Slinky Slinky

Cine ştie repede-repede la ce mă refer când spun Slinky? Hai să vă spun că nu vreau să muriţi de curiozitate. Ştiţi arcul ăla şmecher care coboară singur scările şi de vreo 60 de ani e folosit ca şi jucărie? Eu până de curând n-aveam idee că se cheamă Slinky – sau “Lazy spring” mai e numit – pentru că tot timpul i-am spus “curcubeu”, datorită culorilor în care venea.

Când eram mică îmi plăcea enorm jucăria asta, dar niciodată nu am avut eu una. De fiecare dată când mergeam acasă la verii mei, cum intram pe uşă, cum începeam să bat insistent din gene: “Îmi dai şi mie curcubeul, te rooooog?”. Asta pentru că era pe un raft prea sus pentru mine, că altfel l-aş fi înşfăcat fără jenă, fiţi convinşi. Ei bine, timpul a trecut şi plănuiesc să-mi cumpăr un Slinky şi eu cu prima ocazie, ca măcar acum să-mi satisfac “viciul” ăsta, haha!

De curând am aflat însă de la TV (de la ÎnTrecerea Anilor, ca să fiu precisă) cât de veche e istoria arcului coborâtor de scări şi m-am gândit să vă spun şi vouă cum a apărut, dacă nu ştiaţi deja. Bun. Jucăria asta a apărut din greşeală. Da, da, aţi citit bine. Un nene, pe numele lui Richard James, inginer naval, a scăpat din mână un arc (de oţel) cu care lucra şi a observat că tupeistul de arc a coborât singur de pe birou pe podea şi apoi a început să “se plimbe” singur-singurel prin cameră. Şi-atunci ce s-a gândit inginerul mai sus amintit: cum poate să transforme bucata de oţel în ceva mai interesant? Ssă-i dea viaţă cum s-ar spune. Aşadar şi prin urmare, în 1945 a lansat ceea ce avea să devină o cunoscută jucărie la nivel internaţional. Ceea ce la început era din oţel şi de culoare gri, astăzi este fabricată dintr-un plastic la fel de flexibil şi, aşa cum spuneam, în culorile curcubeului.

Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea-aşa! 🙂

Uite, uite, aşa arată azi, nu că e frumos? Când o să-mi cumpăr, o să vin strigând în stilul RObotzilor: “Aaaa meu, aaa meu, aaa meu, aaa meu, a meu!” 😛

Voi aţi avut, mai aveţi, v-a plăcut?

Sursa foto.

Leapşa cu cărţi

N-am murit. Am avut câteva zile cam criminale, în care am stat destul cu ochii în calculator, aşa că nu am mai reuşit să vă aduc prospăturile alea de care ziceam 🙂

Puţin înainte de Paşti, am primit o leapşa tare drăguţă de la Oana, căreia îi mulţumesc pe această cale! Ce zice leapşa asta? Zice să dăruieşti o carte unei persoane (nu neapărat blogger) şi, evident, să dai mai departe provocarea unui alt blogger. Eu am primit de la Oana “Despre dragoste şi alţi demoni” a lui G.G.Márquez şi îi mulţumesc, deşi am avut ocazia să o citesc deja şi mi-a plăcut foarte tare, deci m-a “simţit” ea, ca să spun aşa.

Pentru că trebuie să ofer şi eu o carte altcuiva, o să-i trimit Iuliei “Lolita” lui Nabokov, pe care eu o citesc acum. Numai că ea va primi varianta în engleză. Unu la mână: “Lolita” – pentru că ştiu sigur că vrea să o citească şi mă gândesc că e bine să tragă puţin cu ochiul înainte (la final, cum face ea!). Şi doi la mână: în engleză pentru că îi place şi pentru că varianta originală e mereu mai bună decât orice traducere (da, “Lolita” a fost scrisă în engleză!)! Deci, Iulia, verifică-ţi mailul şi dă mai departe 🙂

O să recuperez zilele pierdute, dar numai şi numai după ce văd episodul din Grey’s Anatomy, pentru că îl aştept de o lună! 😛

Cheers!

Răzbim noi cumva la lumină

Hristos a-nviat! Bine v-am regăsit! Dragilor, am câteva subiecte la dospit, o să le bag în cuptor zilele astea şi sper să iasă rumenite frumos cât de repede. Am şi o leapşa de onorat de la Oana, dar trebuie să mă gândesc un piculeţ la ea, aşa că în seara asta o să fiu scurtă.

