe prin intervenţia lor în piesă. Dacă vă interesează, puteţi afla mai multe de aici. Deci, da pentru Generaţia contra. (miercuri, 17.00, TVR1)

Dansez pentru tineemisiunea asta este superultramegacontroversată cred. Nu ştiu alţii cum sunt, ca să cităm din clasici, dar eu mă mai uit la ea când este, pentru nimic altceva decât pentru dans! Mie îmi place dansul la nebunie: şi să dansez, dar şi să-i văd pe alţii dansând. O să-mi pară rău (scuzaţi cacofonia!) toată viaţa că din diferite considerente nu aş fi putut niciodată să fac dans de performanţă, pentru că aş fi adorat chestia asta. Aşadar, mă uit cu plăcere la fiecare moment frumos din emisiunea aia. Nu mă ataşez de poveşti, indiferent de cât de triste/emoţionante sunt, nu pentru că sunt insensibilă, ci pentru că nu am timp de pierdut. Dar îmi place să văd tango-uri pasionale, valsuri elegante, momente energice de samba, twist, swing sau rock’n’roll sau hore şi sârbe neaoşe. Aaa, pot să spun că nu-mi place de Iulia Vântur? Pot. Nu-mi place de Iulia Vântur. Nu mă-ntrebaţi de ce, că nu ştiu.

România, te iubesc!emisiunea asta îmi place maxim, cum s-ar zice! Este un magazin cultural în care sunt prezentate aspecte mai mult sau mai puţin frumoase ale ţării noastre şi ale vieţii în patria-mamă. De la situaţia critică din spitalele din România, la gustul umami – cel care predomină în industria alimentară; de la modul în care am lăsat în paragină coloşii industriali şi staţiunile balneare, până la succesul Daciei peste hotare, de la profesia de şomer a absolvenţilor de facultate, până la modul de a se îmbrăca al românilor. Mi se pare prea puţin timpul alocat acestei emisiuni pentru că eu aş urmări-o cel puţin două ore, dar asta e! Nota 10! 🙂 (duminică, 18.00, ProTV)

How it’s made – nu cred că mai are nevoie de cine-ştie-ce prezentare, pentru că e destul de cunoscută. E emisiunea aia în care afli cum se fabrică, printre altele,  proiectoarele IMAX, cutiile negre, undiţele de bambus, crenvurştii, binecunoscutele doughnuts sau bomboanele de ciocolată asortate. De când am văzut cum se fac crenvurştii nu am mai mâncat aşa ceva decât o dată, într-o situaţie de maximă urgenţă. Dacă interesează pe cineva. (Discovery Channel, nu ştiu programul exact, are şi multe reluări.)

Mythbusterso emisiune la fel de interesantă, în care Adam şi Jamie, gazdele, încearcă să afle dacă şi cât adevăr este în miturile care circulă cu privire la tot felul de lucruri. Unele sunt confirmed, altele – busted! Merită! (aceeaşi poveste).

Acum: emisiuni demne de vizionat ar mai fi la televizor, problema e că nu e timp pentru toate, aşa că trebuie să le selectăm. Cum le selectez eu? În funcţie de cât timp am, de dispoziţie, de specificul emisiunii şi de ce pot afla din ele. Aşadar, uite nişte emisiuni care sunt bune, dar pentru care eu nu am fie timp, fie dispoziţie, fie pur şi simplu prefer să citesc decât să-mi stric ochii la TV: Teleenciclopedia (mult timp, când eram mică, nu făceam diferenţa între ea şi Telecinemateca), Profesioniştii, Garantat 100% (să mă laud că l-am cunoscut pe Cătălin Ştefănescu personal?), 50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu şi probabil că mai sunt dar nu-mi mai vin în minte. Mai spuneţi şi voi! 🙂

La final, trebuie să spun ceva ce-mi stă pe suflet de mult timp. De fapt, e o rugăminte fierbinte a mea: cei care aveţi (sunt mulţi care au, vă spun! inclusiv colegi de-ai mei!) timp de pierdut la emisiuni precum Acces Direct, Drept la Ţintă, Happy Hour (că tot pe acolo se-nvârte), Noră pentru mama, Te vreau lângă mine, Să te prezint părinţilor, Fata lui tata, Poveştiri de noapte sau altele de acest gen, daţi-mi-l mie!! Nu-l mai cheltuiţi aiurea. Au nu ştiţi că timpul e singura resursă irecuperabilă? 🙂

Cheers!

