Paradoxul alegerii

Viața noastră e guvernată de alegeri. Și e adevărat că devenim cu adevărat conștienți de aspectul ăsta abia când pricepem cum stă treaba cu liberul arbitru, dar doar pentru că pentru o bună perioadă de timp iau alții deciziile pentru noi asta nu le face mai puțin alegeri. Așa că de dimineața până seara ne confruntăm cu variante, procese decizionale și alegeri, unele mai simple, altele mai complicate. Mă trezesc acum sau mai dorm 15 minute și sar peste micul dejun? Omletă sau lapte cu cereale, fustă sau pantaloni, tocuri sau balerini, pe jos sau cu metroul? Uman sau real, medic sau jurnalist, postliceală sau facultate, master sau cursuri de specializare, România sau străinătate? Și, desigur, cea mai serioasă: la examen – a, b, c, d sau e?

Eu una m-am gândit de câteva ori bune că, în ultima vreme (a se citi ani), oamenii au fost puși din ce în ce mai des în fața unor alegeri din ce în ce mai complicate, nu atât prin complexitatea lor, ci printr-un aspect absolut banal, care pare (și este totuși) de altfel benefic: multitudinea variantelor. În magazine găsești zeci de feluri de cereale, sute de sortimente de dulciuri, nu știu câte feluri de lapte și ai putea lejer să-ți deschizi un laborator de chimie la câte produse de curățat se află pe rafturi.

Ei bine, există un domn, pe numele lui Barry Schwartz, care acum câțiva ani ținea un discurs tare frumușel la TED despre cum multitudinea de variante de alegere îi face pe oameni mai nefericiți, mai nemulțumiți și îi determină să ia (sau să creadă că au luat) decizii greșite, fenomen pe care îl numea chiar așa, the paradox of choice. El spunea că societatea pleacă în mod greșit de la ideea că un număr mai mare de opțiuni și o libertate mai mare de alegere vor conduce la un nivel mai ridicat al bunăstării. În cele 20 de minute și-a ilustrat teoria prin câteva exemple amuzante și niște cifre care sar un pic în ochi: 285 de sortimente de prăjiturele, 75 de ceaiuri cu gheață, 230 de feluri de supă, 175 de sosuri pentru salată și 40 de tipuri de pastă de dinți.
Ce se întâmplă, spune el, atunci când oamenii sunt obligați să aleagă între prea multe variante? Apar îndoiala, nemulțumirea, sentimentul că ar fi trebuit să se descurce mai bine și vinovăția pentru că nu au fost capabili să aleagă cea mai potrivită opțiune. În plus, sunt momente în care decizia ar trebui să aparțină unei persoane cu mai multe cunoștințe în domeniu, cum ar fi în cazul problemelor de natură medicală, când medicul îți prezintă variantele de tratament, posibilele rezultate și riscuri și te pune să alegi. Pe tine, persoana panicată și stresată, fără cunoștințe (decât cele acumulate de pe minunatele site-uri în care analizezi simptomele și de autodiagnostichezi cu cancer), care nu-și dorește decât o explicație avizată și un plan de atac clar, ca să scape mai repede de boală și să-și vadă liniștită de…celelalte alegeri. Omul mai aduce în discuția și așa-zisa nouă perspectivă, aceea de a ne inventa pe noi, ca persoane, ceea ce înseamnă o nouă alegere, comparativ cu abordarea tradițională, cea de genul ”asta sunt, cu asta defilez”. Angajații care ajung să refuze contribuția companiilor angajatoare la un fond privat de pensii doar pentru că le e mult prea greu să-și aleagă singuri fondul (din cauză că, ați ghicit, au prea multe variante) îi servesc drept exemplu pentru ceea ce el numește ”paralizie”. Un fel de blocaj, de lipsă a reacției, ca a unui copil care în fața a 7 jucării noi nu mai știe pe care să o aleagă.