Am citit Iona a lui Marin Sorescu pentru că e în materia de clasa a douăşpea şi în aia de bac. Nu am studiat-o încă la şcoală şi nu am citit prea multe despre ea ca să mi-o descifrez, pentru că da, este profundă.  Ideea am prins-o, desigur, dar sunt convinsă că sunt simboluri pe care încă nu le înţeleg pe deplin. Cu toate acestea, mi-au plăcut atât de tare nişte citate  (multe) încât am vrut neapărat să le scriu şi aici, ca să le recitesc mai des decât o fac cu cele din agendă, dar şi ca să le împart cu cei care mai trec pe aici, fie că au citit piesa, fie că nu. Poftiţi, deci:

De ce oamenii-şi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte?

-Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. -Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul.

Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. […] M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.

-Oamenii, mă rog, îşi poartă aşa ranchiună o viaţă-ntreagă. -Bine, asta e altă poveste. Noi, oamenii, avem răbdarea mai dresată, mai evoluată.

Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate.

-Eu cred că există, în viaţa lumii, o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la bunică, bunica la mamă…până se ajunge la o singură mamă, una imensă… -Ce linişte trebuie să fie atunci pe lume.

Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.

Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drumul vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin.

-Cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea asta din mână în mână, toţi or să-ţi dea dreptate, dar să intre în mare după tine – nici unul. -Pe omenire o doare-n fund de soarta ta. -Ce, când ţi-a fost bine, când te-ai închis în casă cu femeia ta, ai urlat că eşti fericit? -Şi chiar de-ai fi urlat, pe omenire ar fi durut-o-n fund de fericirea ta.

Da, că fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie.

Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, să ştii unde să te opreşti. În caz de ceva. Să nu tot mergi înainte. Să nu te rătăceşti înainte.

Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu?

Şi acum, dacă stau bine să mă gândesc, tot eu am avut dreptate. Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o. Trebuia s-o ia în partea cealaltă.

Răzbim noi cumva la lumină.

Cheers!

Noutăţi disco

Vă spuneam în articolul precedent despre minicălătoria mea la Iaşi, dar nu v-am povestit o fază care ar fi chiar haioasă, dacă n-ar fi atât de tristă. Să purcedem, deci. Pe noi ne-au cazat la internatul unui liceu, care era situat undeva la ieşirea din oraş, încât trebuia să mergi vreo 20-25 de minute ca să ajungi la capătul liniei de tramvai. De aici te urcai frumuşel în trămvăiuţ şi mai mergeai vreo 10-15 minute ca să ajungi în centru sau şi mai mult dacă voiai să ajungi în zona Iulius Mall, respectiv la Universitatea unde am dat noi examen. Probabil că acum nu vă interesează astfel de detalii, dar cine ştie, poate plecaţi pe nepregătite în Iaşi şi merită să ştiţi că tramvaiele 1 şi 13 sigur ajung la Iulius şi Copou 😛

Bun. Şi acum că aceste aspecte tehnice v-au fost aduse la cunoştinţă, ajung la ideea principală. Faptul că trebuia să mergem astea 20 de minute pe jos ne-a făcut să ne gândim la afişul de pe uşa camerei noastre din internat. Camera era foarte drăguţică, de fapt condiţiile au fost mai bune decât ne aşteptam, apă caldă a fost, baloane aveam în cameră, mai câştigase şi premiu pentru cea mai curată cameră cândva, aveau o diplomă acolo. Un orar pe perete, nişte versuri în italiană, formulele de derivare şi harta României, precum şi post-it-uri cu râurile importante şi afluenţii lor. Ce să mai, ne-am convins că o populau fete drăguţe.

Când am văzut şi afişul de pe uşă, cu reguli pentru un stil de viaţă sănătos, am zis: “Băi, astea-s modele de fete, nu jucărie!”. Regulile erau de bun-simţ: nu dulciuri, nu făinoase, legume şi fructe cât cuprinde, nimic după ora 18.00, o oră de mişcare între 18.00 şi 19.00 (că de asta ne-am gândit noi mergând pe jos la ele), somn suficient, îngrijire corporală etc. Ce să mai, deja ne simţeam prost că noi tocmai ce înfulecasem nişte pizze şi ne făcusem provizii de ciocolată. Asta până când am dat cu ochii de recomandarea numărul 7 (magic, huh?): “Eşiri în aer liber.” Şi atunci s-au dus naiba toate remuşcările noastre. Că doar şi noi eşisem în aer liber, nu? De acolo veneam.