Şi noi ce mai…vizionăm? (I)

Dacă domnul doctor Mencinicopschi (pe bune că nu am căutat pe Google, mă simt mândră de mine) are o carte cu un titlu asemănător, eu m-am gândit să scriu azi despre emisiunile TV la care merită să ne uităm, din punctul meu de vedere, evident.

Din câte am observat, sunt multe emisiuni de umplutură pe posturile româneşti la ora actuală, ceea ce e trist; în plus, am ajuns la concluzia că foarte multe emisiuni bune sunt pe postul naţional, ceea ce nu poate decât să mă bucure, prea căzuse în derizoriu aşa de la o vreme. Să purcedem, zic:

Românii au Talent – ei bine, conceptul ăsta este nou în România, dar cu siguranţă că mulţi îl cunoşteam deja. Nu am văzut prima ediţie, dar plănuiesc să mă uit la următoarele, pentru că, deşi unele momente sunt prea penibile ca să fie amuzante, există şi momente haioase, dar şi unele mai mult decât foarte bune, precum momentul deja cunoscutului contratenor, Iustin Ianau. Acum, oi fi eu prea sensibilioasă, dar mi s-a cam ridicat părul pe mâini şi mi s-au împăienjenit puţin ochii auzindu-l. Deci, zic eu că merită emisiunea. (vineri, 20.30, ProTV)

Arena Leilor – nu ştiu alţii cum sunt, dar după aproape patru ani de liceu economic mie îmi place să mă uit şi la emisiuni de astea mai de nişă. Mi se pare că am multe de învăţat şi trebuie să recunosc că dacă la început mă amuzam copios pe seama modului în care bieţii întreprinzători wannabe erau “desfiinţaţi”, acum îmi dau seama că nu mi-aş dori să fiu în locul lor. Aşa că fac ochii cât cepele şi urechile cât pâlniile atunci când mă mai uit, ca să învăţ şi eu ceva, să nu fac aceleaşi greşeli în eventualitatea în care voi veni cu o idee mirifică de plan de afaceri peste ceva ani. (luni, 21.00, TVR2 – momentan reluări, un nou sezon din martie)

Liber pe contrasens – emisiunea asta cu şi despre adolescenţi este educativă şi, cum îmi zicea mie mama când eram mică şi nu înţelegeam ce înseamnă, îţi pune mintea la contribuţie. Te face să-ţi pui întrebări, să te pui în situaţia altora şi să încerci să găseşti soluţii la diferite probleme. Îndeamnă la reflecţie, dar şi la toleranţă şi la acceptarea ideii că nu suntem toţi la fel. Faptul că la emisiune participă şi un psiholog e un plus şi, deşi moderatorul nu mi se pare tocmai potrivit, emisiunea per total e un succes. Merită. (joi, 20.00, TVR2)

Bazaremisiune documentar pe care o savurez cu plăcere ori de câte ori am ocazia. Aşa pot călători cu mintea în tot felul de locuri în care plănuiesc să ajung cândva şi, în plus, îmi place la nebunie cum prezintă şi povesteşte Răzvan Marc. Am fost cu ei într-o groază de locuri, dar ce nu o să uit niciodată este cum arată metroul în Singapore şi nici faptul că acolo nu se comercializează gumă de mestecat. Funny, nu? (joi, 18.30, TVR2 – momentar reluări, nu ştiu sigur despre noul sezon)