Personal, sunt și nu sunt de acord cu teoria asta, înțeleg și rezonez cu anumite aspecte (da, e posibil ca eu să ajung persoana care să întrebe în magazin: aveți un telefon care nu face mare lucru?), dar mi se par ușor exagerate altele, cum că motivul pentru care ajungem să fim nefericiți este că ne-am ridicat mult prea mult standardele sau că dacă am avea mai puține opțiuni am putea da vina pe lume pentru un eventual eșec, pe când așa trebuie să ne recunoaștem incapacitatea de a alege cea mai bună variantă. Cu toate astea, recomand filmulețul, nu e așa lung și pune o problemă interesantă, la care eu mă gândesc uneori, dar despre care sunt convinsă că oameni mult mai deștepți ca mine discută așa, la ordinea zilei 🙂

Tare curioasă aș fi să văd cam cum reacționează mintea umană când vine vorba de alegeri, cam ce procese au loc prin acea minunată mașinărie numită creier și cam care e cu adevărat impactul psihologic și, de ce nu, social al tuturor schimbărilor ăstora. Ah, da, și mai am o curiozitate: bărbații chiar se gândesc la golf când sunt la calculator, la sex când joacă golf și la calculatoare când fac sex?

Picture of the day [78]

 

Sursa.

Splendidă catastrofă

Să nu mă votaţi…fiindcă nu merit să intru în Parlament, pentru că eu n-am făcut nimic pentru voi şi nici n-am să pot să fac. De ce să vă mint şi să vă înşel buna voastră credinţă?

Nu vă panicați, n-am cules citatul din discursul vreunui politician român, candidat la parlamentarele din 2012. Cuvintele pline de sinceritate îi aparțin lui Spirache Necșulescu, candidat forțat pentru un fotoliu de deputat și tată de familie în piesa Titanic Vals, a lui Tudor Mușatescu.

Prima dată am văzut piesa asta jucată de colegii mei mai mari din trupa de teatru a liceului, în regia profei de română și încă de atunci am zis că trebuie să o văd cândva și în variantă profesionistă, cu toată aprecierea cuvenită amatorilor mai sus amintiți. Când l-am auzit pe Pavel Bartoș lăudându-se că are premieră la Odeon în decembrie, am zis că neapărat ajung la începutul ăsta de an. Și minunea s-a întâmplat: vineri seara m-am instalat comod într-unul din fotoliile teatrului (minunată sală, apropo) și pentru două ore m-am cufundat în povestea familiei Necșulescu, atât de actuală și astăzi, pe o scenă politică guvernată de ipocrizie crasă, corupție cât cuprinde și, mai ales, eterna demagogie. De altfel, însuși dramaturgul ne clarifica faptul că „acțiunea se petrece în zilele noastre, în orice oraş unde există soacre, neveste şi prefecturi.”

Spirache Necșulescu este un funcționar public dintr-un oraș de provincie, cu un salariu modest și absolut nicio ambiție politică. Soarta l-a cadorisit însă cu o familie dornică să parvină, să scape de monotonia orașului mic și să ajungă în capitală. Mult visata ascensiune pe scara socială are loc odată cu moartea într-un naufragiu a lui Tache, fratele lui Necșulescu, a cărui avere le revine prin moștenire personajelor noastre. Așadar, Spirache se vede împins în politică de Dacia, soția autoritară, și Chiriachița, soacra, care este de fapt adevăratul cap al familiei, fiind o venerabilă reprezentare a matriarhatului.
Pe fundalul parvenirii și al luptei duse de femeile casei pentru scaunul de parlamentar și, implicit, privilegiile aduse de acesta, se desfășoară și două povești de dragoste ale fetelor lui Spirache, Gena, fiica infirmă din prima căsnicie, și răsfățata Sarmisegetuza, alias Miza, cu tinerii Dinu, respectiv Stamatescu.

Un testament misterios care dă planurile peste cap, răsturnări de situație, un discurs politic atipic și probleme sentimentale, se regăsesc toate pe scena de la Odeon și, deși pe alocuri aș fi avut câte ceva de comentat, spectacolul e unul care te ridică în picioare imediat ce se aprind luminile și te face să aplauzi minute în șir. Și poate că succesul pe care îl are (se joacă cu casa închisă) și îl va avea, sunt convinsă, se datorează și unei abordări interesante a regizorului Alexandru Dabija, care aduce în piesă un alt personaj: canapeaua. O canapea care devine practic un simbol al opulenței și statutului social.

O dramă cu tușe pregnante de comedie, o radiografie a scenei politice, dar și a defectelor umane, Titanic Vals e un spectacol care nu merită să fie ocolit dacă sunteți consumatori de teatru. Și dacă vreți să cugetați pentru o clipă la cuvintele lui Spirache, să-l aprobați sau să-l combateți: ”Eu aşa judec… familia şi liniştea în casă sunt cele mai bune lucruri pe care le-a dat Dumnezeu pe pământ…”

P.S. O abordare mai detaliată și mai critică puteți găsi aici.