Şi pentru că în final ne urau “Good Luck!” (probabil că dacă scriau în română ar fi fost “Succesuri!”) şi se semnau “Grupa Cix”, le-am lăsat şi noi un bilet şi le-am anunţat că  DOOM 2 prevede scrierea cu i iniţial a acestui cuvânt. Am vrut să scriem “după ultimele noutăţi disco“, aşa cum ne spune nouă dirigu’ când inventăm formule, dar ne-am gândit că nu s-ar prinde de idee. Aşa suntem sigure că înţeleg. Sperăm totuşi că nu ne fură femeia de serviciu sau altcineva foaia până se întorc fetele din vacanţă.

Ca să nu ziceţi că inventez, poftiţi:

Eh şi acestea fiind spuse, vă urez Sărbători fericite şi aveţi grijă cât mâncaţi! 🙂

P.S. La mulţi ani, Gheorghe/Gheorghiţa! 🙂

Oraşul lalelelor

V-a fost dor de mine? Gândiţi-vă înainte să răspundeţi, că am vorbit cu Iepuraşul şi a rămas că nu mai trimite cadouri cui spune că nu, aveţi grijă! Acest aspect fiind clarificat, pot să vă spun pe unde m-am plimbat eu zilele astea şi să vă traduc telegrama trimisă ieri 🙂

Am părăsit ieri un oraş superb, unul din cele mai frumoase din ţara asta, Iaşul marilor iubiri. Aş fi vrut să zic şi despre cele şapte coline, dar nu vreau să stârnesc controverse, am auzit că unii reclamă vreo nouă-zece, aşa că nu zic. Din păcate, nu am fost în scop turistic, aşa că nu am reuşit să văd mare lucru, dar trebuie să spun că a urcat pe primul loc în topul oraşelor de vizitat în viitorul cât mai apropiat. Dacă nu a fost în scop turistic, atunci poate vă întrebaţi de ce m-am dus. Păi am fost la concurs de mate, dragilor, şi cu toată modestia vă anunţ că am luat premiul al III-lea (mi se pare că aud aplauze? hmmm…). Acum îmi pare rău, recunosc, că n-am participat şi în anii anteriori (ce bine că nu citeşte dirigu’ blogul meu!), pentru că mi-ar fi plăcut să văd oraşul ăsta anual. Acum asta e, o să mai am ocazia, ştiu; adică o să-mi fac ocazia 🙂

Excursia a fost superscurtă, dar am reuşit măcar să văd Copoul şi Grădina Botanică şi pe ieşeni la plimbarea de duminică seara. Parcul este superb şi înţeleg de ce Eminescu şi-a ales teiul ăla frumos ca loc de meditaţie şi creaţie, aş putea să-mi petrec ore întregi pe o bancă lângă el, cu o carte în mână eventual. Cât despre Grădină, am hotărât vizintând-o că Iaşul este pentru mine oraşul lalelelor. Le-am văzut cam prin toate zonele verzi din oraş, apoi în Copou şi în final în Grădină, deci aşa o să-l păstrez în minte, cel puţin până la următoarea întâlnire.

Dacă mi-am cumpărat ceva care să-mi amintească de Iaşi? Da, mi-am cumpărat două cărţi pe care mi le doream de mai mult timp şi un semn  în formă de agrafă de birou, cu o văcuţă drăguţă care să-mi amintească unde am rămas cu cititul. N-o să vă fotografiez Fragmentarium, de Mircea Eliade şi Despre omul frumos, de Dan Puric, dar promit că o să vă arăt semnul meu în altă zi, ca să mă invidiaţi. Sâc!

Acestea fiind spuse, nu regret nicio  secundă cele şaisprezece ore petrecute în microbuz şi sper că mă voi întoarce curând ca să pot vedea cum se cuvine oraşul. Cu tot cu Bojdeuca lui Creangă, Casa Mihail Sadoveanu, Sala Paşilor Pierduţi din Universitatea “Al. I. Cuza”, Mănăstirea Sf. Trei Ierarhi şi multe alte obiective, cu siguranţă. Pentru că o imagine face cât o mie de cuvinte, puteţi considera că aţi citit azi un articol de vreo 11500 de cuvinte, fiindcă urmează experienţa ieşeană în imagini 🙂 Enjoy!