ÎnTrecerea Anilor un format străin de emisiune şi nou în România. Şi foarte interesant. Da, e prezentată de febleţea multor doamne, burlacul dorit – Mircea Radu –, dar asta nu mă împiedic să o găsesc distractivă, entertaining cum s-ar spune. Faptul că diferitele decade sunt într-un fel de competiţie una cu cealaltă este un pretext pentru a prezenta comparativ perioade diferite, cu tot ceea ce le reprezintă: muzică, personalităţi, invenţii, evenimente importante ş.a. Nu ştiu despre alţii, dar mie îmi place mult, ca să nu mai spun că mă bucur toată când participă şi anii ’90, în care eu am copilărit, şi câştigă una din probe 😀 (sâmbătă, 21.10, TVR1 – acum au intrat în vacanţă)

Atât pentru acum, o să reactualizez lista, pentru că mai am câteva în minte, dar nu se poate toate deodată, nu?

Voi la ce emisiuni vă uitaţi şi vi se pare că îşi merită spaţiul pe sticlă? 🙂

Aaa, trebuia să ne luăm notiţe?

Unul din lucrurile de care mi-a fost puţin teamă când am început liceul a fost trecerea brutală de la româna din gimnaziu la cea pe care aveam s-o studiez patru ani. Ştiam că dacă în generală ne-am axat mai mult pe gramatică, iar literatura se rezuma la să-învăţăm-comentariile-pe-de-rost-şi-să-sperăm-că-nu-ne-pică-imnul-doina-sau-baltagul, lucrurile aveau să se schimbe în liceu. Şi evident că s-au schimbat. Pe cât de pregătită spiritual eram, pe atât de amuzante au fost primele ore de română din liceu.

Prima şi prima dată am dat testul iniţial, evident. Sau predictiv, cum este el cunoscut prin alte părţi. Îmi amintesc că am luat notă bună, oricum era aproape irelevant, dar voia şi profa să-şi facă o idee. Nu ştiu ce i-au transmis ei foile alea mai mult sau mai puţin scrise, dar următoarea oră, ora de predare, cu siguranţă i-a înlăturat orice îndoială: eram praf! Noi eram obişnuiţi să ni se predea. Eram obişnuiţi să ni se spună ca la grădiniţă: “Acum scrieţi! Acum ascultaţi!”. Ba mai mult, ni se părea perfect normal să ni se repete fraza de şapte spre opt ori dacă domniile noastre au rămas în urmă că aşa făceam noi la şcoală. Aşadar, din cele 45 de minute câte avea ora, noi am ascultat-o pe profa timp de 25, cu mare atenţie şi fără să consumăm pasta de la pix. Dânsa, femeie cu experienţă, nu cred că a fost şocată de acest aspect; ba mai mult, chiar cred că se amuza copios pe interior, deşi pe faţă a luat o mină serioasă. Nu ne trecuse prin cap nici măcar o secundă că ar trebui să încercăm să notăm ceva din ce vorbeşte, pentru că noi eram convinşi că urma să ni se spună când trebuie să scriem. În loc de o astfel de atenţionare am primit ca un pumnal în moalele capului întrebarea:

“Dar voi sunteţi aşa deştepţi încât ţineţi minte totul, nu vă notaţi nimic?”

Ce a urmat vă închipuiţi: caiete foşnind, capace de pix pocnind şi copii stresaţi care au început să scrie 20 de minute continuu, încercând în van să prindă tot ce spunea profa. După a ei privire dezaprobatoare ne-am dat seama că nici să scriem tot ce spune nu e rentabil, iar după vreo două săptămâni deja ne cam intrasem în ritm. Eu, cel puţin.