Cifra magică, 5

Ați lucrat în echipă? Credeți că vi se potrivește rolul de lider sau lucrați mai bine ca membru al echipei? Puteți să ne spuneți un defect al  dumneavoastră și cum l-ați putea transforma într-o calitate? Sunt doar o parte din întrebările clasice, cheie ar spune unii, de la interviuri. Dar poate că cea mai cunoscută, folosită și, de ce să nu recunosc, preferata mea (not) este minunata: ”Unde vă vedeți peste cinci ani?”. Întrebare la care răspunsurile sunt care mai de care mai variate, în funcție de visuri, aspirații și, de ce să nu recunoaștem, inspirația de moment. Sunt curioasă, oare câți dintre noi chiar ajungem în situațiile descrise odată ce s-au scurs cei cinci ani în cauză?

Mă gândeam, dacă acum cinci ani m-ar fi întrebat cineva unde mă văd peste cinci ani….oare ce aș fi răspuns? Și, mai ales, sunt acum acolo unde îmi închipuiam cu cinci ani în urmă că o să fiu? Mi-e mai bine sau mai puțin bine? Aș schimba ceva din anii ăștia? Ah, tare complicat. Să ne întoarcem puțin în timp.

Acum cinci ani eram în clasa a X-a. Anul de sacrificiu, în care schimbam sala de clasă în fiecare lună și trebuia să mă trezesc în dimineața de luni cu pricina muuult mai devreme pentru a ocupa un loc acceptabil în bancă. Așa am ajuns să nu pot copia la test la chimie, fiindcă stăteam prea în spate și doar cei din primele bănci au reușit. Făceam pregătire pentru CAE și citeam Jane Eyre în engleză. Nu, nu mă gândeam că peste cinci ani o s-o recitesc în română, fiindcă n-o să-mi amintesc decât vag povestea.
De Ziua Îndrăgostiților primeam o garoafă roșie pe stradă de la un partid caracterizat de aceeași culoare, fiindcă era, ca și acum, an electoral. Nu mă gândeam atunci că peste cinci ani o să fiu sătulă până peste cap de politică și de incompetența autorităților române; cam devreme, aș putea spune. Cred că mă așteptam însă la faptul că mult mai bine n-are cum să ne fie, din moment ce tot ceea ce facem e ca și cum am schimba un produs defect pe un alt produs defect.

Nu mă gândeam că or să fie anumiți oameni cu care n-o să mai am absolut nimic în comun, la fel cum nu mă gândeam că unele persoane vor rămâne în viața mea atât de mult timp and still counting.  Nu știam încă despre ce e vorba în organizațiile studențești și nu prea aveam idee câți oameni frumoși aveam să întâlnesc prin intermediul lor și câte lucruri aveam să învăț cu și, mai ales, de la ei. Acum cinci ani învățasem deja ce înseamnă să pierzi un om din aceeași generație și nici prin cap nu-mi trecea că istoria o să se repete.

Acum cinci ani dormeam cu perna mea preferată în brațe și n-aș fi zis că o să fiu în stare să petrec atâtea săptămâni în București, fără să ajung pe acasă.

Acum cinci ani eram absolut convinsă că o să-mi iau licența de la FABIZ, nu că o să mă ocup în lucrarea de diplomă de crizele bancare, dar puteam să bag mâna în foc că am s-o scriu într-o cameră de cămin și că am să beau cafea zilnic. Acum cinci ani nu știam pentru ce master o să mă pregătesc. Nici acum nu știu.

Ce aș schimba dacă aș putea? Nu mă gândesc la asta. Pentru că fără tot ce s-a întâmplat în ăștia cinci ani n-aș mai fi eu. Și chiar și pierderile sau lipsa realizărilor m-au ajutat; și poate într-o măsură mai mare decât îmi închipui. Unde mă văd peste cinci ani? Nu știu, dragi intervievatori, am să mă gândesc serios la un răspuns pentru întrebarea asta, fiindcă în curând or să se ivească (sper) ocazii să răspund la ea, deși mai degrabă aș mai da examenul la inginerie financiară o dată.

Sper doar ca peste cinci ani să privesc în oglindă la un eu mai bun decât cel de acum.