Întâi şi întâi, Palatul Roznovanu, primăria mai exact:

Apoi, în plan îndepărtat Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” (cu o istorie tare interesantă, despre care puteţi citi aici) şi în plan apropiat ieşeni la ceas de seară în duminica Floriilor:

Catedrala Mitropolitană (din păcate, doar de afară, în fugă, ca şi toate celelalte obiective :()

O încercare de a fotografia de la distanţă Palatul Culturii (funcţia zoom rocks!), că de ajuns la el n-am reuşit:

Urmează Parcul Copou. Mai întâi Teiul lui Eminescu, apoi Eminescu, Teiul, eu şi Dorinţa 🙂

Homer al nostru (observaţi, vă rog, lalelele!)

Şi un cer superb, care mi-a atras atenţia, ce să fac?…

Nu în ultimul rând, Grădina Botanică “Anastasie Fătu”

Lalele…

…lalele

Şi Miss I. 🙂

Gata. Mă bucur sincer că am participat la concursul ăsta, fiindcă altfel nu ajungeam în Iaşi prea curând şi sper să revin în cel mai scurt timp posibil.

Cheers!

Telegramă

Toate bine. Stop. Nu păţit nimic. Stop. Fost la concurs şi plimbare în oraş străin. Stop. Luat premiu. Stop. Revin cu detalii şi poze. Stop. Noapte bună. Stop.

🙂

Scurt şi la obiect

Am mai spus că eu urmăresc Grey’s Anatomy şi că stau cu sufletul la gură de fiecare dată când trebuie să apară un episod nou. Aa, v-am spus cât mă enervează că următorul episod apare la mama naibii, nu ştiu când, dar mai e muult? Bun. Asta am stabilit-o. Dar tot îmi place, deşi au cam tras un pic de poveste şi nu mai sunt toate cum aş vrea eu. Cel mai recent episod a fost un fel de musical şi am rămas plăcut impresionată pentru că nu mă aşteptam să fie aşa drăguţ. Mă rog, că mi s-a părut scurtissim e altceva, sunt cam frustrată, dar nu despre asta e vorba.

Episodul s-a centrat pe accidentul oribil al doctoriţei Callie Torres, dar nu doar de asta i-am auzit mai mult vocea ei. Mulţi dintre membri au cântat, unii mai mult, alţii mai puţin, dar Sara Ramirez, interpreta doctoriţei cu pricina, are o voce DI-VI-NĂ! Şi producătorii au ştiu să i-o pună în valoare. Melodia care mi-a plăcut enorm a fost The Story, a lui Brandi Carlile. Mie îmi place mult Brandi, pe care am descoperit-o tot prin intermediul Grey’s (mai exact prin melodia “What can I say?”), dar mi-a rămas în minte varianta Sarei, aşa că pe asta o s-o ascult azi toată ziua cred 😛 Şi cum sunt probabil cea mai darnică (şi mai modestă, dacă tot veni vorba) Miss din lume, poftiţi şi voi!

Mai întâi Sara Ramirez

Şi apoi Brandi Carlile

Eva Luna

Gata. Prima întâlnire cu Isabel Allende s-a produs. Am terminat de citit “Eva Luna” şi cred că acesta este începutul unei prietenii frumoase, pentru că mi-a plăcut mult cartea. Pe lângă povestea în sine şi stilul deosebit al autoarei, cartea asta este specială pentru mine, fiindcă este prima carte pe care o citesc în spaniolă.

Eva, o fată orfană dintr-o ţară din America Latină, îşi croieşte un drum în viaţă, trecând prin tot felul de experienţe care par rupte din poveştile cărora imaginaţia ei le dă viaţă. În paralel cu povestea Evei, citim şi despre viaţa lui Rolf Carlé, un tânăr din Europa de Est, care este trimis în America de Sud de mama lui, după moartea tatălui sadic cu care destinul îl cadorisise. Devenit pasionat de jurnalism, ajunge să lucreze pentru televiziunea naţională, iar reportajele pe care le face cu privire la luptătorii de gherilă îl aduc aproape de Eva. Deşi viaţa nu este blândă cu Eva, ea reuşeşte să treacă peste toate greutăţile şi, în final, trăieşte o frumoasă poveste de dragoste.