Pe atunci, experienţa a fost dureroasă, pentru că e al naibii de greu să înveţi să-ţi iei notiţe, să înveţi să selectezi informaţia, să o treci prin filtrul gândirii tale şi aşa mai departe. Dar a meritat, iar acum e doar o amintire amuzantă din anul nostru de boboci 🙂

 

Nonbaie în nonArieşi

Nu am renunţat la blog şi nici nu mi-au tăiat netul. Nu am scris nimic nu pentru că am câştigat la loto cu biletul pus cu clasa (dar despre asta cu altă ocazie) şi am fugit pe o insulă (nu neapărat) pustie. Mi-aş fi dorit, dar nu, nu de asta nu am mai scris nimic.

Oook, astăzi vreau să vă vorbesc despre unul din piticii mei. Toată lumea are măcar unul, iar cine zice că nu are: ori nu ştie, ori nu vrea să recunoască. Eu am mai mulţi, dar unul din ei este piticul grammar freak, cum l-am numit eu. Îmi place să vorbesc şi să scriu corect măcar în română şi, deşi nu le ştiu eu pe toate şi mai greşesc din când în când, piticul meu începe să urle şi să bată din picioare când aude sau citeşte nişte enormităţi. Aşa a făcut şi azi când citeam pe caietul unei colege şi am dat cu ochii de o chestie superfaină:

Baia de Arieşi. Ok, nu are mare legătură cu gramatica, but still. Eşti clasa a XII-a şi habar n-ai cum se scrie chestia asta? Bun. N-ai ureche  muzicală să-ţi dai seama că i-ul ăla din final e o iluzie, daaar, se presupune că am învăţat în anii ăştia de şcoală că Arieşul, fir-ar el să fie, e un râu. Ce naiba, măăă? Deci este un Arieş. Punct. Nu doi Arieşi, nu un Arieşi, nu Arieşi. Punct.

Ok, mai erau nişte “aragaze” acolo, dar am început să accept ideea că DOOM 2 îi protejează pe cei care nu vor sau nu pot să înveţe nişte reguli şi atunci trebuie să simtă şi ei că vorbesc corect, vezi “eu continui” în loc de “eu continuu”, acceptarea “aragazelor” pe lângă “aragazuri”, clasei “a-ntâia” pe lângă “întâi” şi aşa mai departe.

Ce mă enervează serios însă, este faptul că lumea îl desparte pe non de restul cuvântului. Săracul. Am căutat pe Google nonstop, iar el mă întreabă dacă am vrut să scriu non stop. Eşti tâmpit? Nu, nu am vrut să scriu non stop. Îmi merge bine space-ul. Nici non-stop n-am vrut să scriu. Am vrut să scriu legat că sunt şmecheră. Aşa scriu eu, legat: nonstop, nonconformism, nonvaloare, nonşalanţă, nonculoare, nonexistenţă, nonsens, nonmaterie, nonformal, nonficţional, nondiscriminare, nonfigurativ, nonprofit şi nu mai ştiu acum. Pentru că aşa se scriu ele în limba noastră cea dulce, legat!

Gata, mi-am trimis piticul la culcare. Sper să doarmă o perioadă lungă de timp! 🙂

 

Să ne punem mintea pe bigudiuri

Am avut o zi plină azi, dar prietena mea, Laura, a simţit nevoia să mă ţină şi mai ocupată decât o puteau face matematica,  Nichita Stănescu şi Primul Război Mondial şi mi-a trimis testuleţul ăsta drăguţ şi care te ajută să-ţi mai încreţeşti puţin scoarţa cerebrală. La început m-am chiorât un pic la el, dar până la urmă l-am făcut, că doar n-o fi el mai şmecher decât mine, să fim serioooşi.

Deci, pentru cine are chef să-i ajute pe nişte bieţi oameni să treacă râul în siguranţă, descărcaţi şi puneţi-vă mintea la contribuţie 🙂

Test IQ – cică

Ce caschetă şi ce păr albastru are poliţistul ăla. Super-sepsi, cum s-ar zice 🙂

Cheers!