Back to basics

Îți place să iei parte la activități culturale, chiar dacă asta nu se întâmplă așa des precum ai vrea.  De fapt, să fim serioși, se întâmplă chiar prea rar; din lipsă de timp și uneori, din comoditate, n-ai prea reușit să ajungi nici măcar la teatru în ultimii ani.
Dar se mai întâmplă. Primești bilete la balet, la ”Spărgătorul de nuci” și abia aștepți, mai ales că e fix înainte de sesiune, cât să fie un mic productivity boost. Îți amintești și acum de biblioteca din școala primară, de unde ai împrumutat cartea pe perioada vacanței de iarnă, și de halatul cu dungi colorate sub care te-ai ascuns, la lumina instalației din brad, ca să creezi atmosfera potrivită lecturii.

Bun. Aștepți ziua și te gândești cu ce să te îmbraci. Nu, nu te gândești la vreo rochie lungă, cu spatele gol, niște pantofi strălucitori și un machiaj prețios. Dar așa cât să arăți ok, să demonstrezi că ai acordat un pic de atenție, că ai respect pentru tine, pentru domnul de lângă, care se îmbracă în costum, dar și pentru oamenii de pe scenă.  De bine, de rău, reușești să încropești o ținută, zici tu, decentă și onorabilă, deși nu ești pe deplin mulțumită. Când o să fii o super doamnă și o să-ți permiți mai multe, o să-ți iei bilet din categoria I și o să te îmbraci și mai bine. Până una, alta, e ok.

Și-ajungi la Operă și te umpli de dezamăgire, deși, cumva, te așteptai. Acum, nu zic, n-o fi ea Opera din Viena sau mai știu eu ce alt loc cu atâta tradiție și atâta prestanță, dar chiar și așa, un minim de respect și educație se cere peste tot. Nu, doamnelor și domnilor, la operă nu se vine în blugi. Nu, nu, nu și de un milion de ori nu. Poate să-mi sară tot internetul în cap (deși, norocul meu, n-am șanse), dar nu. Poate sunt eu prea conservatoare, dar  încă mai cred că libertatea și democrația pe care le invocăm constant, sunt de multe ori prea prost înțelese. Da, am și eu piticii mei, la care nu sunt dispusă să renunț, dar dacă ar fi după mine, la operă ar fi ținuta obligatorie, pentru că dacă nu suntem capabili să facem asta din proprie inițiativă, măcar din constrângere.

Am văzut doamne femei în blugi, teniși, bluză, vestă de blugi și geacă și domni bărbați în pantofi sport,  blugi și pulover . La fel cum am văzut băieței de 7-8 ani îmbrăcați în costum și cu papion sau fetițe de aceeași vârstă purtând rochiță. Pentru că părinții lor știu că la operă nu te duci îmbrăcat ca la piață. Pentru că grija în alegerea unei ținute puțin mai speciale și, desigur, comportamentul adecvat pe timpul spectacolului denotă, până la urmă, aprecierea ta pentru oamenii de pe scenă și pentru activitatea lor, la urma urmei, pentru artă.

Despre cei care nu au răbdarea necesară să rămână în sală cât timp restul spectatorilor aplaudă, la finalul spectacolului, am o părere la fel de bună. Dragilor, pentru artiști aplauzele sunt confirmarea că și-au făcut treaba bine, că au reușit pentru două ore să vă îndepărteze puțin de grijile zilnice, să vă capteze atenția și să vă hrănească puțin spiritul și intelectul. Dacă ați avut răbdare două ore, de ce nu mai aveți încă 5 minute, cât durează aplauzele, să dați înapoi un gram din bucuria pe care ei v-au oferit-o cât timp ați stat pe scaune? Nici nu mai cer respect pentru ceilalți spectatori, care nu pot să se bucure de moment, fiindcă trebuie să vă facă vouă loc acum să ieșiți acum, fiindcă voi acum trebuie să plecați, fiindcă altfel se sfârșește lumea acum.

Nu, nu mi se pare că am niște idei absurde și pretenții nefondate. Chiar nu. Și până la urmă, chiar așa, de ce nu ne place să ”dress up”? Câte atâtea ocazii avem zilnic, încât e o corvoadă să mai facem asta și când mergem la un spectacol de genul acesta? Chiar așa de complicat e? Nu zice nimeni să venim în rochii de seară sau frac și mănuși albe. Dar chiar în blugi și pantofi sport? Serios? Chiar nu e extrem de greu de atins un echilibru. Și dacă totuși chiar e, în fond, it’s better to be overdressed, than underdressed.