Îmi doream de mult să citesc cartea, citisem de bine despre ea, dar decizia de a o citi în original a fost spontană şi, deşi am fost puţin îndoită, mă bucur că am ales varianta asta. Partea mai puţin bună a experienţei a fost că am citit-o în format electronic, ceea ce a mărit muuult timpul de lectură. Mi s-a părut incomod şi nu cred că voi repeta experienţa asta prea curând, dar cu siguranţă că lecturile în spaniolă vor continua.

Postez şi câteva citate, da, în spaniolă, dar o să încerc o traducere personală, deci neavizată, pentru cei care nu au nicio tangenţă cu limba . (Deşi pentru cine are măcar un Jose Armando la activ nu e aşa greu 😛 )

“La muerte no existe, hija. La gente sólo se muere cuando la olvidan.” (Moartea nu există, draga mea. Oamenii mor doar atunci când sunt uitaţi.)

“Los hombres son muy soberbios, siempre están opinando. Lo mejor es decirles que sí a todo y hacer lo que a una le da la gana.” (Bărbaţii sunt foarte mândri, mereu îşi dau cu părerea. Cel mai bine e să le spui da la toate şi să faci ceea ce ai chef.)

“Lo mejor de este país es que la corrupción alcanza para todos.” (Cel mai bun lucru din ţara asta este că e destulă corupţie pentru toată lumea.)

“Tal vez en ese momento me di cuenta de que la mía es una guerra cuyo final no se vislumbra, así que más vale darla con alegría, para que no se me vaya la vida esperando una posible victoria para empezar a sentirme bien.” (Poate că în momentul acela mi-am dat seama că viaţa mea este un război al cărui final nu se întrezăreşte, aşa că ar fi mai bine să lupt cu bucurie, ca să nu-mi treacă viaţa aşteptând o posibilă victorie pentru a începe să mă simt bine.)

Dacă o recomand? Da, o recomand, atât pentru povestea interesantă, cât şi pentru fragmentele de istorie, dar şi pentru felul în care scrie Isabel Allende. Probabil că următoarea carte a ei pe care o s-o citesc va fi Povestirile Evei Luna, ca să aibă cât de cât continuitate.

Gracías, Isabel Allende! 🙂

Ploaia radioactivă, Eminescu şi Biblia

Azi a plouat. Radioactiv, ca să ne înţelegem. Unii nu s-au sinchisit de amănuntul ăsta, alţii au fost semiparanoici şi n-au lăsat nicio picătură din apa posedată (de iod radioactiv numai) să le atingă pielea fină şi catifelată, respectiv podoaba capilară. În ceea ce mă priveşte, am preferat să mă picure fără să stau cu grija umbrelei, decât să mă picure în timp ce m-aş fi luptat cu vântul care nu dorea sub nicio formă să-mi protejez părţile corpului mai sus amintite.

Da, da, e nor şi e naşpa şi “asta nu e primăvară, ce naiba!”, dar nu aţi auzit vestea bună? Păturica de nori ne protejează pe noi, românii, singurul popor ortodox (nu săriţi, că mă explic mai jos!), de ultravioletele superputernice care ne pândesc prin stratul rarefiat de ozon. Că altfel, fix ca în iulie-august am fi ajuns să ne bronzăm ne alegem cu arsuri de gradul nu-ştiu-care. Vedeţi, oriunde ai tăia, tot două feţe au lucrurile. Sau cum am citit eu în Eva Luna: “No hay mal que por  bien no venga.” Eeee, o ştiaţi pe asta?

Şi acum că am trecut în revistă cele mai importante aspecte ale zilei de azi, să vă explic ce e cu ortodoxismul la români. Biblia, o ştiţi? Hai că aţi auzit de ea. Întrebarea este: cine a scris-o? Să fie român, să fie străin? Să fie Alecsandri, Eminescu, Creangă? O fi scrisă de vreun popă preot? Dacă e aşa, sigur nu e de vreun preot din Prahova, că ăia-s hoţi şi cerşetori, vin după bani din casă-n casă. Nu daţi cu parul, că nu-i denigrez eu pe oameni. Enoriaşii lor o fac, atunci când trebuie să răspundă la întrebare. M-am distrat copios cu filmuleţul ăsta, dar când văd atâta lipsă de educaţie, atâta îngustime şi, mai ales, ce-i place românului cel mai mult, să-şi dea cu părerea deşi habar n-are despre ce e vorba şi spune o prostie mai mare ca el, îmi vine să plâng. E bine totuşi că oamenii îl apreciază pe Eminescu şi îi atribuie chiar şi cartea sfântă, că, până la urmă, dacă a fost în stare să scrie Luceafărul, Biblia e un mizilic, de ce n-ar fi putut? Acum ajung şi la ortodoxism: există o…doamnă în filmuleţul ăsta care spune că autorul trebuie să fie sigur român; apoi, dacă e ortodoxă şi noi suntem ortodocşi, cum să nu fie român, cine mai e ortodox? V-aţi pus vreodată întrebarea asta. Meditaţi acum dacă nu!

Eu mi-am petrecut primele ore de vacanţă (am menţionat că sunt în vacanţă de azi? ieeei!) vizionând filmuleţe similare. Am aflat cum că Adam şi Eva şi maimuţa (cu referire la teoria evoluţionistă) sunt tot din acelaşi personaj (Duhul Sfânt, în speţă) şi am aflat că statuia de la Ciorani nu e a lui Dromihete, ci “a lu’ cine a pus-o acolo” (fair enough, I’d say!). Pe urmă am trecut la d-alea mai vechi, din vremea lui Gaiţă. Am aflat părerile avizate sau mai puţin avizate ale oamenilor cu privire la: ruperea membranei himenale, piloţii automaţi care au raporturi sexuale cu stewardesele, copiii bipezi care se nasc din ce în ce mai des, poligloţi, mişcarea de revoluţie a pământul şi dărâmarea Şcolii Ardelene pentru a o transforma în restaurant.

Îţi vine să te-nchini, nu alta! Gata, am închis 220-ul, mi-a ajuns pentru o bucată bună de vreme. Am simţit nevoia să mai împart cu lumea, să vă mai cultivaţi şi voi!

Şi ca de final, după un articol lung în care, practic, nu am spus nimic concret, măcar să postez şi eu o melodie pe care am ascultat-o obsesiv câteva zile la recomandarea unei prietene (mulţumesc, Iulia!).

Vacanţă plăcută! 😛

Sursa foto.

Golden fish

Dacă m-aş întâlni acum cu peştişorul de aur, ştiu fără să clipesc care ar fi două din cele trei dorinţe pe care i le-aş împărtăşi: să-mi facă ziua de vreo 35 ore minim şi să-mi dea o putere ca să pot fi în câte locuri vreau eu în acelaşi timp. La a treia încă mă mai gândesc, nu vreau să iau o decizie pripită la această oră târzie şi să-mi irosesc ultima dorinţă îndeplinibilă.

Nu mă plâng de oboseală, de extenuare, pentru că eu, spre deosebire de alţii, am un program lejer în clasa a douăşpea. Bine, nu înseamnă că am destul timp să fac tot ce vreau, să mă odihnesc cât vreau, să dorm cât vreau, să citesc ce şi cât vreau ş.a.m.d., doar vreau să subliniez că se poate şi mai rău! E o persoană care ştiu că trece pe aici mereu şi pe care o admir că încă mai are energie pentru toate, deşi are programul muuult mai încărcat decât al meu! Ai înţeles, C.? Bun. Aşa că nu, nu mă lamentez. Doar că abia aştept să vină vara şi să-mi pot face singură programul, necondiţionată de criticismul junimist şi asimptotele către infinit.

Mi-am dat azi seama, încă o dată, că o să-mi lipsească liceul mult de tot. Ştiam asta de mult undeva în sufletul meu, dar abia acum conştientizez cu adevărat că o să-mi fie dor şi de profesorii plecaţi cu pluta, dar mai ales de ăia (câţiva!!) pe care îi pot numi eu dascăli, o să-mi fie dor de acvariul cu peşti şi de clasa noastră plină de flori, ca să nu mai vorbesc de colegi. O să ne rămână amintirile, dar şi pe alea se va pune praful în câţiva ani. Da, am uneori momente de astea, în care sunt sentimentalo-lacrimogeno-sensibilă. Dar îmi trec repede, norocul meu!

Şi uite cum scrie omul un articol fără inspiraţie, fără temă, fără esenţă!

Cheers!